CUVÂNT ÎNAINTE

Ajuns la a şasea carte, Domnul Nicolae Iştoc este de

acum un cunoscut şi recunoscut scriitor orădean.
Şi-a început activitatea literară la revista Liceului
„Sinteza” — „Aripi Siderale”, înfiinţată în urmă cu aproape
şase ani de o clasă, pe-atunci a Xl-a, la care predam eu LIMBA
ROMÂNĂ.
Rubrica Domnului Nicolae Iştoc intitulată „Dialog între
un ateu şi un creştin”, era parcursă cu interes de către elevi şi
profesori. Astfel s-a născut ideea unei cărţi al cărei miez să fie
adâncirea şi studierea problemelor pe tema CREDINŢEI ÎN
DUMNEZEU, fiecare aducându-şi propriile argumente.
Vorbind despre mândrie, ateul devine trufaş: „Suntem
nişte creatori, avem mândria creatorului şi ambiţia lui. Eu sunt
— vorba Dumnezeului tău - cel ce sunt ... Căci cine-i mai
complex decât mine ... ?”
Pe un astfel de ton într-o cascadă de laude seci, ateul
dispreţuieşte dumnezeirea şi creştinismul. Rugăciunea lui e „un
ţipăt de stăpân şi rege”.
Creştinul îi atrage atenţia asupra faptului că „toate
relele ni se trag de la trufie, căci dacă eşti plin de tine nu încape
Dumnezeu înăuntrul tău”.
Un alt aspect de-o importanţă capitală în orientarea
sufletului omenesc, este acela că n-are nici un merit personal
cel care e frumos, înalt, inteligent, aşa precum n-are nici o vină
cel care nu s-a născut cu astfel de calităţi. Ateul îl numeşte cel
mai adesea „fariseu”, în timp ce creştinul i se adresează cu
apelativul: „frate”. Aceasta — pentru că mândria ateului e
TRUFIE, iar mândria creştinului e SMERENIE.
Toată cartea e o lecţie de religie, bine concepută, o
adevărată catehizare a celor interesaţi să se autocunoască în
raportul cu dumnezeirea.
 Atât ateul cât şi Creştinul au ca punct de pornire textul
biblic. Creştinul dezvăluie treptele iubirii, subliniind că nu se
poate ajunge la iubirea de Dumnezeu fără iubirea aproapelui,
iar „Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci
Dumnezeu este dragoste” (loan 4, 8). Valoarea iubirii este
imensă, fără ea nici un sacrificiu n-ar fi de folos.
Discuţiile se aprind în capitolul ,,Despre adevăr”,
pentru că „mincinoşii deţin adevărul, minciuna e sora vitregă a
adevărului..., că minciuna trecutului poate deveni adevărul
prezentului — susţine ateul. „Homo sapiens — spune el —
iubeşte adevărurile relative şi din ele îşi face adevăruri
absolute”.
Creştinul pronunţă adevărul biblic: „O fericire
superioară, completă trebuie să se circumscrie în DUMNEZEU
— NEAM — INDIVID. în afară de acestea fericirea e
iluzorie”.
Intenţia autorului de a deschide ochii tuturor celor ce ţin
la echilibrul interior, asupra „celui ce ne-a dat nouă LUMINA”
este generoasă.
Marile adevăruri se rostesc singure: „Eu sunt calea,
adevărul şi viaţa” (Ev. loan 14, 16), „Veţi cunoaşte adevărul şi
adevărul vă va face liberi” (Ev. loan 8, 32).
... Şi... ce-i mai mare decât Adevărul? Poate esenţa
vieţii şi frumuseţea ei stă tocmai în căutarea şi-n descoperirea
lui.
Cartea de faţă, apărută în anul 1998, sugerată /de
realităţile existenţei noastre diurne, transpune frământările
interioare ale autorului şi nobila intenţie a dăruirii.
A doua carte, apărută tot în anul 1998, „De vorbă cu
Darlingtonia”, demonstrează preferinţa domnului Nicolae Iştoc
pentru proza scurtă. E constituită tot din scurte povestiri, cred
că s-ar putea numi „pastişe” pentru că ele reiau o temă veşnic
discutată, în schimb mijloacele de expresie sunt nu doar
originale, ci chiar surprinzătoare prin prospeţimea lor, prin
puterea lor de a sensibiliza.
Este vizat aici spaţiul interior al nostru, căci Dragostea,
Credinţa, Nădejdea, Bărbăţia, Cumpătarea, înţelepciunea sunt,
sau ar trebui să fie, componente ale spiritului omenesc.
Revine Darlingtonia, simbolul şi personificarea
idealului absolut, în toată complexitatea lui. Nu numai că astfel
de ideal nu poate fi atins, dar nici rostirea integrală, definirea
lui nu este posibilă, fiindcă omul, cititorul e copleşit de
senzaţia infinitului.
Valoarea omului este apreciată mai ales prin ceea ce
tinde să fie. Prin aspiraţiile sale spre înalt.
Autorul contribuie prin această carte la desăvârşirea
umană, propunând un model care adaugă cu fiecare filă cu
fiecare secvenţă câte o latură a sensibilităţii întregind un portret
lăuntric.
Învăţăturile şi miturile biblice sunt şi aici baza de
lansare în universul viziunii filosofice, în relaţia dintre
Dumnezeu şi om, dintre om şi fenomenele din jur.
Nu ceea ce se Spune e nou. Lumea are idee despre toate
acestea, dar îi lipseşte abilitatea de-a-şi dirija existenţa în
sensul propriei desăvârşiri. De aceea cartea are valoare etică,
estetică, filosofică, au şi tentă umoristică, iar originalitatea
scriitorului se reflectă în admirabila dexteritate prin care
converteşte faptul divers, întâmplarea banală, pretextul, în
prilej de profundă reflecţie pe baza preceptului biblic.
Exemple: Lut şi olar, Înţelepciune şi nebunie. Reflecţiile
acestea sunt prelungiri ale ideilor din prima carte, „Dialog între
un ateu şi un creştin”. Credinţa în Dumnezeu îl înalţă pe om
şi—1 salvează, aşa cum cartea de faţă înalţă cititorul în sfera
sublimului prin farmecul rostirii.

ÎN CĂUTAREA DARLINGTONIEI
(Sub forma unui roman)
 Domnul Nicolae Iştoc reia simbolul Darlingtoniei.
Lucrarea are ca temă fundamentală viaţa — moartea, binele —
răul. Acesta este axul în jurul căruia gravitează planetele,
sateliţii, întregul cosmos scriitoricesc pe care-1 revarsă în
aceste pagini sufletul d-lui Nicolae Iştoc.
„In căutarea Darlingtoniei” — este poate o carte-
mozaic, emanaţie a unei filosofii abordată într-un stil propriu
autorului, menţinând calitatea de mare preţ, evidentă şi în
cărţile anterioare — veridicitatea.
Opera e presărată cu frânturi din toate domeniile
ştiinţei: fizică, biologie, medicină, geografia fizică, istorie,
muzică şi ca o notă ce înviorează discursul — tradiţiile din
folclorul românesc.
Elementele componente ale acestui „cosmos” sunt
studiate în detaliile lor semnificative, dar nu în chip epatant,
nici gratuit, căci e luat în calcul acel detaliu care se leagă
direct, se integrează perfect în ideea emisă în acel moment.
Exemplu: modul de percepere a luminii de către ochiul uman.
Tot aici sunt comentate sentinţe şi maxime: „Există o
tăcere a vorbelor”, sau „Chiar moartea însăşi e o părere şi un
vistiernic de vieţi” (din Eminescu).
Într-adevăr, ca să pui în relief ideea de bază, trebuie să
treci prin toate „vămile” în care te taxează lumea terestră. Este
ceea ce realizează cu succes autorul printr-o gamă variată de
mijloace artistice, fiindcă e vorba în acelaşi timp de o proză
poetică, unde lirismul e la el acasă. Mă aştept ca în curând
autorul Nicolae Iştoc să apară cu o carte de poezii.
Gama infinită de expresii stilistice, epitete, comparaţii
spontane, inedite, metafora, povestirea în ramă (roman în
roman), repetiţii, poate chiar prea multe, deşi ele au menirea de
a crea atmosferă. Cititorul nu dialoghează cu cineva. Toată
cartea este un monolog interior, sau ... un dialog cu alter ego-ul
său. Interogaţia retorică!
Când creionează personaje ca Popa Rătăcitu, Pastorul, o
face cu genialitate. Foamea de patetic a Pastorului e redată
uimitor, într-un chip cu totul natural, încât, sub ochii noştri
personajul îşi pictează portretul.
Se îmbină în chip admirabil cu o superbă naturaleţe,
limbajul savant cu cel liric şi cu graiul viu al poporului, straiul
românesc al cărţii.
Autorul ştie exact unde şi când e necesar să preia
cuvântul din gura lumii, graţie unui acut simţ al armoniei
lingvistice (Ex.: „Mirosea a busuioc, ... ca atunci când umblă
popa cu crucea”) şi altele, poate mai sugestive.
„În căutarea Darlingtoniei”, este creaţia-oglindă care
pune în relief personalitatea vibrantă, cugetarea adâncă şi
complexă, definind INFINITUL scriitor, domnul Nicolae Iştoc.
Una din interogaţiile retorice, una din frământările
lansate sună astfel: „Dar există oare aşa ceva?, dragoste
absolută?”
Răspunsul: Da! Există. Mai întâi la Dumnezeu, căci El
e Absolutul, apoi la OM — creaţie a absolutului, dar nu la
orice om. La omul ales, „strecurat ca argintul”. Datorită iubirii
absolute supravieţuim.

ŞARPE Şl PORUMBEL

Un an mai târziu, domnul Nicolae Iştoc va da la iveală

„Şarpe şi porumbel” — titlul fiind inspirat din cuvintele
Mântuitorului: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca
porumbeii (Matei 10, 16).
Este tot o carte de povestiri sau mici eseuri, primul fiind
„Jocurile Satanei”. Se exprimă aici, cu uluitoare forţă atractivă
jocul ingenios cu Satana, ideea că „eu l-am inventat pe Satana”.
În acel „eu” ne necunoaştem fiecare. Motivul şarpelui şi al
porumbelului trimite cu gândul la ispită şi la antidotul ei,
Duhul Sfânt.
Tonalitatea sinceră, farmecul spontaneităţii, relatarea la
persoana-ntâi, cultivă interesul, sporeşte atenţia, răpeşte
cititorul, îl cucereşte şi—1 domină.
E speculat la maximum şi pe deplin justificat motivul
din titlu „Privirile acelea de reptilă a slujbaşilor şi blazonul
reprezentând un şarpe ce sugrumă un porumbel” l-au
impresionat pe povestitor. Era blazonul Ateismului.
Nici în cele mai tulburătoare momente autorul nu omite
sarea şi piperul, tenta ironică, ironia, autoironia, „hazul de
necaz”, propriu românului: „Ne-am întors acasă abia seara, ca
doi porumbei, dar obosiţi, cătrăniţi, umiliţi şi jumuliţi”.
După ce-au văzut „Actualităţile” la televizor, statul
declarându-se ateu, cu cele zece porunci ale moralei atee, cei
doi, încălziţi de-o cărămidă, au stat sub plapumă şi apoi s-au
visat... unul reptilă, celălalt pasăre.
Dramatic sună iarăşi întrebarea „Care Semănător a
semănat în noi sămânţa divină a deşertăciunii şi sămânţa
absurdităţii? sau poate exista o absurditate de sorginte divină şi
alta de sorginte umană ... Căci „Totul este deşertăciune şi tot ce
depăşeşte deşertăciunea devine absurditate” („Deşertăciune şi
absurditate”).
Autorul obligă pe cititor să gândească prin faptul că
frământă ideea: „Ce dualism şocant. .. Sfatul nu numai că-i dur,
ci chiar contrazice neprihănirea, puritatea sufletească, pentru că
o natură dublă nu poate fi sfinţită”.
Afirmaţia e susceptibilă şi de alte interpretări. Meritul
scriitorului e acela de a scoate spiritul din inerţie, dar suntem o
natură dublă: materie şi spirit. Ne-a sfinţit Creatorul suflând în
noi suflet nemuritor, apoi prin harul botezului.
„Cui foloseşte disidenţa religioasă?” — Aici se
pronunţă adevărul: „poporul român are nevoie spre revigorare,
tocmai de această triadă: Biserica — Tradiţie — Ritual. Ea
începe cu crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul, simbol
esenţial... de care creştinismul nu se poate lipsi, pentru că omul
are nevoie de simboluri, el însuşi fiind doar un biet simbol în
raport cu Divinitatea”.
Vibraţia spiritului treaz se-ntreabă: Oare aşa să fie?
— „Dumnezei sunteţi toţi şi fii ai Celui Preaînalt, dar
voi ca nişte oameni muriţi şi ca unul din căpetenii cădeţi” —
spune psalmistul David (Psalm 81, V. 6, 7).
Vibrantul suflu patriotic, respectul şi iubirea faţă de
valorile noastre culturale se simte în plânsul „Baladei lui
Ciprian Porumbescu, în evocarea lui Mihai Eminescu —
„Biblica neamului românesc şi paşaportul românului în lume”
— imagini sfinte percepute din glasul clopotelor care trezesc în
noi fiorii infinitului.

ADIO, AMERICA!

În accepţia scriitorului America e simbolul aspiraţiilor

spre un pământ al făgăduinţei, al libertăţii, al infinitelor
posibilităţi de manifestare a spiritului uman.
Cartea aceasta, ca orice carte, de altfel, este un câmp de
descătuşare a spiritului. Se-nţelege că zbuciumul interior caută
o evadare în larg.
Adio, America!, a cincea carte a d-lui Nicolae Iştoc, e
alcătuită din scurte povestiri, unele dintre acestea încheindu-se
cu un element surpriză.
Scriitorul stăpâneşte mijloace proprii de expresie, îşi
asumă o interpretare originală a politicii actuale. Aceasta e
ideea de bază.
Prin alternarea umorului cu ironia, uneori mai dură,
aproape satiră, prin pretextele bine alese turnate într-o formă
atrăgătoare, dezvăluie fondul tragic, dramatic al existenţei, al
vremii noastre. Precum odinioară Sado-veanu lua ca martori pe
solii veneţieni, care admirau şi comentau întâmplările şi
ciudăţeniile din Moldova, aşâ şi D-l Iştoc îi introduce în scenă
pe Don Quijote şi Sancho Panza pe scara ierarhiei de la
primărie la Preşedinţie.
 Sancho Panza va fi guvernatorul insulei, a „enclavei
latine într-o lume slavă” cum e văzută ţara noastră, dar el va fi
obligat să respecte o serie de principii: al mândriei presărate cu
tămâia smereniei, al libertăţii, al dragostei, al credinţei, dar
credinţa omului sărman, nu a îmbuibatului, principiul
adevărului, al bărbăţiei, al conştiinţei păcatului, disponibilitatea
fericirii, taina şi teama de Dumnezeu, căci totul nu e decât
deşertăciune. Peste toate va domni altruismul. Există zece
condiţii, asemeni celor zece porunci dumnezeieşti.
Autorul oferă multe momente pline de savoare. Un
exemplu e definiţia legii învăţată de la ministrul justiţiei:
„Legea este o barieră peste care sar leii, de care se izbesc boii
şi pe sub care se strecoară căţeii”.
Proza D-lui Iştoc e subiectivă, dar ea se obiectivează
începând cu secvenţa „Putere şi responsabilitate”, se
accentuează în „Păcate interzise”: „Daţi-mi votul vostru şi o să
vă scutesc de cele două păcate capitale; PĂCATUL PUTERII
şi al CORUPŢIEI”, fireşte, cele două păcate vor fi comise
exclusiv de cei votaţi.
Obiectivizarea atinge punctul culminant când Omul
Politic e pornit să scrie Academiei din Suedia să acorde
„PREMIUL NOBEL PENTRU RĂBDAREA POPORULUI
ROMÂN”.
Capitolul intitulat „În afara istoriei” este impresionant.
Cartea în totalitate e moralizatoare şi-ar fi excelent să ajungă
sub ochii celor vizaţi.
Procedeele scriitoriceşti dau farmec relatării şi pun în
relief vocaţia autorului.
De la meditaţia asupra stării actuale, se ajunge la
monologul interior: repetiţii, proză ritmată şi rimată pe alocuri.
Nu scapă ochiului sensibil şi pătrunzător stereotipia şi
tautologia din limbajul politicienilor. Iată un exemplu cu dublă
tentă ironică: „Eu aş zice să le impunem o impunere acestor
vasali primari”.
 Ironia, uneori satira e întronată şi în comparaţii; Don
Quijote şi Sancho Panza sunt asemuiţi cu pastorii
neoprotestanţi care vin să-i dea lecţii de păstorit baciului din
„Mioriţa”.
Mecanismul alegerilor e prezentat şi disecat, pe cât de
real. pe atât de dramatic (p. 22).
Realizarea umorului se face şi prin viziunea
gigantească, în prezentarea spaţiului birourilor din Prefectură,
proiectul de vărsare a Crişului în Peţa, dar giganticul şi mai
ales grotescul, demn de pana lui Ionathan Swift apare în
reluarea motivului unui stomac supradimensionat, care ţine loc
de inimă, căci inimă nu i-au găsit medicii.” Inima liderului se
transformase într-un stomac imens. In timpul intervenţiilor de
tot felul, stomacul continua să crească, să se umfle, să se
transforme într-un balon uriaş ... şi să ia spitalul cu el, să-1
dezrădăcineze cu spaţiile din jur cu tot şi să-1 poarte — aşa la-
ntâmplare prin văzduh”.
Stomacul, înţepat cu bisturiul, a explodat, făcând
ţăndări geamurile şi rănind grav două asistente ... ne-
maivorbind de infectarea oraşului, observăm că scriitorul
cultivă imaginea stihială, element al expresionismului.
Urmează şi momentul surpriză: după explozie, omul e
perfect sănătos, îi va creşte alt stomac, dar îi va fi periclitată
poziţia de lider, căci „a rămas cu un stomă-cel de nou înscris în
partid”.
Scriitorul ştie exact ce aspect al politicului conturează,
de aceea alege procedeul cel mai sugestiv.
Iată, în povestirea „Focul din vatra românului”, apar
vibrante interogaţii retorice: „Unde e flacăra vie a sacrului
românesc? ca să-i aducem ofrande: vin, flori, fructe şi tămâie”.
„Am rămas oare ca un opaiţ ce fumegă şi ne poluează
cu funinginea lui înăbuşind şi ultima picătură de sacru din
noi?”
Cartea aceasta de morală, un fel de morală mitologică,
împletind miturile antichităţii clasice greco-latine cu cele
autohtone, româneşti, se naşte din frământări, din reflecţie şi
îndeamnă la reflecţie.
Marele merit al scriitorului este tendinţa moralizatoare
ce pune în mişcare resorturile şi resursele spiritului uman.
Dacă Nicolae Iştoc a reuşit să facă o astfel de carte
atractivă, poate aborda orice gen, în special literatură
ştiinţifico-fantastică.

TREI FETE ÎN TRANZIŢIE

— piesă în trei acte —
Autorul o numeşte „piesă”, deşi titlul ar sugera o
comedie. Nu poate fi comedie în forma ei actuală, întrucât se
apelează frecvent la citate din Biblie spre a fi disecate,
comentate, iar cele sfinte nu pot fi „luate în deşert”. Pe de altă
parte, cui îi mai arde de glumă rostind şi trăind adevăruri
dramatice, în stare să zguduie temeliile lumii.
Tema este însăşi viaţa, aspectul ei general în societatea
actuală. Timpul este acesta trăit de noi toţi, timpul tranziţiei.
Locul — o casă particulară din oraşul nostru, dar poate fi
oriunde în ţară căci pretutindeni neajunsurile sunt aceleaşi.
Respectând unitatea de timp, de loc şi de acţiune, piesa,
prin dialogul dintre Bunici, redă întâmplări care se repetă zilnic
şi surprinde atmosfera şi frământările permanente ale
oamenilor simpli.
Aceasta este expoziţiunea.
Intriga, sau conflictul esenţial îl constituie sărăcia
întronată în această perioadă, lupta pentru supravieţuire, dar
mai ales corupţia, cu tot complexul ei de manevre deochiate, în
toată hidoşenia ei etalată în „comedia minciunii” (M.E.).
Contrastul dintre ceea ce se aştepta şi ceea ce-a urmat
după trâmbiţatul eveniment, e un strigăt la cer metamorfozat în
artă de către cei chemaţi şi aleşi s-o facă. Aceasta este crucea
pe care şi-o asumă şi domnul Nicolae Iştoc, prin a şasea carte a
misiunii sale de scriitor.
Personajul-cheie al întregii mişcări în planul afacerilor
necurate, cel mai diabolic şi mai animalic şi mai lipsit de suflet
este Ianus, alias C. Ianus Nicolae, Nick, sau mai simplu, dar
mai încărcat de semnificaţie — „OMUL POLITIC”.
Personalitatea şi-o declamă singur: „Am fost de toate: am urcat
toate treptele ierarhice cu cadrele, eu -cultele, cu gospodăria
Partidului, cu documentele secrete, cu agricultura, preşedinte
de CUASC. cu cultura, cu educaţia, cu igiena, cu învăţământul,
cu sportul... Ei, numai prim-secretar n-am fost, dar mult nu -
mai lipsea.”
Alte personaje negative ar fi -cei doi „asociaţi” ai săi şi
cele trei fete: Indra, Lara şi Libentina. Ameţite de emblemele şi
titlurile de pe cărţile de vizită ale lui Ianus, „diplomat,
economist, jurist, manager industrial, director, preşedinte al
Comisiei de Etică, Echitate, Moralitate şi Disciplină de partid
— „Uniunea Românilor Democraţi, cele trei fete se vor înscrie
în „Partidul poporului”, „Partidul ţării”, unde „toţi membrii
sunt COPIII LEGITIMI ai partidului, indiferent că sunt din
căsătorie sau din afara căsătoriei”.
După ce Indra „a cotizat” pentru a deveni membră şi
pentru -preşedintele propus de Partid, Gicu — şoferul şi
unealta lui Ianus, îi va aduce o butelie plină, pe cea goallă o va
duce la umplut, flori, o damigeană cu vin. Pe celelalte două,
care tocmai apar, Indra le va convinge să semneze. Libentina:
„Şi care-i avantajul nostru, domnule Ianus?, pardon, domnule
Nick: cum crezi că fără avantaje ... nişte fete ca noi fac aşa
ceva pe degeaba ...?
În timp ce Ianus toarnă vin în pahare le promite
avantaje şi mărturiseşte: „Am fost la notar să legalizez o
ilegalitate.”
Cele trei sunt surori între ele, iar celelalte trei, Athena,
Adrasteia şi Justina, sunt surori între ele şi ve-rişoare primare
cu noi — afirmă Indra, primele trei — pragmatice, iar
următoarele trei, opusul lor, „diferenţă de la cer la pământ” —
observă Ianus — „idealiste pe cale de dispariţie”.
Faimosul OM POLITIC are un principiu pe care-1
respectă în cel mai înalt grad: „Toată esenţa vieţii stă în trei
lucruri... de fapt o Sfântă Treime a vieţii: BANII —
RELAŢIILE — POLITICA. în toate trei intră femeia, mai
precis AŞTERNUTUL ei. Vidul interior al acestui personaj
este evident- în definiţia pe care o enunţă: „Politica nu-i altceva
decât DIBĂCIA pe care o dezvoltă cineva pentru a-şi atinge
scopul”.
Fetele discută contractul de vânzare-cumpărare a
spaţiului comercial „cu cele -mai bune vaduri din oraş”, spaţii
pe care le vor ceda contra acţiunilor la firma „Ianus Drinks
Import-Export”. Ianus joacă teatru spunând că în această firmă
nu intră oricine, cu una, cu două. Fetele se simt jignite şi
discuţiile se precipită: îi spun că-1 vor penaliza cu o majorare
de preţ la acţiuni, altă penalizare de întârziere, daune morale,
dobânzi bancare, e un moment de revelaţie pentru Ianus,
încântat să descopere că fetele „au învăţat bine esenţa vieţii”:
„asta da, cu voi pot să fiu deschis, suntem din acelaşi aluat, îmi
place că nu vă pierdeţi timpul cu fronde, căci esenţa vieţii
domnişoarelor se cuprinde în patru vorbe: „DO UT DES, DO
UT FACIAS, FACIO UT DES, FACIO UT FACIAS”.
Târguiala se încheie „eventual dacă facem un mariaj”.
În actul al doilea, Justina şi Adrasteia sosind acasă se
plâng bunicii că sunt pe cale de-a deveni şomere, iar Athena
urmează să fie definitivată la o clasă de handicapaţi, la care nu
rezistă.
Bunica le va cere pe rând ajutorul Indrei, Larei şi
Libentinei, iar ele rând pe rând vor solicita bunăvoinţa lui
Ianus. care le va da întâlnire fiindcă ele oferă orice, chiar
aşternutul. El îşi notează-n agendă în întâlnirile ca să nu le-
ncurce. Aici firul se-ntrerupe.
 În ultimul act ATHENA citeşte ziarul şi află că l-au
votat pe Ianus. împreună cu Cristian, Athena şi Justina
ierarhizează vinovăţia:
1.Cei ce-au mâncat blidul de linte au circumstanţe
atenuante, căci a fost necesar pentru supravieţuire;
2.Cei care-au mâncat, dar s-au şi lepădat, ca Petru;
3.Cei ce-au mâncat, s-au lepădat şi s-au spurcat şi cu
arginţii lui Iuda, dar noi — spune Athena — nu numai că i-am
iertat, i-am şi înălţat cu toate că nici n-au „plâns” cu amar, nici
nu s-au „spânzurat”.
Semnificativ este şi semnul electoral al lui Ianus — un
fluture care va deveni omidă şi va distruge totul. Jocul de scenă
primeşte dinamism prin revolta eroilor, care observă că ar fi
bine să existe nişte elite politice care să îndeplinească toate
condiţiile propuse de „tinerii” înflăcăraţi : Athena, Justina,
Christian.
În scena următoare, Cătălin şi Darlingtonia evocă
momentele dalbei copilării. Darlingtonia îi explică „taina” pe
care o căuta Urmează o discuţie a lui Cătălin cu bunicul, se
comentează valoarea „cuvântului”, conflictul între generaţii»
filosofia vieţii, apoi aceeaşi „tineri” vor dezbate împreună cu
Adventie existenţa zeului şi eternele probleme religioase.
Ultima scenă îi aduce-n prim-plan pe Ianus, Marcel,
Ionel într-un restaurant, iar la altă masă Indra, Lara şi
Libentina. Se conversează alternativ, băieţi — fete. Fetele —
despre „contele de Bihor”, băieţii — despre femei şi afaceri.
Acum se va pune la cale „mariajul” Ianus — holteiul de
50 de ani — va lua pe Indra, cei doi — pe Lara şi pe Libentina.
E momentul în care aflăm că Ianus s-a culcat cu toate
trei, că el a aranjat cu şefii verişoarelor acestora să le facă
greutăţi, pentru ca apoi să le salveze. „Ele s-au sacrificat pentru
verişoarele lor, dar sunt fete curate, sunt de caracter”. N-aveţi
decât să daţi cu banul: Lara sau Libentina ... la urma urmei le
puteti schimba între voi”.
 La rândul lor fetele vorbesc de mariaj: „Indra: Daţi cu
banul, ce naiba! ... La urma urmei puteţi şi să-i schimbaţi între
voi”.
Fetele se-ntreabă dacă se va descoperi falsul cu
proprietatea, iar băieţii, „ce se-ntâmplă dacă se află că ei nu-s
patroni, ei. .. numai administratori cu o acţiune-două?” —
„Firma contează!”
„Păi imunitatea mea parlamentară nu-i o garanţie?
Mantia mea senatorială nu vă acoperă şi pe voi?” Cu aceasta
Ianus îi dă gata!
Fetele se apropie, se formează perechile. Piesa ia sfârşit
cu o scenă a visării şi a meditaţiei cu aspecte din casa
Bunicilor, apoi sub invazia luminii — apar saloanele
restaurantului şi laitmotivul sonor al piesei: „Non, non, rien je
ne regrete” . ..
Ar fi fost posibilă simplificarea acţiunii, dacă între
întâlnirile fixate celor trei fete şi ultimele scene, nu s-ar fi
plasat alte întâmplări. Pentru a nu se rupe firul iniţial, aceste
scene grave cu problemele credinţei, cu principiile sănătoase
fondate de tinerii amintiţi, puteau figura in-tr-un al doilea
volum. Astfel se putea vorbi de o comedie, fiindcă în fond este
o comedie a tranziţiei.
Bunica, deşi e considerată personaj pozitiv, constrânsă
de împrejurări, primeşte butelia de la Ianus şi apelează la
serviciile lui, indirect, prin intermediul nepoatelor ei.
Recitările de poezii din Eminescu şi Macedonski,
îndulcesc atmosfera sau punctează câte-o idee.
După ce-au fost divulgate condiţiile sociale ale urbei şi
după ideea că nu există moarte individuală, ci numai moarte
colectivă, versurile lui Eminescu în rostirea bunicii sună ca un
cor dintr-o tragedie antică greacă: „O, moar-tea-i un chaos, o
mare de stele / Când viaţa-i o baltă de vise rebele / O, moartea-i
un secol cu flori înfloriţi, / Când viaţa-i un basmu pustiu şi
urât” (Mihai Eminescu: „Mortua est”).
 Până şi tăcerea prinde grai în exprimarea unui adevăr
dureros. într-un amestec de autoironie şi umor, Bunica
estompează tristeţea, enunţând, în fond, o lege a omenirii: „Noi
nu mai putem, nu mai suportăm soarele, ne tragem la umbră,
nu mai suportăm umbra, ne tragem în casă, nu mai suportăm
casa, ne tragem în . .. Cuvântul „mormânt” e îngropat în
punctele de suspensie. Receptarea lui ar tulbura sufletul pur al
lui Cătălin. Vălul nostalgiei e şi-aşa prea străveziu: „S-a dus -
vremea vacanţelor ... vremea munţilor ... vremea râsului”.
Darlingtonia explică cine e GOG şi MAGOG: „Tot ce-i
legat de comunism .. . bunicul le-a *dat numele generic de
MAGOG”. GOG e fascismul, iar MAGOG — comunismul.
Cătălin adaugă cinismul la portretul lui Ianus, în timp
ce Darlingtonia simte că acest om „murdăreşte tot ce atinge”.
.
Cătălin — căutătorul de taine, se-nţelege şi taina femeii,
compară fata de 16 ani cu o bisericuţă de lemn ce-ţi dă un fior
de mister şi o femeie de 40 de ani cu o catedrală cu coloane,
tăcere, cu rezonanţa gravă a clopotelor. Darlingtonia îi va
descifra parţial taina: „O femeie poate fi în acelaşi timp
bisericuţă de lemn şi catedrală”.
Cele trei fete-n tranziţie, prin grotescul situaţiilor par a
fi surori şi cu Kera Duduca (a lui Nicolae Filimon). E totuşi
plină de savoare amară constatarea lor: Indra: „Athena —
ÎNŢELEPCIUNEA pe care n-o vrea nimeni. .. Ce să caute
înţelepciunea în tranziţie? Cine are nevoie de ea? în tranziţie
trebuie să existe şi să domine nebunia riscului”.
„Lara: Adrasteia — CUMPĂTAREA. Ce să caute
cumpătarea într-o epocă de tranziţie. Dacă tot cumpăneşti, nu
mai faci nimic”.
„Libentina: Domnişoara Justina — DREPTATEA. Cine
are nevoie de dreptate într-o perioadă de tranziţie? Sau cine
merită să fii drept într-o perioadă de tranziţie”.
La urma urmei rămâne valabilă definiţia tranziţiei:
„Totul parcă e o afacere, ... totul parcă e o tranziţie, iar însăşi
tranziţia pentru unii e o afacere.
Efectul nefast al „fluturelui transformat în omidă” se
extinde, ia proporţii prin forţa expresivă a metaforei
personificatoare, ascendente:
„A. — O omidă mare, uriaşă care va mânca şi se va
burduşi cu toate frunzele pomului.
C. — O omidă care va roade toată coaja pomului.
A. — O omidă care va suge toată seva pomului până ce
acesta se va usca”.
Dacă dialogul va decurge într-un ritm dinamic, se va
transmite în chip fidel mesajul autorului.
Cărţile domnului Nicolae Iştoc au ca puncte comune:
tema credinţei în Dumnezeu, un şir de personaje simbolice,
valorificarea mitologiei, numele sugestive ale personajelor,
procedeele artistice dintre care nu poate lipsi interogaţia
retorică — unul din semnele monologului interior, tenta
ironică, autoironia şi umorul.
Toată opera domniei sale pune spiritul uman în mişcare
obligându-1 să existe, să se încadreze în infinitul său şi în cel al
Creatorului. Chiar dacă aceasta ar fi singura calitate a acestor
cărţi, înseamnă că ele n-au fost scrise degeaba, căci prin ele
scriitorul se face ecoul premergător al trâmbiţei arhanghelului.
TREI FETE ÎN TRANZIŢIE

PERSONAJELE:

ATHENA
ADRASTEIA
JUSTINA
INDRA
LIBENTINA
LARA
DARLINGTONIA
CĂTĂLIN
BUNICA
BUNICUL
ADVENTIE
CHRISTIAN
IANUS
MARCEL
IONEL
GICUL
 ACTUL I

DECOR: O curte-terasă la o casă particulară. Se vede

intrarea de la stradă. în fund, o uşă şi o scară interioară care
duce la etaj. O masă lungă şi mai multe scaune. într-o parte, o
canapea. în faţa terasei verdeaţă, trandafiri urcători, totul ca o
oază. în dreapta şi-n stânga blocuri de peste patru etaje, parcă
gata-gata să se prăvălească peste casă şi curtea-terasă.
E într-un august canicular, într-o după amiază ce
scapătă înspre amurg.

SCENA I

La ridicarea cortinei, Bunica e la masa din terasa-

curte, la o cafea croşetând. Se aude soneria de la intrare,
Bunica îşi priveşte ceasul de mână ce e pe masă.

