Maitreyi - Mircea Eliade

Caracterizarea Maitreyi

Maitreyi de Mircea Eliade este un roman interbelic (1933), modern, subiectiv, de

analiză psihologică, un roman al autenticității și al experienței, dar și un roman exotic.
Maitreyi este un roman al experienței deoarece valorifică trăirea intensă în plan
interior a unor experiențe definitorii. Proza experienței se bazează pe crearea impresiei de
autenticitate prin utilizarea unor elemente care țin de realitate (jurnalul din India al
scriitorului, elemente autobiografice, scrisori etc.). Deși este un roman cu surse
autobiografice, iar Allan este un alter-ego al scriitorului, apartenența la curentul
experiențialist nu este dată de legătura cu viața reală a autorului, ci din faptul că romanul
creează impresia de viață autentică, iar eroii lui își trăiesc iubirea cu intensitate, ca
experiență definitorie a existenței.
Titlul romanului este semnificativ deoarece face trimitere la unul dintre protagoniștii
poveștii de iubire: Maitreyi, femeie și mit și, în același timp, simbol al sacrificiului în iubire
în viziunea criticului Pompiliu Constantinescu. În limba sanscrită, maitreya înseamnă
prietenos.
Tema esențială a romanului este inițierea prin și în iubire. Erosul, manifestat ca forță
primordială, unește ființele anulând diferențele etnice, sociale, culturale, religioase, devenind
soluție inițiatică de transcendere a condiției umane.
Romanul este construit pe conflictul clasic dintre rațiune și pasiune, presupunând o
ciocnire a civilizațiilor. Conflictul exterior dintre exponenții celor două lumi – europeanul
Allan, exponent al lumii noi, civilizatoare, libere, pe de o parte, și bengalezul Narendra Sen,
simbolul Indiei patriarhale, pline de prejudecăți, pe de altă parte – este dublat de puternicul
conflict interior între trăirea intensă a iubirii și luciditatea autoanalizei pe care îl
experimentează Allan.
Naratorul intradiegetic, necreditabil, autodiegetic, implicat dramatizat apare în cazul
dublei perspective narative: una contemporană (a unui jurnal) şi una ulterioară (de prelucrare
a romanului). Viziunea este împreună cu (avéc), punctul de vedere actorial și focalizarea
internă.
Maitreyi, personajul eponim, este tipul indiencei al cărei singur interes este pentru
propriul univers interior, pentru întoarcerea către sine. Maitreyi, eroina romanului, este
considerată cel mai exotic personaj feminin din literatura română. Maitreyi simbolizează misterul
feminității.
Din punct de vedere social, ea este fecioara brahmană, aparținând unei caste elitiste și
bogate, unei Indii patriarhale și retrograde. Adolescenta de 17 ani, care a beneficiat de o educație
aleasă cu profesor particular, este o poetă precoce, preocupată de filozofie și apreciată în
cercurile intelectuale bengaleze pentru conferințele despre esența frumosului pe care le ținuse.
Din punct de vedere psihologic, Maitreyi este precoce și complicată, rafinată și
primitivă, pătimașă și senzuală, trăind în orizontul mitului viu, deși cunoaște și grațiile stilului
occidental. Oscilațiile ei între preocupări profunde, intelectuale și naivități copilărești îl fac pe
Allan să o vadă ca o ființă paradoxală și inconstantă. Imposibilitatea clarificării misterului acestei
femei îi întreține lui Allan dorința vie și patima descifrării.
Din punct de vedere moral, Maitreyi îi pare lui Allan mândră și disprețuitoare, de o
superioritate greu disimulată, alteori timidă, un copil, o primitivă, dar capabilă de dăruire totală
atunci când iubește, chiar dacă acest lucru presupune încălcarea interdicțiilor impuse de familie și
de tradiție.
Prin caracterizare directă, portretul fetei se realizează treptat, din perspectiva
subiectivă a naratorului-personaj, redefinindu-se odată cu fascinația pe care o exercită asupra
tânărului european. Prima dată o văzuse întâmplător în vacanța de Crăciun când tânăra alegea cu
tatăl ei cărți. Atunci Maitreyi i s-a părut urâtă, cu ochii prea mari și prea negri, cu buzele
cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici de fecioară bengaleză, crescută prea plin ca un fruct
trecut în copt. Această primă impresie se modifică la a doua întâlnire, atunci când Allan merge
împreună cu un prieten ziarist, Lucian Metz care scria o carte despre India, să ia cina în casa
familiei Sen: Maitreyi mi s-a părut atunci mai frumoasă. Îl fascinează mai ales râsul Maitreyiei
un râs nestăvilit, contagios, un râs de femeie și de copil în același timp. La a treia lor întâlnire,
când ea îl vizitează la spital, Allan se simte tulburat de prezența ei, fără să-și poată motiva
această reacție.
O secvență relevantă pentru capacitatea de dăruire totală a Maitreyiei este logodna
mistică săvârșită în natura exotică a Bengalului pe care o orchestrează convinsă că unirea ei cu
Allan a fost poruncită de Cer. Jurământul Maitreyiei are solemnitatea incantațiilor din vechea
literatură indiană. Cerul și Pământul sunt invocate într-un legământ de dragoste: Mă leg de tine
pământule că eu voi fi a lui Allan și a nimănui altuia. Voi crește din el ca iarba din tine și cum
aștepți tu ploaia așa îi voi aștepta și eu venirea, și cum îți sunt razele ție, așa va fi trupul lui mie .
Ea îi oferă lui Allan un inel cu doi șerpi încolăciți: unul de aur (feminitatea) și altul de fier
(virilitatea) sugerând refacerea cercului, a întregului, comuniunea mistică a două suflete eliberate
de constrângerea prejudecăților.
Caracterizarea indirectă, prin relația cu celelalte personaje, dezvăluie o femeie
capabilă de o tragică asumare a iubirii. Maitreyi este singura din cuplu care cunoaște interdicțiile
din lumea ei și urmările încălcării acestora și care are puterea să ia asupra ei întreaga vină atunci
când sunt descoperiți și tăria de a-și apăra dragostea punându-se contra familiei și contra tradiției.
O scenă relevantă în acest sens este cea în care ea refuză o căsătorie aranjată și se dă
vânzătorului de fructe sperând că familia va aplica tradiția și o va alunga. Sacrificiul ei este inutil
pentru că Narendra Sen refuză să o alunge. Maitreyi acceptă bătăile familiei și batjocura, face tot
ceea ce poate să își contacteze iubitul (reușește să îi telefoneze și apoi să îi trimită o scrisoare),
dar, din nefericire, pretextând un inutil și tardiv cavalerism față de familia Sen, Allan refuză să o
contacteze.
În concluzie, Mircea Eliade construiește în acest roman o prezență feminină derutantă,
de o senzualitate rafinată, crescută într-o civilizație de semne și simboluri ce converg spre ideea
că, prin iubire, omul are acces la marile taine.