Romanul „Maitreyi” se înscrie în direcţia realistă a prozei lui Mircea Eliade,

alături de „Isabel şi apele diavolului” sau „Întoarcerea din rai”, romane care
promovează estetica autenticităţii, a cărei idee fundamentală este că „orice e viu
se poate transforma în epic, orice a fost trăit sau ar putea fi trăit”, aşa cum
mărturisea Eliade în „Şantier”. Eroii săi din aceste prime romane, în majoritate
tineri, intelectuali lucizi, obsedaţi de cunoaşterea de sine, au o viaţă afectivă
intensă, în care iubirea, neliniştea, dezorientarea, timpul, singurătatea constituie
tot atâtea mărci ale existenţei şi încearcă să-şi ordoneze epic experienţele
„trăite”, consemnate într-un jurnal.
Caracterizat de G. Călinescu drept „cea mai integrală şi servilă întrupare a
gidismului în literatura noastră”, romanul „Maitreyi” se află într-adevăr sub
semnul influenţei lui André Gide, dar este o reuşită literară, în ciuda receptării
negative a criticului, căruia nu i-a plăcut Mircea Eliade în general.
Apărut în 1933, romanul lui Mircea Eliade are ca temă o poveste de iubire tristă
şi impresionantă, petrecută în spaţiul misterios şi exotic al Indiei şi este alcătuit
din 15 capitole (numerotate cu cifre romane, fără titluri). Formula estetică
folosită este modernă, romanul fiind alcătuit ca o lungă marturisire pe marginea
jurnalului scris de narator, cu ceva timp în urmă, pe când se afla în India.
„Maitreyi” are prin urmare caracter confesiv, cel care vorbeste fiind şi
protagonistul întâmplărilor relatate (narator-protagonist). Romanul este alcătuit
ca un palimpsest, din două jurnale unite prin rescrire şi rememorare.
Scris la persoana I, „Maitreyi” este o confesiune duioasă, lucidă şi amară în care
naratorul-protagonist apelează la fluxul memoriei pentru a răspunde marilor sale
întrebări.
Romanul poate fi privit şi ca un poem de dragoste, cuprinzând două timpuri: al
iubirii (timp magic şi mitic, atât de plin, încât ar putea deveni necronologic) şi al
povestirii (prezentul sărac, în interiorul căruia povestitorul priveşte spre trecutul
pierdut).
Allan (personajul principal, modern, ce trăieşte o experienţă existenţială unică)
este un tânăr inginer englez care vine la lucru în India, la o societate de canalizare
a deltei şi se întâlneşte cu Maitreyi, (personajul central şi eponim al romanului)
fiica lui Narendra Sen, superiorul ierarhic al lui Allan.
Invitat să locuiască în casa familiei Sen, după ce se îmbolnăvise de friguri, tânărul
va avea revelaţia unei lumi misterioase şi ciudate, axată pe alte valori morale
decât cele ale europenilor şi suficientă sieşi
În această lume, Maitreyi constituie şi ea o revelaţie: este primitivă, dar şi
cultivată (fiind cunoscută în cercurile bengaleze de intelectuali, prin poemele
filozofice pe care le scria, apreciate chiar şi de marele scriitor Tagore); tandră, dar
şi capricioasă , „fiinţă umană şi aspiraţie metafizică “ (Pompiliu Constantinescu),
Maitreyi îi apare oaspetelui cu o înfăţişare mereu nouă, învăluită în mister: „Dacă
mă gândeam adesea la Maitreyi (...), dacă, mai ales mă tulbura şi mă neliniştea,
aceasta se datora straniului şi neînţelesului din ochii, din răspunsurile, din râsul ei
(...). Nu ştiu ce farmec şi ce chemare aveau până şi paşii ei”.