BUNICA: Deschis ... (Soneria insistă din nou.) Deschis

domniile... (Soneria se repetă.) Ţi-am spus că-i deschis, Destin
hăbăuc ce eşti, poţi să suni cât pofteşti, ştiu că tu eşti...
BUNICUL (Intrând cu două plase în mână în care sunt
două bidoane şi două sticle de plastic goale, în loc de salut
declamă): „Soarta noastră fuse crudă de astă dată, mica mea
oştire fuge sfărâmată.” (Deschizând larg braţele într-un gest
teatral.) „Dar deschideţi poarta, turcii mă-nconjor, vântul suflă
rece, rănile mă dor”. (După care se aşază alături de Bunică,
răsuflând greu şi oftând.) BUNICA: Ei, iar te-ai întâlnit cu
Bachus, dacă nu chiar şi cu Dionysos ...
BUNICUL: Te înşeli Soartă crudă ce eşti, te înşeli de data
asta, sortiţă scumpă ... (Privindu-şi ceasul de mână.) Şi apoi,
nici n-am întârziat...
BUNICA (Ca-ntr-o glumă caldă.): Lasă că ştii dumneata
cum să-ţi planifici vremea, cum să-ţi întinzi pasul şi să-ţi faci
timp şi pentru ei, pentru prietenii tăi intimi: Bachus şi
Dionysos...
BUNICUL (Râzând, amar şi forţat.): Ei soro-mireaso,
parcă mai sunt de vârsta lui Narcis şi parcă mai am pasul lui
Hermes ...
BUNICA: Ei, domnule Destin, cum uită lumea, parcă mai
deunăzi te-auzeam recitând plin de emfază: „Sunt cel mai
frumos din oraşul acesta / Pe străzile pline când ies n-am
pereche / Atât de graţios port inelu-n ureche / Şi-atât de-nflorite
cravata şi vesta / Sunt cel mai frumos din oraşul acesta”.
BUNICUL: Of, of! — of, of!... (îşi aprinde o ţigară.)
„Cum trece vremea şi ne-ngroapă, ia vezi ce mare te făcuşi /
Mai ieri erai numai de-o şchioapă şi te prindeam printre păpuşi,
/ Iar azi tu vrei joben, mănuşi ...
BUNICA: Aluzia ia Hermes am înţeles-o, dar la Narcis?
De ce Narcis?
BUNICUL: Cum adică de ce Narcis? Păi, Narcis e veşnic
tânăr, el e nemuritor... Iţi poţi imagina un Narcis bătrân ...? Nu,
nici vorbă nu poate fi... Narcis are părul negru, ondulat, ten
creol, dinţii albi ochii de Zeu, trup de Apollo şi se priveşte
veşnic pe sine însuşi în unda apei şi-n foşnetul frunzelor de
magnolii... Pentru mine Narcis e tot aşa de tânăr şi frumos ca şi
Cătălin ... Se adânceşte deoi Narcis în unda apei şi-n foşnetul
frunzelor de magnolii, iar privirile geloase ale Darlingtoniei îl
fac să surâdă, iar ţipătul lui Echo doar să zâmbească ... Eu aşa
îl văd pe Narcis, pentru mine Narcis e Cătălin ...
BUNICA: Dar Darlingtonia ...? De ce Darlingtonia?
BUNICUL: De ce Darlingtonia? Of, soro-mireaso, dar ce-i
cu tine astăzi? Nu eşti inspirată deloc! Pentru că Darlingtonia-i,
Darlingtonia, şi ea-i veşnic tânără şi ea-i nemuritoare, pentru
mine Cătălin şi Darlingtonia sunt îndrăgostiţii din „Cântarea
Cântărilor”. El, aproape un Zeu, el regele, el Solomon. ea
păstoriţa, ea Sulamita ...
BUNICA: Ce bine ar fi dacă ar avea Cătălin un pic, numai
un picuţ de narcisism în el. Dar nu are. El, Cătălin, e aşa de
pur, aşa de onest, aşa de fără nici un pic de trufie în el încât
aproape mă sperie ... Dacă ar avea un pic de narcisism în el, ar
fi ca un scut protector.. .
BUNICUL (Dus pe gânduri.): Da, Cătălin e un băiat
minunat şi acum trăieşte o vară minunată, ultima vacanţă de
licean, acum e în pragul tainei, în pragul misterului, dar poate
Magog le-a ucis şi pe astea, de bună seamă că le-a ucis, Magog
a ucis suflete, a trecut cu tăvălugul, cu tractorul, cu buldozerul
peste case şi biserici, peste oameni, peste taină şi mister ...
încât astăzi stai şi te minunezi cum mai poate fi un Cătălin,
cum mai poate fi o Darlingtonie... Cum mai poate fi, sau cum a
rezistat un crin şi o crizantemă între atâtea bălării ...
BUNICA: Doamne Dumnezeule, ce bine ar fi dacă ar avea
Cătălin un pic de narcisism în el, numai un picuţ. Dar nu-1 are.
Ei, care-i aproape un Zeu, nu-1 are, şi alţii... Doamne, nici nu-
mi place să mă gândesc ... Poate că Narcis pe undeva e crud,
prea se adânceşte în el însuşi, fără să-i pese de ceilalţi, lui nu-i
pasă de larma lumii şi poate-i mai bine aşa, vorba lui
Eminescu: „Când cu zgomote deşarte, vreme trece, vreme vine
...” Adâncirea în sine, narcisismul, ar fi ca o platoşă care l-ar
apăra de răutatea şi vulgaritatea lumii ...
BUNICUL: Cine ştie cum ar fi mai bine, soro-mireaso,
cine ştie cum ar fi mai bine ...? Tu eşti Soarta mea ...
BUNICA (Tandră şi surâzând.): Iar tu, Destinul meu ...
BUNICUL: Dar, ca să revenim la Narcis, de fapt la
narcisism ... Problema nu-i chiar aşa de simplă, căci cine-1 va
apăra pe Narcis de Narcis? Cine mă apără pe mine de mine
însumi? Ştiu, ştiu, nu te grăbi soro-mireaso. nu te grăbi... O să-
mi spui că EU o să mă apăr de EU, eu singur mă pot apăra de
mine însumi. Pleavă, baliverne, cât voluntarism, cât orgoliu şi
mai ales câtă inconştienţă. Toate-s de la Magog citire. Şi cine
crezi că vorbesc aşa, tocmai cei pe care Fortuna i-a ţinut în
braţe din leagăn şi până-n mormânt... Ei sunt mari, ei sunt tari,
ei au făcut totul singuri, ei îl privesc dispreţuitor pe cerşetor,
râd de infirmi şi-1 batjocoresc pe cel ce-i în-semnat cu fierul
destinului... Ei, care au supt tot laptele zeiţei Fortuna şi n-au
atins pământul, căci au umblat cu cataligele norocului, ei
„ologii” ...
BUNICA: Pe Narcis, de Narcis, îl va apăra Zeus, iar pe
mine de mine însumi nu mă poate apăra decât Dumnezeu.
Aminteşte-ţi geamătul Sfântului Apostol Pa-vel: ,, ... dar văd în
mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii
primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului care este
în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi
din acest trup de moarte?”
BUNICUL: Dumnezeu ... Dumnezeu ... Doamne,
Dumnezeule! ... (Clătinând îndurerat din cap.) Eloi, Eloi, lama
sabactani, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu de ce m-ai
părăsit?
BUNICA (Se ridică emoţionată, îi strânge capul la piept
sărutându-l pe frunte.): „Dă-i Cezarului ce-i a Cezarului şi lui
Dumnezeu, ce-i a lui Dumnezeu” ... Dar spune-mi prea-
iubitule, ce-i pe acolo?
BUNICUL (Oftând şi aprinzându-şi încet o ţigară.):
Nimic, totu-i în regulă ... Adică, totu-i ca de obicei, vreau să
zic, florile furate şi cele din vază şi cele de pe mormânt. Vezi,
ne-am obişnuit aşa de mult cu aceste profanări, încât zicem că
totu-i în regulă. Aşa-i şi-n viaţă, în societatea asta aşa zisă de
tranziţie; anormalul a devenit normal, sau în cel mai bun caz,
trăiesc în devălmăşie, încât dacă ai putea tăia o bucată din
viaţă, ca dintr-un tort, din orice sector ai tăia, din orice
domeniu, de la orice nivel, în felia aceea vei găsi întotdeauna o
porţie serioasă, groasă, apreciabilă de anormal. Iată-1 pe acest
anormal, pe această tranziţie în cei doi îndrăgostiţi care se
plimbă pe stradă, din amorul lor se va naşte un copil pe care-1
vor abandona, un copil căruia mai târziu i se va spune „copilul
tranziţiei” ... Iată familia aceea minunată, formată din cei trei.
ca Sfânta Treime, ei vor divorţa, aşa, într-un divorţ a ‘la
tranziţie”, iar copilul lor va deveni copilul străzii...
Şi iată-1 pe omul politic, noaptea în cabinetul său, când
toată lumea doarme el „lucrează”, uite-l cum. „meditează”,
pentru naţie, veţi zice. Da de unde. el vinde, cumpără,
răscumpără, revinde, dar totul pentru sine, dă dezminţiri, coace
fel de fel de abe raţii care vor duce ţara la sapă de lemn,
aberaţii care nu peste mult timp vor fi etichetate cu nonşalanţă
criminală; „greşelile tranziţiei” ...
BUNICA: Prea iubitule, lasă astea pentru mai târziu,
spune-mi ce mai e pe acolo ...
BUNICUL: Am dus şapte ture, ştii tu, până nu duc şapte
ture nu-s liniştit...
BUNICA: De la fântâna de la casa din apropiere, sper ...
BUNICUL: Nu, nu de la fântâna de la casă. Ştii tu că nu-mi
place, deranjezi oamenii... Am dus de la cişmeaua de jos, de la
poarta cimitirului.
BUNICA: De jos, de la poarta cimitirului, pe căldura asta?
BUNICUL: Ei da, de jos de la poarta cimitirului, m-am dus
pe la umbră, pe scurtătură. In orice caz, trei zile nu mai trebuie
să udăm. Azi e sâmbătă, aşa că mâine dacă ne-o ajuta Tatăl
ceresc, ne-orn scula şi ne-om duce să-1 dăm pe Zeu spre
pomenire, vom pune şi săruta lumânări în bisericuţa noastră de
pe străduţa aceia dosnică ... Apoi, după slujbă, ne-om duce...
Eu voi citi presa, tu vei schimba apa şi florile, vei piguli, vei
plivi, vei îndrepta o floare, un trandafir, apoi ne-om întoarce
acasă şi o să ne ascundem după rolete, împreună cu Căţeaua
Sălba-tică-Entropie ...
BUNICA (Vrând să-1 sustragă.): Şi înapoi, înapoi cu ce-ai
venit?
BUNICUL: Pe jos, pentru că autobuzul a plecat mai repede
cu doar cinci minute prăpădite, iar tramvaiul a căzut de pe linie
... Dar e mai bine aşa, cel puţin nu m-au bătut controlorii, nu
m-am umplut cu praful şi mizeria din autobuz şi nu mi-am
imprimat în creier banda cu trăncăneala tramvaiului ...
BUNICA (Tandră şi drăgăstoasă.): Iţi aduc un pahar cu
„lacrima” lui Bachus, sau un pahar din ..mirodeniile” lui
Dionysos?
BUNICUL (Înviorându-se şi trăgând adânc aer în piept.):
Prefer „mirodeniile” lui Dionysos, cu ele se împacă mai bine şi
Domnişoara Nicotină. (Bunica iese. Bunicul rămas singur
priveşte gânditor, în zare.)
BUNICA (Întorcându-se cu un pahar cu băutură pe o
tăviţă şi mângâindu-i părul.): Recipientul sacru, l-am lăsat în
paza Zeului...
BUNICUL (Aprinzăndu-şi o ţigară.) Bine-ai făcut, acest
„degetar” cu „mirodenii”, răsuflarea Domnişoarei Nicotină,
plus căldura de afară mă va ameţi de-a binelea şi nici n-o să
mai am nevoie de dansul preoteselor-bacante ... (Ridicând
paharul şi privindu-l.) „În crini e beţia cea rară / Sunt albi.
delicaţi, subţiratici — / Potirele lor au fanatici — / Argint din a
soarelui pară. / Deşi, când atinşi sunt de vară, / Mor pâlcuri,
sau mor singuratici / În crini e beţia cea rară / Sunt albi,
delicaţi, subţiratici / În moartele vremi, mă-mbătară, / Când
fragezi, şi primă-văratici, / În ei mă ,sorbină, extatici, / Şi pe
aripi de rai mă purtară / În crini e beţia cea rară.”
Ei, soro-mireaso, dacă ai şti ce „nebunie” mi-a trecut prin
cap venind încoace, aşa de unul singur, dacă ai ştii ce
„nebunie” ...
BUNICA: Spune-mi, prea iubitule ce „nebunie”, spune-mi
şi mie „nebunia” asta...
BUNICUL: Mă gândeam că atunci când se naşte un ora,
când se naşte copilul şi după ce rosteşte primul cuvânt care e
— mamă — ar trebui dus în cimitir, ca al doilea cuvânt pe care
să-1 rostească să fie cimitir ... Atunci poate am înţelege în
sfârşit că nu există moarte individuală, ci numai moarte
colectivă, căci atunci când se stinge unul, în stingerea lui îi
cuprinde şi pe ceilalţi.. .
 BUNICA: „O moartea-i un chaos, o mare de stele / Când
viaţa-i o baltă de vise rebele / O moartea-i un secol cu sori
înflorit / Când viaţa-i un basmu pustiu si urât.”
BUNICUL (Continuând, ca şi cum n-ar ji auzit replica
Bunicii: ...îi cuprinde şi-i duce cu el în stingerea lui şi pe cei
apropiaţi, făcându-i pe unii aproape nişte morţi vii... Atunci am
realiza mai bine, mai profund, cu toţii, că suntem într-adevăr
muritori şi că un muritor nu are dreptul să facă compromisuri,
tocmai pentru că e muritor .. .
Mă duc să mă întind puţin, să mă ascund după rolete,
sunt sigur că mă aşteaptă şi Căţeaua Sălbatică-Entropie... O să
moţăi puţin, aşa ca-ntr-o aţipeală zeiască, împreună cu ea. O
să-i mângâi părul roşcat şi sârmos şi o s-o privesc drept în ochi,
fără patimă, fără nici un fel de teamă ... (Bunicul iese, Bunica îi
face un semn uşor cu mâna şi rămâne visătoare, gânditoare,
tristă ...)

SCENA A II-A

CĂTĂLIN (Intrând dezinvolt, degajat.) Sărut mâna,

bunică. Ce mai zici de lumea asta?
BUNICA (Tresărind şi îndreptându-se de spate.) Ce să zic,
Cătăline, nu-i lumea asta bizuită pe mine ... Dar nu mă săruţi?
(Cătălin se apleacă şi o sărută, Bunica, îl îmbrăţişează şi-i
mângâie părul şi hainele.) Ce frumos miroşi... a tânăr ... a
proaspăt, adică a ceca ce eşti. Vezi dacă nu te şpreiezi, vezi
dacă nu porţi cercel în ureche precum ... Petru Cercel.
CĂTĂLIN: Cu şpreiatul, te-am înţeles, Bunico, dar cu
cercelul... şi mai ales cu acest Petru Cercel... De unde l-ai mai
scos şi pe individul ăsta?
BUNICA: Păi, vezi, purtaţi cercel în ureche şi nu ştiţi cine-
a fost Petru Cercel...
CĂTĂLIN (Uşor în glumă.): Nu, bunico, nu ştim. Hai că
m-ai făcut curios, spune-mi, rogu-te, cine-i individul?
 BUNICA: Petru Cercel a fost domnul Ţării Româneşti între
anii 1583—1585, şi era fratele lui Mihai Viteazul. Dar voi nu
ştiţi de el. Petru Cercel face parte dintre domnitorii aceea din
cartea cu-n titlu atât de frumos, pe care o avem şi noi în
bibliotecă, „Domnitori uitaţi, domnii trecătoare” ... Ce titlu
sugestiv .. .
CĂTĂLIN: Într-adevăr, e un titlu sugestiv... Dar cu cercelul
din ureche şi cu Petru Cercel, tot nu m-ai lămurit. ..
BUNICA: Ei, acest Petru Cercel, purta cercel în ureche. De
aceea a şi fost poreclit aşa, un obicei adus de ei de pe la Curţile
împărăteşti din Apus, pe unde peregrinase. Vezi, dar iubitul
meu Cătălin, câtă dreptate are Ecleziastul: ,,Ce a fost va mai fi
şi ce s-a făcut se va mai face, nu este nimic nou sub soare”.
CĂTĂLIN: Deci în anul de graţie 1583, în Apus, în
Occidentul de astăzi era moda de-a purta cercel în ureche şi
bărbaţii nu numai femeile şi noi acuma ... E fantastic, Bunico.
BUNICA: Da, iubirea mea . .. Nu ţi-am spus eu că lumea
asta nu-i bizuită pe mine . ..?
CĂTĂLIN (Vrând s-o sustragă): Vai, Bunico, dar am uitat
de jocul nostru. (Îngenunchează şi începe să-i recite.): „Tu eşti
o undă, eu sunt o zare / Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare / Tu
eşti o noapte, eu sunt o stea — Iubita mea” /.
BUNICA (Prinzându-se în joc.): ,,Tu eşti o ziuă, eu sunt un
soare / Eu sunt un flutur, tu eşti o floare / Eu sunt un templu, tu
eşti un Zeu — Iubitul meu / Tu eşti un rege, eu sunt regină / Eu
sunt un caos, tu o lumină / Eu sunt o aripă muiată-n vânt — /
Tu eşti un cânt /”.
CĂTĂLIN: „Tu eşti o frunte, eu sunt a stemă / Eu sunt un
geniu, tu o problemă / Privesc în ochi-ţi să te ghicesc / Şi te
iubesc/”.
BUNICA: „Îţi par o noapte, îţi par o taină ,/ Muiată-n pala
a umbrei haină / O, tot ce-i mistic iubite barde / În acest suflet
ce ţie-ţi arde / Nimica nu e, nimic al meu — E tot al tău” /.
BUNICA (Revenindu-şi ca dintr-o vrajă.): Ei, ultima
vacanţă iubirea mea, ultima vacanţă, Cătălinul meu, ultima
vacanţă de licean ... Apropo, chiar nu vrei să mergi nicăieri?
CĂTĂLIN: Fără tine şi Bunicul nu mă duc niciunde.
BUNICA: Ei nici chiar aşa, poţi să mergi liniştit şi fără noi,
noi nu mai putem, nu mai suportăm soarele, ne tragem la
umbră, nu mai suportăm umbra, ne tragem în casă, nu mai
suportăm casa, ne tragem in...
CĂTĂLIN: Nu, nici vorbă, fără voi nu mă duc.
BUNICA: Nu fi copil, iubirea mea, fii liniştit, tot timpul
vom fi cu tine, vorba Bunicului, nu scapi aşa uşor de noi, şi tot
vorba lui, nu vei scăpa niciodată de noi... Cu Bunicul ai vorbit
despre asta?
CĂTĂLIN: Da, am vorbit.. .
BUNICA: Şi ce-a zis Bunicul-Destin?
CĂTĂLIN: Mi-a zis să mă dtic la mare cu Cornel, Tiţa şi
Călin. Mi-a zis că ei merg peste vreo câteva zile-cu maşina, cu
Daewo ... A zis că a vorbit cu Cornel să mă ia şi pe mine, se
pare că ideea a fost chiar a lui Cornel.
BUNICA: Excelent, excelent... Cu ei ai mai fost, iţi
aminteşti. ..
CĂTĂLIN: Cum să nu-mi amintesc, se poate uita aşa ceva
.. .? Cum intram în apa aceea pură, albastră, de dincolo de
geamandură — în apa Zeilor — cum zicea Rhesus, în apa
aceea care nu stinge niciodată ţărmul ca să se pângărească ...
Numai eu şi Cornel înotam acolo ... Pe Rhesus nu puteam să-1
iau cu mine. Cât de mult aş fi vrut, nu ştia să înoate. Cât de
mult aş fi vrut să simtă şi el apa aceea de sorginte divină, aş fi
vrut să-1 iau pe Rhesus cu mine peste tot, cum de altfel ar fi
vrut să mă ia şi el pe mine ...
BUNICA: Da, a fost nemaipomenit. Cum aşteptam
valurile, cum le urmăream pe cele mai înalte, cum ne lăsam
duşi pe crestele lor, cum le urmăreai mai ales tu, cum ne
atenţionai când veneau, cât de mult le doreai! Vai, cât de mult
le-ai iubit! ... Şi „povestea” cu papucul, ţi-o mai aminteşti?
 CĂTĂLIN: Sigur că mi-o amintesc, şi încă de câte ori.. _
Cu „nebunul” de Fofiu, tot timpul se lua de mine, eram atunci
şi cu Aurica şi Iencuţu. Când am mers la masă s-a întâmplat ...
Dădeam unul după altul cu popucii de plajă, Fofiu după mine şi
eu după Fofiu, dar „nebunul” ăsta n-a încetat jocul nici la masă
şi eu am aruncat papucul după el chiar de sus de pe scările ce
duceau la intrarea în restaurant. Jos era o terasă şi papucul a
căzut pe o masă. La masă. cine crezi că era? Chiar şeful
localului. Acesta a luat papucul şi 1-a pus sub piciorul
scaunului pe care stătea. Rhesus s-a dus şi i-a cerut scuzele de
rigoare, dar individul n-a fost mulţumit şi a început să-i ţină lui
Rhesus o lecţie despre educaţie ... Era prea mult pentru Rhesus.
Vorba lui, urăsc violenţa dar o practic, aşa că, pur şi simplu, 1-
a răsturnat pe individ cu scaun cu tot şi a luat papucul. ..
BUNICA: Da, domnule, aşa a fost, îmi amintesc totul ca-
ntr-un film — şi atunci chelnerii şi orchestra s-au luat de noi,
dar noi n-am renunţat la masă, am făcut front comun şi le-am
făcut faţă. Fiecare ne-am ales omul, îmi amintesc că tu ai zis:
„Bateristul mi-1 lăsaţi mie” ... Era unul mai pirpiriu ... Numai
noi ştim cum am mâncat atunci, toţi chelnerii şi toată orchestra
era cu ochii pe noi. Noi ne făceam planuri strategice; câte
intrări, câte ieşiri, cine pleacă pri mul, cine rămâne ultimul...
Voi bărbaţii aţi vrut să rămâneţi de unii singuri pe baricade, dar
noi femeile n-am acceptat, n-am cedat, am rămas alături de voi,
am fost uniţi şi ,.tabăra duşmană” s-a retras ...
CĂTĂLIN: Ah, şi totuşi marea, nemărginirea, vorba lui
Rhesus, nu întâmplător primitivii credeau că lumea se sfârşea
la malul mării... Constanţa, acvariul, cazinoul ... Iţi aminteşti
cât de mult îndrăgea Rhesus cuvintele acelea pe care le găsise
în nu ştiu ce carte: ,,Ce-i viaţa oare? Trei zile la malul mării.”
BUNICA: Trei zile e ideal, trei zile e mult, unii nu apucă
decât două zile, alţii o zi, şi sunt cazuri când nu se apucă decât
o jumătate sau un sfert de zi ... Vezi., tocmai pentru aia, du-te
la mare, mai du-te o data la mare cu Cornel, Tiţa şi Călin.
Gândeşte-te, e ultima ta vacanţă de licean ... Nu fă „mofturi”,
iată, ţi s-a mai oferit „o zi” ...
CĂTĂLIN: Nici vorbă nu poate fi, ţi-am spus că nu mă duc
nicăieri fără tine şi Bunicul.
BUNICA: Dar noi nu mai putem puiule, nu mai avem chef,
nu mai vrem, nu ne mai trebuie ... De ce nu vrei să înţelegi,
iubirea mea? De acuma trebuie să mergi şi fără noi, de acuma
trebuie să ai un anumit grad de independenţă ...
CĂTĂLIN: Of, Bunico, dar ştii bine că întotdeauna am avut
un anumit grad de independenţă, ştii bine că aşa m-a crescut
Rhesus şi mama şi apoi tu şi Bunicul.
BUNICA: Da, dar acuma iată a venit vremea ca acest grad
de independenţă să sporească . ..
CĂTĂLIN: Nu e nevoie Bunico, nu e nevoie, sunt mulţumit
cu independenţa pe care o am, cu libertatea pe care o am. Nu-ţi
aminteşti că Rhesus m-a învăţat să fac distincţia între libertate
şi libertinaj. Şi apoi, hai să fim serioşi, Bunico, s-au dus
vremurile alea, vremea concediilor şi a vacanţelor ia mare, la
Stâna de Vale, Barajul-Leş, „lacul codrilor albaştri”. S-a dus
vremea nunţilor, nunta lui Fofiu şi Aurica, nunta lui Cornel şi a
lui Tiţa, s-a dus Rhesus, s-a dus şi mama ...
BUNICA: Ce frumoasă era, ce harnică, ce femeie
deoseibită... îmi amintesc că a venit o dată la noi un prieten a
lui Rhesus din Canada ... Maică-ta avea o poză în vitrina de la
bufetul din bucătărie ... Să fi fost o poză color? Erau, oare,
atunci poze color? Nu mai ştiu ... În orice caz, omul s-a uitat la
poză şi a zis că-i Claudia Cardinale ... şi Claudia Cardinale a
rămas de atunci... Avea un ten creol ca şi tine, ce repede se
bronza, stătea două zile la soare şi ziceai că a fost o lună la
mare. Când mergeam la mare şi ne întâlneam cu cunoscuţii
care veneau de la mare, toţi se minunau de bronzul vostru, căci
voi eraţi mai bronzaţi ca ei şi ne întrebau, mai în glumă, mai în
serios, ce mai căutăm noi la mare ...
CĂTĂLIN: Ştiu, îmi amintesc ... Ştii, Bunico, mi-a povestit
o dată Rhesus cum i-a spălat picioarele în apă, în şovar, la
Bonay, cum a îngenuncheat acolo în apă, în şovar şi i-a spălat
picioarele şi ea râdea, râdea dându-şi capul pe spate şi tu te
uitai îngrijorată la ei, şi Rhesus, dintr-o dată, ţi-a prins privirea,
privirea aceea cu care te uitai la ei, şi zicea Rhesus, niciodată n-
o să ştiu ce era în privirea aceea; teamă, îngrijorare? Teamă
pentru ce? Îngrijorare pentru cine? Pentru el, pentru ea, sau
poate pentru iubirea lor... Mi-e dor de Claudia Cardinale ...
BUNICA: Şi mie, puiule, şi mie ... Şi mie mi-e dor ... Dar
fii liniştit, ea e tot timpul cu noi, ea e în casa asta, în terasa asta,
în aerul ăsta, în după-amiaza aceasta caniculară de august, în
amurgul ce se lasă, ea e în toate lucrurile din casă, vorba lui
Maee-donsky: „Oh, lucrurile cum vorbesc / Şi-n pace nu vor să
te lase / Bronz, catifea, lemn sau mătase / Prin grai aproape
omenesc /”.
CĂTĂLIN: „Tu le crezi moarte, şi trăiesc / Împrăştia-te-n
orice case / Oh, lucrurile cum vorbesc / Şi-n pace nu vor să te
lase /”.
BUNICA: „Şi câte nu-ţi mai povestesc / În pustnicia lor
retrase / Cu tot ce sufletu-ţi uitase / Te îmbie sau te chinuiesc /
Oh, lucrurile cum vorbesc /”. ...Da. ai dreptate, s-a dus vremea
concediilor, s-a dus vremea vacanţelor, s-a dus vremea
nunţilor, s-a dus vremea râsului ...
CĂTĂLIN: Bunico, vacanţa asta, vacanţa asta ultimă de
licean vreau s-o petrec cu tine şi Bunicul pe malul Crişului, pe
Crişul acela de dincolo de baraj şi calea ferată ... Pentru mine,
vara asta e poate vara tainei ...
BUNICA: Nu-i nici o taină, iubirea mea, nu-i nici o taină,
Cătălinul meu, toate curg de-a valma, totu-i în devălmăşie,
binele cu răul, frumosul cu urâtul, nu-i nici o taină, soarta
doare, destinul arde ...
CĂTĂLIN: Nu se poate, trebuie să fie o taină, trebuie să
existe un sens al lucrurilor, trebuie să existe o cauză .. .
 SCENA A III-A

DARLINGTONIA (Intrând pe ultima replică): Despre ce

vorbiţi aici, despre care taină, ce mister dezlegaţi?
BUNICA: Despre nimicuri: „Căci terafimii vorbesc
nimicuri, ghicitorii prorocesc minciuni, visele mint şi
dezmiardă cu deşertăciuni” (Zaharia 10; 2).
DARLINGTONIA: Sărut mâna. Bunică. (O îmbrăţişează şi
o sărută).
BUNICA (îmbrăţişând-o, o reţine şi o mângâie): Vai, ce
rochie ai, ce vaporoasă e, şi ce frumos miroşi, tu miroşi a fată,
vezi dacă ...
CĂTĂLIN (în glumă): Nu porţi cercel în ureche .. .
BUNICA (Dojenitor, în glumă): Cătăline, Cătăline ...
DARLINGTONIA (Imbrăţişându-l pe Cătălin): Ciao, Cătă,
Ciao, Cătăline. Vai ce frumos miroşi, vezi dacă nu te şpreiezi,
vezi dacă .. .
BUNICA (Bine dispusă de-a dreptul şi dojenindu-i pe
amândoi în glumă): Bine copiii, dar voi râdeţi de-a dreptul de
mine ... (Cătălin şi Darlingtonia dau s-o îmbrăţişeze). Staţi,
opriţi-vă, ştiu, ştiu, e unul din jocurile voastre. Doar nu credeţi
că v-aş permite să râdeţi de mine şi asta chiar pe faţă . ..
Darlingtonia, ia-1 de mână şi zburdaţi amândoi spre Câmpiile
Elizee, dar vezi să nu-1 ameţeşti prea tare cu parfumul tău
îmbătător de Eldorado ... Eu mă duc să mă ascund după rolete,
să mângâi părul aspru şi sârmos al Căţelei Sălbatice-Entropie
... (Le face un semn cu mâna şi iese).
CĂTĂLIN (Rămas cu Darlingtonia): Într-adevăr, ce rochii
ai Darlingtonia! Ce frumoase sunt, ce vaporoase, şi cum ştii să
le mişti, ce! ...
DARLINGTONIA (Mişcându-şi faldurile rochiei): Aşa ...?
Ce excitant e, ce excitant e, aşa-i Cătăline...? Nu te feri de
cuvântul ăsta, mi-am dat seama şi eu într-o zi când m-am uitat
în oglindă ... Dar să ştii că nu de aia fac, a devenit aşa un gest
involuntar .. . (Îşi mişcă din nou faldurile rochiei).
CĂTĂLIN: Pe sub rochiile tale bate vântul dragostei, prin
rochiile tale adie zefirul amorului, gesturile tale sunt o ispită ...
DARLINGTONIA (Aşezându-i-se pe genunchi, ca-ntr-un
joc): „Să mă sărute cu săruturile gurii lui! Căci toate
dezmierdările tale sunt mai bune decât vinul, mirodeniile tale
au un miros plăcut. Numele tău este ca o mireasmă vărsată. De
aceea te iubesc pe tine fetele. (Cântarea Cântărilor 1; 2, 3).
(Strângându-i capul la piept): „Prea iubitul meu îmi este ca un
mănunchi de mir, care se odihneşte între ţâţele mele” (C.C. 1;
13).
CĂTĂLIN (Mângâind-o): „Amândouă ţâţele tale sunt ca
doi pui de cerb, ca gemenii unei căprioare ce pasc între crini.
Ce frumoasă eşti iubito, ce frumoasă eşti, cu ochii tăi de
porumbiţă” (C.C. 3; 5 şi 1; 15).
DARLINGTONIA: „Ce frumos eşti prea iubitule, ce plăcut
eşti. Verdeaţa este patul nostru.) (C.C. 1; 16).
CĂTĂLIN: „Ca un crin în mijlocul spinilor, aşa este iubita
mea între fete”. (C.C. 2; 2).
DARLINGTONIA: „Ca un măr între copacii pădurii, aşa
este prea iubitul meu între tineri. Cu aşa drag stau la umbra lui
şi rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele. Prea iubitul meu
seamănă cu o căprioară, sau cu puiul de cerboaică. Iată-1 că
este după zidul nostru, se uită pe fereastră, priveşte printre
zăbrele”’ (C.C. 2; 3, 9).
CĂTĂLIN: „Se pârguiesc roadele în smochin şi viile
înflorite îşi răspândesc mirosul. Scoală-te iubito şi vino
frumoaso” (C.C. 2; 3, 9).
DARLINGTONIA: „Prea iubitul meu este al meu şi eu sunt
a lui... Am căutat noaptea în aşternutul meu, am căutat pe
iubitul inimii mele, l-am căutat dar nu l-am găsit.. . M-am
sculat atunci şi am cutreierat cetatea, uliţele şi pieţele şi am
căutat pe iubitul inimii mele” .. . (C.C. 2; 16 şi 31; 1,2).
CĂTĂLIN: „Ce frumoasă eşti iubito, ce frumoasă eşti.
Ochii tăi sunt ochi de porumbiţă supt mâhrama ta. Până se
răcoreşte ziua, şi până fug umbrele, voi veni la tine munte de
mir şi la tine, deal de tămâie. Eşti frumoasă de tot, iubito, şi n-
ai nici un cusur. Eşti o grădină închisă soro-mireaso, un izvor
închis, o fântână pecetluită” (C.C. 4; 1, 6, 7, 12).
DARLINGTONIA: „Să intre iubitul meu în grădina lui şi să
mănânce din roadele ei alese”. (C.C. 4; 1G). „Vino, iubitule,
haidem să ieşim pe câmp, să mânăm noaptea în sat. Dis-de-
dimineaţă ne vom duce la vii, să vedem dacă a înmugurit via,
dacă s-a deschis floarea şi dacă au înflorit rodiile. Acolo îţi voi
da dragostea mea”. (C.C. 7; 12).
CĂTĂLIN: „Deschide-mi, soro, scumpo, porumbiţă, ne-
prihănit-o. Căci capul îmi este plin de rouă, cârlion-ţii mei sunt
plini de picurii nopţii” (C.C. 5; 2).
DARLINGTONIA: „O! De-ai fi fratele meu, care a supt de
la ţâţele mamei mele. Când te-aş întâlni în uliţă te-aş săruta, şi
nimeni nu m-ar ţinea de rău. Te-aş lua şi te-aş aduce la casa
mamei mele; ea m-ar învăţa să-ţi dau să bei vin mirositor, must
din rodiile mele” (C.C. 8; 1, 2).
CĂTĂLIN: „Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete
pe braţul tău; căci dragostea este tare ca moartea, şi gelozia este
neînduplecată ca locuinţa morţilor, jarul ei este jar de foc”
(C.C. 8; 6).
DARLINGTONIĂ: „Vă rog ferbinte, fice ale Ierusalimului,
nu stârniti, nu treziti dragostea până nu vine ea” (C.C. 8; 4).
DARLINGTONIA (Revenindu-şi ca dintr-o vrajă): Apropo,
spune-mi Cătăline, ce-i cu Magog ăsta, tot am vrut să te întreb
şi mereu am uitat.
CĂTĂLIN (Scuturându-se ca de-o vrajă): Aaa, cu Magog
... Cum, nu ştii? Tot ce-i legat de comunism şi de reprezentanţii
lui, Bunicul le-a dat un nume generic — MAGOG.
DARLINGTONIA: Dar, cine-i, mă rog Magog ăsta?
CĂTĂLIN: Păi, când e vorba de Magog, apare şi Gog,
vorba Bunicului, pentru Bunicul Gog e fascismul, iar Magog
comunismul. Bunicul le urăşte deopotrivă pe amândouă, cele
mai gălăgioase, cele mai demagogice, cele mai bombastice
sisteme politice din istorie, zice Bunicul, cei doi fraţi gemeni-
siamezi: GOG şi MA-GOG.
DARLINGTONIA: înseamnă că la Gog şi Magog se referă
citatul acela din Apocalipsă pe care îl tot repetă Bunicul: ,,Şi
nu ştii.. .”.
CĂTĂLIN: „Pentru că: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu
duc lipsă de nimic”, si nu stii că eşti TICĂLOS, NENOROCIT,
SĂRAC, ORB şi GOL”. Apocalipsa trei cu şaptesprezece. In
Biblie, citatul nu se referă la Gog şi Magog, dar Bunicul zice că
aşa arn ieşit noi de sub „domnia” lui Magog: ticăloşi,
nenorociţi, săraci, orbi şi goi... E o teorie întreagă pe care
numai el stie s-o facă ...
DARLINGTONIA: „Şi nu ştii că esti TICĂLOS,
NENOROCIT, SĂRAC, ORB şi GOL” .. . Brrr ... ţi se face
pielea de găină. Şi, totuşi, cum s-a ajuns de la comunism la
Magog?
CĂTĂLIN: Iţi aminteşti de vestitul templu a lui Artemis
din Efes?
DARLINGTONIA: Cum să nu, îmi amintesc şi de ...
CĂTĂLIN: Ei, vezi, fără să vrei îţi aminteşti şi de
Herostrat, cel care îi dăduse foc, ca astfel să intre în istorie ...
Ei, asta vrea să prevină Bunicul, să i se piardă comunismului
numele, să nu intre în istorie, căci el nu-i istorie, ci eventual o
fundătură a istoriei, aşa că s-a decis să nu-i mai zică pe nume,
drept pentru care 1-a numit MAGOG, iar noi toţi ai casei ne-
am însuşit acest nume: MAGOG.
DARLINGTONIA: Domnul Ianus ştie?
CĂTĂLIN: Cum să nu, şi 1-a însuşit şi el, cred că-i place,
zice că-i o chestie secretoasă, cifrată. E bună, domnule, rupi
falca oraşului cu ea ...
DARLINGTONIA (Cu-n râs amuzant): Dar ce zic eu a
oraşului, domnule, rupi falca ţării, ba dacă mă gândesc bine
(Amândoi în cor, râzând) rupi falca Europei domnule, ba chiar
falca lumii, falca lumii o rupi...
CĂTĂLIN: Ei, Ianus ăsta e o figură — ce mai, omul politic
— cum zice el, cum îi place să se creadă — OMUL POLITIC.
În orice caz, cred că nici primul lui refren de dragoste n-a fost
gângurit de porumbel, ci sâsâit de reptilă.
DARLINGTONIA: Dar văd că se ţine bine de domnişoara
Indra, n-o lasă, n-o slăbeşte ...
CĂTĂLIN: Ce de Indra, s-ar strecura el şi în „Aşternutul”
... Mi-a zis într-o zi o chestie, mi-a ţinut un iei de lecţie, îi place
grozav de mult expresia asta: „aşternutul”, e mai şocantă zice
el, e mai altfel decât; te culci cu ea, faci dragoste cu ea ... S-ar
strecura el, deci, şi în „aşternutul” lui Lara şi Libentina, nu
numai în al Indrei... Ba uneori l-am văzut că ar ridica ochii şi
spre Athena, Adrasteia şi Iustina, care ştii bine că sunt ca nişte
sfinte, ca nişte martire ...
DARLINGTONIA: Da, domnişoara Athena, domnişoara
Adrasteia şi domnişoara Justina sunt aşa de deosebite, sunt atât
de nu ştiu cum să zic ... atât de domnişoare, atât de nobile ... Cu
toate că lui Ianus nu i le-ar trebui, dar ar vrea aşa, să le aibă ca
să le înjosească, să le murdărească ... Nu ştiu de ce am impresia
că tot ce atinge omul ăsta, murdăreşte ...
CĂTĂLIN: Asta-i şi impresia mea. Face pe pragmaticul,
cum îi place să-işi spună, dar, în fond, e un cinic. El a depăşit
de mult pragul pragmatismului şi a ajuns la cinism. Pragmatice
sunt Indra, Lara şi Libentina, iar Athena, Adrasteia şi Justina,
nişte idealiste pe cale de dispariţie.
DARLINGTONIA: Cu domnişoara Indra îmi face impresia
că are şi nişte relaţii de afaceri...
CĂTĂLIN: De fapt, numai de afaceri, şi nu numai cu Indra,
ci şi cu Lara şi Libentina. E vorba de nişte spaţii pe care Ianus
vrea să pună mâna, pe de o parte, iar pe de altă parte, de nişte
acţiuni pe care Indra, Lara şi Libentina, la rândul lor, vor să
pună mâna, acţiuni de-a lui Ianus. O treabă mai încurcată!
Afaceri, ce mai...
DARLINGTONIA: Ah, afacerile astea, totul parcă e o
afacere, vreme de tranziţie, totul parcă e o tranziţie, iar însăşi
tranziţia pentru unii e o afacere! ... Tot timpul parcă tranzistăm
ceva, de la copilărie la adolescenţă, de la adolescenţă la
maturitate, de Ia maturitate la bătrâneţe, de la bătrâneţe la ...
„eternitate” . ..
CĂTĂLIN: Da. e vremea tranziţiei, adică vremea lui Ianus,
a Indrei, a Larei, a Libentinei. E ca un paradox, ei parcă sunt
veşnici şi nu în „tranziţie”, noi ceilalţi doar în „tranziţie”, doar
trecători... Dar să lăsăm asta, spu-ne-mi, ce faci în vacan ..., era
să zic în vacanţa asta, spune-mi ce faci în vara asta?
DARLINGTONIA: Nu, zici bine, eu am puterea asta, darul
ăsta de a mă sustrage, de a mă autosugestiona şi cu toate că nu
mai am vacanţe, eu pot oricând să fac şi să mă simt ca-ntr-o
vacanţă, pentru că eu însumi sunt... o „vacanţă” ... Dar tu, tu ce
vei face în ultima ta vacanţă de licean ...? Tot pe malul
Crişului, tot pe Crişul acela de dincolo de baraj şi calea ferată?
Ce-o să faci în amurgurile de august?
CĂTĂLIN: Da, Sena mea e Crişul. Şi nu cred că Sena, cât e
ea de Senă, să aibe mai multe taine decât Crişul ...
DARLINGTONIA: Ah. Cătăline, Cătăline, vrei taina, vrei
taina lumii, vrei taina femeii! ...
CĂTĂLIN: Da, taina, taina lumii, taina femeii... Femeia ...
Ştii, am făcut aşa o comparaţie, între o fată de şaisprezece ani
şi o femeie de patruzeci de ani, într-o Darlingtonie de
şaisprezece ani şi o Darlingtonie de patruzeci de ani ...
DARLINGTONIA: Şi?... Care a ieşit învingătoare, fata de
şaisprezece ani, sau femeia de patruzeci de ani? Darlingtonia
de şaisprezece ani. sau Darlingtonia de patruzeci de ani ...?
CĂTĂLIN: Nu-i vorba de asta, nu-i vorba de cine a ieşit
învingătoare... Vezi, pentru mine o fată de şaisprezece ani e ca
o bisericuţă de lemn, fragilă, zveltă — dar ce poate să-ţi ofere o
bisericuţă de lemn, ea însăşi e aşa de mică şi neajutorată, ce
taină poate să-ţi dezvăluie? ... Eventual, îţi dă un fior de mister
... Pe când o femeie de patruzeci de ani, e ca o catedrală ...
Gândeşte-te la vastitatea unei catedrale, la coloanele ei, la
tăcerea ei. la rezonanţa clopotelor ... Ea e taina, în ea intră mai
multe bisericuţe de lemn, mai multe Darlingtonii de
şaisprezece ani...
DARLINGTONIA: Ce copil eşti!... Ce copil eşti, Cătăline!
...
CĂTĂLIN: Nu, nu, nu glumesc, aşa e ...
DARLINGTONIA: Dar n-am spus că glumeşti, n-am crezut
o clipă că glumeşti, din contră, e atât de şocant ceea ce spui şi
în acelaşi timp atât de frumos, numai că ...
CĂTĂLIN: Îţi mai dau o comparaţie... Uită-te la o pajişte
primăvara şi uită-te la aceeaşi pajişte toamna ... Primăvara e
iarba aceea crudă, verdele acela de mai, peste care de-abia a
căzut o rouă. Toamna, e verdele acela aproape obosit, verdele
acela „nobil”, verdele peste care au trecut arşiţele verii şi
brumele toamnei. .. Verdele crud de mai e fata de şaisprezece
ani, Darlingtonia de şaisprezece ani, pe când verdele acela
„nobil” de toamnă, e femeia de patruzeci de ani, catedrala în
oare s-au spovedit păcatele. Ea-i taina! Vreau taina păcatului,
Darlingtonia! ...
DARLINGTONIA: Vreau să-ţi spun un secret Cătăline, un
mic secret, nu taina, taina nu se spune, taina nu se mărturiseşte,
ea se dezvăluie ... Iată secretul meu, micul meu secret; nu uita
niciodată că o femeie poate fi oricând, în acelaşi timp, şi o
bisericuţă de lemn, şi o catedrală ... Şi acum te las. o să te mai
caut, ea să mai vorbim şi altădată despre taină, despre
bisericuţa de lemn, şi despre catedrală ... (Îi mângâie uşor
părul şi iese în fugă, Cătălin, rămas singur după plecarea -
precipitată a Darlingtoniei, după o clipă de zăpăceală ... cade
în visare. Întru Inăra cu Ianus).
 SCENA A IV-A

INDRA (Intrând la braţ cu Ianus şi fredonând: „Non, non

rien, je ne regrete pas rien...” ) Ciao, Cătăline! (Inhalând.) A
fost Darlingtonia pe aici, îi simt parfumul ei îmbătător de
Eldorado ...
CĂTĂLIN (Absent.) Da. a fost...
IANUS (Apropiindu-se de Cătălin şi dând mâna cu el.):
„Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii, să ne-a-rate rostul
lumii şi splendorile naturii? ...” Ah. tinereţea, tinereţea, cum ne
batem joc de ea! Rupi falca oraşului, domnule Cătălin.
Dumneata cu alura dumitale rupi falca oraşului şi zaci aici aşa
... dacă aş fi în locul dumneatale, ei, ei...
CĂTĂLIN: Ce-aţi face domnule Ianus, dacă aţi fi în locul
meu?
INDRA: Domnilor, pe mine vă rog să mă scuzaţi, profit de
ocazie şi vă las să discutaţi ca între bărbaţi şi mă duc să mă
schimb ...
IANUS: Da. domnişoară Indra, sigur că da, chiar vă rog ...
(Indra iese. Ianus către Cătălin): Ce-aş face? Vai de mine, eu
n-am avut niciodată atuurile dumneatale şi totuşi am făcut câte
ceva! ...
CĂTĂLIN (Puţin intrigat): Care atuuri, domnule Ianus?
IANUS: Vai de mine, dar eşti un copil, domnule Cătălin,
dumneata ai chipul lui Narcis şi trupul lui Apollo, gândeşte-te
cine mai are aşa ceva, chipul lui Narcis şi trupul lui Apollo,
câţi nu plâng după aşa ceva?!
CĂTĂLIN (Uşor jenat): Exageraţi, domnule Ianus, într-
adevăr mă uimiţi cu chestia asta, dar credeţi-mă, e departe de
realitate! ...
IANUS: Vezi? Asta e! Tinereţea nu-i conştientă de ea,
tinereţea se îndoieşte de ea. Aşa ceva nu-i voie, domnul meu.
Iţi trebuie acţiune, domnule Cătălin, nu visuri, nu poezie,
proză, domnule, asta-i baza. Nu degeaba zice Minulescu: ,, ...
dar mizeria aceasta, proza asta mă omoară ...”.
CĂTĂLIN: Iertaţi-mă, dar versurile sunt de Eminescu şi nu
de Minulescu! ...
IANUS: Ce mi-i Minulescu, ce mi-i Eminescu, nu-i tot un
‘Eseu? Păi vezi! Astea-s fleacuri, domnule Cătălin! De asta să
se ocupe cei care se închină lui Bachus doar de revelion şi lui
Amor doar când pro-crează, pentru că restul timpului stau în
biblioteci şi laboratoare. Lasă-i acolo, ba mai mult, închide-i
acolo, viaţa-i a noastră nu a lor. Proză, domnule Cătălin, nu
poezie. Patul femeii e proză, aşternutul femeii e proză, nu-i nici
o poezie, domnule Cătălin, totul e proză, aşternutul...
CĂTĂLIN (Contrariat): Domnule Ianus, mă faceţi să ...
IANUS: Fii liniştit domnule Cătălin, totu-i în regulă, un
autor nu ştiu care, de fapt, nu are nici o importanţă, spunea că
soarta-i femeie şi trebuie forţată.
Eu pe marginea acestui lucru mi-am
făcut o mică teorie a mea, nu forţată, domnule Cătălin, violată
de-a dreptul, violată pur şi simplu ... Asta-i situaţia, restul e
pierdere de timp, totul se rezumă la trei lucruri, toată esenţa
vieţii stă în trei lucruri care de fapt e Sfânta Treime a vieţii:
BANII — RELAŢIILE — POLITICA, restul sunt poveşti,
baliverne, fleacuri, si o să regreţi mai târziu că te-ai lăsat prostit
de ele... BANII — RELAŢIILE — POLITICA, ascultă-mă pe
mine, şi bineînţeles în TOATE CELE TREI, intră — FEMEIA,
mai precis AŞTERNUTUL ei ...
CĂTĂLIN: Domnule Ianus, vreţi să ziceţi că
dumneavoastră ...
IANUS (Prompt): Da, domnule Cătălin, nu că vreau să zic,
ci aşa e. Eu, de când am început să disting cât de cât lucrurile,
am observat două lucruri deosebite: BANII şi AŞTERNUTUL
FEMEII, restul, crede-mă şi ţi-o spun spre binele dumneatale,
sunt fleacuri, FRONDA, FRONDA curată şi nimic altceva.
Uite. ia cartea mea de vizită, una de la partid, trebuie să intri în
politică domnule Cătălin încă de pe acuma, într-o organizaţie
de tineret a Partidului nostru (apropiindu-se şi confidenţial) ca
pe timpul lui Ma-gog, ce naiba, nu s-a schimbat nimic tinere!
De fapt. ce era să se schimbe, ,,veşnicia”? Nu s-a schimbat
nimic numai că le numim altfel — şi o carte de vizită de la
firmă — caută-mă oricând ca să discutăm despre Sfânta
Treime: BANI — RELAŢII — POLITICA, (Înghiontindu-l) şi
bineînţeles despre AŞTERNUTUL FEMEII ...
INDRA (Intrând într-un neglijee): Domnule Ianus, corupi
tinereţea, lasă-1 pe Cătălin în pace, nu-l corupe cu ideile
dumneatale, cu politica dumneatale, cu gusturile dumneatale ...
IANUS: Dar nu-l corup deloc domnişoară Indra, din contră,
vreau să-l aduc pe calea cea bună, să-l scot din visare şi să-l
arunc în acţiune, să iasă din poezie şi să intre în proză. Se poate
să-l corup chiar pe domnul Cătălin? ... Îmi pare rău! ...
CĂTĂLIN: Ei, eu vă las, ies puţin în oraş, fac un tur, intru
pe la discotecă, îmi mişc puţin fizicul ...
INDRA: Bună idee, domnule Ianus, dă-i băiatului nişte
bani acolo...
IANUS (Executăndu-se): Vai de mine, domnişoară Indra,
dar tocmai asta voiam să fac şi eu din proprie iniţiativă, dar mi-
a fost frică să nu-l jignesc cumva ...
INDRA: Lasă, lasă nu te mai fandosi atâta, „jigneşte-l” cu
o sumă mai considerabilă, dar ce sumă, cu o bancnotă mai
considerabilă . .. Dă-i un „Enescu” acolo, poate îi ascultă astă
seară „Balada”, pe la ceva local...
CĂTĂLIN: ,,Balada”-i de Porumbescu şi nu de Enescu,
Indra...
INDRA: Măi, sunteţi culmea! Ce rni-i Enescu, ce mi-i
Porumbescu, e muzică nu ...? Dar nu tu eşti vinovat, ci cele trei
„graţii”: Athena, Adrasteia şi Justina, deşteptele casei. Ce folos
au că ştiu că asta-i de cutare şi cealaltă-i de cutărică? Nu te lăsa
influenţat de ele că ajungi ca ele, prea înclini spre partea lor în
ultimul timp. Deschide-ţi ochii şi orientează-te bine — suntem
în tranziţie — şi cine o duce bine, sau cel puţin cum trebuie, în
această tranziţie? Athena, Adrasteia şi Justina, sau, Indra, Lara
şi Libentina?
Dă-i un „Enescu” domnule Ianus, că pe
,,Avram Iancu” l-au trecut femeile la mărunţiş, iar pe „Iorga” îl
„pierzi” pe tramvai şi autobuz ...
IANUS: Domnule Cătălin, ia un „Enescu” (Îi dă o
bancnotă din portofel) şi, vorba domnişoarei Indra, ce mi-i
Porumbescu, ce mi-i Enescu, e tot un ‘Eseu acolo, şi tot muzică
se cheamă ...
CĂTĂLIN: Domnule Ianus, Indra, dar e prea mult, e ... nu
pot să primesc.
INDRA: Fii serios, Cătăline, ia-i acolo! Nu vezi că vrea să
te ia şi în Partidul lui? Poate ai face mai bine să-l asculţi pe
domnul Ianus, şi nu pe alde Athena, Adrasteia şi Justina.
Domnul Ianus a fost omul trecutului, dar nu uita, tot dânsul e şi
omul viitorului ...
IANUS: Vai, domnişoară Indra, ce bine le-aţi prins, ce ... în
două, numai în două cuvinte . .. asta-i adevărata artă . ..
CĂTĂLIN: Hai Indra, începi şi tu acuma, doar ştii bine că
nu mă interesează politica, din contră, mi-e scârbă de ea ...
IANUS (Sărind ca fript): Ei, asta-i, asta-i buba societăţii
româneşti. Păi, ştii ce-i politica, domnule Cătălin? Nu ştii. Ţi-o
spun eu, fără teorii, fără fronde, fără arabescuri, politica nu-i
altceva, decât DIBĂCIA, pe care o dezvoltă cineva pentru a-şi
atinge scopul. Scurt, cuprinzător, restul e frondă crede-mă.
(Mai încet, confidenţial, numai către Cătălin.) DIBĂCIE. Ah,
ce-mi place cuvântul ăsta, numai un singur cuvânt îmi place Ia
fel de mult ea şi acesta (înghiontindu-l), cel pe care ţi l-am spus
mai înainte — AŞTERNUTUL, dar şi aici ajungi numai prin,
DIBĂCIE...
CĂTĂLIN: Domnule Ianus, nu ştiu cum să vă spun, eu nu
prea sunt de acord cu ...
INDRA: Hai, domnule Ianus, nu-l determina să te
contrazică acum după ce i-ai dat un „Enescu”, ce dracu! ... Hai,
Cătăline, sărută-mă şi du-te şi tră-ieşte-ţi CLIPA, şi nu uita
deviza şi refrenul meu: ,,Non, non rien, je ne regrete pas rien
...” (Cătălin, o sărută pe Indra, dă mâna cu Ianus şi iese.
Rămân Indra şi Ianus. Indra fredonând: „Non, non rien, je ne
regrete pas rien ...” Ianus, repetând propria-i definiţie a
politicii.)

SCENA A V-A

INDRA (Făcându-şi vânt cu cărţile de vizită a lui Ianus

uitate de Cătălin pe masă): Ianus Nicolae, diplomat,
economist, jurist, manager general, director, am şi uitat
domnule Ianus că eşti şi Nicolae ...
IANUS: Pentru dumneata domnişoară Indra, Nick, te rog
foarte mult, Nick ...
INDRA: Nick pe dracu, dar pe Nicu, pe Nicuşor, unde l-ai
lăsat domnule, v-aţi occidentalizat al dracului cu toţii! V-aţi dat
cu burghezii, cu capitaliştii pe care altă dată îi înjuraţi de mama
focului. Auzi, Nick .. . Fie, treacă de la mine. (Luând cealaltă
carte de vizită.) Uniunea Românilor Democraţi. Partidul
Uniunea Românilor Democraţi. Comisia de etică, echitate,
moralitate şi disciplină de Partid. Preşedintele comisiei: Ianus
Nicolae. încă o dată, ia să mai văd o dată: Comisia de ETICĂ,
ECHITATE, MORALITATE şi DISCIPLINA de PARTID.
PREŞEDINTELE comisiei: IANUS NICOLAE... Ei, pe asta -
chiar că n-am ştiut-o! Rupi falca oraşului, domnule Nick, rupi
falca oraşului! ...
IANUS: Domnişoara Indra, fără partid nu merge nimic,
întotdeauna trebuie să ai un partid în spate, să fii fiul unui
partid, să fii înregimentat într-un partid. Fără partid, nu-i
politică, sau e o politică de bucătărie, un fel de frondă ...
(Scoţând un dosar din mapă.) Uite aici o adeziune de înscriere
în partidul nostru; cel mai mare, cel mai bun, PARTIDUL
POPORULUI, PARTIDUL ŢARII. Semneaz-o, te rog, că de
completat o completez eu şi taxa de înscriere o dau tot eu,
numai semneaz-o ... (Îi întinde un pix.)
INDRA: Domnule Nick, să devin fiica partidului dum-n ea
tale, mă înfiezi, cum ,s-ar spune? . ..
IANUS: Să te înfiez, domnişoară Indra? Hai, că-i bună,
cum nu te-aş înfia şi ce înfiere ţi-aş mai face! . .. Dar chiar că-i
foarte bună, o s-o folosim în propaganda electorală; toţi
membrii Partidului nostru sunt ca şi înfiaţi, sunt COPIII
LEGITIMI AI PARTIDULUI, indiferent că sunt din
„căsătorie”, sau din afara „căsătoriei”. O să i-o spun şefului de
Partid, o s-o transmit la Bucureşti, s-o folosească direct de la
centru... Ba mă duc personal la Bucureşti, trec peste şeful local,
căci ăsta şi-o însuşeşte, tratez direct cu PREŞEDINTELE şi în
felul ăsta salt de pe locul doi pe locul întâi pe lista pentru
Senat...
INDRA (Luând adeziunea şi pixul): Domnule Nick, în
fond, de ce nu, de ce să nu fiu înfiată, de ce să nu fiu şi eu o
fiică a Partidului dumneatale, bineînţeles o fiică
PRIVILEGIATA . .. (Semnează).
IANUS: Bineînţeles, domnişoară Indra, ce privilegiată,
superprivilegiată ... (Mai întinzându-i un imprimat.) Mai e una
. ..
INDRA: Sunt în dublu exemplar?
IANUS: Nu, domnişoară Indra, asta-i pentru Preşedinte...
INDRA: Dar nu candidez domnule, fugi de aici...
IANUS: Asta-i bună... Dar nu dumneata, domnişoară Indra,
iartă-mă ... Cu toate că n-ar fi rea ideea ... un preşedinte ...
preşedintă, şi încă ce preşedintă ... rupi falca oraşului cu ea, dar
ce a oraşului, rupi falca ţării că doar e ... preşedintă.
Nu dumneata, domnişoară Indra, nu dumneata. Acum că
eşti fiică plină a Partidului nostru, ai onoarea să semnezi pentru
candidatul nostru la Preşedinţia ţării, ai această onoare
domnişoară Indra, exercit-o!
INDRA: Bine, domnule Nick, o exercit (Semnează) asta
aşa pentru dumneata şi afacerea noastră, nu uita . .. (Intră
Gicul, omul de încredere şi şoferul lui Ianus, prima dată cu o
butelie de aragaz plină, apoi iese şi revine cu o damigeana de
vin şi un buchet de flori.)
GICUL: Sărut mânuşiţele domnişoară Indra, sărut
mânuşiţele! . ..
INDRA: O, Bon Jour, domnule Gicuţu, Bon Jour ...
IANUS: Lasă Gicule vinul şi florile aici şi treci şi montează
butelia, ia-o pe aia goală şi mâine s-o văd plină.
GICUL: Domnule Ianus, nu ştiu dacă mâine, e blocada
buteliilor, ştie tot oraşul. De multe ori nu circulă nici
tramvaiele, nici autobuzele, blocadă în toată regula cu butelii,
cu oameni...
IANUS: Ce blocadă Gicule, cine poate să mă blocheze pe
mine? Hai că mă faci să râd! .. . (Gicul trece înăuntru ca să
monteze butelia.)
INDRA: Nick, eşti un gospodar, te pomeneşti că ai fost şi
gospodar de Partid . ..
IANUS: Am fost de toate, domnişoară Indra, am urcat,
toate treptele, toate ierarhiile, cu cadrele, cu cultele, cu
gospodăria Partidului, cu documentele secrete, cu agricultura,
preşedinte de CUASC, cu cultura, cu educaţia, cu igiena
sanitară, cu învăţământul, cu sportul, da, da, chiar cu sportul...
Ei, numai prim-secretar n-am fost, dar nici mult nu mai lipsea...
INDRA: Să aduc nişte pahare, gospodarule... (Iese şi se
întoarce cu o tavă pe care sunt mai multe pahare.) ,,La
Boema” ..., domnule prim-secretar, pardon tovarăşul prim-
secretar ... (Încercând rezonanţa paharelor cu degetele.) „La
Boema” ..., domnule Nick ...
IANUS (Turnând din damigeana în două pahare.)
Nectarul Zeilor, domnişoară Indra, nectarul Zeilor, very, very
old, domnişoară Indra ... very ...
 INDRA: Rupi falca oraşului... (Urând). Pentru afacerea
noastră! ...
IANUS (Corectând-o): Pentru afacerile noastre domnişoară
Indra, pentru cele prezente, dar şi pentru cele viitoare ...
INDRA: Nectarul Zeilor... Grecia... Te pomeneşti că eşti
grec domnule Ianus! De fapt, numele — Ianus — orice-ai zice,
nu-i românesc.
IANUS: Da de unde, domnişoară Indra, român neoaş,
român verde şi încă patriot, din pământul ăsta geto-dacic am
răsărit, aici îmi sunt rădăcinile, şi înaintaşii şi urmaşii... Geto-
dacii, costobocii, adică în traducere — străluciţii. Vai, cât de
mult mi-a plăcut numele ăsta: costobocii, adică străluciţii! Aşa
suntem noi poporul acesta român, ca aceşti costoboci — adică
străluciţi. ..
GICUL (Ieşind din casă cu butelia de aragaz goală.): S-a
făcut domnişoară Indra, s-a aranjat şefu’ ...
INDRA: Merci, domnule Gicuţu, merci, eşti o gigea...
IANUS: Ia, Gicule un pahar din nectarul Zeilor.
GICUL: Dai- sunt la volan domnule Ianus, şefu’ ...
IANUS: Taci şi saltă-l, să văd eu care-i poliţaiul ăla de va
îndrăzni să se ia de omul lui Ianus.
GICU (Dând peste cap paharul.): Merci frumos, sărut
mâinile domnişoară Indra, să trăiţi şefu’, alerg...
LANUS: Du-te, du-te Gicule, rapiditate, rezolvare şi apoi
liber, seara asta liber.
GICUL: Am înţeles şefu’, Dumnezeu să vă ajute să
prindeţi Parlamentul.
IANUS: Las’ că vine ea şi vremea aceea şi tot omul luî
Ianus vei fi şi apoi să vezi tu Gicule .,Micul Paris”, ...
GICUL: Aoleo, şefule, să vă audă Dumnezeu şi vă urmez
până la capătul pământului ca Sancho Panza pe Don Quijote.
„Fluturele” o să zboare în voie, iar „Rocinanta” noastră o să
sperie Bucureştiul cu virajele ei.
IANUS: Ce-s bazaconiile astea? Ce Rocinantă, vorbeşte
româneşte omule, că doar n-ai săltat decât un păhărel, dar ia
mai saltă unul... (îi toarnă.)
GICUL (Fudul): Ei şefu’, lecturi obligatorii, liber
consimţite de la seral comasat... Să trăiţi, sărut mânuşiţele
domnişoară Indra! ... (Saltă paharul.) Mă duc, alerg ... merci
beaucoup domnişoară Indra, mulţam şefu, în Senat’, în
Parlament, cu Rocinante cu tot şi cu ... Dulcineea del Toboso,
lecturi obligatorii ... (Iese cu butelia de aragaz.)
IANUS (Rămas cu Indra, caută să se apropie mai intim de
ea, aceasta răspunzându-i la fel.): Pentru afacerile noastre, atât
pentru cele prezente, cât şi pentru cele viitoare ...
INDRA: Dibăcie parcă ai zis, domnule Nick? Parcă aşa i-ai
spus lui Cătălin, dibăcie! Eu aş mai adăuga ceva: şmecherie,
căci ia să vedem: florile sunt pentru Indra, nectarul Zeilor
pentru Bunicul, iar butelia pentru Bunica. Dintr-o lovitură, te-ai
pus bine cu toată lumea ...
IANUS: Da de unde. domnişoară Indra! Da de unde!
Florile pentru o . .. floare, vinul, vinul da, pentru Bunicul, dar
nu ca să mă pun bine, mi-e pur şi simplu simpatic, cu toate că
uneori îi cam tăios, cam muşcător, dar chestia cu Magog m-a
dat gata şi mi-am însuşit-o. Le-o „suflu” şi pe asta la Partid,
direct la centru, la Bucureşti, s-o folosim în propaganda
electorală... Butelia, da pentru Bunica. Dar, vai, Doamne, ca să
mă pun bine, nici vorbă! ... Păi nu-i acuma „Buteliada”, cum
era pe vremea lui Magog „Balconiada”? Nu l-au legat pe
vatman de tramvai, n-au blocat străzile? Şi-n condiţiile astea,
nu trebuie ajutat omul de jos, omul din popor? Credeţi,
domnişoară Indra că activistul de Partid, activistul lui Magog,
n-a avut suflet? Da de unde, el e omul ce! mai complex, fie
vorba între noi, domnişoară Indra, EL e tot ce are mai bun la
ora actuală societatea românească ... Restul nu e decât
FRONDA DEMOCRATICA, domnişoară Indra, FRONDA
DEMOCRATICĂ, o spun în cunoştinţă de cauză şi cu toată
răspunderea ... dar rămâne vorba între noi, ca doi fii legitimi ai
aceluiaşi partid ... doar te-am înfiat domnişoară Indra, te-am
înfiat cu efecte depline ...
LARA (Intrând): Dar bine mai petreceţi porumbeilor, în
timp ce alţii îşi nenorocesc maşinile prin hârtoapele oraşului...
Şi nu orice maşină, ci Daewoo Espero .. .
IANUS (Ridicându-se şi sărutându-i mâna): Sărut mâna
domnişoară Lara. Doar nu vreţi să ziceţi că aţi rămas în pană?...
LARA: Ba bine că nu, se poate altfel în oraşul ăsta cu străzi
ca-n Sarayevo. Dar ce Sarayevo! Poate acolo străzile sunt
bune, cu străzi ca-n Groznâi... Am rămas în pană, dar am lăsat
maşina acolo şi am luat taxiul.
IANUS: Nici o problemă, domnişoară Lara! Unde-i
maşina? Că-1 trimit eu pe Gicul meu şi rezolvă el totul.
LARA: Ei, am avut şi eu baftă, ne-am încrucişat pe drum, i-
am dat cheile şi mi-a promis că astă seară rezolvă totul. Mi-a
zis că i-ai dat o seară liberă, domnule Ianus...
IANUS: Ei, vezi ce bine a picat domnişoară Lara, vezi ce
bine a picat?!
INDRA: Pune florile astea într-o vază, Lara, şi vino să
cotizezi domnului Nick ...
LARA: (Luând florile): Domnul Nick? Dar cine-i mă rog
persoana? (Iese cu florile).
INDRA: Vezi guguştiucule gospodar, cum îţi strâng eu noi
adepţi, noi semnături pentru Parlamentaşul tău, pentru
Senătuţul tău?!
IANUS: Vai, domnişoară Indra! ... Parlamentaşul nostru, al
meu, al dumneatale, o să-i dăm o bucăţică din el şi domnişoarei
Lara, şi domnişoarei Libentina, străzi asfaltate (pe care stăm
noi), acţiuni, terenuri în intravilan, afaceri, vile naţionalizate ...
LIBENTINA (Intrând): „Non, non rien, no se ...”. O,
pardon, nu vă jenaţi, apropiaţi-vă mai tare, priviţi-vă mai mult!
...
IANUS (Ridicându-se şi sărutându-i mâna): Sărut mâinile
domnişoară Libentina, dar nu-s decât afaceri, pure afaceri
comerciale . .. îmbinate cu un pic, un piculeţ de politică, aşa ca
să le dea culoare ...
LARA (Reintrând cu vaza de flori): Ciao, Libentina! N-ai
rămas în pană prin hârtoapele astea de Groznâi?
LIBENTINA: Ciao, Lara, nu, n-am rămas, dar nici mult nu
era pentru că îmi bate ceva lateral dreapta ...
INDRA: Ei, fetelor, începând de astăzi domnul Ianus
pentru noi trei, e domnul Nick şi drept urmare cotizaţi fiecare
cu câte două semnături...
IANUS: Şi primiţi fiecare câte două cărţi de vizită; una din
partea Partidului Uniunea Românilor Democraţi, Comisia de
ETICA, ECHITATE, MORALA şi DISCIPLINĂ de Partid, a
cărei comisie am onoarea de-ai fi PREŞEDINTE.
LARA: Dar semnăturile, cele două semnături, pentru cine
le dăm?
IANUS: Una pentru Partid, ca să deveniţi membre depline
ale Partidului nostru, fiicele lui de nădejde, nu numai
simpatizante, cum presupun că aţi fost până acum, şi una
pentru candidatul nostru, care va deveni şi al vostru la
Preşedinţia Ţării. Poftim, aici e lista cu semnături.
LIBENTINA: Şi care-i avantajul nostru, domnule Ianus,
pardon, domnule Nick, cum crezi că aşa fără avantaj, într-o
vreme de tranziţie ca asta, nişte- fete ca noi fac ceva aşa pe
degeaba ...?
IANUS: Avantajele Partidului, avantajele unor fiice de
Partid. Vai de mine domnişoară Libentina, v-aş lăsa eu să vă
obosiţi mânuşiţele (îi sărută mâinile), mânuşiţele astea, dacă n-
ar fi vreun avantaj ...? N-aş mai fi Ianus, n-aş mai fi OM
POLITIC
LIBENTINA (Semnând): Ei atunci semnez de patru ori, nu
numai de două ori, domnule Nick ...
IANUS: Cam deodată nu-i nevoie de patru ori, ci numai de
două ori, la urmă, mai târziu, încă una pe actul de vânzare-
cumpărare şi ...
 LARA (Semnând): Pe actul de vânzare-cumpărare numai în
faţa notarului domnule Nick ...
IANUS (Râzând): In faţa notarului, domnişoară Lara, ier-
taţi-mă, îmi amintesc de vorba unui amic: am fost la notar ca să
legalizez o ilegalitate ... E aşa ca o ... Da, desigur, numai în faţa
notarului...
INDRA: Ei, să trecem, sau să ne întoarcem, cum a zis
avocatul ăla ... la oile noastre ...
IANUS (Turnând in pahare pentru toată lumea): De acord,
dar înainte de asta — vorba unui alt amic — să facem puţină
politică de bucătărie, pentru că şi din gradele de rudenie se
poate face politică şi încă ce politică ... Faceţi-mă să înţeleg şi
eu mai în amănunt, ce grad de rudenie e între dumneavoastră şi
domnişoare Athena, Adrasteia şi Justina?
INDRA: Vai, domnule Nick, dar nu ştii? Noi trei suntem
surori, asta o ştii, iar Athena, Adrasteia şi Justina, sunt surori
între ele şi verişoare primare cu noi. Ce-i aşa de greu de înţeles
în asta?
IANUS: Nu despre asta-i vorba... Sunteţi atât de diferite, ca
de la cer la pământ, dumneavoastră, toate trei, sunteţi atât de
abordabile şi adorabile, iar dân-sele, iertaţi-mă, atât de seci, de
fără sevă, ca trei păstăi de fasole goale ...
INDRA: Domnişoara Athena — vara mea primară —
ÎNŢELEPCIUNEA, pe care n-o vrea nimeni, fată bătrână,
păşeşte atât de înţepat de parcă-i reîncarnată, cu ochii ei
albaştri-verzui, parcă-i o bufniţă. Ce să caute ea în tranziţie?
Cine are nevoie de înţelepciune în tranziţie? în tranziţie trebuie
să existe . şi să domine nebunia riscului. ..
LARA: Domnişoara Adrasteia — vara mea primară —
CUMPĂTAREA, fată bătrână ... Ce să caute cumpătarea într-o
perioadă de tranziţie? Dacă stai să te tot cumpăneşti, nu mai
faci nimic. Cine are nevoie de vergeaua ei de măsurat, de frâul,
de sabia şi de biciul ei?
LIBENTINA: Domnişoara Justina — vara mea primară —
DREPTATEA, fată bătrână ... Cine are nevoie de dreptate într-
o perioadă de tranziţie, sau cine poaţe fi drept într-o perioadă
de tranziţie? Sau pentru cine merită să fii drept într-o perioadă
de tranziţie? Vorba aceea: „dreptate, ochi-mi plânşi vor să te
vadă”.
INDRA: Toate trei licenţiate şi toate trei în munci de trei
parale; Athena, numai învăţătoare şi încă la o şcoală de cartier
din celălalt capăt al oraşului, când ar putea fi cel puţin
profesoară fiind licenţiată în filozofie ...
LARA: Adrasteia — o simplă contabilă la o instituţie
bugetară, când ar putea fi cel puţin contabilă şefă, fiind
licenţiată în ştiinţe economice şi vorba Bunicului, nu la
„Institutul Şarpelui” ...
LIBENTINA: Justina — o simplă juristă la o instituţie
bugetară, când ar putea fi cel puţin judecător, avocat, procuror,
fiind licenţiată în drept şi tot vorba Bunicului, nu la „Institutul
Şarpelui” ...
INDRA: Toate trei şi-ar fi putut da şi doctoratul, dar n-au
făcut-o, din scârbă şi revoltă, zic ele, faţă de Magog ...
LARA: Ce doctorat dragă, spaţiile noastre, magazinele
noastre cu vad comercial, fac cel puţin cât trei doctorate ...
IANUS: Apropo de spaţii, domnişoară Indra, am contractul
de vânzare-cumpărare întocmit de avocat şi verificat de notar,
dar înainte de asta, spune-mi, rogu-te, ce-i cu Institutul ăsta al
Şarpelui, chestia cu Magog o ştiu, dar pe asta cu Institutul
Şarpelui...?
INDRA: Cum, nu ştii? Asta-i bună! Credeam că ştii! E tot
una de-a Bunicului, Institutul Şarpelui e fostul „Ştefan
Gheorghiu”.
IANUS: Ei, hai că-mi place, rupi falca oraşului cu ea, mi-o
şi notez pentru campania electorală, auzi Institutul Şarpelui, de
unde-i vine ...? Trebuie să stau de vorbă neapărat cu dânsul
înainte de campania electorală, poate-i mai smulg câte o...
Domnule, da ... Dar să trecem la afacerea noastră domniţelor,
contractul de vânzare-cumpărare ...
LARA: Domnule Nick, fără contract de vânzare-cumpărare,
v-a povestit doar Indra ...
LIBENTINA: Cu intrarea noastră în firmă ce naiba, spaţiu
contra acţiuni...
INDRA: Noi, numai aşa înţelegem afacerea, domnule Nick,
deţinem trei spaţii comerciale cu cele mai bune vaduri din oraş,
ţi-am arătat Extrasele de Carte Funciară, suntem cooproprietare
în stare de indiviziune, deci, trebuie, vrând-nevrând, să tratezi
cu toate trei.
IANUS: Dar cu toate trei, sărut mâna, cu toate trei, dar aş
putea să aleg ... ?
LARA: Domnule Nick, cu toate trei... dar aşa cum a spus
Libentina, spaţii contra acţiuni la firma „Ianu;s Drinks Import-
Export”.
IANUS: Nici vorbă nu poate fi domnişoară Lara, nici vorbă
nu poate fi, nu se poate. Hai, chiar dacă aş ceda eu, să zicem,
nu cedează ceilalţi doi! Ştiţi doar că mai am doi asociaţi.
INDRA: Dar de ce să nu cedeze, domnule Ianus? Ce motiv
ar avea să nu cedeze, după câte acţiuni contra acţiuni la firma
„Ianus Drinks Import-Export”.
IANUS: Domnişoară Indra, v-am spus că nu puteţi intra în
firmă, este peste poate, numai dacă eventual...
LARA: Dacă eventual ce ...?
LIBENTINA: Eventual dacă facem un mariaj ...
IANUS: Mi-ai luat vorba din gură, domnişoară Libentina,
mi-ai luat vorba din gură ... Dar cum naiba să fac un mariaj cu
trei deodată...? Spaţiile sunt trei, dar sunt în indiviziune, voi
sunteţi trei, dar cum să fac să vă iau pe toate trei, cum să vă iau
în indiviziune ... ca pe nişte spaţii... numai dacă nu cumva ...
Cum să fac domnule un mariaj cu toate trei deodată ... ?
LARA (Îmbrăţişându-l din partea dreaptă): DAU ca să-mi
DAI.
LIBENTINA (Îmbrăţişăndu-l din partea stângă): DAU ca
să-mi FACI.
INDRA (Aşezându-i-se pe genunchi): FAC ca să-mi DAI.
IANUS (Râzând mercantil şi fericit): FAC ca să-mi
FACEŢI.