Cei doi tineri se întâlneau mereu: în bibliotecă (unde lucrează la clasificarea
cărţilor familiei), la masă, pe terasa casei; uneori, ei se plimbă cu maşina sub
cerul plin de stele al Bengalului sau poartă lungi discuţii (la care ia parte şi sora
mai mica a Maitreyiei – Chabu). Câtva timp, Allan îşi păstrează luciditatea, fiind
chiar deranjat de atitudinea prea îngăduitoare a familiei Sen: „Când ni se
încurajează şi glumele sentimentale, mă dezgustă. Mi se părea ca e un complot
general la mijloc, ca să mă îndrăgostesc de Maitreyi.”
Treptat, tânărul este prins în jocul iubirii, pe care o evocă în acorduri înalte,
poematice: „Când voi găsi liniştea, omule, Dumnezeule, prietenul meu?”
Fiecare întâlnire cu Maitreyi relevă altă faţetă a acestei fiinţe misterioase şi
nefericite, alcătuită din îndrăzneală şi ingenuitate, vis magic şi naivitate, imposibil
de cunoscut ca însăşi Mama Pamânt. Maitreyi i se dăruieşte într-o noapte şi Allan
se simte uşor jenat că aceasta „se abandonase atât de decisiv trupului meu, încât
avusei şi o urmă de melancolie că mi se dăruise aşa de repede”. Cei doi se
întâlnesc dis-de- dimineaţă în biblioteca familiei, iar Maitreyi, copleşită de
vinovăţie, îi povesteşte despre iubirea ce o avea de la 13 ani pentru guru-ul ei,
Robi Takkur şi despre scrisorile pe care acesta i le trimitea din toate părţile lumii.
Însă gesturile tandre continuă, iar la un moment dat, Maitreyi va oficia un ritual
al logodnei, neaşteptat şi pur, în care cuvintele se convertesc în incantaţii înalte,
tulburătoare ca muzica sferelor:
„Mă leg de tine, pământule că eu voi fi a lui Allan şi a nimănui altuia. Voi creşte
din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi
cum îţi sunt ţie razele , aşa va fi trupul lui mie (...).Tu mă auzi , mamă pământ, tu
nu mă minţi, maica mea “. Episodul acesta conturează poate cele mai frumoase
pagini de iubire exotică din literatura româna. Ea îi dă lui Allan inelul de logodnă
din fier şi aur, cu doi şerpi încolăciţi, iar întâlnirile lor nocurne devin tot mai dese.
Allan era fericit că „păcatul n-o deprima, că nu vine în ceasurile de dragoste cu
teama că face un rău”, deşi el trece prin tot felul de îndoieli în ceea ce priveşte
atât iubirea fetei, cât şi propriile sentimente. Trădaţi în mod involuntar de Chabu,
cei doi îndrăgostiţi sunt despărţiţi în mod brutal de Sen, care îi cere lui Allan să
plece şi să întrerupă orice legaturi cu fiica sa. Allan se retrage în Himalaya pentru
a se vindeca în singuratate deplină, iar Maitreyi încearcă zadarnic să-şi
dezonoreze familia (crezând că tatal ei o va alunga de acasă, iar ea îl va urma pe
Allan). De aici povestea de dragoste capătă o aură tragică.
Eu cred că această poveste nici nu putea avea un final fericit deoarece, aşa cum
subliniază şi tatăl Maitreyiei, domnul Sen, incompatibilitatea celor doua lumi, a
civilizaţiilor şi a religiilor face imposibilă căsătoria dintre un alb european şi o
bengaleză, chiar şi în numele iubirii sublime.
Finalul îl prezintă pe Allan dilematic, dorind să ştie dacă Maitreyi l-a iubit cu
adevarat: „Şi dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De
unde ştiu? Aş vrea să privesc ochii Maitreyiei...”
„Nimeni n-a ieşit nevătămat din jocurile Maitreyiei. Să fie oare pierderea minţilor
sau moartea singura ieşire din marile pasiuni? [...] putem oare fi absolut siguri că
Allan, care la sfarşit doreşte din tot sufletul să mai privească o data în ochii
Maitreyiei, ca să înţeleagă, n-a pierit el însuşi în nesiguranţă şi durere? Ce mai
ştim noi despre el, o data manuscrisul romanului încheiat?” (Nicolae Manolescu)