— CORTINA —
 ACTUL II

Acelaşi decor ca în Actul I.

SCENA I

La ridicarea cortinei, Bunica la masă, într-un alt

amurg de august, pe terasa-curte, croşetând. Intră Justina,
venind de la serviciu.

JUSTINA: Sărut mâna, Bunică. (Se lasă, pur şi simplu, să

cadă pe un scaun epuizată.) Am crezut că nu mai ajung
niciodată...
BUNICA: Vai, fata mea, dar ce palidă eşti, se vede că ai
avut o zi grea, ca Bunicu’ pe vremuri, când era în
convalescenţă, după câte o zi plină de compania lui Bachus şi
Dionysos...
JUSTINA: Of, ba mai mult, mult mai grea, parcă ar fi fost
un sfârşit de săptămână, nu un început de săptămână!
BUNICA: Ştii bine că zilele de luni şi de vineri sunt cele
mai grele, lunea, că trebuie să intri din nou în ritm după o
pauză, iar vinerea pentru că ai acumulat în tine stresul şi
oboseala unei săptămâni întregi . .. Dar, lasă, că mai e puţin şi
soarele se va culca în Crişul acela de dincolo de baraj şi calea
ferată, şi-om face şi noi ca el — ne-om culca o. dată cu găinile
— nici n-om mai aprinde televizorul şi mâine te vei scula
proaspătă ca o fată numai bună de măritat . ..
JUSTINA: Ce bine-i că mai poate glumi omul, Bunică!
Aşa-i românul, face haz de necaz, dar pentru mine astăzi a fost
o zi enorm de grea, pur şi simplu îmi venea să-mi iau câmpii...
La serviciu, dar despre asta o să-ţi povestesc mai târziu ...
Venind spre casă, acelaşi calvar zilnic pe care nici nu-1 mai
bagi în seamă căci te-ai şi obişnuit cu el şi totuşi, totuşi e
revoltător.
BUNICA: Da, tramvaiele, autobuzele care circulă ca-ntr-o
adevărată harababură şi, pe deasupra, zdrăngăne şi scârţie de-ţi
vine să laşi totul baltă şi să mergi pe jos . , . Uite, de-o lună n-
am mai fost în oraş, mi-e şi groază pe duminică fiindcă trebuie
să mă duc la biserică cu Bunicul şi apoi la cimitir, mi-e şi
groază...
JUSTINA: Patruzeci şi cinci de minute am stat după
tramvai, închipuieşte-ţi patruzeci şi cinci de minute pe căldura
asta, în soare, pe asfaltul încins ... Şi când a venit, era
ciorchine-ciorchine pe scări, plin de oameni, de abia am urcat,
şi culmea în aglomeraţia aceea opt controlori ... ,,Biletele şi
abonamentele la control!”
BUNICA: Eu nu ştiu de ce nu-i desfiinţează, nu înţeleg
cum au tupeul oamenii ăştia să mai urce pe un tramvai
supraaglomerat, după care ai aşteptat patruzeci şi cinci de
minute şi să mai controleze biletele ... Nu înţeleg şi nu o să mă
poată face nimeni niciodată să cred că aceşti oameni sunt
necesari, că această mizerie şi insultă e necesară, că această
palmă cetăţeanul trebuie s-o primească zilnic pe obrazul său,
ba, mai mult, că zilnic trebuie să întoarcă şi obrazul celălalt...
JUSTINA: Chiar aşa a fost Bunică şi de data asta, că bine
zici, să întoarcă şi obrazul celălalt... Au găsit doi bătrânei,
„două jucării stricate”, vorba lui Mi-nulescu, fără bilet, fără
bilet e un fel de-a spune, căci aveau bilet, dar controlorii
susţineau că a mai fost compostat, şi să vezi teorii, compostări
şi răs-compostări, argumente şi contraargumente, demonstraţii,
probe, mai rău ca la Curtea cu Juraţi ...
BUNICA: Şi lumea, lumea ce zicea, nu le-a luat nimeni
apărarea, nu s-a găsit nimeni să-i dea pe obraznicii aceia de
controlori jos din tramvai, să-i i-a la rost, să dea socoteală de ce
merg tramvaiele aşa cum merg?
JUSTINA: Da de unde Bunico, da de unde, ca de obicei,
nimeni nimic, cele două „jucării stricate” au fost apostrofate,
molestate şi, în final, amendate ... O „jucărie stricată” plângea,
mi-a fost şi milă de ea, m-a năpădit indignarea, mă gâtuiau
lacrimile şi n-am mai putut răbda şi le-am zis câteva .. .
BUNICA: Bine ai făcut, fata mea, dar presupun că iar s-a
întâmplat ca de obicei, nimeni n-a luat poziţie alături de tine.
JUSTINA: Exact, s-au luat după aceea de mine, am fost
făcută avocată neîntrebată, necivilizată, am fost din nou
controlată, noroc că am abonament pe toate liniile (care a fost
cercetat îndelung pe toate feţele), asta i-a mai potolit că altfel,
nici nu mă lăsau să cobor... Mi-a fost pur şi simplu silă şi mi-a
fost ruşine să le spun că sunt juristă ...
BUNICA: Uită incidentul ăsta urât, Justina mea, încearcă
să faci abstracţie de el. Tu ai avut şi ai resurse să depăşeşti
toate mizeriile astea cotidiene. Ştiu că nu-i uşor, ştiu că ceea ce
spun eu acuma e teorie, dar ...
JUSTINA: Dar resursele mele se cam termină Bunică-
Soartă, se cam termină ...
BUNICA: Nu mai vorbi aşa, nu trebuie să te laşi. Nu de la
tine am învăţat eu lucrul acela atât de frumos, pe care nu l-aş fi
putut pricepe nici dacă aş fi citit tomuri întregi, că dreptatea
trebuie să fie echitabilă, justă şi cinstită?... La început mi s-a
părut atât de nu ştiu cum toată mica ta teorie. Cum se poate să
fie dreptatea necinstită, de exemplu, şi totuşi există aşa ceva,
un fel de dreptate mercantilă ...
JUSTINA: Of, vorbe, Bunico, vorbe şi nimic mai mult. Din
păcate, frumosul rămâne în domeniul vorbelor, restul e o
încrâncenare surdă şi absurdă, şi pentru ce, căci vorba
Apostolului: „Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un
abur care se arată puţintel şi apoi ipiere” (Iacob 4; 14).
BUNICA: Dar, hai să lăsăm astea, parcă ziceai ceva de
serviciu ...
JUSTINA: Mai bine nu-ţi mai spun, ca să nu te mai
întristez şi pe tine!
 BUNICA: Cum adică să nu mă întristezi? Dar ce, sunt
bibelou? Pentru aia sunt aici ca să ne întristăm împreună,
fiecare are o cruce, cum se spune, dar unii mai au şi o cunună
de spini... Doamne iartă-mă. (Îşi face semnul crucii.) Hai,
leapădă-ţi povara,, căci dacă n-o să te pot ajuta s-o duci, cel
puţin o să te ajut să ţi-o salţi înapoi în spinare.
JUSTINA (Emoţionată, o îmbrăţişează.): Ah, Bunică-
Soartă, întotdeauna ai fost atât de ... Dar, vorba ta, s-o leapăd,
s-o leapăd dintr-o dată. Simt în perspectivă de-a rămâne şomeră
...
BUNICA (După un moment de preplexilitate.): Ei, dar să
ştii că ... Eu, pensionară, Bunicul-Destin pensionar, Cătălin în
pragul facultăţii... Să ştii că ... E mai mult decât absurd, într-o
ţară în care există o ,.fabrică” de scos legi, Parlamentul, şi care-
i în tranziţie, să ajungă în şomaj un jurist...
JUSTINA: Ei, Bunică, pe timpul lui Magog, juristul era a
cincea roată la căruţă, acum „căruţa” merge şi fără a cincea
roată, legile le fac oamenii de afaceri şi ie aplică tot oamenii de
afaceri. Hai să nu le zic afacerişti ca să nu jignesc pe nimeni!
Juriştii ...
BUNICA: Şi totuşi, cum s-a întâmplat, sau cum ţi s-a spus?
Am înţeles că sunteţi două juriste ...
JUSTINA: Simplu, Bunică, foarte simplu. Pe la nouă
jumătate, m-a chemat, directorul la el şi după ce m-a ţinut în
anticameră vreo oră jumate, chipurile că ar avea pe cineva de la
prefectură, m-a invitat în sfârşit înăuntru cerându-şi mii de
scuze — fariseul — mi-a dat de înţeles, niciodată nu ţi-o spune
direct, e evaziv, tot timpul e la pândă, mi-a spus că s-ar putea
să se reducă un post de jurist ... Şi, drept urmare, el e alături de
mine, dar cealaltă — adică fufa — s-ar putea să rămână ea şi
nu eu, cu toată vechimea mea, căci ea, fufa, care are douăzeci
şi patru de ani şi două luni de serviciu şi care nu ştie nici să
prindă o hârtie într-un dosar, are pe cineva la Bucureşti...
BUNICA: Bine, dar ăstora nu le pasă că n-o să aibă cu cine
lucra? Cum adică, o trimite în şomaj pe una care are peste
douăzeci de ani vechime şi o ţine pe una care are... două luni de
serviciu, fustă mai scurtă şi-o proptă la Bucureşti? Halal
instituţie bugetară !
JUSTINA: într-adevăr, halal instituţie bugetară! Şi când te
gândeşti că eu am rămas la o instituţie bugetară tocmai pentru
că am zis că-i un loc mai sigur.
BUNICA: Şi nu i-ai zis Fariseului nimic?
JUSTINA: Vai, Bunico, nu i-am zis nimic, i-am zis şi prea
multe, i-am zis şi ce nu trebuia să-i zic, i-am zis şi ce nu avea
nici un rost să-i zic ... Doamne, care, de ce numai unora li se
întâmplă anumite lucruri, pe când altora?! ... Uite-o, de pildă,
pe Libentina - verişoara mea primară - toată-i senzaţie, toată-i
satisfacţie, toată-i desfătare şi dorinţă, distracţie şi petrecere ...
Libentina, zeiţa plăcerii la romani, sau un epitet al zeiţei
dragostei - Venus. Pe când eu ... Ce sunt eu, oare? O fată
bătrână. Dar pentru ce am îmbătrânit, pentru cine am
îmbătrânit? Oare am îmbătrânit cu folos, sau în folosul cui am
îmbătrânit?
BUNICA (îmbrăţişănd-o): Nu mai vorbi bazaconii! Ce
bătrâneţe, ce îmbătrânire cu folos! ... Ce să zic eu? Du-te
întinde-te, lasă traista cu griji aici, pe masă, în seama mea ... O
să gândesc eu, o să le toc eu, sau o să mă toace ele pe mine ...
(Justina iese. Bunica rămâne pentru moment singură. După un
scurt interval ini vă .A drasteia venind de la serviciu.)
ADRASTEIA: Sărut mâna, Bunică. Ce bine-i de pensionari!
(Se lasă pe un scaun.) Ei în sfârşit sunt liberi! Nu mai depind
de nimeni şi de nimic, ci doar de timpul care le-a mai rămas ...
BUNICA: Ei, Adrasteia, Adrasteia mea, ba din păcate
depindem de ceva mult mai prozaic decât timpul, depindem de
pensie şi pensia asta numai pensie nu se poate numi. E ceva pur
simbolic, e ceva aşa ca să ai un fel de statut, adică doar ca să
nu-ţi zică muritor de foame, îţi zice pensionar, şi dacă-ţi zice
pensionar te mai poate ciupi de câte ceva, tot ei pe tine de-o
taxă, de un impozit...
ADRASTEIA: Ei, dar nu te scoli dimineaţa biciuită de
gândul că o să întârzii! Nu te faci bună de nimic, aşteptând prin
staţiile de tramvaie şi autobuze, nu călătoreşti pe scări, nu ţi se
fură ochelarii în autobuz şi portofelul cu ultimii bani în
tramvai! ...
BUNICA: Da, mi-amintesc de toate astea, le ştiu ...
Sărmana femeie, vorba unui nebun inofensiv ce repeta mai
zilele trecute prin oraş ca un lait motiv: ..Femeia româncă e
tare ca o stâncă, femeia româncă e tare ca o stâncă.” Biata
femeie româncă ...
ADRASTEIA: Ei, acuma femeia româncă mai are de dus. o
„stâncă”, tranziţia, tranziţia asta din care nu mai înţelegi nimic,
nici pe plan economic, nici pe plan social, dar nici pe plan
spiritual, nu te mai înţelegi tu, pe tine însuţi, ca persoană ...
BUNICA: Toate curg de-a valma, Adrasteia mea, toate sunt
în devălmăşie ...
ADRASTEIA: Ce devălmăşie, Bunică-Soartă? Cine
stabileşte procentele de devălmăşie din fluviul acesta? Unde-i
Măsura, unde-i Moderaţia şi ce s-a întâmplat cu Sobrietatea?
Cine stabileşte, sau cine poate stabili măsura răbdării noastre,
dacă nu noi? De ce vin alţii să ne-o stabilească, sau de ce-i
lăsăm pe alţii să ne-o stabilească? Unde-i pudoarea, despre care
nu se mai vorbeşte nici măcar în lumea femeilor?
BUNICA: Ei, prea le îngrămădeşti şi tu pe toate, a.şa..
dintr-o dată! Se vede că ai avut o zi grea ca şi Iustina, care mai
înainte veni şi pe care am trimis-o să se întindă, să se ascundă
după role te. după ce-am pus-o să-şi lase traista cu griji aici pe
masă în seama mea ...
ADRASTEIA: Ei, Bunică, dacă o să-ţi deşert şi eu traista
mea cu griji nu ştiu ce-o să ne facem! ...
BUNICA: Ei, ce-o să ne facem, o să avem grijă de... griji,
grijă şi îngrijorare, oare nu din asta-i făcută viaţa, toată viaţa,
din GRIJA şi ÎNGRIJORARE?
 ADRASTEIA: Dacă-i aşa, să-ţi deşert şi eu grijile mele,
căci de aici încolo în coşniţă n-o să mai punem bani. ci griji şi
îngrijorări, şi nici n-om mai lua bani, ci griji şi îngrijorări...
Află Bunică dragă că mi s-a pus în vedere că s-ar putea să intru
în şomaj ...
BUNICA: Cătălin, vara, o să umble desculţ, Bunicul-
Destin n-o s-o mai poată iubi pe Domnişoara Nicotină. Vara o
să mâncăm urzici, urzici de tranziţie, iar iama păstăi goale fără
boabe, păstăi de pensie drese cu puţin şomaj şi apoi cu ajutor
de şomaj ...
ADRASTEIA: Ei, acuma, tu le dai de-a valma, urzicile,
Domnişoara Nicotină, Cătălin desculţ, nu mai înţeleg nimic ...
Cătălin, în nici un caz, nu va umbla niciodată desculţ!
BUNICA: Dar cum nu, Doamne iartă-mă, dacă şi Justina a
venit acasă cu aceeaşi problemă, cu acelaşi sceptru al
şomajului... cu aceeaşi durere în coaste .. .
ADRASTEIA: Doar nu vrei să zici că şi Justina?! ...
BUNICA: Ba nu mai zic nimic, că aşa e, fetele mele
favorite: Justina, Adrasteia, Doamne, să bat în lemn (Bate în
masă), să nu zic şi de Athena, că trebuie să pice dintr-un
moment în altul, sunt în pragul şomajului.
ADRASTEIA: O juristă şi o economistă în şomaj, de la
două instituţii bugetare, tocmai noi care am rămas la bugetari,
nu pentru că ar fi un loc mai călduţ, ci tocmai ca să ne ferim de
valurile tranziţiei... Noi care ne-am călăuzit după principiul
delfic: „Nimic prea mult”.
BUNICA: Asta nu-nţeleg nici eu, precis e o maşinaţiune a
cuiva, o săpătură, o lucrătură ... Şi pe tine te-a chemat
directorul, nu-i aşa?
ADRASTEIA: Da. De unde ştii?
BUNICA: Pentru că aşa s-a întâmplat şi cu Justina. Şi cu
tine a fost foarte mieros şi plin de amabilităţi, nu-i aşa?
ADRASTEIA (Din ce în ce mai contrariată): Da, dar de
unde ştii, Bunico?
 BUNICA: Pentru că aşa s-a întâmplat şi cu Justina. Şi ce ţi-
a spus?
ADRASTEIA: Păi, după ce mi-a vorbit foarte întortocheat,
încât nu-mi puteam da seama pentru ce m-a chemat, mi-a spus
că-i vorba să se reducă schema şi că eu aş fi prima vizată ...
BUNICA: Fariseul, şi mâine o să angajeze pe alta.
ADRASTEIA: Poate chiar pe fiica contabilei şefe, care
acum a terminat ştiinţele economice. Gurile rele zic că
directorul trăieşte cu contabila şefă, iar fiul directorului s-a
încurcat cu fiica contabilei şefe...
BUNICA: Şi i-ai zis şi tu Feriseului, vreau să zic
directorului, prea multe, i-ai zis şi ce nu trebuia să-i zici, i-ai
zis şi ce nu avea nici un rost să-i zici! ...
ADRESTEIA: Dar eşti o adevărată ghicitoare. De unde le
ştii pe toate?
BUNICA: Simplu, nu eşti tu soră cu Justina?
ADRESTEIA: Ba sunt soră cu Justina, sigur că sunt. de ...
Dar de ceea ce-mi pare rău e acel: „ce nu avea nici un rost să-1
zici” ... Şi întotdeauna îl zici şi niciodată nu poţi scăpa de el, e
poate ca o descătuşare, dar care mai târziu te costă ... Uită-te la
Indra. Lara şi Libentina, ele întotdeauna ştiu ce să zică, cât să
zică şi cui să-i zică . ..
BUNICA: Nu te mai compara cu ele, voi sunteţi dintr-un
alt aluat, adică tu, Justina şi Athena, iar ele: Indra, Lara şi
Libentina, din alt aluat, cu toate că ... aţi dospit împreună.
ADRASTEIA: Că bine zici Bunică, aluatul când dospeşte se
mai şi revarsă din covată, curge pe jos — îţi umple toată casa,
aluatul obraznic — şi aluatul bun rămâne cuminte în covată,
nici nu-1 ştie nimeni, nici nu-şi imaginează nimeni că el e
aluatul cel bun, el tace şi aşteaptă să fie descoperit...
BUNICA: Du-te „aluatul” meu cel bun şi orânduieşto-te în
covată asfinţitul i-a atins marginile, amurgul o să-i dea
penumbrele şi mâine te vei scula ca un aiuat nou-nouţ,
proaspăt, nedospit ... (Adrasteia iese, după ce o îmbrăţişează
pe Bunica care rămâne singură, gânditoare, tristă. După un
interval, intră Athena, venind de la serviciu).
ATHENA: Sărut mâna, Bunică! Ce mai zici de lumea asta?
BUNICA (Ridicându-se şi îmbrăţişând-o): Uite-o pe
învăţătoarea mea, ... Ce să zic, Înţelepciunea mea? Nu-i lumea
asta încredinţată pe umerii mei!
ATHENA (Aşezăndu-se): Aşa-i Bunică, nu lumea ne e
încredinţată nouă, ci noi suntem încredinţaţi lumii acesteia ...
Vai, sunt frântă, frântă, frântă de oboseală, dar, mai ales, sunt
asaltată şi apăsată dc-o lehamite pe care n-am mai încercat-o de
mult...
BUNICA: E greu şi pentru tine, de la un capăt al oraşului,
la altul, cu tramvaiul...
ATHENA: N-ar fi greu, Bunico, dacă ai putea călători în
condiţii civilizate, să ai loc pe scaun, să poţi privi oraşul, să
vezi mişcarea aceea de dimineaţă, oamenii aceea grăbiţi şi cu
feţele încruntate şi să-ţi fie milă de ei! Doamne, de ce-s aşa, de
ce nu-s mulţumiţi şi fericiţi că li s-a mai „oferit o zi” din cele
„TREI ZILE DE LA MALUL MARII”?! ...
BUNICA: Da, transportul ăsta în comun, indiferent că-i
tramvaiul sau autobuzul, a ajuns pur şi simplu, fără nici o
exagerare — o calamitate.
ATHENA: Când văd în fiecare dimineaţă chiorchinaşi
aceia de copii cu ghiozdănaşele în spate circulând pe scările
tramvaiului — o revoltă surdă urlă în mine — cum putem fi
atât de inconştienţi cu viaţa căruia nu noi i-am dat viaţă...?
BUNICA: Dar, ia spune-mi tu cinstit înţelepciunea mea,
ce-i cu tine în ultimile zile? De ce ascunzi de inima mea
necazurile tale, de inima mea care-i gata să le primească, să le
absoarbă în ea şi să te absolve de ele?
ATHENA: Nu poate să-ţi scape nimic, Bunico! Cu toate că
m-am străduit, bănuiam totuşi că ai observat, anumite gesturi,
anumite priviri, anumite intonaţii ...
BUNICA: Aşa se întâmplă întotdeauna fata mea,
înţelepciunea mea, cine ţine cu tot dinadinsul să nu fie
observat, tocmai prin asta greşeşte ...
ATHENA: Acum o săptămână mi s-a propus să suplinesc
pe cineva la o clasă de handicapaţi. Am primit. Mă gândeam că
ar fi ceva în care să-mi încerc puterile, rezistenţa, pot să zic că
am chiar dorit lucrul ăsta ... Dar acum îmi pare rău, nu pot
rezista acolo, aş fi vrut, dar nu se poate, m-am crezut prea tare.
BUNICA: Te cred, te cred, fata mea! Copiii, îndeosebi
copiii, toţi copiii ar trebui să fie sănătoşi. La urma-urmei, ei
sunt poezia şi poemul vieţii...
ATHENA: Oh, Bunico, tu ai avut parte de, nu ştiu cum să-
ţi spun ... sau cum să numesc tot ce ţi s-a întâmplat ...
BUNICA: Da, mama ta, a venit de trei ori şi mi-a lăsat trei
copiii: pe tine, pe Adrasteia şi pe Justina. Mama Indrei a venit
tot de trei ori şi mi-a lăsat tot trei copii: pe Indra, pe Lara şi pe
Libentina. De atunci nu le-am mai văzut pe nici una ...
ATHENA: Mă gândesc cât de greu ţi-a fost, nu ştiu cum să-
ţi zic ... să faci sacrificiul ăsta ...
BUNICA: Ei, sacrificiu, ştii ce-a spus Ibrăileanu: „Nu
există sacrificiu. A trăi sărac pentru a nu abjura o idee este a
prefera plăcerea abstractă şi înaltă de a stărui în acea idee,
plăcerii senzuale şi inferioare de a mânca şi a bea bine”. Aşa a
fost să fie, nu se putea să fie altfel, sau nu ştiu cum ar fi fost
dacă era altfel, pentru că tot Ibrăileanu zice: „Dacă, apucând pe
un drum, ţi-ai rupt un picior nu regreta că n-ai apucat pe un
altul, căci nu ştii dacă nu ţi le rupeai pe amândouă”. Dar
povesteşte-mi mai departe ...
ATHENA: Ce să-ţi mai spun? Şi pe tramvai şi pe stradă, şi-
n somn îi vedeam pe copiii aceia ... Doamne, de ce-i atâta
suferinţă pe lume? Ce-i filozofia, dacă nu un fel de justificare,
o justificare a unei realităţi sau a unei închipuiri?! ... Dacă
durerea şi suferinţa lăsată de Dumnezeu o putem cumva
justifica, adică filozofa, dar n-o putem totuşi înţelege, durerea
şi suferinţa produsă omului de către om nu poate încăpea în
nici o filozofie, nu poate fi justificată în nici un fel.. .
BUNICA: Ei, bine că a fost numai o suplinire, bine că a
trecut...
ATHENA: Păi, tocmai asta-i! Astăzi, când m-am dus să
stau de vorbă cu directorul, mi s-a spus că, de fapt, n-ar fi
vorba de o suplinire, ci de o definitivare la acea clasă, având în
vedere experienţa mea, studiile mele, vechimea mea, ce mai,
căuta să mă convingă cu orice preţ ...
BUNICA: Sper că n-ai acceptat...
ATHENA: Aş fi acceptat dacă aş fi ştiut că pot. Spun sincer
că am dorit, ştii bine că pentru aia nici nu m-am dus în altă
parte, m-am simţit mai utilă ca învăţătoare.
BUNICA: Puţine profesii mai sunt atât de utile la fel ca cea
de învăţătoare, foarte puţine, poate nici una...
ATHENA: Eu am impresia că în toată afacerea asta s-a
amestecat cineva. Eu de bună credinţă fiind m-am dus, am
încercat, şi am impresia că cineva vrea să vadă cum reacţionez!
Am vaga bănuială că în umbră se ţese ceva ... Eu, însă, am fost
sobră, reţinută, dar fermă.
BUNICA: Ai procedat foarte bine. Nu degeaba se spune că
înţelepciunea are trei fiice: Prudenţa, Chibzuinţă şi Experienţa.
ATHENA: Asta nu înseamnă că totul s-a terminat.
BUNICA: Aşa cred şi eu, mai ales că Adrasteia şi Justina
sunt cu perspectiva şomajului în creştet, sunt dărâmate
amândouă.
ATEHNA: O juristă şi-o economistă, două profesii strict
necesare într-o vreme de tranziţie, sunt aruncate la coşul de
gunoi. A fost ce-a fost pe vremea lui Magog, dar acum, parcă
mai mult ca oricând, sunt instituţionalizate, incompetenţa,
superficialitatea, pragmatismul şi cinismul. Într-adevăr, nu te
mai poţi nici revolta, nu mai poţi încerca nici sentimentul
revoltei, ci doar o neputinţă care te umileşte, şi-n cele din urmă,
ţi se face lehamite de tot.
BUNICA: Du-te şi tu lângă celelalte, întindeţi-vă şi
ascundeţi-vă după rolete, chemaţi liniştea şi pacea în inimile
voastre, să doarmă ÎNŢELEPCIUNEA, să doarmă
CUMPĂTAREA, să doarmă şi DREPTATEA, lăsând lumea în
seama ABSURDITĂŢII, a ZĂDĂRNICIEI şi a
DEŞERTĂCIUNII. (Athena iese după ce o îmbrăţişează pe
Bunica. Bunica rămâne singură, gânditoare, tristă).

SCENA A II-A

LIBENTINA (Intrând): Sărut mâna, Bunică! (O

îmbrăţişează). Ce mai face bunicuţa mea scumpă pe căldura
asta? Chiar mă gândeam pe drum, în maşină, când am dat
drumul la aerul condiţionat, ce mai face, oare, Bunicuţa mea
pe?! ...
BUNICA: întotdeauna ai ştiut să te guduri mai tare ca toate
celelalte, dar tare mi-e teamă că de data asta va trebui să mă
gudur eu pe lângă tine ...
LIBENTINA: Să se gu ... dar aş lăsa-o eu pe Bunicuţa mea
să facă aşa ceva, mă pretez eu la?! ...
BUNICA: Ia stai pe un scaun. Nu te tot fâţâi în jurul meu şi
ascultă-mă cu atenţie, şi-ţi pun în vedere de la bun început ca
nu care cumva să te pună Bunul Dumnezeu din cer să spui nu,
sau să râzi.
LIBENTINA (Aşezăndu-se interesată): De spus, n-o să
spun nu, dar de râs o să râd, o să râd orice mi-ai face ...
BUNICA (Ironic): O să râzi? ... Ai şi de ce, că Justina
săraca e pe cale să rămână şomeră .. .
LIBENTINA (Exploadând cu ironie): Justina, şomeră?
DREPTATEA în şomaj, ce-o să se facă lumea fără ea, săraca
lume ...
BUNICA: Taci din gură, Libentino! Cu câtă plăcere rumegi
necazul altuia ... Ascultă-mâ până la capăt. Tu, cu cunoştinţele
tale, cu relaţiile tale, cu comerţul tău, cu pilele tale, trebuie să o
ajuţi pe Justina.
 LIBENTINA: Dar bineînţeles că o s-o ajut Bunico, ne mai
împungem noi uneori, dar suntem verişoare primare, nu?
BUNICA: Ştiam că o s-o ajuţi, pentru aia am şi apelat la
tine. Ştiu că-ţi va face o plăcere deosebită s-o ajuţi, o să ţii
zăbăluţa asta a plăcerii în gură un an de zile ca pe-o acadea.
LIBENTINA: Vai, Bunicuţo, doar nu crezi că Libentina ta
ar putea fi fată rea?
BUNICA: Nu, cum să cred aşa ceva, doar că la tine şi
răutatea e o plăcere — dar ce vină-ţi bag, că doar eu te-am
botezat şi ţi-am zis, Libentina, zeiţa plăcerii — de ce te-oi fi
botezat aşa? Poate eram atunci în „zodia” plăcerii... Dar, oare,
a fost vreodată plăcere? ...
LIBENTINA: Justina şomeră, BALANŢA DREPTĂŢII la
lada cu gunoi... Şi aşa Balanţa aceea era tot timpul înclinată ...
Licenţiata .. .
BUNICA: Lasă la o parte plăcerea răutăţii şi ascultă la ce-ţi
spun eu.
LIBENTINA: Ascult, Bunico, ascult Bunicuţo, când n-am
ascultat eu de tine?
BUNICA: Cred că n-ar strica să încerci să vorbeşti cu
domnul Ianus despre Justina, omul ăsta e plin de relaţii.
LIBENTINA: Aşa, cu domnul Nick, sigur că da ...
BUNICA: Care Nick?
LIBENTINA: Domnul Ianus... Nu cu el ai zis să vorbesc?
Domnul Nick, aşa-i spunem noi, adică eu, Lara şi Indra.
BUNICA: Cu domnul Nick. Fie, dacă-i totuna cu domnul
Ianus, da, vorbeşte cu el, am înţeles că sunteţi în nişte relaţii de
afaceri.
LIBENTINA: Vorbesc Bunicuţo, de abia aştept să vorbesc,
fii pe pace.
BUNICA: Bine Libentino, bine, du-te şi lasă-mă acuma, eu
le aştept pe Lara şi Indra, am şi cu ele o vorbă ...
LIBENTINA: Te pup, nu te mai consuma atâta, o să se
rezolve, rezolvă Libentinuţa ta ... (Iese).
 BUNICA: (Rămasă singură): Unii ar vrea să fie rău, numai
ca să poată ei face bine, ca apoi să aibe cu ce se lăuda .. .
LARA (Intrând): Sărut mâna, Bunico. (O îmbrăţişează).
Dar la ce meditezi aşa de profund? Lasă lumea asta în pace, că
doar nu-i încredinţată pe umerii tăi ...
BUNICA: Ei, eu o las, fata meu, eu o las, dar ştii cum se
spune, când laşi tu lumea în pace, nu te lasă ea pe tine . ..
LARA: Adrasteia a venit? Am avut drum pe la serviciu pe
la ea şi am vrut s-o iau şi pe ea cu maşina dar nu mai era.
BUNICA: Da, a venit. Stai aci lângă mine, căci despre ea
vreau să-ţi vorbesc. Parcă v-aţi ales anume fiecare perechea: tu
pe Adrasteia, Libentina pe Justina şi Indra pe Athena. Parcă
sunteţi ca-n teoria aceea a contrariilor care se zice că se atrag,
numai că voi vă respingeţi.
LARA: Ei, ne respingem, ştiu eu, nu prea ne agreiem, ne
place când ne vedem, dar facem alergie dacă stăm mai mult de
zece minute împreună.
BUNICA: Alergie de verişoară primară, la verişoară
primară ...
LARA: Chiar m-am gândit pe drum, ce alergice-s Athena,
Adrasteia şi Justina, la directori, la şefi, pe când mie,
Libentinei şi Indrei, tot timpul ne-a plăcut numai în compania
lor şi în ... postura lor.
BUNICA: O să văd eu ce alergie de verişoară primară o să
faci tu când o să afli în ce situaţie e verişoara ta primară .. .
LARA: Ce situaţie, hai spune-mi Bunică, vreau să fac
alergie de verişoară primară, la verişoară primară, hai spune-mi
ce s-a întâmplat?
BUNICA: Adrasteia-i periclitată să rămână şomeră.
LARA (Exploadând ironic): Nu se poate, CUMPĂTAREA,
MASURA, MODERAŢIA şi SOBRIETATEA aruncate la coşul
de gunoi al tranziţiei! .. . E prea mult, o economistă cu
experienţa ei, cu capacitatea ei, dar chiar că-i revoltător,
Bunico! .. .
 BUNICA (Absentă): Niciodată nu poţi feri pe nimeni de
nimic, orice ai invoca. Se zice că Nemesis cântăreşte riguros
fericirea şi nenorocirea umană, că ea veghează la distribuirea
egală a şansei şi neşansei şi că dereglarea proporţiei dintre
noroc şi nenoroc ar fi pedepsită ... Dar, în fond, totul e în
devălmăşie ... Adrasteia, zeiţa frigiană preluată de greci, e de
fapt Nemesis şi atunci când mi-a fost adusă poate aveam
nevoie şi de CUMPĂTARE, şi de MĂSURĂ, şi de
MODERAŢIE, şi chiar de SOBRIETATE — şi ca să mă
iluzionez că ele totuşi există — le-am botezat pe toate patru în
— ADRASTEIA ...
LARA: „Europa Liberă”, „Vocea Americii”, „Vocea
Parisului”, „Parisul a adunat multe comori ale lumii, dar lumea
ar fi săracă fără el”. Ele trei ascultau toate astea pe timpul lui
Magog, cu toate astea ele se hrăneau pe timpul lui Magog,
seară de seară, seară de seară... Ar putea avea toate trei
certificate de dizidente, de revoluţionare, de martire, de
persecutate, şi poftim, separatistele, licenţiatele să ajungă...
BUNICA: Mai opreşte-te Lara, parcă eşti Momos, zeul
ironiei, a zeflemelei şi a bârfei, care în zadar era nemuritor,
căci totuşi a murit plesnind de ciudă că nu i-a putut găsi nici un
cusur Afroditei...
LARA: Dar să ştii că-i ciudă Bunico, ciuda lui Lara, ciudă
de verişoară primară ...
BUNICA: Ei, asta mai urma acuma, după alergie de
verişoară primară, ciudă de verişoară primară, să văd ce-o mai
urma când o să apară şi Indra . .. Dar, ascultă aici, tu cu relaţiile
tale, cu cunoştinţele tale, cu pilele tale, cu ciuda ta de verişoară
primară, trebuie să-ţi ajuţi verişoara primară! .. .
LARA: Dar nici nu se pune problema Bunico, de Adrasteia
răspund eu, e perechea mea, cum ai zis, chiar astăzi am să
vorbesc cu domnul Nick.
BUNICA: Dacă am înţeles bine,, acest domn Nick e totuna
cu domnul Ianus. Vorbeşte, şi-aşa am înţeles că aveţi relaţii de
afaceri împreună. Aşa trebuie Lara, cu alergie, cu ciudă, tot
verişoare primare rămâneţi. Şi acum du-te, o aştept pe Indra,
căci am o vorbă şi cu ea ... (Lara o îmbrăţişează şi iese).
BUNICA (Rămasă singură): Libentina se va de peste cap
s-o salveze pe Justina, Lara va sta în cap ca s-o salveze pe
Adrasteia, iar Indra se va face luntre şi punte ca s-o salveze pe
Athena ... Dar nu trebuie să ştie una de alta, astfel vor acţiona
mai bine ... Acuşi apare şi Indra . ..
INDRA (Intrând fredonând): „Non, non rien, je ne regrete
pas rien”. Sărut mâna, Bunico. (O îmbrăţişează.) Mi-a fost dor
de tine, mi-a fost dor, şi acum iat-o pe Bunica mea scumpă
stând singură când are şase nepoate, una mai una ca alta; trei
licenţiate: Athena, Adrasteia şi Justina, trei nelicenţiate, dar
comerciante: Indra, Libentina şi Lara — şi-un nepot în pragul
facultăţii: Cătălin, ba chiar şi un Bunic-Destin şi tot singură, nu
se poate.
BUNICA: Nu sunt singură Indra, tot timpul sunt cu voi şi
cu ceilalţi...
INDRA: Cu ceilalţi... Da Bunico, cu ceilalţi, ştiu că toi
timpul eşti şi cu ceilalţi, poate mai mult cu ceilalţi...
BUNICA: Dar, ia spune-mi cum ţi-a trecut ziua Indra? . ..
INDRA: Ziua? Vai, Bunico, dar noi privaţii, noi
comercianţii nu avem „ziuă”, ca bugetarii care merg şi
semnează condica şi apoi sunt la cafea cu ochii pe ceas ca să
vadă cât mai e până la semnarea condicii de plecare, noi
suntem non-stop, pentru că afacerile nu aşteaptă.
BUNICA: Da, afacerile... Dar, ia spune-mi, cât de
puternice sunt relaţiile tale în lumea „afacerilor” celor ce nu-i
lasă pe alţi să-şi ruleze „mica lor afacere” de muritori de rând?
INDRA: Cât de mari sunt? Să vedem ce afacere trebuie
făcută, desfăcută, sau pur şi simplu, spartă, ca pe un vas ce nu-
ţi mai trebuieşte ...
BUNICA: Ei, nu-i cine ştie ce, iaca acolo o afacere de asta
„diurnă”, ca să-i zic aşa, de exemplu să bagi pe cineva în
serviciu, sau să scoţi pe cineva din serviciu, sau pur şi simplu,
cum zici tu, să „spargi” o afacere, adică să desfiinţezi un
serviciu ...
INDRA: Ştii bine că şi pe timpul lui Magog mi-a plăcut să
mă ocup de chestiuni de genul ăsta. Şi apoi şi 3ă privaţi există
„serviciu”, şi aici se intră cu pile şi relaţii, adică şi aici e nevoie
de executanţi, să ducă o hârtie de colo-colo, s-o ducă la semnat,
să o aducă de la semnat... Spune-mi despre cine-i vorba şi
despre ce-i vorba? Face Indra orice pentru Bunica ei.
BUNICA: Ei, bine, e vorba despre Athena.
INDRA: Despre Athena? Despre ÎNŢELEAPTA? Despre
Reincarnata? Despre verişoara mea primară? Ah, do când
aştept eu ocazia asta!
BUNICA: Ei, uite, acum o ai! Athena are nişte încurcături
la serviciu, de care de abia astăzi am aflat şi eu, cu toate că am
bănuit ceva mai dinainte.
INDRA: Dar ce i s-a întâmplat, ce putea să i se întâmple
unei învăţătoare într-o şcoală de cartier, mă şi mir pe undeva?!
Intr-o şcoală de cartier care nici nu-i vizată de rudele
,,grangurilor”?
BUNICA: I s-a propus să suplinească pe cineva la o clasă
de handicapaţi. Ea, o ştii cum e, a acceptat, ba pe undeva a şi
dorit...
INDRA: A şi dorit... Tot timpul a fost aşa, să se încerce ea
pe ea însăşi, ce prostie, te încearcă viaţa şi-i suficient asta.
BUNICA: în sfârşit, acuma Athena s-a convins, după ce s-a
frământat, după ce s-a autocondamnat . ..
INDRA: Altă prostie, tot de-a ei, nu ştiu de unde le scoate,
nu-s bună eu, nu-i adevărat, ei, ceilalţi, ei nu-s buni, eu tot
timpul sunt bună, EU sunt cea mai bună ... Doamne, dar pe ce
lume trăieşte fata asta?
BUNICA: Dar văd că nu mă laşi să termin Indra.
INDRA: Te rog scuză-mă, nu mai spun nici un cuvânt.
BUNICA: Ei, astăzi, când a trecut pe la director să-i spună
că nu mai acceptă suplinirea aceea, că nu poate, directorul,
adică Fariseul, i-a dat de înţeles că n-ar fi vorba de o suplinire,
ci de o definitivare la clasa aceea de copii handicapaţi, dar ea
mi-a mărturisit că nu poate, şi, din moment ce ea nu poate, nu
trebuie să lăsăm să se poată Indra, şi asta numai tu poţi s-o faci.
INDRA: Nici nu se va întâmpla, fii liniştită. Cu toate că, nu
ştiu ce să zic, nu vreau să mai zic nimic ca să nu te supăr...
BUNICA: Ei, şi tu acuma, mai pot eu să mă supăr pe
careva dintre voi. Ar fi ca şi cum m-aş supăra pe mine însumi,
că doar eu v-am crescut pe toate.
INDRA: Dar nici nu ştiu cum să zic, mai bine s-o las baltă
... Ele şi anturajele lor, nu ştiu cum îi alege tot pe ... sau se
aseamănă ...? Poftim anturaj; Adventie, pensionar de boală,
mare teoretician, care şi când a fost sănătos, n-a bătut un cui...
Christian, altul, pensionar de boală, şi ăsta şi când a fost
sănătos a făcut ce face şi acum, a bătut apa în piuă. Ele şi ei şi
toţi care sunt ca ei şi ele, au făcut şi pe timpul lui Magog exact
ce fac şi acuma, bat apa în piuă.
BUNICA: Cine ştie? Poate-i nevoie şi de ăştia care bat apa
în piuă cum zici tu ...
INDRA: E nevoie pe naiba, Bunică! Astea-s toate fronde,
vorba lui Ianus.
BUNICA: Ianus ai zis?... Apropo, spune-i că-i mulţumesc
pentru butelie ... Ianus ... Cred că el ar fi cel mai potrivit să
rezolve problema Athenei... Dacă nu mă înşel, candidează
pentru Senit...
INDRA: Cum candidează Bunico, e ca şi în Senat, ţi-o
spun eu, el o să rezolve şi problema Athenei, altfel nuns eu
Indra aceea care mă ştii. Dar mai e o chestiune. Bunico ...
BUNICA: Spune-mi...
INDRA: Cu Cătălin ...
BUNICA: Cu Cătălin? ... Ce să fie cu Cătălin, Doamne
apără şi fereşte? ...
INDRA: Prea îl influenţează cele trei, adică: Athena,
Adrasteia şi Justina.
BUNICA: Păi, toţi îl influenţează, toţi trăim în aceeaşi casă
şi pe undeva ne influenţăm reciproc, vrând-nevrând.
INDRA: E adevărat, dar influenţa asta începe să încline din
ce în ce mai mult în favoarea Athenei, Adris-teii şi Justinei.
BUNICA: Şi ce vezi tu rău în asta, la o adică, Indra?
INDRA: Vai, Bunico, cum adică ce văd eu rău? ...
Facultatea, neapărat facultate, şi tu, nu te supăra, şi tu eşti de
ideea aista.
BUNICA: Nu, aici greşeşti, eu n-am zis niciodată neapărat
facultate.
INDRA: Bine Bunico, nu vreau să te supăr ...
BUNICA: Ba supără-mă, dacă-i vorba de Cătălin, atunci
supără-mă cât poţi de tare ...
INDRA: Bunico, nu te supăra ... iartă-mă ... prea multă
teorie, cele trei îl duc prea mult în lumea teoriei. Trebuie
practică, pentru că viaţa-i practică şi nu teorie, vreţi să-1 faceţi
să-şi petreacă viaţa în „teorie”?
BUNICA: Poate ai dreptate, în lumea asta a tranziţiei nu
are ce căuta teoria, dă-i înainte cu practica, fii practic, nu te
împiedica de un ciot de sentiment, dă-i înainte, tot înainte!...
INDRA: Nu zic şi de facultate, dar vorba ta, nu neapărat. Şi
apoi ce-i cu atâtea citate, asta-i din cutare, cealaltă-i din ...
Viaţa nu-i făcută din citate. Dar, iartă-mă încă o dată, ce-o să te
învăţ eu acuma pe tine...
BUNICA: Ba nu, mi-a plăcut chestia asta, viaţa nu-i făcută
din citate ...
INDRA: O, Bunico, iartă-mă, ştii bine că eu niciodată nu
le-am avut pe astea cu teoria, după mine teo-ria-i o pierdere de
timp, o injurie la adresa vieţii, o îngenunchiare a vieţii, o
denaturare a ei ...
BUNICA: Bun, şi cu Cătălin ce-ar trebui să facem, după
părerea ta?
INDRA: Bunico, lumea asta-i împărţită în două, dar nu în
răi şi buni, nici vorbă, căci vorba ta, totu-i în devălmăşie.
Lumea-i împărţită în teoreticieni şi practicieni, iar teoreticienii
mănâncă de pe masa practicienilor. Aşa că. pe Cătălin trebuie
să-1 facem practician ... Fără teorii, fără taină, nu-i nici o taină
şi tu recunoşti lucrul ăsta câteodată...
BUNICA: Da, poate şi taina a fost mâncată de Magog,
vorba Bunicului. Uneori avem impresia că am învins chiar
Destinul, că l-am anihilat: prin forţa aburului. prin curentul
electric, prin divizarea atomului, da de unde, nici vorbă, din
contră, toate astea fac parte din Destin si sporesc taina...
INDRA: DESTIN... TAINA... SOARTA... Cuvinte, teorie,
bazaconii Bunico ... imaginaţii, denaturări ale practicii.
BUNICA: Cătălin vrea taina, la vârsta lui e şi firesc, dar
poate că nu-i nici o taină — vorba ta — decât o cruce si o
cunună de spini... O CRUCE şi o CUNUNA DE SPINI ...
CRUCEA apasă din ce în ce mai greu, te încovoaie din ce în ce
mai mult. iar CUNUNA DE SPINI te înţeapă din ce în ce mai
tare... Şi ştii ce-i mai groaznic fetiţo?
INDRA: Ce. Bunico? ...
BUNICA: Crucea asta şi cununa asta de spini, le porţi tot
timpul, nu le poţi da nici noaptea jos ... Nici noaptea ... îmi
amintesc că atunci când trăia tata, era un geamgiu bătrân care
n-avea pe nimeni şi dormea la noi în grajd, în iesle. Toată ziua,
bună ziua, umbla cu povara de geamuri în spate şi striga prin
toate cartierele oraşului: „Geamuri, obloc, geamuri, repar
geamuri...” Dar seara îşi punea binişor jos povara aceea de
geamuri din spate cu care colindase toată ziua prin tot oraşul. Ii
dădea tata un pahar de pălincă, mama un blid de zeamă caldă şi
noaptea dormea .la noi în grajd, în iesle, liber de orice povară şi
poate se visa înger... Dar CRUCEA şi CUNUNA DE SPINI n-
o poţi da nici noaptea jos, nici o secundă, nici o frântură, nici o
frântură de secundă, nici în vis, nici într-o frântură de vis,
trebuie să le porţi şi noaptea şi chiar în vis, şi crucea apasă şi te
încovoaie din ce în ce mai mult, iar cununa de spini te împunge
şi te sângerează din ce în ce mai tare ... (Indra o ia de braţ şi
ies amândouă, Bunica parcă mai încovoiată, din ce în ce mai
încovoiată ... Pentru câteva momente scena rămâne goală
după care intră Ianus.)

SCENA A III-A

IANUS (Intrând,): ,,No, no, rien, je ne regrete pas rien ...”

Iaca, măi, că am învăţat şi eu refrenul ăsta fără să vreau ...
(Tare). Alo, e cineva acasă? (Ca pentru sine). Se poate să nu
fie? Aici tot timpul e cineva acasă ... ,,No, no rien, je ne regrete
pas rien ...” Ce refren, ce melodie, ce muzică ... ce fete ... toate
trei ... Indra. Libentina, Lara ... Care o apărea prima, oare? ...
Alo, e cineva aca? ...
LIBENTINA (Intrând într-o toaletă sumară): O. domnule
Nick. dacă ai şti la cine mă gândeam mai înainte, dar ce zic eu
mai înainte, chiar în momentul ăsta, în momentănaşul ăsta ...
IANUS: Sărut mâinile domnişoară Libentina, ce plăcere să
fiţi prima pe care o întâlnesc (îi sărută mâinile, se apropie
insistent de ea.) Dar la cine ziceaţi că vă gând ...
LIBENTINA (Apropiindu-se uşor de el, lăsându-se în voia
lui. ..): La domnul Nick, la domnul senator, la Partidul. .. Mi-
am amintit că sunt înfiată ... Hai să ne aşezăm aici pe canapea e
mai ...
IANUS (Aşezându-se cât mai aproape): Şi încă ce înfiată,
cu puteri depline ...
LIBENTINA (Acceptând şi primind apropierea ...): Că sunt
o fiică a Partidului dumneatale ...
IANUS: Fiica preferată, nu mai încape nici o îndoială, cea
mai preferată, cea mai zvăpăiată, cea mai dulce .. .
LIBENTINA: Vrei să guşti din mine ca să ştii, să simţi cât
de dulce sunt, domnule Nick . ..?
IANUS (Precipitat şi înfierbântat): Să gust...? Să muşc, Să
mănânc bucăţi întregi, să mă scald ... să savurez ... să inhalez
toată făptura asta ...
LIBENTINA (Temperându-l şi punându-i un deget pe
buze): Ssst... să nu ne audă cineva ... O să guşti.. . o să ... cu o
singură condiţie ...
IANUS (Apropiindu-se din ce în ce mai tare şi înghesuind-
o pur şi simplu într-un colţ al canapelei): Primesc orice
condiţie, trec peste orice, peste oricine ...
LIBENTINA: Mai încet, nu te precipita aşa, e o treabă
serioasă...
IANUS: Primesc orice, numai să ... fac orice numai să ştiu
că o dată ...
LIBENTINA (Serioasă şi distantă): Domnule Nick, trebuie
s-o salvezi pe verişoara mea primară, Justina, de la şomaj.
IANUS (Tresărind): De şomaj ...? O bugetară, o juristă .. .?
Nu se poate ...
LIBENTINA: Aşa am zis şi eu şi uite că-i pe punctul să ,se
poată.
IANUS: Ei, poate-i o exagerare, o mică ceartă acolo, nervii
unei femei care au cedat ...
LIBENTINA: Nu-i deloc aşa, dacă ar fi fost aşa, n-ar fi
intervenit Bunica, nu m-ar fi ,rugat Bunica ...
IANUS: Deci, de la Bunica ştii de şomaj ... de şomajul
domnişoarei Justina?
LIBENTINA: Desigur, şi dacă Bunica a intervenit pentru
ea, treaba poate fi dată ca sigură ... De altfel, tot Bunica mi-a
sugerat să vorbesc cu cineva pe care-1 cheamă domnul Nick ...
îl cunoşti cumva ...?
IANUS: Bunica? ... Mă simt onorat... Bunica ... Domnul
Nick? Da, îl cunosc puţin ... Dumneata, domnişoară, Libentina
ar trebui să încerci să-1 cunoşti mai mult, să accepţi să-1
cunoşti mult, mai mult...
LIBENTINA: De acord, dar rezolv-o pe Justina.
IANUS: Problema nu-i chiar atât de simplă ... Ştii bine că
şomajul e o problemă, o problemă socială cu implicaţii
economice şi chiar politice ... Dar dacă pro-miţi...
LIBENTINA: Pentru Justina ..., pentru Bunica ..., fac orice
..., dau orice ...
IANUS: Dai chiar aşternutul tău..., aşternutul tău de?!...
LIBENTINA (După o ezitare): Dau chiar aşternutul,
aşternutul meu ... Da ... îl dau contra ...
IANUS: Aşternutul tău, domnişoară Libentina, contra
şomajului domnişoarei Justina ...
LIBENTINA: Primesc...
IANUS: Ai putea să-mi dai o ...
LIBENTINA: Iaca, îţi dau o arvună. (îl sărută cu patimă.)
Vorbim mâine la telefon pentru a stabili toate detaliile ... Acum
dispar, poate să apară Lara sau chiar Indra ...
IANUS (îmbrăţişând-o cu patimă). Pe mâine, atunci, Li-
bentino, şi fii liniştită, o să fiu fin cu aşternutul tău ...
LIBENTINA: Ei, nici chiar aşa fin nu-i bine, îţi voi da voie
să-1 mototoleşti un pic ... (lese într-un mod provocator).
IANUS (Rămas singur, radiind): Punct ochit, punct lovit,
primul punct marcat, unu la zero ...
LARA (Intrând sumar îmbrăcată prefăcându-se că numai
atunci îl observă pe Ianus, se dă un pas înapoi): Vai, domnule
Nick, nici n-am ştiut că sunteţi aici, credeam că nu-i nimeni pe
terasă, apar aşa ...
IANUS (Ridicându-se de pe canapea): Sărut mâinile,
domnişoară Lara, (îi sărută, rând pe rând, ambele mâini, i le
reţine...), dar sunteţi exact apariţia pe care o aşteptam ...
LARA: Chiar aşa, domnule Nick...? Să ştiţi că şi eu, îţi vine
să crezi, sau nu, mă gândeam chiar la dumneata .. .
IANUS: Domnişoara Lara să se gândească la mine, la
domnul Nick, la domnul Ianus în persoană? Nu-mi vine să cred
... Poate la domnul Ianus acela care-i unul dintre patronii firmei
„Ianus Drinks Import-Export”, adică la omul de afaceri, sau la
domnul Ianus acela care-i preşedintele comisiei de etică,
echitate, morală şi litigii a Partidului Uniunea Românilor
Democraţi, adică la OMUL POLITIC. La asta se gândesc întâi
femeile, domnişoară Lara, ştii şi dumneata la fel de bine ca
mine, hai să fim sinceri! ...
LARA: Sunt foarte sinceră, domnule Nick, cu dumneata pot
să fiu, n-ai spus chiar dumneata că suntem din acelaşi aluat?! ...
IANUS (Trăgând-o înspre canapea): Hai să ne aşezăm
aici, e mai discret, mai intim ... (Se aşează amândoi foarte
strânşi...). Deci, vrei să zici că te-ai gândit la Nick, numai la
Nick?...
LARA: La bărbatul care e în domnul Nick ...
IANUS: Vrei să zici... Ştii, am citit undeva, nu mai ştiu
unde, sau poate mi-a spus-o vreun amic, nu are importanţă, e
ceva de genul că, oglinda bărbatului sunt ochii femeii...
LARA: Ochii femeii ... Dar şi oglinda femeii ... sunt ochii
bărbatului, domnule Nick! ...
IANUS: Nu m-am găndit la asta, dar cred că aşa e, femeia
se oglindeşte în ochii bărbatului care-o doreşte ...
LARA: Ştii cum mă oglindesc eu în ochii domnului Nick.
domnule Nick? ...
IANUS (Precipitat): Cum, domnişoară Lara, în ce fel, cu
ce rochie?
LARA: Goală, complet goală ...
IANUS: Ah, goală ... Mă faci să ... Nu îndrăzneam chiar
aşa ..., mă gândeam totuşi la un franjur, acolo ...
LARA: Vrei ca imaginea asta să devină realitate?
IANUS: Dacă vreau? Ce întrebare? Doresc, sunt flămând,
însetat...
LARA: Ce dai pentru asta?
INUS: Orice, pentru aşternutul Larei orice, cere-mi orice ...
LARA: S-o salvezi pe verişoara mea primară Adrasteia de
la ...
IANUS: De la şomaj.
LARA (Tresărind): Cum, ştiai?
IANUS (Nevinovat): Ce să ştiu?
 LARA: Că Adasteia-i ameninţată cu şomajul?
IANUS: Ei, cum puteam să ştiu aşa ceva? Am intuit, ce
putea altceva să i se întâmple într-o vreme de tranziţie unei
domnişoare bătrâne — iartă-mă, mai grav, decât să rămână
şomeră?
LARA: Atunci, te prinzi?
IANUS: Pentru ca să ating aievea imaginea aceea din ochii
mei, imaginea aceea care-mi arde vederea ...
LARA: Na, (II sărută cu patimă). Se zice că sărutul e
arvuna amorului, ce are să vină . ..
IANUS (îmbrăţişănd-o): Ah, te rog să consideri că
domnişoara Adrasteia n-a fost, nu este şi nu va fi niciodată în
şomaj ...
LARA: Acum plec, să nu apară careva ... Te las, cau-tă-mă
după ce rezolvi... (Iese grăbită.)
IANUS (Rămas singur): Domnule Ianus, te felicită domnul
Nick. Bravo, doi la zero ... (Scoţând o agendă din buzunar.) Şi
acum să le planific, ca nu cumva să le încurc ...
INDRA (Intrând): Ce socoteşti acolo, domnule Ianus, câte
zile au mai rămas până o să ajungi senator, un fel de ... conte de
Bihor?
IANUS (Cu o tresărire prefăcută, se ridică.): Sărut mâi-,
nile, domnişoară Indra. (îi sărută îndelung mâinile.) Sărut
mâinile... Să te audă Dumnezeu (Îşi face semnul crucii.) cel
Sfânt din cer ...
INDRA (Râzând în hohote.): Hai, că-mi place, ai învăţat şi
semnul ăsta, semnul care pe timpul lui Ma-gog, îl vânai mai cu
râvnă ca însuşi Satana ...
IANUS: Domnişoară Indra, imi pare rău, vreme de
tranziţie, cu-n semn ca ăsta câştigi o parte însemnată a
electoratului, burduşeşti urnele cu voturi în favoarea ta, mai
faci un pas spre titlul de conte. Hai că mi-a plăcut chestia asta
cu... conte de Bihor! Pentru aia zic, să te audă ăla unul
Dumnezeu din cer (îşi face din nou semnul crucii.), şi să-ţi
bine-cuvinteze vorbele .. .
INDRA: Se vede că-ai răspuns şi de culte pe timpul lui
Magog, le ştii pe toate .. .
IANUS: Ei, domnişoară Indra, ce ţi-am spus eu, OMUL
POLITIC, fostul activist de Partid a iui Magog; vrea tot, ştie
tot, poate tot...
INDRA: Athena zicea mai alaltăieri ceva de politicienii, de
oamenii politici, ceva de genul că ţara noastră în vremea asta
de tranziţie nu are nici un OM POLITIC, ci numai
POLITICIENI ...
IANUS (Tresărind abia perceptibil): Domnişoara Athena...
domnişoara Athena... nu-i cumva bolnavă...?
INDRA (Luându-l de braţ şi ducându-l spre canapea, se
aşază amândoi cât mai aproape unul de altul.): Nu, de ce-ar fi?
Dar, ia spune-mi domnule Nick, pe timpul lui Magog ai
răspuns şi de învăţământ, nu-i aşa?
IANUS (Cu-n oftat adânc): Ei, pe timpul lui Magog am
răspuns nu numai de învăţământ, am răspuns de...
INDRA: In învăţământ cum merg treburile acuma ...?
IANUS: Depinde la ce te referi. ..
INDRA: De pildă un aranjament de genul, mutare de la o
şcoală la alta, suplinire, definitivare ... ştiu eur ceva
asemănător...
IANUS: La învăţământ sunt tot oamenii lui Magog, deci
prietenii lui Ianus ...
INDRA: Ei, asta am vrut să aud, domnule Nick!...
IANUS: Dar despre ce-i vorba, domnişoară Indra?
INDRA: Despre verişoara mea primară Athena, are a
încurcătură.
IANUS: Domnişoara Athena încurcătură, cu vechimea ei,
cu experienţa ei, ce încurcătură poate să aibă?
INDRA: Că de fapt, bine zici, domnule Ianus, nu-i
încurcătura ei, alţii vor s-o încurce pe ea, s-o treacă la o clasă
de copii handicapaţi. Un tâmpit de director, că altfel nu pot să-i
zic.
IANUS: Ei, de ăştia e plină lumea, nu scapi aşa uşor de ei,
se ţin ca scaiul, merg pe la Inspectorat, se sapă reciproc ...
INDRA: Ei, acestui directoraş care văd că se dă în stambă,
trebuie să-i facă semn cineva, de undeva de sus, să stea
cuminte în banca lui, căci altfel va fi pus la colţ ...
IANUS: I-auzi, directoratul, se dă în stambă! Păi, pe timpul
lui Magog, unul ca ăsta îmi mânca din palmă! ...
INDRA: Lasă timpul lui Magog, guguştiucul meu
gospodar, iasă timpul lui Magog, acum, aici, astăzi, pentru
Indra rezolvi problema Athenei.
IANUS: Bine, dar aşa fără ... o fi el directoraş, dar ca să i
se facă semn de sus ...
INDRA: Ştiu, domnule Nick, se poate, dau eu ce trebuie şi
cui trebuie, păi aşa mă cunoşti?
IANUS (Apropiindu-se): Aşa mă gândeam şi eu, ce trebuie
... şi cui trebuie ...
INDRA: Dacă ştii ce trebuie şi cui trebuie, problema-i ca şi
rezolvată, nu-i aşa ...?
IANUS (Apropiindu-se mai tare de Indra): Ah, cine are şi
ştie că are, şi ştie ce are ... (Cortina începe să se lase încet).
INDRA: Cine dă, şi ştie ce dă, ,şi cui dă ...
IANUS (Imbrăţişând-o): Cine dă se fericeşte, dar mai
fericit e cel ce primeşte...

— CORTINA —
 ACTUL III

SCENA I

Acelaşi decor cu terasa-curte. La ridicarea

cortinei: Athena, Adrasteia, Justina, Adventie şi Christian,
continuând o discuţie începută mai dinainte, Athena citin-du-le
dintr-un ziar de pe timpul lui Magog.

ATHENA (Citind, spicuind din ziar): „Trimestru pentru o

perioadă hotărâtoare de maximă angajare revoluţionară pentru
înfăptuirea exemplară a sarcinilor de plan” ... L-am găsit într-o
zi întâmplător când făceam curăţenie într-o debara ...
„Acţionăm ferm pentru valorificarea tuturor rezervelor de
creştere a producţiei” ...
ADVENTIE: Cum am putut oare, cum am putut?...
ATHENA (Continuând să spicuiască din ziar): „A gândi şi
a acţiona în spirit revoluţionar” ...
CHRISTIAN: Opreşte-te domnişoară Athena, căci pe mine
parcă începe să mă doară capul...
ATHENA (Continuând): „Şi azi, duminică, cu toate forţele
la executarea lucrărilor agricole de sezon” ... JUSTINA:
Am trăit noi toate astea, am citit noi aşa ceva, ne-am hrănit
noi cu aşa ceva? Nu-mi vine să cred!.. .
ATHENA (Continuând): „Şi într-un colectiv fruntaş este
loc de mai bine”; „Elevii în „amfiteatrele” muncii” ...
ADRASTEIA: Unde am fost când s-au întâmplat toate
acestea? Oare, ni s-a întâmplat chiar nouă? Toate astea s-au
petrecut chiar în ţara noastră? Doamne, dar parcă am şi uitat,
parcă n-a fost niciodată!
ATHENA: Stai puţin să vă citesc şi din text, nu numai aşa
titluri: „în climatul de puternică angajare politică, care
caracterizează în modul cel mai expresiv pregătirile ce au loc în
întreaga ţară...”
 ADVENTIE: Cum am putut să „rumegăm” aşa ceva, cum
am putut să ...
ATHENA (Continuând): „Rezultatele amplelor dezbateri
desfăşurate în acest cadru s-a caracterizat în adoptarea unor
hotărâri cu profunde semnificaţii pentru fructificarea cu înaltă
eficienţă a valenţelor proprietăţii socialiste, valorificarea
superioară a uriaşului potenţial material şi uman aflat la
dispoziţie, în vederea înfăptuirii exemplare a sarcinilor
economice, a programului de dezvoltare economico-socială a
ţării”! ...
ADRASTEIA: Dar, opreşte-te, pentru numele lui
Dumnezeu, că facem cu toţii, ori o criză de nervi, ori un atac de
cord!
ATHENA: Aruncând ziarul cu scârbă pe masă): Vă înţeleg,
eu când am dat peste el. în ziua aceea când am făcut curăţenie,
şi l-am citit, căci l-am citit tot, nu cum v-am reprodus vouă
doar titluri şi spicuiri, mi s-a făcut rău, am leşinat şi Bunica a
fost nevoită să-mi facă descântece cu apă şi cărbuni.
ADVENTIE: Tot mă gândesc, de multe ori, ce s-a
întâmplat cu noi oare în vremea aceea? De ce am admis aşa
ceva?
JUSTINA: Dar parcă nici n-a fost vremea noastră, ci
vremea lui .Magog, poate că noi nici n-am trăit vremea aceea, e
ca şi cum ar fi fost o falie în timp ...
CHRISTIAN: Fiecare s-a retras în cochilia lui ca un melc.
ADRASTEIA: Fiecare, nu numai că s-a retras în cochilia
lui, dar şi-a şi cimentat-o cât a putut mai bine.
ATHENA: Fiecare s-a retras în cochilia lui... Parcă văd o
plajă plină de cochilii, plină de scoici, altele mai mari, altele
mai mici, unele ermetic închise, unele puţin interdeschise ... Şi
pe toate le ia valurile mării, fluxul şi refluxul le duce unde vrea,
le trage sau în adâncul mării, sau le lasă de izbelişte pe mal...
ADVENTIE: In voia valurilor lui Magog ...
ATHENA: Fiecare s-a retras în cochilia lui... Dar şi cochilia
e o lume vie, scoica e o specie de moluşte cu corpul adăpostit
într-o cochilie bivalvă, carnea ei e comestibilă, iar din valve se
fabrică nasturi. Dar sunt scoici care produc şi perle. Unde sunt
perlele? Căci eu, pe plajă văd numai cochilii de scoici
desperecheate, goale, tăioase, încât dacă cumva calci pe ele
desculţ, îţi însângerează picioarele ...
ADRASTEIA: Poate nici nu mai sunt perle, poate a mai
rămas numai nisipul pe care se zice că-1 introduc căutătorii de
perle în scoici tocmai ca acestea :să secrete substanţa aceea de
apărare, substanţă care apoi devine perlă ...
JUSTINA: Suntem plini de nisipul lui Magog ...
CHRISTIAN: Poate că noi nu mai putem secreta substanţa
aceea de apărare contra nisipului, substanţa aceea care dă perla
tocmai pentru că suntem plini de nisipul lui Magog, cum a zis
domnişoara Justina, şi poate că noi .secretăm, de fapt, nisip.
ADVENTIE: Nici nu mai putem secreta numai ceea ce a
citit domnişoara Athena în ziar, adică nisipul domnişoarei
Justina, pardon, nisipul lui Magog, ni 1-a dat în cantităţi
industriale şi va trece o generaţie-două până vom scăpa de el.
Perle? ... Nici vorbă, domnişoară Athena, noi ne-am pierdut
demult toate perlele.
ATHENA: Nu se poate, ştiu, unele au evadat spre alte zări,
dar trebuie să mai existe perle acolo jos, în mâlul de pe fundul
apelor ...
ADRASTEIA: S-au speriat de nisipul lui Magog şi nu mai
ies la suprafaţă, ori s-au complăcut în mâlul acela din adâncuri
unde nu le ating valurile furtunii şi s-au erodat încet, s-au
ascuns, crezând că; astfel se salvează şi rămân perle, dar s-au
înşelat, s-au erodat singure şi au ajuns nisip ...
JUSTINA: Şi cine-i vinovat de toate acestea? Sau toţi
suntem vinovaţi în aceeaşi măsură? Culpa mea este egală cu a
domnului Christian; culpa domnului Christian este egală cu
culpa domnului Adventie, sau culpa domnului Adventie este
egală cu culpa Athenei?
 ADVENTIE (Luând Biblia de pe masă şi citind): „O dată,
pe când ferbea Iacov o ciorbă, Esau s-a întors de la câmp, rupt
de oboseală. Şi Esau a zis lui Iacov: ,,Dă-mi, te rog, să mănânc
din ciorba aceasta roşiatică fiindcă sunt rupt de oboseală. Iacov
a zis: „Vinde-mi azi dreptul tău de întâi născut”. Esau a
răspuns: „Iată-mă sunt pe moarte, la ce-mi slujeşte dreptul
acesta de întâi născut?” Şi Iacov a zis: „Jură-mi întâi”. Esau i-a
jurat şi astfel şi-a vândut dreptul de întâi născut lui Iacov.
Atunci Iacov i-a dat lui Esau pâine şi ciorbă de linte” (Genesa
25; 29—34). (Adventie închide Biblia şi o pune pe masă).
ATHENA: Deci, vrei să spui, domnule Adventie, că toţi am
mâncat din blidul de linte ca să putem trăi. Dumneata, dacă am
înţeles bine, vrei să înlocuieşti expresia aceea, care, într-adevăr,
rni se pare vulgară, „salam cu soia”, cu una mai elegantă şi-n
acelaşi timp biblică: „blidul de linte”...
ADVENTIE: Da, domnişoară Athena, mi-ai ghicit ca
întotdeauna gândurile. Expresia „blidul de linte”, pe lângă
faptul că-i mai elegantă şi-i biblică, e mai cuprinzătoare, nu te
poţi feri de ea, aici nu poţi zice, eu n-am mâncat din blidul de
linte, cum se zice despre unii că n-au mâncat „salam cu soia”,
pentru că, pur şi simplu, ca să trăim am fost fortuiţi cu toţii să
mâncăm din blidul cu linte ... Arată-mi unul care nu a început
cu blidul de linte ...
JUSTINA: Bine, dar atunci înseamnă că toţi avem aceeaşi
culpă.
ADRESTEIA: Atunci culpa mea este egală cu cea a
domnului Christian, vorba Justinei, iar cea a domnului
Christian, cu cea a domnului Adventie şi aşa mai departe ...
CHRISTIAN: Mie mi se pare că atunci culpele vor fi egale,
când şi situaţiile care le-au generat au fost aceleaşi. Totuşi, ar
trebui să facem o ierarhizare a culpelor, dar cum? După
cantitatea de linte pe care ai mâncat-o?
ATHENA: Nici nu poate fi vorba despre asta, ar fi c
chestiune prea banală, fiecare după cât a mâncat, nu se poate
pune problema aşa şi sunt convinsă că domnul Adventie nici
nu intenţionează s-o pună aşa .. .
ADVENTIE: Absolut, domnişoară Athena, absolut...
JUSTINA: Trebuia să refuzăm cu toţii blidul de linte şi nu
se ajungea în situaţia în care s-a ajuns.
CHRISTIAN: Simplu de spus, greu de făcut, dacă nu
imposibil. „Viermele” de Iacov te pândeşte la fiecare colţ de
stradă, la fiecare răspântie cu un blid de linte aburind.
ADRASTEIA: Esau se întorcea de la munca câmpului, rupt
de oboseală, era flămând, blidul de linte era aburind, ce conta
pentru el atunci un drept de întâi născut, un titlu acolo ...
ADVENTIE (Luând din nou Biblia de pe masă şi citind):
„Au aprins un foc în mijlocul curţii şi au şezut jos. Petru s-a
aşezat şi el printre ei. O slujnică 1-a văzut cum şedea la para
focului, s-a uitat ţintă la el şi a zis: „Şi omul acesta era cu El”.
Dar Petru s-a lepădat şi a zis: „Femeie, nu-1 cunosc”. Chiar în
clipa aceea, pe când vorbea el a cântat cocoşul. Domnul s-a
întors şi s-a uitat ţintă la Petru. Şi Petru şi-a adus aminte de
vorba pe care i-o spusese Domnul, „înainte ca să cânte cocoşul
te vei lepăda de mine de trei ori”. Şi a ieşit afară şi a plâns cu
amar.” (Luca 22; 55, 56, 60, 61, 62). (Adventie închide încet
Biblia şi o pune pe masă).
ATHENA: O, domnule Adventie, de la un blid de linte care
părea o banalitate, ba chiar aş putea zice, o necesitate, iată că
am ajuns la lucruri atât de grave ca — lepădarea lui Petru ...
JUSTINA: Iată diferenţierea culpelor.
CHRISTIAN: Iată ierarhizarea culpelor: blidul de linte —
lepădarea lui Petru.
ADVENTIE: Să nu ne grăbim domnule Christian, să nu ne
grăbim ... (Luând încă o dată Biblia de pe masă şi citind din
nou). „Atunci unul din cei doisprezece, numit Iuda
Iscarioteanul, s-a dus la preoţii cei mai de seamă, şi le-a zis:
„Ce vreţi să-mi daţi şi-1 voi da în mâinile voastre. Ei i-au
cântărit treizeci de arginţi” (Matei 28; 14, 15).
 ATHENA: „Ei i-au cântărit treizeci de arginţi” ... Iată-ne
dar de la Blidul de linte la Lepădarea lui Petru şi de la
Lepădarea lui Petru, la Arginţii lui Iuda ...
ADVENTIE: Iată întreaga paletă a culpabilităţii noastre din
vremea lui Magog: BLIDUL DE LINTE — LEPĂDAREA
LUI PETRU — ARGINŢII LUI IUDA.
JUSTINA: Haideţi să vedem cui putem acorda totuşi
circumstanţe atenuante: Blidului de linte, Lepădări lui Petru,
sau Arginţilor lui Iuda?
ADVENTIE: Blidul de linte se va circumscrie fără îndoială
în sfera circumstanţelor atenuante, pe de o parte, pentru că toţi
am mâncat din Blidul de linte, iar pe de altă parte pentru că
însuşi natura umană are o asemenea condiţionare încât ea se
pretează uşor la Blidul de linte.
CHRISTIAN: Dar Lepădarea lui Petru?
ADRASTEIA: Ea, în nici un caz, nu poate beneficia de
circumstanţe atenuante.
ATHENA: Eu aş zice că ei chiar ar trebui să-i aplicăm
circumstanţe agravante.
JUSTINA: De aceeaşi părere sunt şi eu, trecând de Blidul
de linte, începe seria agravantelor, începe ierarhizarea
agravantelor...
ADVENTIE: Iată dar că pe timpul lui Magog, au trăit trei
categorii de oameni: cei care au mâncat din Blidul de linte, şi s-
au rezumat la acesta, cei care au mâncat din Blidul de linte dar
au trecut şi prin Lepădarea lui Petru, şi, în sfârşit, cei care au
mâncat din Blidul de linte, au trecut prin Lepădarea lui Petru şi
au atins şi Arginţii lui Iuda ... Care pot fi iertaţi şi care
trebuiesc condamnaţi?
CHRISTIAN: Am înţeles că am căzut cu toţii de acord că
Omul care a mâncat din Blidul de linte trebuie iertat.
JUSTINA: Da, dar ce facem cu Omul care a trecut prin
Lepădarea lui Petru, şi mai ales ce facem cu Omul care s-a
atins şi de Arginţii lui Iuda?
 ADRESTEIA: în mod indiscutabil trebuiesc condamnaţi.
Ce i-a determinat să treacă prin Lepădarea lui Petru, de ce nu s-
au oprit la Blidul de linte, de ce s-au mai spurcat şi cu Arginţii
lui Iuda?
ADVENTIE: Problema nu-i deloc simplă, ei nu pot fi
condamnaţi în bloc, pentru că nici culpele lor nu sunt egale. E
de la sine înţeles că nu-i totuna Lepădarea lui Petru, cu Arginţii
lui Iuda.
ATHENA: Problema nu numai că nu-i simplă, ci,
dimpotrivă, e chiar foarte complexă. Ştiu de pildă un om care,
cu toate că avea talent, n-a scris deloc pe vremea lui Magog
tocmai ca să facă opoziţie faţă de acesta. După ce a trecut
vremea lui Magog, oricât s-a străduit, n-a mai putut scrie deloc.
Ştiu apoi un scriitor care a scris şi pe vremea lui Magog dar
banalităţi, beliverne, pleve, zorzoane de lobodă, zicând tot
timpul în sinea lui că atunci când va veni vremea, va scrie cu
totul altceva. Ei, acuma când a venit vremea aceea, scrie tot
cum a mai scris ... Şi ştiu un scriitor care a scris, scrie şi va
scrie dar ... tot aşa, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat pentru
că, în fond, el nu are nimic de spus. Sunt unii însă cai e au
scris, poate ei ca să poată scrie au fost nevoiţi să treacă prin
Lepădarea lui Petru şi poate au atins chiar Arginţii lui Iuda ...
CHRISTIAN: Mulţi au invocat ordinele, dispoziţiile, dar
cât de dragi le-au fost astfel de ordine, cât de mult au venit ele
în întâmpinarea dorinţelor lor secrete, asta n-o mai spun!
JUSTINA: Nimeni şi nici o instanţă din lume nu-i va putea
separa niciodată pe cei care au doriţi ordinele respective şi le-
au executat cu plăcere, de cei care le-au executat în silă şi
noaptea au avut coşmaruri. Şi, pentru că nu se poate face
această separare, pentru că nu se pot acorda circumstanţe
atenuante în cadrul agravantelor, trebuiesc condamnaţi în
corpore, bineînţeles, fiecare după gravitatea culpei lui; adică
Lepădarea lui Petru, sau Arginţii lui Iuda . .
ADVENTIE: Eu, totuşi, aş îndrăzni domnişoară Justina să
propun să se acorde şi în cadrul agravantelor nişte circumstanţe
atenuante, cu toate că sună ca un non sens, dar condiţionate,
căci iată ce scrie Cartea celor mai mari simboluri — Biblia
(Luând Biblia de pe masă şi citind): ,,Şi Petru şi-a adus aminte
de vorba pe care i-o spusese Domnul: „Înainte ca să cânte
cocoşul te vei lepăda de mine de trei ori. Şi a ieşit afară şi a
plâns cu amar”. (Luca 22; 61, 62) şi mai departe: „Atunci Iuda
vânzătorul, când a văzut că Iisus a fost osândit la moarte, s-a
căit, a dus înapoi cei treizeci de arginţi, i-a dat preoţilor celor
mai de seamă şi bătrânilor şi a zis: „Am păcătuit, căci am
vândut sânge nevinovat.” „Ce ne pasă nouă?” i-au răspuns ei.
„Treaba ta”. „Iuda a aruncat arginţii în Templu şi s-a dus de s-a
spânzurai” (Matei 26: 3. 4, 5).
ATHENA: „Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar” ... „Iuda a
aruncat arginţii în templu şi s-a dus şi s-a spânzurat”...
ADRASTEIA: Deci, se acordă circumstanţe atenuante celor
care au trecut prin Lepădarea lui Petru, dar după aceea au
„plâns amar” şi cei care s-au atins de Arginţii lui Iuda, dar după
aceea s-au „spânzurat” ...
JUSTINA: Da, le acordăm aceste circumstanţe atenuante,
dar asta nu înseamnă că-i şi iertăm. Din contră, trebuie să-i
condamnăm!
ATHENA: Dar noi nu numai că le-am acordat aceste
circumstanţe atenuante, cu toate că ei nici n-au „plâns amar” şi
nici nu „s-au spânzurat”, ci i-am şi iertat, şi nu numai că i-am
iertat, ci i-am şi înălţat.
ADVENTIE: I-am înălţat dându-le votul, acum când putem
în sfârşit alege, i-am ales tot pe ei.
ATHENA: I-am ales pe „alde Ianus” ...
ADVENTIE: Le-am dat dreptul de întâi născut, a ică le-am
dat dreptul să ne guverneze, din guvernaţi, i-am făcut
guvernanţi...
ADRASTEIA: Ăştia sunt mai machiavelici decât însuşi
Machiaveli, căci după ce le-am dat dreptul de întâi născut, după
ce le-am dat votul, ne-au luat pur şi simplu şi „Blidul de linte”
...
JUSTINA: Au inversat atât de mult lucrurile, au răsturnat
atât de mult drepturile de parcă guvernantul l-ar fi născut pe
guvernat, şi nu guvernatul, ,pe guvernant...
CHRISTIAN: Le-a dat dreptul de a guverna şi ei nici măcar
n-au plâns amar, nici o clipă sau o frântură de clipă, nici nu s-
au „spânzurat”, măcar acolo, aşa, pentru un an, doi ...
ATHENA: Şi iar ne tragem în cochilia noastră, iar o
cimentăm ...
ADVENTIE: Nu, de cimentat poate că n-o mai cimentăm,
dar o mai păstrăm, sau poate, pur şi simplj, nu putem renunţa la
papucii de casă şi pijama. La ce bun să-ţi mai pui costum şi
cravată? ... Costumul şi cravata i-o dăm sau i-o împrumutăm
lui „alde Ianus”, să poarte el costum, să înnoade el cravata, noi
rămânem în papucii de casă şi-n pijama ...
CHRISTIAN: Da, poate am ieşit din cochilie, dar numai pe
prispă, la un fel de soare fals şi stăm în papucii de casă şi
pijama, aşteptând să ne descopere cineva, să ne caute cineva, să
ne tragă de mâneca pijamalei ...
ATHENA: în timp ce „alde Ianus” zboară, zburdă ca un
fluture... Ştiaţi că semnul electoral al Partidului lui Ianus e
fluturele?
ADVENTIE: Un fluture, care atunci când va ajunge la
putere, se va transforma în omidă .. .
ADRASTEIA: O omidă mare, uriaşă, păroasă . ..
JUSTINA: O omidă care va mânca şi se va burduşi cu toate
frunzele pomului...
CHRISTIAN: O omidă care va roade toată coaja pomului. ..
ATHENA: O omidă care va suge toată seva pomului până
ce acesta se va usca .. .
JUSTINA: Şi iar vom ajunge in culpă şi iar ne vom întreba:
oare, de ce s-a uscat pomul?
CHRISTIAN: Iar ne vom întreba: oare, cine trebuie să-1
apere de omizi?
ADRASTEIA: Cine trebuia să-1 cureţe de crengile uscate?
ATHENA: Cine trebuia să-1 sape de jur-împrejur?
ADVENTIE: Cine trebuia să-1 ude, să-1 stropească? Sau
cine. de fapt, trebuia să-1 îngrijească, să-1 păzească?
ATHENA: Şi nu vom mai putea da vina pe Magog . . _
ADVENTIE: De aceea poate că acum îi invocăm pe fiii lui
Magog...
JUSTINA: Pentru că n-am fost în stare atunci când trebuia
să tăiem răul din rădăcină . ..
CHRISTIAN: Să-1 izolăm pe Omul Lepădării lui Petru . ..
ADRASTEIA: Să-1 înlăturăm pe Omul Arginţiilor lui Iuda.
ADVENTIE: O elită politică trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: Unu: Să nu fie pentru sine. Doi: Să aibă
un ideal nobil.
Trei: Puterea să nu fie un ideal în sine, ci mijlocul prin
care se atinge idealul.
Aceste condiţii trebuiesc îndeplinite cumulativ. Arătaţi-mi
undeva un asemenea grup politic.
ATHENA: Mi-e teamă că n-o să-ţi putem arăta. Unde să
găseşti aşa ceva? Cine să întrunească aşa ceva? Cine să
recunoască faptul că dreptul de-aţi priva de libertate propriu-ţi
concetăţean se naşte numai atunci când libertatea lui
periclitează viaţa, bunurile şi onoarea celuilalt, când
periclitează existenţa siste mului politic, trebuie umblat la
sistem şi nu la individ.
ADVENTIE: Nu ştiu câte zile mi-a mai îngăduit
Demiurgul. Tratamentul care l-am urmat ani de zile şi pe care
am cheltuit nu o avere, pentru că n-am avut-o niciodată, ci
ultimul bănuţ, ceea ce e mult mai mult, n-a dat nici un rezultat
notabil, aşa ca o să-1 întrerup ...
ATHENA: Nu ,fi copil, domnule Adventie ...
ADVENTIE (Ca şi cum n-ar fi auzit-o pe Athena): Nu ştiu
câte zile mi-a mai îngăduit Demiurgul, aşa ră o să mă refugiez
la ţară.
CHRISTIAN: Nici eu nu ştiu câte zile mi-a mai îngăduie
Dumnezeu şi mă bate şi pe mine gândul să mă retrag la ţară,
dar tare mi-e teamă că în loc de Prinţul Pământului, o să dau
peste foştii preşedinţi şi brigadierii din fostele C.A.P.-uri ale lui
Magog ...
ADRASTEIA: Mâine, poimâine, s-a dus vara, vine toamna
... vine ...
JUSTINA: Vine iarna şi politicienii noştri iar o să ne facă
viaţa „congelator” ...
CHRISTIAN: Dacă s-ar întâmpla o catastrofă şi am
încremeni cu toţii ca oraşele Herculanum şi Pompei sub cenuşa
Vezuviului, după sute de ani, după ce ne-ar descoperi şi
dezgropa, savanţii lumii aceleia o să-şi bată capul ani şi ani în
şir ca să înţeleagă la ce slujea ţevăraiul acela, caloriferele,
robinetele din apartamente. Când vor constata că am decedat cu
toţii în masă ucişi de sete şi frig, ani de zile o să-şi bată capul
savanţii aceia ca să descopere lucrul acesta, aşa cum îşi bat azi
capul savanţii noştri ca să înţeleagă la ce-au slujit piramidele ..
.
ATHENA: Când am mers în prima iarnă cu tramvaiele
acelea ce le-au adus din Germania şi am simţit scaunul cald sub
mine, am început pur şi simplu să plâng — Doamne, cum am
putut răbda atâta? C-a făcut cu noi Magog? Noi nici în casă nu
aveam căldură şi alţii şi pe tramvai?! . .. Doamne, ce-a putut
face Magog din noi? Lacrimile imi curgeau şi-mi udau obrajii
neputându-le opri, iar în gât mi se urcase un nod de silă,
revoltă, ruşine şi neputinţă, aproape strangulându-mă ...
ADVENTIE: Şi, totuşi, suntem cei mai tari, suntem primii
în lume. Dacă un francez, un olandez, sau un englez ar trăi trei
zile în condiţiile românului ar înnebuni, iar dacă toată populaţia
Franţei, Olandei şi Angliei ar trăi trei luni în condiţiile din
România cu siguranţă că s-ar sinucide în masă, aruncându-se în
ocean ...
 ATHENA: Iată că se lasă amurgul, cel ce s-a logodit cu
asfinţitul şi se va cununa cu noaptea ...
ADVENTIE: Şi ar fi fost aproape bine, dacă n-ar fi fost
Magog .. .
JUSTINA: Dacă n-ar fi fost Blidul de linte ...
CHRISTIAN: Dacă n-ar fi fost Lepădarea lui Petru ...
ADRASTEIA: Dacă n-ar fi fost Arginţii lui Iuda ...
ATHENA: Dacă n-ar fi fost politicienii... Dar iată că se lasă
amurgul, cel ce s-a logodit cu asfinţitul şi din a cărui cununie
cu noaptea poate o să se mai zămislească o dimineaţă ...

SCENA A II-A

Acelaşi decor, Cătălin şi Darlingtonia pe terasa-curte.

CĂTĂLIN: Darlingtonia ... uite, acuma îmi dau seama că

nu ştiu semnificaţia numelui tău... DARLINGTONIA!
DARLINGTONIA: Asta pentru că de mici am fost
împreună, fiind vecini, ne-am jucat împreună, numai la aceeaşi
şcoală n-am fost, eu am mers în centru, tu ai rămas în cartier.
CĂTĂLIN: Da, m-am gândit... de fapt nici nu m-am
gândit, am ştiut că atunci când fugeam după tine pe stradă în
jocurile noastre ca să te prind, fugeam după ... Darlingtonia.
DARLINGTONIA: Şi acum dintr-o dată, pentru prima
oară te-a izbit rezonanţa numelui: — Darlingtonia... Şi ştii de
ce?
CĂTĂLIN: Nu, nu ştiu, adică nu m-am gândit la asta ...
DARLINGTONIA: Pentru că Darlingtonia aceea după
care fugeai pe stradă s-a făcut femeie, iar Cătălinul acela care
fugea după Darlingtonia aceea, e pe cale să se facă bărbat...
CĂTĂLIN: Darlingtonia..., Cătălin... Am devenit noi...,
vom deveni... câteodată mi se pare şi mie că da, alteori însă nu-
mi vine să cred ... Dar, spune-mi Darlingtonia, ce-nseamnă ...
Darlingtonia?
 DARLINGTONIA: Darlingtonia există cu adevărat, ea nu-i
un nume de împrumutat... Darlingtonia e o floare carnivoră ce
trăieşte în America de Sud. Fluturi exotici atraşi de colorit, de
un fel de patrum de Eldorado, fluturi curtezani roiesc în jurul ei
şi sfârşesc în sucul devorator al frunzelor lucioase ...
CĂTĂLIN: Darlingtonia, floare carnivoră, America de Sud
... Ce chestie, nu mi-aş fi putut imagina niciodată aşa ceva! ...
Darlingtonia.
DARLINGTONIA: Fluturii aceea exotici, stăpânii brizei
dintre Pacific şi Atlantic sunt vrăjiţi şi învinşi de petalele
Darlingtoniei.
CĂTĂLIN: Sărmanul fluture-curtezan, sărmanul fluture-
victimă, sărmanul bărbat. ..
DARLINGTONIA: Ce-i Cătăline, ţi-e milă de fluture şi nu
de floare?
CĂTĂLIN: Dar de ce mi-ar fi milă de Darlingtonia ....
Darlingtonia? Nu ea-i călăul? Pe când fluturele ... nu-i el
victima?
DARLINGTONIA: Dar Darlingtonia nu aşteaptă cu
frunzele capcană desfăcute, cu petalele colorate, zile, zile şi
zile în şir sub soarele torid al Americii de Sud ca să vină
fluturele? Iat-o cum aşteaptă ca să fie observată, iat-o cum stă
în arşiţă, pândind, sperând,, palpitând ... Iat-o cum îşi aşteaptă
fluturele ...
CĂTĂLIN: Asta-i soarta ei, să aştepte fluturele...
DARLINGTONIA: Soarta ei? . .. Şi atunci, de ce o faci
ucigaşă? După atâta aşteptare, ea are oare dreptul să rateze?
Nu, nici vorbă, ea nu poate ierta, dacă ar face-o, însuşi fluturele
iar reproşa .. .
CĂTĂLIN: Deci, între o floare carnivoră şi un fluture
exotic, nu poate fi simbioză? .. .
DARLINGTONIA: Nu, ci numai osmoză, adică inerpă-
trundere completă, contopire, difuzare unul în altul, ardere,
moarte..., ca să răsară o altă viaţă . ..
 CĂTĂLIN: Darlingtonia ..., floare ucigaşă ...
DARLINGTONIA: Carnivoră .. .
CĂTĂLIN: Devastatoare .. .
DARLINGTONIA: Arzătoare ...
CĂTĂLIN: Şi parfumul tău îmbătător de Eldorado, de unde
vine?
DARLINGTONIA: Cum, nu ştii? Înseamnă că nu l-ai simţit
până acuma, când alergai după mine pe stradă în jocurile
noastre de copii, sau nu l-am avut, sau nu l-ai simţit tu ...
CĂTĂLIN: Poate l-ai avut tot timpul, dar eu de abia acuma
îmi pun problema lui şi a denumirii lui, ca şi în cazul...
Darlingtoniei.
DARLINGTONIA: Acum floarea e floare, Cătăline, acum
floarea are şi petale şi implicit şi parfum, nu numai frunze şi
petale ... Parfum îmbătător de Eldorado ... Ascultă: „în
Eldorado / E-atâta aur, / Atăţia bani, / Atâta râset, / Atâta
zgomot, / Atâta plânset, / De bani de aur / Şi-n aer curge /
Mirajuri scumpe, Vedenii roze, / Parfum de flori, / Cuvinte
clare / Şi rime rare / Şi versuri stranii / De melodie /Şi de culori
/”.
CĂTĂLIN: „În Eldorado / Emfaza cântă / Pe străzi de vis /
Viori uscate / Şi-ndelirate, / Inventă note / Şi cântă-n flori / în
flori albastre / Şi-n flori involate / De tuberoze / Şi de camelii /
Şi-n flori nervoase ‘ Cu sânge galben / De trandafir /”.
DARLINGTONIA: „În Eldorado / Palpită vântul, / în
Eldorado / Salcâmii au / Ciorchine move / De flori ce ştiu / Să
spuie versuri / Miraculoase / Şi să adoarmă / Pe bănci de piatră
/ Copile goale / Ce vor visa / Amanţi exotici /”.
CĂTĂLIN: „În Eldorado / Vibrează-n unde ! Linguşitoare /
Parfumuri vii / Şi-n ore tandre, / Şi-n parcuri roze / Ele excită /
Pasionează / Şi enervează; / în Eldorado / Sunt flori femei / Şi
ploi de foi, / Ninsori de sori, / Miraj de astre, / Parade-albastre,
/ Fantasme, basme / Şi pantomime / De viziuni /”.
DARLINGTONIA: „În Eldorado / Mă duc cu gândul /
Trăiesc cu gândul / Visul de basm / Scrisori pătate / Cu lacrimi
tulburi / Îmi vin d-acolo / Şi plâng mereu / Cu buze albe / Sărut
scrisoarea / Oh, cine-mi scrie / Scrisori d-acolo? / . .. Sărut
scrisoarea, / Cu buze albe / Cu gura-ntinsă, / Cu gura-n spasm
... /”. (Eugen Ştefănescu-Est, ,,În Eldorado”. „Antologia
poeziei simboliste româneşti”, Editura pentru literatură, 1968).
CĂTĂLIN: „În Eldorado / Sunt flori femei /” ...
Darlingtonia, floare carnivoră ...
DARLINGTONIA: Vezi cum se potriveşte? ... Dar atunci
când alergam pe stradă unul după altul, nici nu ştiam că-i aşa,
nici nu ştiam că se potriveşte! ...
CĂTĂLIN: Eşti cu doi ani mai mare ca şi mine, mă
mândream cu tine faţă de prietenii mei şi te dădeam. drept
iubita mea ...
DARLINGTONIA: Eşti cu doi ani mai mic decât mine, dar
te făceam cu doi ani mai mare ca şi mine şi mă mândream cu
tine şi te dădeam drept iubitul meu .. .
CĂTĂLIN: Mi-a spus Rhesus că ai plâns o dată după mine,
într-o iarnă, într-o dimineaţă de duminică, pe la geamuri: „îl
vreau pe Cătălin, îl vreau pe Cătălin, vreau să fiu cu Cătălin
...”.
DARLINGTONIA: Poate te-am visat în noaptea aceea, l-am
visat pe copilul acela cu cizmuliţe negre, pantalonaşii roşii,
bundiţă albă, cu tenul creol căruia îi ieşeau cârlionţii negri de
sub căciuliţă, pe „războinicul” acela ce dădea adevărate
„bătălii” în fiecare iarnă sub geamurile mele ...
CĂTĂLIN: Parcă am fi bătrâni... era să zic! Nu mai sunt
iernile acelea! ...
DARLINGTONIA: Aşa şi e.. . Parcă aş vrea să fim din nou
copiii...
CĂTĂLIN: Uneori parcă n-aş vrea să fiu „fluture”...
DARLINGTONIA: Iar eu, uneori n-aş vrea să fiu „floare”
...
CĂTĂLIN (După o pauză): O să fug totuşi în vara asta
până la Timişoara ...
DARLINGTONIA: La Sanda? .. .
CĂTĂLIN: La Sanda, la Mimy, la Ticu, la prietenii
Athenei, a Adrasteiei şi a Justinei.
DARLINGTONIA: Cât stai?
CĂTĂLIN: Nu ştiu. Mi-am planificat o săptămână,
depinde, văd eu...
DARLINGTONIA: O săptămână? Pe când te întorci e
septembrie şi a mai trecut o vară ...
CĂTĂLIN: A mai trecut o vacanţă .. .
DARLINGTONIA: Când pleci?
CĂTĂLIN: Mâine dimineaţă, cu trenul...
DARLINGTONIA: Timişoara..., Bega ..., Catedrala...,
Opera... Vezi să nu te prindă în frunzele-i capcană vreo...
Darlingtonie.
CĂTĂLIN: Acum că ştiu ce-nseamnă, o să mă feresc ...
DARLINGTONIA: Nu ferindu-te te poţi apăra de
Darlingtonia!...
CĂTĂLIN: Dar cum ...?
DARLINGTONIA: Nu mai înainte vorbirăm de simbioză şi
osmoză? Mai vrei taina şi ţi-e frică de ea! ... Zâmbetul şi
parfumul meu îmbătător de Eldorado e preludiul tainei, sărutul
şi îmbrăţişarea mea e începutul tainei, trupul meu e chiar
taina... EU SUNT TAINA Cătăline ... EU sunt şi bisericuţa de
lemn şi catedrala de piatră ...

SCENA A III-A

(Acelaşi decor, Cătălin şi Bunicul pe terasa-curte.)

BUNICUL (Ca şi cum ar continua o discuţie începută mai

înainte): Nu uita ce-a spus Ibrăileanu: „Câte milioane de vorbe
ai spus tu în viaţa ta. Ai spus vorbele care .sunt în Shakespeare,
în Goethe şi în Kant. Numai că le-ai combinat altfel.”
CĂTĂLIN: Deci, toţi folosesc acelaşi material — cuvântul
— dar unuia îi iese pe gură o poezie sublimă, iar celuilalt o
proză ordinară.
BUNICUL: Unuia îi iese pe gură o binecuvântare, altuia un
blestem ... Cu acelaşi material, cum ai zis — cuvântul —.
Vezi? De aceea omul esenţei, în general, tace ...
CĂTĂLIN: Bunicule, oare există cu adevărat un conflict
între generaţii, sau e numai aşa o? ...
BUNICUL: După mine, e o teorie fără acoperire ca multe
altele... Ce conflict ar putea exista între nişte oameni adevăraţi?
De teoria asta, ca de altfel şi de altele se folosesc neputincioşii,
pe undeva neputinţa a creat teoria ...
CĂTĂLIN: Totuşi, de ce nu-i ascultă tinerii pe bătrâni?
BUNICUL: Pentru că bătrânii nu sunt sinceri cu tinerii,
pentru că nu le spun ce-a format sarea şi piperul din propria lor
supă, sau exagerează cantităţile de sare şi piper pe care le-au
pus, sau le-au avut puse în propria lor supă ...
CĂTĂLIN: Milioanele acelea de cuvinte ale lui Ibrăileanu
.. .
BUNICUL: Da, milioanele acelea de vorbe cu care îl
înnebuneşte pe bietul tânăr, milioanele acelea de sfaturi, care
poate se potrivesc tânărului în cauză ca nuca în perete... Ce
simplu şi onest ar fi dacă fiecare ar recunoaşte ca Socrate: —
„Singurul lucru pe care-1 ştiu sigur e că nu ştiu nimic.”
CÂTALIN: Vai, Bunicule, cred că acum exagerezi, cum ar
putea un venerabil cu părul alb să spună că nu ştie nimic? Ar
însemna să recunoască implicit că a trăit degeaba! ...
BUNICUL: A trăit degeaba ... Ce vorbe mari! ... A trăit
degeaba... Ei, Cătălinul meu, scenele-n viaţă se schimbă mai
repede ca scenele dintr-o piesă de teatru, scenele din viaţă sunt
de fapt nişte secvenţe de film. Nici nu-ţi dai seama când sunt,
nici nu ştii când au fost, numai te trezeşti că au trecut şi când te
uiţi în urmă nici nu mai ştii dacă a fost filmul tău...
CĂTĂLIN: Poate că tot secretul e să trăim cât mai intens, o
trăire intensă, fie ea şi scurtă, dar cât mai intensă ...
BUNICUL: O trăire intensă... Dacă privesc în urmă, sunt
anumite fapte, anumite trăiri care parcă n-au fost ale mele,
poate au fost ale modei, ale anturajului, sunt anumite fapte pe
care numai eu singur nu le-aş fi făcut... Şi atunci mă întreb:
când EU am fost EU? Cu asta încep să-mi petrec timpul acuma,
să le despărţesc, să le separ, ca să văd oare ce-am trăit?
CĂTĂLIN: Poate trebuie exploatat momentul, trebuie
vânată clipa ...
BUNICUL: Care moment ...? Toate lucrurile vin prea
târziu, când înţelegi ee-nseamnă părinţii i-ai şi pierdut, când ştii
să iubeşti nu mai poţi iubi.. .
CĂTĂLIN: Şi atunci cum rămâne cu Eclesiastul: „Toate îşi
au vremea lor şi fiecare lucru de supt ceruri îşi are ceasul lui...
Îmbrăţişarea îşi are vremea ei... iubitul îşi are vremea lui.
BUNICUL: Aşa-i, toate îşi au vremea lor, numai că
TREBUIE SA ŞTII când e vremea aceia, când a sosit vremea
lucrului respectiv, să-1 aştepţi, să te cureţi, să te primeneşti, să-
1 primeşti cum se cuvine — ca pe UN DAR — noi însă nu
ştim toate astea, încurcăm vremea lucrurilor, încurcăm însuşi
lucrurile, le amestecăm, le grăbim, le stricăm ...
CĂTĂLIN: Care-i lucrul cel mai important în viaţă
Bunicule?
BUNICUL: Iar mă faci să-ţi răspund ca Socrate ... Poate
unul dintre cele mai principale lucruri în viaţă e să ştii prin ce
te deosebeşti de ceilalţi. Când vei şti lucrul ăsta, TU vei deveni
TU ...
CĂTĂLIN: Tu unde ai greşit Bunicule?
BUNICUL: Poate trebuia să am mai mult orgoliu şi mai
multă ură. Şi nu numai eu ca individ, toată naţia asta, toată
naţia noastră ar trebui să aibă mai mult orgoliu şi mai multă
ură... O să zică cineva că nu-i creştineşte, dar contrar părerii
comune o anumită doză de orgoliu şi ură înnobilează ...
CĂTĂLIN: Şi femeia... Femeia Bunicule...? Trebuie să-mi
spui tot ce trebuia să-mi stpună Rhesus ...
BUNICUL: Femeia ... Şi aici, sau mai ales aici bătrânul îl
dezinformează pe tânăr... Şi aici mă faci să-ţi răspund tot ca
Socrate ...
CĂTĂLIN: Dar mă înnebuneşti Bunicule, prea l-ai luat pe
Socrate în braţe. Trebuie să-mi spui, trebuie să ştiu ...
BUNICUL: Când aveam vreo 15—16 ani, călătoream cu
trenul şi era noapte, eram singur, lângă mine în compartiment
era o femeie care dormea sau se prefăcea că doarme ... îi
simţeam trupul cum îl legăna trenul şi-1 izbea uşor de mine, m-
am făcut timid înspre ea pe banchetă, ca s-o simt mai bine ... A
venit controloru şi cum femeia dormea sau se prefăcea că
doarme, am îndrăznit şi am pus mâna pe ea şi am mişcat-o uşor
ca s-o trezesc ... S-a trezit, mi-a zâmbit, a prezentat biletul, m-a
privit adânc în ochi şi a adormit mai departe... sau s-a prefăcut
că doarme ... Trenul îi mişca formele şi-i izbea uşor trupul de
mine, îi simţeam parfumul, căldura trupului ... N-am mai putut,
cu inima cât un purice, i-am strecurat mâna încet, uşor pe sub
fustă . . -Aveam 15—16 ani, sau poate 16—17 ani şi eram în
căutarea femeii... Eram singur în trenul care gonea în noapte, şi
atunci am simţit prima dată căldura femeii care parcă-mi ardea
mâna ... arsură pe care câteodată o simt şi acum ...
CĂTĂLIN: Şi femeia, femeia n-a zis nimic ... , n-a
reacţionat, chiar dormea ,şi n-a simţit...
BUNICUL: Femeia dormea sau se prefăcea că doarme, dar
corpul ei în unduirea trenului parcă mi se dădea rnie, mâinii de
copil care dorea, care voia să ştie ...
CĂTĂLIN: Şi când aţi coborât? ...
BUNICUL: Ea a coborât cu o staţie sau două înaintea mea,
dar înainte de a coborî a stat de vorbă cu mine ...
CĂTĂLIN: Ce ţi-a spus, ce-aţi vorbit?
BUNICUL: Nu ,mai ştiu, dar ţin minte că ochii ei mă
chemau, mă îmbiau parcă să cobor împreună cu ea ... Parcă am
şi vrut, dar uite aici n-am mai îndrăznit ... Poate ea-mi ghicea
zbaterile, căci în ochii ei am zărit o uşoară ironie ...
CĂTĂLIN: Poate ar fi trebuit să cobori, Bunicule! ...
BUNICUL: De multe ori m-am gândit şi eu la asta, ce
întorsătură ar fi luat viaţa mea dacă coboram cu femeia aceea
din tren atunci în noapte... Viaţa-i ca un tren care te duce în
noapte, nici nu vezi gările . .. Trenul te duce unde vrea el, de
aceea poate ar fi bine ca uneori să mai tragi şi semnalul de
alarmă şi să cobori acolo în câmp şi să-1 laşi naibii de tren, să-
1 laşi acolo de izbelişte şi s-o iei pe jos, de unul singur, pe
arătură ... Dar ţi-e frică de semnalul de alarmă, el e plumbuit, e
sigilat... aşa că rămâi în tren şi trenul te duce unde vrea el...
prin noapte ... şi nici nu vezi gările . ..
CĂTĂLIN: Trenul te duce unde vrea mecanicul...
BUNICUL: Da, trenul te duce unde vrea mecanicul, şi nici
nu poţi să-1 învinuieşti, căci ţi-ar răspunde: cine te-a pus să
urci în trenul ăsta domnule, cine te-a pus să alegi ruta asta ...?
Vezi? De aia am zis de semnalul de alarmă! ...
CĂTĂLIN: Trebuie să fii mecanicul propriului tău tren şi-1
duci tu unde vrei, îl opreşti în orice gară doreşti, îl duci pe ruta
aleasă de tine.
BUNICUL: Mecanicul propriului tău tren ... Ei, am mai
auzit eu din astea ... Unii aşa se cred, da, aşa se cred, şi trec cu
locomotiva peste tot ce le iese în cale, doar e trenul lor, iar ei
sunt ditamai mecanici .. . Dar eu, în curând, o să-1 ‘întâlnesc pe
Marele Mecanic şi o să ştiu ce şi cum ... nu mai e mult...
CĂTĂLIN: Şi o să-1 întrebi de Rhesus ...
BUNICUL: E primul lucru pe care o să-1 fac... E primul
lucru ... De Rhesus ...
CĂTĂLIN: Binecuvântează-mă Bunicule, dă-mi
binecuvântarea pe care trebuia să mi-o dea Rhesus .. .
BUNICUL: îmi ceri lucruri peste putinţă ..., lucruri peste
putiniţă!...
 CĂTĂLIN: Dă-mi măcar binecuvântarea pe care i-a dat-o
Isac lui Esau ... „N-ai păstrat nici o binecuvântare pentru
mine?...”
BUNICUL: Nu pot să-ţi dau ceea ce-aş fi vrut, nu pot să-ţi
dau nici „roua cerului”, nici „grăsimea pământului”, căci pe
amândouă le-a luat „viermele” de Iacov ... Ţie ţi-a mai rămas
doar pulberea pământului ...
CĂTĂLIN: învaţă-mă ce trebuia să mă înveţe Rhesus.
BUNICUL: îţi dau doar drumul de pulbere şi desculţ prin
pulberea lui să realizezi neîncetat că nu eşti altceva decât un
muritor şi atunci poate te vei putea lipsi şi de „roua cerului” şi
de „grăsimea, pământului” şi te vei NOROCI, doar cu pulberea
pământului ...
CĂTĂLIN: Cât timp îmi dai, Bunicule?
BUNICUL: Când am fost la Rhesus în armată, trenul trecea
pe lângă nişte dealuri foarte aproape de calea ferată, nişte
dealuri eu vii unde am văzut o fată la sapă. .. Era atât de
aproape încât parcă-i simţeam parfumul trupului ei de fată...
După doar cinci minute a trecut pe acelaşi traseu alter-egoul
meu cu-n alt tren şi l-am întrebat dacă i-a plăcut şi lui ;de fată
... Mi-a răspuns foarte contrariat că el nu văzuse decât o babă
încovoiată pe-o ,sapă ...
CĂTĂLIN: Mai binecuvântează-mă, Bunicule...
BUNICUL: Iată dar că-ţi dau cele trei lucruri, cele trei
esenţe care întregesc omul, cele trei lucruri care-1 (fac pe OM
— OM: Sfânta Treime ce-1 coboară din rândul Zeilor, dar în
acelaşi timp îl şi înalţă din rândul animalelor, îţi dau:
RUGĂCIUNE A — PLÂNSUL şi RÂSUL. Iată
binecuvântarea mea.

SCENA A IV-A

Acelaşi decor. In terasa-curte: Athena, Aclrasieia,

Justina, Adventie şi Christian.
 ATHENA (Citind din Biblie): „Dar, mai de grabă, cine eşti
tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva
vasul de lut va zice celui care 1-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut
aşa?” Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceiaşi
frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de
cinste şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?” (Romani:
9; 20, 21).
ADVENTIE: LUT şi OLAR, lut şi olar ...
CHRISTIAN: Lut şi olar ... Cine ştie, poate într-un anumit
sens, fiecare om e şi „lut” şi „olar” şi poate face din el însuşi
„un vas pentru o întrebuinţare de cinste” sau „un vas pentru o
întrebuinţare de ocară” ...
JUSTINA: Poate cel mai mare păcat în relaţia „lutului” cu
„Marele Olar” e atunci când „lutul” se crede „olar”, când
„frământătura” crede că s-a frământat singură, uitând cuvintele
din Genesa doi cu şapte: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om
din ţărâna pământului; i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul
s-a făcut un suflet viu.”
ADRASTEIA: După mine cea mai gravă eroare, cel mai
mare păcat e atunci când „lutul” în relaţia cu „lutul” —
semenul său, se crede „olar”, şi ca atare se -comportă ca un
„olar”, denaturând „frământătura” iniţială, pervertind-o, dându-
i o altă întrebuinţare decât cea originară, făcând-o „carne de
tun” în loc de zâmbet şi flori, sau „fum” în loc de „magnolii” ...
ADVENTIE: Lut şi olar ... Simboluri, metafore ... „fră-
mântătură” ... Domnule Christian, cum poate fi fiecare pentru
sine şi lut şi olar? Nici vorbă, ascultă aici: (Luând Biblia şi
citind) „Când trecea Iisus a văzut pe un orb din naştere.
Ucenicii Lui L-au întrebat: „învăţătorule, cine a păcătuit: omul
acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” Iisus a răspuns: „N-a
păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa, ca
să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”! (Evanghelia după
Ioan 9; 1, 2, 3). Adaugă 3a acestea cele citite de domnişoara
Athena: „Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceiaşi
frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de
cinste şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?” Nu vi se
face pielea de găină? Nu vă trec fiori reci pe şira spinării, nu vă
vine să vă zbateţi ca-n spasmele epilepticului, nu vedeţi
„lumina” orbului şi nu vi se preling şiroaie pe faţă lacrimile
DEŞERTĂCIUNII, ale ABSURDITĂŢII îşi ale
ZĂDĂRNICIEI? Pe lângă cele citite, ce-i Magog, ce-i Blidul
de linte, Lepădarea lui Petru, sau Arginţii lui Iuda? Nimic
altceva decât nişte jocuri de copiii...
CHRISTIAN: Deci, domnule Adventie, fă-mă să înţeleg,
vrei să susţii că Dumnezeu nu are nici un plan cu omul?!
ATHENA: S-ar putea ca Dumnezeu să aibă un plan anume,
dar poate omul în acest plan nu reprezintă mare lucru ...
ADRASTEIA: Ba da, s-ar putea să reprezinte ceva, ca
arşicele, ca zarurile pe care le aruncă jucătorul...
JUSTINA: S-ar putea ca în planul lui Dumnezeu, omul să
aibă puterea si importanta simbolului matematic ZERO.
ADVENTIE: Dumnezeu... Prefer cuvântul DEMIURG
când mă refer la divinitate. Dacă i-aş zice Dumnezeu ar trebui
să i-1 contrapun pe Alah, de exemplu.
ATHENA: Totuşi, domnule Adventie, calitatea
„frământăturii”, oare să nu aibă nici o importanţă în mâinile
olarului?
CHRISTIAN: Omul bun, de exemplu, omul bun ...
ADVENTIE (Ironic şi sarcastic): Omul bun ... Omul bun .
.. Domnule Christian, nu strica, te rog, seara asta! ... Ce spune
Apostolul Pavel? „Căci nu ştiu ce fac, nu fac ce vreau, ci fac ce
urăsc” şi adaugă plin de amărăciune: „Căci binele, pe care
vreau să-1 fac, nu-1 fac, ci răul, pe care nu vreau să-1 fac, iacă
ce fac”.
JUSTINA: Toţi avem sufletele gârbovite de ateism, ridate
de materialismul lui Magog, oxidate de aburul otrăvitor al
ateismului.
 ADVENTIE: Poate că ateismul în sine nu-i chiar aşa de
rău. Căci, în fond, nu putem oare trăi fără ZEU? Dintr-o
definiţie lapidară a ateismului care ar însemna: „Doctrină
bazată pe respingerea, refuzul sau negarea zeilor şi a lui
Dumnezeu...”, eu aş scoate noţiunea de negare, căci nu are rost
să negi ceea ce nu există, şi aş rămâne numai cu noţiunile de
respingere şi refuz, asta da, adică să resping şi să refuz nişte
plăsmuiri.
CHRISTIAN: îndeobşte, se consideră că există un ateism
sentimental care respinge şi un ateism raţional car i
demonstrează. Dumneata în care categorie te incluzi, domnule
Adventie?
JUSTINA: Domnul Adventie e fără îndoială un ateist
sentimental...
CHRISTIAN: Dacă-i aşa, atunci lucrurile sunt mai simple,
pentru că acest gen de ateism este oscilant şi, deci niciodată nu-
i definitiv ...
ADVENTIE: Eu n-aş fi atât de sigur. După părerea mea nu
se poate face o demarcaţie netă între ateismul sentimental şi
ateismul raţional, aşa cum nu se poate face, sau n-ar trebui să
se facă o demarcaţie netă între raţiune şi sentiment. Raţiunea
pură, fără sentiment, poate să nască la un moment dat monştri.
ATHENA: Problema-i mai complexă, pentru că mai în
amănunt, ateismul se clasifică în trei tipuri:
— Ateismul dogmatic — care intuieşte inexistenţa
divinităţii însă o neagă neargumentat sprijinindu-se pe bunul
simţ.
— Ateismul sceptic — care nu are încredere în capacitatea
minţii omeneşti de a descoperi sau a-şi imagina divinitatea.
— Ateismul critic — care pune la îndoială validitatea
argumentelor ateiste sau aşa-numitele dovezi de existentă ale
lui Dumnezeu, anulându-le prin argumente construite logic.
CHRISTIAN: Ei, domnule Adventie, acum să te văd în care
categorie te incluzi! . ..
 ADVENTIE: Nu îmbrăţişez această clasificare. După mine
este pur teoretică, nu poate fi pusă în practică, adică nu poate fi
aplicată la oameni.
JUSTINA: V-am spus eu că domnul Adventie e un ateu
sentimental, dacă-i ateu până la urma urmelor, pentru că de
sentimental e sentimental...
ADRASTEIA: Tot atât de bine poate să fie şi un ateu
raţional, pentru că, vorba Justinei, nu ştim cât de ateu e, dar de
raţional e raţional...
CHRISTIAN: Şi uite, totuşi — clasificarea pe care a spus-o
domnişoara Athena, care, desigur, nu-i a dânsei, ci-i luată din
dicţionar, mă face să mă duc cu gândul la faptul că Magog ne-a
inoculat nu un ateism dogmatic, nu nu ateism critic, căci nu stă
în firea poporului român aşa ceva, mai degrabă a reuşit să ne
inoculeze un ateism sceptic, dar care s-ar putea să fie mai
periculos ...
ATHENA: Nici după dicţionare nu mai poţi să te iei. în
dicţionare s-au denaturat o serie întreagă de termeni, o serie
întreagă de noţiuni. ADVENTIE: Dicţionarele trebuiesc
revizuite ca şi istoria, şi pe acestea Magog le-a denaturat şi
falsificat, dicţionarele şi istoria trebuiesc rescrise.
ADRASTEIA: Numai vieţile noastre nu mai pot fi rescrise,
nu mai pot fi retrăite ...
JUSTINA: Ele au fost sacrificate în numele unor idei care
n-au avut calitatea de idei, în numele unor idealuri care n-au
fost idealuri...
CHRISTIAN: într-adevăr, Magog a făcut ateu şi ce nu era
ateu! A căutat cu lupa în scrierile fiecărui om de ştiinţă, doar-
doar o găsi o frântură de idee, o sămânţă de îndoială, şi găsind-
o a catalogat-o automat ateism, astfel a băgat în panoplia
ateismului o serie întreagă de oameni de ştiinţă care n-au avut
nimic comun cu ateismul.
ADRASTEIA: Magog a făcut din perceptul: „Mă îndoiesc,
deci gândesc” un percept ateist, ori el, e departe de aşa ceva.
 ATHENA: Sămânţă de îndoială. Ce frumos ai spus,
domnule Christian, într-adevăr Magog a căutat peste tot această
sămânţă de îndoială şi când a găsit-o a înmulţit-o cât a putut
mai mult. De pildă pe sofistul Protagoras a căruia carte
„Despre zei” se zice că a fost arsă public la Athena în secolul
V, înainte de Hristos, Magog îl face ateu şi-n sprijinul acestei
idei dă următorul citat: „Despre zei nu ştiu nici dacă sunt, nici
dacă nu sunt şi nici cum arată. într-adevăr multe ne împiedică
să ştim asta, atât lipsa de claritate a problemei, cât şi durata
scurtă a vieţii omului”.
ADVENTIE: ,,. .. cât şi durata scurtă a vieţii omului ...”.
Am trei întrebări care mă frământă, mă rod şi mă muşcă mai
rău ca şi Căţeaua Sălbatică — Entropie, şi anume:
Unu: Pot trăi fără Zeu?
Doi: Dacă Zeul totuşi există, intervine el în viaţa mea?
Trei: Conduita mea faţă de Zeu, influenţează conduita
Zeului faţă de mine?
JUSTINA: Dar, domnule Adventie, ca să putem răspunde
concret la aceste întrebări, trebuie să stabilim mai întâi, dacă
Zeul există . ..
ADVENTIE: Ce să mai stabilim domnişoară Justina? A
stabilit asta Protagoras când a zis: „Despre zei nu ştiu nici dacă
sunt, nici dacă nu sunt şi nici cum arată”.
CHRISTIAN: Domnul Adventie trebuie să stabilească
pentru sine însuşi dacă există sau nu Zeu. Fiecare trebuie să
stabilească pentru sine însuşi dacă există sau nu Zeu şi de abia
apoi să vorbească despre Zeu.
ADRASTEIA: Am impresia, domnule Adventie că
dumneata, folosind mereu expresiile de Demiurg şi Zeu în loc
de Dumnezeu sau Iisus Hristos, te îndepărtezi în mod deliberat
de divinitate.
ATHENA: Dacă putem trăi fără Zeu, domnule Adventie?
După mine nici vorbă nu poate fi. Religia e viaţa intimă a
omului. Cine nu are religie nu are viaţă intimă.
 CHRISTIAN: Cine nu-şi pune problema Dumnezeirii, nu-i
decât o rădăcină, sau o tulpină. întrebarea către divinitate,
despre divinitate, e FLOAREA, corola . ., restul e pulberea
pământului. ..
ADVENTIE: FLOAREA... Frumoasă comparaţie, floarea
... Eu merg mai departe cu ea şi zic (presupunând că aş crede
în existenţa Zeului), Omul e floarea lui Dumnezeu, floarea
Dumnezeirii... Frumoasă floare, n-am ce zice... Omul...
„TRESTIA GÂNDITOARE”... Da de unde, mai degrabă omul
e o TRESTIE BÂRFITOARE ... Bărbierul Iui Midas, „Midas
are urechi de măgar” ... Ce rău i-a părut că a aflat taina şi ce
bine în acelaşi timp, dar cui să i-o împărtăşeşti? Divulgarea ei
însemnă pedeapsa cu moartea. în cine ai putea avea încredere?
Bietul bărbier, ,nu mai putea? Era peste puterile lui, peste
puterile omeneşti... Nu mai putea îndura ... Şi iată-1 alergând
afară din cetate, căutând un loc ferit, începe să sape pământul, i
se pare că treaba merge prea încet şi începe să scrijelească
pământul cu unghiile, grăbit, transfigurat, tot ud, tot năduşit. în
sfârşit a reuşit să facă o gaură în pământ, nu mai poate, deabia
răsuflă, se întinde totuşi pe pământul gol şi din ultimile puteri
care i-au mai rămas, făcându-şi mâinile pâlnie la gură, scuipă
taina ce-o aflase în groapa aceea făcută în pământ, strigă din
străfundurile rărunchilor: „MIDAS ARE URECHI DE
MĂGAR” ... „MIDAS . ..”. Se zice că-n locul acela a crescut o
trestie care legănată de vânt a răspândit taina în lume ...
ATHENA: îmi place, domnule Adventie, cum ai făcut
trecerea de la trestia gânditoare, la trestia bârfi-toare. într-
adevăr numai dumneata puteai s-o faci...
ADVENTIE: Domnişoară Athena, dar nu trebuie să ne
oprim aici, căci „trestia”, pe lângă faptul că-i bârfitoare e şi din
cale afară de bănuitoare, dar bănuitoare e puţin spus,, e de-o
suspiciune ce a devenit bolnăvicioasă, încât s-a ajuns până
acolo că dacă o femeie se înţelege foarte bine cu o altă femeie
— sunt făcute lesbiene, dacă un bărbat se înţelege foarte bine
cu un alt bărbat — sunt făcuţi homosexuali, iar dacă din
întâmplare, un bărbat se înţelege foarte bine cu o femeie —
sunt făcuţi perverşi şi depravaţi, şi ca să li se pună capac la
toate: oamenii de ştiinţă se suspectează reciproc de falsuri şi de
erori voite . .. Iată „floarea” lui Iehova, „floarea” care nu se dă
în lături de la nimic, „mândră” nevoie mare chiar şi atunci când
oboseşte, legându-şi şiretul de la pantofi . ..
JUSTINA: Omul — sau „floarea” lui Iehova — cum zici
dumneata, domnule Adventie, nu poate trăi fără Zeu, aşa cum
nu poate trăi un copil fără părinţi şi chiar dacă acel copil va
reuşi în cele din urmă să supravieţuiască şi fără părinţi, lipsa
acestora va fi pentru copil o traumă .. .
CHRISTIAN: Aşa cum traumatizaţi sunt toţi acei oameni
care trăiesc sau îşi închipuie că trăiesc fără Zeu ... Omul fără
Zeu nu reprezintă nimic aşa cum nimic nu reprezintă simbolul
matematic ZERO (vorba domnişoarei Justina), dacă nu-i
introdus într-o ecuaţie matematică, într-un şir numeric.
ADVENTIE: Fie, poate şi negarea Zeului, la urma urmei, e
tot un fel de legătură cu Zeul. Iată dar că-l făcurăm pe Zeu să
trăiască, dar dacă Zeul trăieşte, intervine el în viaţa mea?
ATHENA: Greu de răspuns domnule Adventie, greu de
răspuns...
CHRISTIAN: Nu-i greu de răspuns domnişoară Athena, e
greu însă de-a da un răspuns care să-1 mulţumească pe domnul
Adventie .. .
ATHENA: Tocmai de aceea spuneam că-i un răspuns greu
de dat domnule Christian, tocmai de aceea...
JUSTINA: Dacă vom zice da, domnul Adventie o să
întrebe care sunt criteriile după care Zeul intervine în viaţa
noastră.
ADRASTEIA: Dacă vom zice da, domnul Adventie o sa ne
întrebe — şi poate, pe bună dreptate, — ce rost mai are
intervenţia Zeului în viaţa noastră când, de la bun început, ne-a
făcut pe unii „un vas pentru o întrebuinţare de cinste”, iar pe
alţii „un vas pentru o întrebuinţare de ocară” ...
ATHENA: Dacă vom zice da, domnul Adventie o să-1
acuze pe Zeu că nu ne-a făcut liberi, şi nu ne lasă să fim liberi...
ADVENTIE: Ah, cât m-am rugat în sinea mea, eu, care nu
mă rog, cât m-am rugat să existe Zeu, cât l-am rugat pe
Demiurg că dacă nu-i Zeu să-1 facă, să am şi eu pe cine
învinovăţi, să am pe cine da vina pentru boala mea, pentru
eşecurile mele, pentru mine însumi, cât de mult aş dori să fie
Zeu, ca să am pe cine învinovăţi! . ..
Şi dacă există Zeu, şi dacă Zeul intervine sau nu în viaţa
mea, ce folos aş avea, mă pot eu oare tângui mai rău ca
Eclesiastul? Care zice: „Tuturor li se întâmplă toate deopotrivă,
aceeaşi soartă are cel neprihănit şi cel rău, cel bun şi curat ca şi
cel necurat, cel ce aduce jertfă, ca şi cel ce n-aduce jertfă, cel
bun ca şi cel păcătos, cel ce jură ca şi cel ce se; teme să jure”.
(Eclesiastul: 9; 2).
ATHENA: „Tuturor li se întâmplă toate deopotrivă...’”.
Doamne, domnule Adventie, cum m-ai făcut să-mi amintesc de
Rhesus şi de Arina, de povestea lor ...
ADRASTEIA: De povestea lui Rhesus, a Arinei şi a lui
Cătălin...
JUSTINA: Cătălin ... Da, şi Cătălin, el va fi toată viaţa
marcat de accidentul acela stupid, accidentul acela care a luat
viaţa lui Rhesus şi a Arinei...
ADRASTEIA: Rhesus... singurul băiat al lui Bunicu’ şi
Bunica... Zeul... Şi Arina, nora-fiică, ce le-a înlocuit pe
celelalte două plecate fără întoarcere în lume ...
ADVENTIE: Rhesus cel puţin a avut marele noroc că a
putut să se oglindească la fel ea Narcis în fântână, în ochii lui
Cătălin. A putut fi, a fost Zeu pentru Cătălin ... Eu însă, EU,
Adventie, întâiul şi ultimul nu voi putea fi niciodată Zeu, nu
mă voi putea oglindi ca ZEU în ochii nimănui, căci mor fără
urmaşi ...
CHRISTIAN: Rhesus — Arina — Cătălin, i-am văzut o
dată mergând la ştrand, toţi trei, ei trei... Doamne, Doamne
Dumnezeule, că păcătuiesc ... erau, cum să zic ... , erau ca
Sfânta Treime ...
ADVENTIE: Ce Sfânta Treime, zici, domnule Christian şi
ai dreptate. Existenţa :lor, înţelegerea lor, conduita lor mă face
de multe ori ca să am faţă de propria-mi persoană o altă
conduită. Eu Adventie, eu, ATEUL ... Conduita mea faţă de
Zeu, influenţează conduita Zeului faţă de mine?
ATHENA: Conduita Zeului, conduita mea, Doamne,
domnule Adventie, dar cum să-mi reglez eu conduita mea după
conduita Zeului?
ADVENTIE: Vedeţi, domnişoară Athena, vedeţi? Şi totuşi
trebuie să mi-o reglez căci altfel Zeul mă pedepseşte, şi ştii
cum? îmi dă o pedeapsă pe care nu numai că n-o pot purta, dar
nici n-o pot înţelege ...
ADRASTEIA: Şi totuşi, domnule Adventie, trebuie să
înţelegem şi ,să admitem un lucru esenţial şi anume: o conduită
sănătoasă nu poate exista în afara moralei. iar FARA ZEU —
NU EXISTA MORALA.
ADVENTIE: Şi totuşi trebuie să existe o interacţiune a
conduitelor, o interacţiune care poate nouă ne scapă .. . Dar,
oare, care-i conduita Zeului? căci ne-a noastră o ştim şi ea se
rezumă la acele cuvinte blestemate din „Dreptul Roman”: „Dau
ca să-mi dai: Dau ca să-mi faci; Fac ca să-mi dai; Fac ca să-mi
faci.” Dar dacă şi Zeul procedează la fel, atunci şi el e ca noi...
ATHENA: Mai înainte ai zis domnule Adventie că dacă
trebuie să ne tânguim nu ne putem tângui mai tare ca
Eclesiastul şi l-ai şi citat, şi eu acum la rândul meu zic, că dacă
tot trebuie să ne întrebăm nu ne putem întreba, mai adânc ca
Epicur, de aceea zic, hai să ne întrebăm împreună cu el: „Zeul
sau vrea să înlăture răul şi nu poate, sau poate dar nu vrea, sau
nici nu vrea nici nu poate, sau vrea şi poate.”
ADVENTIE: ..DACA VREA ŞI NU POATE. E
NEPUTINCIOS, DAR UN ZEU NU POATE FI ASTFEL.”
 CHRISTIAN: „DACA POATE DAR NU VREA, ESTE
GELOS, CEEA CE E TOT ATÂT DE NEPOTRIVIT UNEI
DIVINITĂŢI.”
JUSTINA: „DACA NICI NU VREA, NICI NU POATE, E
NEPUTINCIOS ŞI GELOS PRIN URMARE, NU E ZEU.”
ADRASTEIA: „IAR DACA VREA ŞI POATE. CEEA CE-
I APARŢINE NUMAI ZEULUI, ATUNCI DE UNDE
PORNEŞTE RAIUL?
ADVENTIE: „SAU DE CE ZEUL NU-L ÎNLĂTURĂ?”

SCENA A V-A

Decor: Sala unui restaurant. La o masă, Ianus,

Marcel şi Ionel, iar la o altă masă ca-ntr-un fel de separeu:
Indra, Lara şi Libentina. Această scenă se va juca alternativ.

IANUS: A fost bairam mare băieţi! Vă daţi seama, senator,

Parlament... Ce mai, e istorie domnule, istorie! ...
MARCEL: Da de unde, domnule Ncik, e politică, politică
goală, nu are ce căuta istoria aici.
IONEL: Ba te înşeli Marcele, te înşeli, după tine numai
trecutul e istorie, dar prezentul ce e domnule, păi noi nu trăim
istorie?
IANUS: Las’ c-o lămuresc eu şi pe asta, că altfel o s-o
lungiţi până vin fetele; ascultaţi aici; Istoria a fost Politică, iar
Politica va fi Istorie ... Dar nu despre asta-i vorba, aseară la
bairam, mi-a spus unul o poezie, uite că mi-am notat-o (Scoate
o hârtie din buzunar şi citeşte) „Născut din incestul luminii eu-
a-murgul / Privirile mele desmiardă genunea / De mine
vorbeşte-n oraş toată lumea, / iDe mine se teme în taină tot
burgul / Sunt prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul...”.
MARCEL: Ai rupt falca oraşului domnule Nick, ai rupt
falca oraşului ...
IONEL: Ce falca oraşului, falca ţării, că doar e în
Parlament.
IANUS: Ce falca oraşului băieţi?! ... ,,De mine se teme în
taină tot burgul”, asta-mi place în poezie ... Ce falca oraşului,
ce falca ţării, falca Europei băieţi.
MARCEL: Păi, dacă mă gândesc bine, da, Parlamentul nu-i
în ţară?
IONEL: Iar ţara nu-i în Europa?
IANUS: Ce ţară, ce Europă băieţi? ... Să prind vreo comisie
din alea care-s pe la Consiliul Europei, şi atunci da, am rupt
falca Europei... Ce mi-i de ţară, ce mi-i de Parlament. ..
Comisii..., să mergi ..., să călătoreşti, să vezi lumea, să zbori...,
fluturele băieţi, fluturele...
(Jocul în scenă se mută în partea fetelor).
INDRA: Ei, fetelor, guguştiucul meu gospodar a ajuns
Parlamentar... Uitaţi ce poezie i-ara pregătit, mi-a spus-o o
clientă mai subţire, uite aici să v-o citesc că mi-am notat-o:
„Nu-i chip să mă scap de priviri pătimaşe, / Prin părul meu
vânăt subţiri trec ca aţa / Şi toţi mă întreabă: sunt moartea, sunt
viaţa? / De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de paşe? / Şi nu-i
chip să scap nici pe străzi mărginaşe ...”.
LARA: E bună pentru imunul ăsta.
LIBENTINA: Vezi să nu devină imun şi cu noi ...
INDRA: Ce imun dragă, păi de ce facem .mariajul, printre
altele, nu ca să beneficiem -şi noi de plapuma imunităţii
senatoriale ? E senator, senator ... , un fel de conte de Bihor, şi
nevasta contelui, nu-i contesă?!
LARA (Făcând o plecăciune): Doamnă contesă, nu mă
luaţi în cupeul dumneavoastră până la ... capitală .. .?
LIBENTINA (Făcând o plecăciune): Oh, contesă pentru
mine sunteţi o ... principesă! ...
LARA (Continuând jocul): Faceţi-mă .şi pe mine o mică
ducesă...
LIBENTINA (Acelaşi joc): Principesă ..., milostiviţi-vă şi
pentru mine cu-n titluleţ de nobleţe, sau cel puţin primiţi-mă în
suită, în cel mai rău caz, faceţi-mă un Monte Carlo, un sejur la
Paris, sau un mic dejun la Tifany ...
INDRA: Râdeţi voi dar „fluturele” a câştigat alegerile, şi pe
ale sale „aripioare” dacă prinde o comisie bună din acelea
Interparlamentare poate facem, într-ade-văr, un Monte-Carlo,
un sejur la Paris, şi cine ştie, poate şi un mic dejun la Tiffany ...
LARA: Domnul Nick a rupt falca oraşului...
LIBENTINA: Ce a oraşului dragă, a rupt falca ţării, păi nu-i
senator, un fel de conte de Bihor? ...
INDRA: Ah, flutura,şui meu, cu aripioarele tale unse cu
imunitate, cum o să zburăm noi împreună, ea-n poveste! ...
LARA: Ţine-te bine Indra, să nu cazi, căci fluturele ăsta-i
cam... năzdrăvan ...
LIBENTINA: E un fluture mai... barosan ...
INDRA: Fie el şi năzdrăvan, fie el şi barosan, când a pus
Indra „plase” pe el nu mai scapă. Fiţi liniştite fetelor, plasa lui
Indra nu are „ochiuri” ... (Jocul în scenă se mută în partea
băieţilor).
IANUS: Dar să lăsăm asta, să lăsăm politica şi să trecem la
afaceri. Cu toate că cineva zicea ceva de genul: atunci când
afacerile devin mari se transformă fără voia lor în politică ...
MARCEL: Şi afacerile noastre sunt mari, domnule Ianus,
sunt mari de tot...
IONEL: E vorba de femei, domnule Nick, şi când e vorba
de femei, ştii cum e ... poţi să câştigi, dar poţi şi să pierzi...
MARCEL: Ce poţi să pierzi, ce poţi să câştigi?! Poţi să te
nenoroceşti! ...
IONEL: Mai ales că aici pe lîngă femeie, sau între femeie
şi bărbat apare lucrul dracului, domnule Ianus, apare mariajul...
MARCEL: Şi ştii foarte bine că noi doi, eu şi Ionel ne-am
ferit până acum de chestia asta ca dracu de tămâie ...
IANUS: Ei, vedeţi, sunteţi nişte flăcăi tomnatici, trebuie să
vă vină şi vouă cineva de hac .. .
IONEL: Tomnatici pe naiba, suntem flăcăi-flăcăi, mai
avem timp...
MARCEL: Vorba lui Ionel, ce tomnatici, flăcăi-flăcăi, mai
avem timp, şi apoi, dragă domnule Nick, nici dumneata n-ai
făcut încă pasul ăsta ... Şi apoi dacă-î pe aşa, dumneata eşti
flăcău tomnatic şi nu noi! ...
IANUS: Flăcău pe dracu! Unde vă zboară mintea, zu-
bargiilor? Unde aţi văzut voi flăcău politic? Pe dracu, sunt OM
POLITIC, deci bărbat, BĂRBAT POLITIC în deplinătatea
puterilor, la cincizeci de ani în Parlament, în Senat, vârsta cea
mai rotundă, cea mai coaptă ...
IONEL: Păi, vezi domnule Ianus, nici dumneata n-ai
îndrăznit să faci pasul ăsta până acum, şi ne impui nouă?...
IANUS: Mă, voi aţi înnebunit, aţi mâncat ceapa ciorii?
Până mai alaltăieri eraţi cu antidirectorul în buzunar, eu
usturoiul, într-o instituţie bugetară la cheremul unui directoraş
nebun şi acuma veniţi să ...
MARCEL: Stai, domnule Ianus, nu te pripi aşa, a zis cineva
ceva despre asta?
IONEL: Am negat noi ceva, da, ne-ai făcut oameni, ne-ai
adus la privaţi, ne-ai făcut administratori! ...
MARCEL: Recunoaştem tot, dumneata ai observat stofa
care zăzea în noi, ne-ai dat şi nişte acţiuni acolo, că doar ce
valoare o avea ele?! .. .
IANUS: Cum, ce valoare, băieţi, cum, ce valoare? Valoarea
pe care o au şi ale mele, ce, ale mele au alta culoare?
IONEL: Domnule Nick, nu-i vorba de valoare ...
MARCEL: Dă-le dracului de acţiuni, domnule Ianus, ci nu
despre ele-i vorba ...
IANUS: Dar despre ce? Ce v-am învăţat de când vă
cunosc? Să nu vă simţiţi inhibaţi în prezenţa mea, eu sunt al
vostru şi voi sunteţi ai mei.
IONEL: E vorba despre fete domnule Nick.
IANUS: Care fete, mă’ zăpăciţilor?
MARCEL: Viitoarele noastre neveste, ce dracu, domnule
Ianus!
IANUS: Aaa, păi spuneţi aşa, măi fraţilor, e vorba de
domnişoarele Lara şi Libentina... Şi ce-i cu ele ? Păi n-am
stabilit? Eu mă sacrific, tot eu, şi o iau pe domnişoara Indra, iar
voi vă împărţiţi pe domnişoarele Lara şi Libentina ... Şi aţi fost
de acord.
MARCEL: Da, ‘dar ...
IANUS: Dar ce. ..?
IONEL: Dar dacă sunt bolnave, domnule Ianus? Noi nici
nu le cunoaştem . ..
IANUS: Dar dacă sunt bolnave!... Hai, că m-aţi înnebunit! .
.. Dar îmi place grija voastră, asta înseamnă că sunteţi curaţi...
Ei aflaţi că sunt perfect sănătoase. Domnul Ianus Nicolae, zis
Nick, le-a făcut testul anti-sida.
MARCEL: Cum adică le-ai făcut testul anti-sida, domnule
Ianus?
IONEL: Vrei să zici, domnule Nick că te-ai strecurat cu
„dibăcia” dumneatale politică în aşternutul fetelor? ...
IANUS: Da, băieţi, îmi place că voi cel puţin nu sunteţi
vulgari, folosiţi expresia mea favorită — aşternutul — dar vouă
v-o spun pe şleau, da, mă! M-am culcat cu toate trei, m-am
sacrificat pentru voi ...
MARCEL: Şi cum, ele au cedat aşa?! ...
IANUS: Da de unde, sunt fete de caracter, s-au sacrificat şi
ele! Femeii îi place să ştie că se sacrifică, astfel cedează mai
uşor! ...
IONEL: Şi pentru cine s-au sacrificat? ...
IANUS: Cum, pentru cine? Pentru verişoarele lor primare:
domnişoarele Athena, Adrasteia şi Justina...
MARCEL: Dar ce are una cu alta, zău domnule Ianus, nu
mai înţeleg nimic ?! ...
IANUS: Voi fi scurt, că trebuie să apară fetele ... Deci, am
vorbit cu şefii celor trei, cu şefii domnişoarelor Athena,
Adrasteia şi Justina să le facă probleme, ca apoi să pot
interveni eu să le salvez ...
IONEL: Cel fel de probleme, domnule Nick?
IANUS: Cum, ce fel de probleme? Simplu, un şomaj acolo,
o reducere, o detaşare, o suplinire ... Mă bobocilor, mă
bobocilor ...
MARCEL: Aha, şi atunci cele trei, care sunt verişoare
primare cu celelalte trei? ...
IONEL: Adică astea pe care le aşteptăm noi, au intervenit
pe lângă .. .
IANUS: Păi, vedeţi cum se limpezesc lucrurile... Fetele
sunt curate, sunt de caracter ... N-aveţi decât să daţi cu banul:
Lara sau Libentina... Să hotărască banul, la urma urmei le şi
puteţi schimba între voi. ..
(Jocul în scenă se mută in partea fetelor).
INDRA: Gata, gata cu politica fetelor, gata cu imunitatea,
lăsaţi aripioarele fluturaşului în pace, intrăm în lucruri
serioase...
LIBENTINA: Mariajul, de ce nu? Ţineţi minte că eu am
făcut aluzie încă de la început?
LARA: Mariaj da, dar care pe care?
INDRA: Care pe care! Daţi cu banul, ce naiba!...
LIBENTINA: Mie mi-e indiferent ,principalul e să
reuşească afacerea.
LARA: La mine e idem, afacerea primează ... Dar mi-e să
nu ne prindă.
INDRA: Fii serioasă dragă, le-am dat Extrasele de Cartea
Funciară în care figurăm ca şi proprietare în indiviziune.
LIBENTINA: Şi dacă se descoperă că totul e un fals şi că
noi de fapt suntem numai chiriaşe pe aceste spaţii ?
INDRA: Fii liniştită, Coala de Carte Funciară — originalul
— e aşa de bine ascunsă, că doi ani de zile n-o mai găseşte
nimeni. Până atunci noi suntem cununate şi poate, bine, mersi,
divorţate ...
LIBENTINA: Atunci să dăm cu banul, că doar n-o să-i
lăsăm pe ei să aleagă.
LARA: Pardon, madam, se subînţelege — de fapt —
femeia alege, bărbatul culege ...
INDRA: Ei, gata, daţi cu banul?
LIBENTINA: Ce ban, îl iau pe Marcel.
LARA: Iar eu mă sacrific ... cu Ionel.
INDRA: Aşa da, şi să vă mai spun ceva, la urma urmelor
puteţi şi să-i.. . schimbaţi între voi.
LIBENTINA: Comment ca va?
LARA: Comme ci, comme ca . ..
INDRA: Ah da, aşa ceva am visat dintotdeauna ...
(Jocul în scenă se mută în partea băieţilor).
MARCEL: Şi totuşi mai e ceva ...
IANUS: Ce mai poate fi, omul lui. .. Ianus?
IONEL: Nu, nu domnule Ianus, şi eu zic că mai e ceva ...
IANUS: Ce? Spuneţi o dată, că vin fetele, n-am stabilit tot?
MARCEL: Dar dacă află că noi nu suntem patronii, că noi
de fapt suntem nişte simpli administratori cărora li s-a aruncat
acolo câte o acţiune, două? ...
IONEL: Că patronul, de fapt e un grec, dar grec din Grecia
şi în Grecia, şi nu-i „Ianus Drinks Import-Export”?
IANUS: Măi băieţi, măi, ce v-aţi face fără mine, „firma”
contează, ce-i in spatele „firmei” puţini sesizează ...
MARCEL: Domnule Ianus, dacă garantezi de tot, eu mă
prind ... Punem mâna pe spaţii ...
IONEL: Punem mâna pe fete ...
IANUS: Să vă garantez? Păi, imunitatea mea parlamentară
nu-i o garanţie, mantia mea senatorială nu vă acoperă oare şi pe
voi?
MARCEL (Ridicându-se în picioare şi înclinându-se):
Domnule senator, sunt omul dumnitale . ..
IONEL (Acelaşi joc): Alteţă, preaumilul şi neînsemnatul
dumneavoastră slujitor ...
TANUS: Gata, nu mai e timp de dat cu banul, iată-le că
vin. Cum daţi cu ochii de ele, fiecare să se îndrepte spre cea
care crede că i se /potriveşte şi a lui să fie până la ... (divorţ.
(Cele două grupuri se apropie unul de altul şi se
întâlnesc în mijlocul scenei).
INDRA, LIBENTINA şi LARA (Făcându-i lui Ianus o
plecăciune): Iată-te, deci. senator, un mare conte de Bihor.
IANUS: O, domniţele mele, o fiicele mele privilegiate,
vedeţi că n-am uitat, dar prea mă copleşiţi!... Daţi-mi voie să
vi-i prezint pe asociaţii mei: domnul Ionel şi domnul Marcel.
(Făcându-le semn celor doi). Haideţi îndrăzniţi, faceţi-vă
cunoscuţi... (Dar Libentina îl ia în primire pe Marcel, iar Lara
pe Ionel).
INDRA: Ne aşezăm?
IANUS: O, nu, aici a fost doar locul de întâlnire, am
comandat o masă „senatorială” la cel mai select local al
oraşului, ca să sărbătorim cununia cu Senatul, mariajul cu
fiicele privilegiate, cele mai privilegiate ale Partidului, cât şi
faptul că vom face PASTRAMA DIN CAPRA OPOZIŢIEI.
(Ies, perechi-perechi la braţ).

SCENA A VI-A

Această scenă trebuie să fie în prima parte ca o scară a

visării, meditaţiei şi rugăciunii. Venim de undeva de sus — din
stele — şi visăm, de aceea, la nivelul de sus se va aprinde câte
o lumină, dezvăluind câte un colţ din camera lui Cătălin şi
apoi a Darlingtoniei, unde aceştia visează, murmurând
versuri...
La nivelul de mijloc, pe la mijlocul scării, medităm,
deci se va aprinde câte o lumină, rând pe rând, dezvăluind câte
un colţ din camera lui Adventie, Christian, Athena, Adrasteia
şi Justina, unde aceştia meditează, rostind câte un verset din
Biblie.
Jos, la baza scării, nu ne mai rămâne altceva decât
rugăciunea, de aceea se va aprinde, pe rând, câte o lumină
dezvăluind câte un colţ din camera Bunicului, apoi a Bunicii,
unde aceştia se roagă.

CĂTĂLIN: „Şi dacă norii deşi se duc / De iese-n luciu luna

/ E ca aminte să-mi aduc / De tine-ntotdeauna.”
DARLINGTONIA: „Şi dacă ramuri bat în geam / Şi se
cutremur plopii, / E ca în minte să te am / Şi-ncet să te
apropii.”
JUSTINA: „Cine spune adevărul face o mărturisire dreaptă,
dar martorul mincinos vorbeşte înşelăciune. Cine vorbeşte în
chip uşuratic, răneşte ca străpungerea unei săbii...” (Proverbe:
12; 17, 18).
ADRASTEIA: „Cumpăna înşelătoare este urâtă Domnului,
dar cântăreala dreaptă îi este plăcută. Când vine mândria, vine
şi ruşinea, dar înţelepciunea este cu cei smeriţi.” (Proverbe: 11;
1, 2).
ATHENA: „Ferice de omul care găseşte înţelepciune, şi de
omul care capătă pricepere. Căci câştigul pe ca-re-1 aduce este
mai bun decât al argintului; şi venitul adus de ea este mai de
preţ decât aurul.” (Proverbe 3; 13, 14).
CHRISTIAN: „Omul născut din femeie are viaţa scurtă, dar
plină de necazuri. Se naşte şi e tăiat ca o floare, fuge şi piere ca
o umbră.” (Iov. 14; 1, 2).
ADVENTIE: „Omul se naşte ca să sufere după cum
scânteia se naşte ca să zboare.” (Iov. 5; 6, 7).
BUNICA: „Doamne Dumnezeul mântuirii mele, ziua şi
noaptea am strigat înaintea Ta ... Ochii mei au slăbit de
suferinţă, strigat-am către Tine Doamne, toată ziua, tins-am
către Tine mâinile mele. Au doară pentru cei morţi vei face
minuni, sau morţii se vor scula şi se vor mărturisi ei? (Psalmul
87).
BUNICUL: „Cred într-unui Dumnezeu; Tatăl Atotţiitorul,
Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi
nevăzutelor.
Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii;
lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut iar nu făcut, cel ce este de o fiinţă cu Tatăl,
prin care toate s-au făcut...
Aştept învierea morţilor.
Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.” (Simbolul
Credinţei).
Această scară de lumini mai stă pentru o clipă aprinsă
după care se stinge brusc. Scena, după întunericul de moment,
va fi invadată de lumină, dezvăluind saloanele unui restaurant
superelegant unde petrec Ianus, Marcel, Ionel, Indra, Lara şi
Libentina. Chelneri, animaţie de local, chlinchet de pahare,
zgomot de tacâmuri, râsete, femeile îşi dau capul pe spate şi
râd şi peste toate cântă EDITH PIAFF, melodia: „NON, NON
RIEN...”
Cortina începe să se lase încet peste rumoarea sălii de
restaurant, care e din ce în ce mai accentuată peste vocea lui
EDITH PIAFF, care cântă din ce în ce mai tare: „NON, NON
RIEN ...”

— CORTINA —

— SFÂRŞIT —
 CRONICA DE CARTE — NICOLAE IŞTOC;
DIALOG ÎNTRE UN ATEU ŞI UN CREŞTIN
Am fost bucuroşi să fim gazdele acestui eveniment
editorial al lansării volumului de eseuri „Dialog între un ateu şi
un creştin” al d-lui Nicolae Iştoc, apărut la Editura Imprimeriei
de Vest din Oradea în 1998, întrucât vreau să vă mărturisesc,
că domnia-sa a debutat în revista liceului nostru „Aripi
Siderale”, pe care am privilegiul să o conduc cu mândrie şi
satisfacţie, deci a debutat în numărul 3/1994, cu primul capitol
sugestiv intitulat „Despre mândrie”.
Desigur, că este o mândrie pentru revista noastră, şi
pentru mine personal, întrucât revelaţia acestui om de valoare,
dăruit culturii bihorene şi naţionale prin creaţiile sale literare
îmi parvine în totalitate, tainele viselor împlinindu-se între
coperţile acestei cărţi, care va dăinui peste veacuri, desfătând
minţile şi sufletele cititorului, împlinindu-se de sensibilitate,
hrănindu-se cu emoţie din prospeţimea acestui fruct.
Publicând integral, număr de număr, seria celor zece
eseuri — aidoma celor zece porunci dumnezeieşti — în revista
„Aripi Siderale”, cred că nu este o întâmplare, ci aşa a fost să
fie, ca în numărul recent al revistei să închei cu ultimul capitol:
„Despre deşertăciune”, exact în perioada apariţiei cărţii
începând nu nou serial transparent intitulat „Povestiri din
Moşata” care, sper eu, îşi va avea finalizarea într-un apropiat
volum.
Iată că talentul şi puterea de a scrie fac să se nască în
Oradea un scriitor din ochii şi inima căruia izvorăşte această
pasiune de a iubi frumuseţea vorbelor exprimată prin măiestria
pentru arta cuvântului.
Nutresc sentimental şi am convingerea să afirm cu tărie,
că prin expresivitatea imaginilor atât de semnificative şi
surprinzătoare chiar acest „Dialog între un ateu şi un creştin”
nu se va epuiza, nu se va sfârşi aici (în această carte), ci autorul
va privi spre un nou răsărit care se va naşte din pântecele
Darlingtoniei, rodind clipe de neuitat, clipe de zbor, prin
grădina raiului.
Dialogând cu sine însuşi (monologând — aş putea
spune) în capitolul IV: „Despre credinţă”, autorul — ateu şi
creştin deopotrivă — mă surprinde plăcut, scriind despre
statornicie, fidelitate, dragoste, încredere, înălţare, salvare,
toate raportate la simbolul credinţei.
Cât despre „zeul comun, universal, fără dogmă, fără
ritual...” suntem îndemnaţi să ne rugăm şi să ne închinăm
MARELUI ANONIM al lui Blaga.
Omniprezentă, Darlingtonia, cu parfumul ei de
Eldorado, personajul cheie din această carte, este întâlnită în
America de Sud, pe malul Senei, a Tamisei şi Nevei, în Prado,
Ermitaj şi Louvre, în Sofia, Budapesta, Praga, Berlin şi Viena,
într-o mansardă de lângă Notre-Dame, în biserică, Darlingtonia
este o taină, un mister destăinuit în capitolul al IX-lea: „Despre
taină”.
În acest ceas de sărbătoare doresc confratelui Nicolae
Iştoc, zbor înalt către cerul senin al pasărei divine cu aripi
tămăduitoare de vise, născute din izvorul sacru al nemuririi,
tinzând spre noi împliniri prin puterea creaţiei ce-1 stăpâneşte.
Multă putere creatoare în continuare, tinzând spre
definirea crezului astral, ca o pasăre dădătoare de rod prin
zborul său sideral, aducându-ne în faţa ochilor de sub tiparul
„tămăduitor de vise”, un nou volum de eseuri.
FLORIAN LAZĂR — Aripi Siderale nr. 4, sept. 1998.

NOTE DE LECTURA — ŞARPE ŞI PORUMBEI,

DE NICOLAE IŞTOC
Apărută recent la Editura Imprimeriei de Vest din
Oradea, volumul de eseuri „Şarpe şi Porumbel” reprezintă o
nouă capodoperă literară din creaţia „fără frontiere”, purtând
semnătura inconfundabilă a scriitorului Nicolae Iştoc. Fiind
structurată în 27 de capitole, această carte, ca o „a treia hrană
spirituală” — cum c definită rugăciunea — este parte
pregnantă din nutriţia, smerenia, ambiţia, meditaţia ori
satisfacţia autorului, alimentând cu nobleţea şi măiestria
cuvintelor scrise sufletul şi inima, ochiul şi mintea cititorului.
Analizând sistemul social-politic ca un alchimist care poate
frânge aripile porumbelului şi poate transforma şarpele de casă
într-o viperă cu corn, individul, în opinia prozatorului, este „un
fel de cobai căruia i se injectează când ser cu gene de şarpe,
când ser cu gene de porumbel, după interesele mai-marilor zilei
şi în proporţii numai de ei ştiute”. Astfel, spune autorul, „în
fiecare din noi se zbate un ateu şi un creştin”.
Autorul se întreabă intrigat, mirându-se, în acelaşi timp,
de acest „dualism şocant, imposibil, re neconceput.. .’’ făcând
referire la un citat din Biblie: „Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi
în mijlocul lupilor. Fiţi, dar, înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca
porumbeii” (Matei; 10; 16). Apoi îl judecă pe Mântuitor cu
uşurinţă şi în ne-cunoştinţă de reflectare a mesajului atribuit,
afirmând: „şi ce sfat dur din partea Mântuitorului”. Dar sfatul
nu numai că-i dur, ci chiar contrazice neprihănirea, puritatea,
curăţenia sufletească, pentru că o natură dublă nu poate fi
sfinţită”. Aici îmi permit să îl contrazic pe autor, întrucât nu
suntem noi cei avizaţi să-1 „condamnăm” pe Iisus Christos,
mai ales că orice verset din Biblie trebuie relatat ca atare şi
înţeles în profunzimea învăţăturilor destinate, iar nu să-i facem
o interpretare după bunul plac, întrucât orice natură poate fi
sfinţită de către El.
Caracterizând şi definind atât Şarpele cât şi Porumbelul
într-un limbaj poetic, aş putea spune, Nicolae Iştoc ne îndrumă
să fim prevăzători, blânzi şi buni: „aşadar, să fim cu băgare de
seamă, ca nu cumva, ucigând şarpele, să omorâm şi
porumbelul, ci să încercăm îndemnul Sf. Apostol Pavel: „Nu te
lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul prin bine” (Romani; 12; 21).
 Şi în acest incitant volum, scris în spiritul credinţei, al
demnităţii şi al dragostei supreme, prezenţa Dar-lingtoniei este
plină de semnificaţie, senzualitate şi discreţie feminină,
păstrând proporţiile tainice până la limita dezvăluirii sacre.
Nicolae Iştoc afirmând cu tărie şi discernământ, cu bărbăţie şi
tandreţe că, „dintre toate fiinţele pământeşti, numai femeia ştie
să fie când şarpe, când porumbel”.
FLORIAN LAZĂR — Jurnalul de dimineaţă 18 dec. 1999.

CARTEA RELIGIOASĂ: NICOLAE IŞTOC

„DIALOG ÎNTRE UN ATEU ŞI UN CREŞTIN”
O interesantă şi incitantă carte despre religie semnează
Nicolae Iştoc. Sub titlul „Dialog între un ateu şi un creştin”
(Editura Imprimeria de Vest, Oradea, 1998) acest volum este
bine structurat şi cuprinde 10 capitole (Despre mândrie, Despre
libertate, Despre dragoste, Despre credinţă, Despre adevăr,
Despre bărbăţie, Despre fericire, Despre taină şi Despre
deşertăciune). Autorul încheie această carte astfel: „...peste tot
şi toate — şi peste lacrimile rugăciunii mele, trona impecabil
Eclesiastul, dar care zicea: „Să ascultăm dar încheierea tuturor
învăţăturilor; Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui.
Aceasta este datoria oricărui om”.
I. VLAD — Jurnalul de Dâmboviţa din 8 ianuarie 2000.

LANSARE DE CARTE:
DIALOG INTRE UN ATEU ŞI UN CREŞTIN
DE NICOLAE IŞTOC
Cartea „Dialog între un ateu şi un creştin” a lui Nicolae
Iştoc a fost lansată joi, la Grupul Şcolar Sinteza. Locul ales
pentru lansare nu trebuie să ne surprindă, manuscrisul lui
Nicolae Iştoc văzând prima oară lumina tiparului în revista
„Aripi Siderale” a liceului (cartea a apărut în foileton şi în
paginile suplimentului „Oră-deanul” al „Jurnalului Bihorean”
în perioada august— octombrie 1995).
Prezentarea cărţii, un ciclu de zece eseuri, a făcut-o
poetul Florian Lazăr, redactor-şef al revistei. Acesta a opinat că
dialogul la care se face referire în titlu este de fapt un monolog
lăuntric, creştinul şi ateul fiind două feţe ale sufletului
autorului. Florian Lazăr şi-a încheiat cuvântarea în stil patetic,
urând confratelui său „zbor înalt către cerul senin al păsării
divine cu aripi tămăduitoare de vise, născute din izvorul sacru
al nemuririi, tinzând spre noi împliniri prin puterea creaţiei ce-l
stăpâneşte”.
Ion Dovideanu a caracterizat cartea ca fiind una care nu
necesită laude, lăudându-se singură. Poetul a dat glas
convingerii sale că eseurile lui Nicolae Iştoc s-au născut din
iluminări de natură divină.
Autorul a adus mulţumiri de suflet tuturor celor care au
contribuit la apariţia cărţii (publicată de Editura Imprimeriei de
Vest), respectiv au onorat cu prezenţa lor lansarea, adresând în
final auditorului un îndemn, citând Ecleziastul: „Să ascultăm
dar încheierea tuturor învăţăturilor. Teme-te de Dumnezeu şi
păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria fiecărui om.”
PENGŐ ZOLTÁN — Jurnalul Bihorean, 1998.

NICOLAE IŞTOC: „ÎN FIECARE DINTRE NOI

SE ZBATE UN ATEU ŞI UN CREŞTIN”
Volumul „Dialog între un ateu şi un creştin” de Nicolae
Iştoc, scos de Editura Imprimeriei de Vest a apărut prima oară
în foileton în 1995, în suplimentul „Orădeanul” al J.b. Nicolae
Iştoc este preocupat de probleme ce ţin de condiţia umană în
general. Pentru analiza temei alese spre meditaţie (libertatea,
adevărul, dragostea, fericirea etc.), autorul pune viziunea atee
şi cea născută din credinţă să se confrunte prin dialog. întrebat
despre antecedentele sale literare, autorul ne-a răspuns: „Din-
totdeauna m-a preocupat literatura, la început ca cititor, iar apoi
ca şi creator. Am început cu scrisori de dragoste. Am scris
tuturor femeilor pe care le-am cunoscut, chiar dacă stăteam la
doi paşi. Apoi, nişte experienţe personale despre care nu pot să
vorbesc, mi-au orientat atenţia spre problemele care mă
preocupă acum”.
—În dialogul purtat de ateul şi creştinul, cu care dintre
cele două părţi vă identificaţi mai mult?
—Fireşte, în treaba aceasta se reflectă structura mea
sufletească, dar pe undeva nu este un specific strict personal.
Ne convine sau nu, recunoaştem sau nu, după 45 de ani de
ateism în fiecare dintre noi se zbate şi se bate un ateu şi un
creştin. Dacă vreau să răspund, cred că trebuie să mă întreb:
Care dintre cei doi iese învingător din dispută? Eu cred că iese
învingător cititorul, deoarece în ultimul eseu, „Despre
deşertăciune”, cei doi se împacă. Acest lucru este şi firesc,
deoarece între ei există anumite afinităţi: ateul este un om de
bună credinţă, care vrea să creadă, dar nu poate, iar în final
credinciosul începe să împărtăşească îndoiala acestuia.
—În concluzie, sunteţi ateul, ori creştinul?
—Văzând câtă nenorocire există în lumea aceasta, este
greu să accepţi că există Dumnezeu, că există o dreptate divină.
Dar eu zic că e şi mai greu să crezi că nu există Dumnezeu, că
suntem şi mai singuri, şi mai lipsiţi de speranţă.
—Care este pentru dumneavoastră semnificaţia
cuvântului credinţă?
—Pentru mine, credinţa este o stare de spirit, o muzică
interioară. Dacă nu ajungi să trăieşti această stare de spirit, să
auzi această muzică, devii un creştin formal.
—Sunteţi de acord cu celebra afirmaţie a lui Andre
Marlaux, că Secolul XXI ori va fi Religios, ori nu va fi deloc?
—Sunt perfect de acord. Poate nici nu ne putem da încă
seama cât de mult rău ne-a făcut ateismul comunist. Ne-a
distrus taina, misterul fără de care nu putem trăi. Ne-a distrus
spiritul, făcându-ne materie. Viitorul societăţii româneşti
depinde de rezultatul luptei la care am făcut referire, ce se duce
în interiorul fiecăruia dintre noi, între ateul şi creştinul. Religia
este ca o haină, şi noi trebuie să găsim haina care ni se
potriveşte — fie ea ortodoxă, catolicismul, neoprotestantismul
— şi să ne îmbrăcăm cu ea. Fără ea suntem goi. Ştiinţa, fie ea
oricât de dezvoltată, nu face altceva decât să ne ofere un plus
de confort, dar nu oferă alinare sufletească. Pentru aceasta
avem nevoie de religie. Lecturând cartea cu atenţie, cititorul
poate constata că în sufletul ateului este durerea mai mare.
Creştinul este mai liniştit, îşi găseşte refugiul în credinţa ea.
—Un motiv prezent în mai toate eseurile
dumneavoastră este Darlingtonia. Cine este ea?
—Pentru mine, Darlingtonia este personajul-cheie. Este
un simbol cu multiple semnificaţii. Este în primul rând femeia
ideală, existând atât pe plan ideatic, cât şi ca fiinţă carnală.
Apoi Darlingtonia este nimeni altul decât autorul, eul meu.
Vorbind cu ea, conversez practic cu mine însumi.
—Ce planuri editoriale aveţi pe viitor?
—Dacă se va vinde cartea aceasta, voi publica într-un
volum eseurile apărute în 1996 în „Jurnalul bihorean”’, sub
titlul ,,De vorbă cu Darlingtonia”. Dacă Dumnezeu mă va
ajuta, va urma după aceea cel de-al treilea volum al acestui
serial de eseuri, intitulat „Şarpe şi Porumbel”.
A consemnat PENGŐ ZOLTÁN — Jurnalul Bihorean,
1998.

EVENIMENT EDITORIAL LA LICEUL SINTEZA

NICOLAE IŞTOC:
„DE VORBA CU DARLINGTONIA”
Ieri la amiază a avut loc lansarea cărţii „De vorbă cu
Darlingtonia” de Nicolae Iştoc. Evenimentul editorial s-a
petrecut în sala profesorală a Liceului Sinteza, în prezenţa mai
multor profesori de aici.
Este a doua carte a autorului, jurist de formaţie. Ca şi
cea anterioară, „Dialog între un ateu şi un creştin”, şi aceasta e
una din eseuri. Cele două volume, apărute la nici un an
distanţă, au fost scoase la Editura Imprimeriei de Vest. Pe când
era încă în manuscris, „De vorbă cu Darlingtonia” a fost
publicată în serial în „Jurnalul bihorean” din vara anului 1996.
Fragmente din volum au apărut recent şi în revista „Aripi
Siderale” a Liceului Sinteza.
Potrivit afirmaţiilor autorului, cartea abordează
spinoasa problemă a căutării sufletului, a merindei şi a vremii
lui. Eseurile, cu caracter filozofic şi mitologic, pornesc de la
experienţe personale, care au motivat îndeajuns autorul să le
aştearnă semnificaţiile pe hârtie şi să se poată elibera astfel de
tensiunile lăuntrice. In viziunea lui Nicolae Iştoc, Darlingtonia
reprezintă femeia ideală, prietena sinelui, dialogul cu ea,
dincolo de aspectele metafizice, are şi o componentă
terapeutică. în ce priveşte stilul, de remarcat sunt ceremonialul
şi rafinamentul rostirii.
Despre carte au vorbit poetul Florian Lazăr şi câţiva
profesori de la Liceul Sinteza. Surpriza întâlnirii a fost citirea
unei scrisori a publicistului Stelian Vasilescu, aflat actualmente
în spital, adresată autorului. Nicolae Iştoc mai are terminată o
carte, „In căutarea Darlingtoniei”(micro-roman) despre care ne
mărturiseşte: „Cine va citi această carte va respinge prin trup şi
suflet, va trece de trei ori prin moarte, de trei ori prin dragoste
şi o dată prin viaţă”.
FLORIN ŞIPOŞ — Jurnalul Bihorean din 2 martie 1999.

DE VORBA CU DARLINGTONIA
Sala profesorală a Grupului Şcolar „Sinteza”, acest
„salon al cărţii”, după cum îl denumea dl. prof. Dumitru Bonta,
a găzduit lansarea celui de-al doilea volum de eseuri al
scriitorului NICOLAE IŞTOC „DE VORBA CU
DARLINGTONIA”, în prezenţa a numeroşi invitaţi.
Lucrarea cuprinde 26 de capitole, „26 de povestiri sau
pastişe cu valoare etică şi filozofică, Darlingtonia fiind idealul
absolut, imposibil de atins, dar şi de definit”, după cum se
exprima d-şoara prof. Aurora Pordea.
Văzând lumina tiparului la puţin timp după apariţia
primului volum, „DIALOG INTRE UN ATEU ŞI UN
CREŞTIN”, această „discuţie” cu Darlingtonia a apărut
fragmentar în revista „Aripi Siderale” a Grupului Şcolar
Sinteza, revistă cu care autorul a colaborat intens. Dl. prof.
Bonta a dat apoi citire unei scrisori primite de la dl. Stelian
Vasilescu, de pe patul de spital, care a adresat cuvinte de laudă
domnului Nicolae Iştoc şi conducerii şcolii, acestor „harnici
propogatori ai culturii”.
Moderatorul manifestării, poetul Florian Lazăr a
subliniat faptul că „suspinul autorului e însuşi suspinul
Darlingtoniei „în cătarea destinului”, citându-1 pe autor
mărturisind că „dacă am diseca inima unui om ar trebui să
găsim în ea magnolii dar fără fum, trandafiri dar fără ghimpi şi
dragoste dar fără ură”.
Domnişoara profesoară de religie Melania Horincar a
emoţionat şi a impresionat, mărturisind că „dacă te uiţi în ochii
d-lui Iştoc vezi că cineva este acasă. Această carte, aceste idei
„pictate” le dau tinerilor puterea de a înainta în viaţă, de a
înţelege şi accepta credinţa”. În final a luat cuvântul autorul,
care a fost cât se-poate de scurt şi la obiect: „Sunt 26 de
meditaţii, 26 de rugăciuni pe care vă invit să le citiţi seara, în
intimitate, la căldura luminei veiozei . ..”.
CARMEN şi DACIANA — Crişana din 2 martie 1999.
 CARTEA LUI NICOLAE IŞTOC
DE VORBA CU DARLINGTONIA A FOST LANSATA
LA LICEUL SINTEZA
Liceul Sinteza a fost gazda lansării celei de-a doua cărţi
a scriitorului Nicolae Iştoc „De vorbă cu Darlingtonia”.
Evenimentul editorial s-a desfăşurat în prezenţa poeţilor
Ion Davideanu şi Florian Lazăr (acesta din urmă fiind
redactorul-şef al revistei şcolii „Aripi Siderale”), precum şi a
profesorilor liceului Dumitru Bonta, Florian Perneş, Aurora
Pordea şi Horincan Melania.
Cartea cuprinde 26 de meditaţii pe care autorul le
recomandă a fi citite seara, momentul propriei cugetări, întrebat
cine este Darlingtonia, autorul ne-a răspuns că ea reprezintă
femeia ideală, care în concepţia sa, trebuie să fie adevărata
prietenă a sinelui fiecăruia. Tematica majoră a cărţii este,
conform spuselor autorului, acţiunea de căutare a sufletului.
Printre proiectele viitoare ale scriitorului se află micro-
romanul „în căutarea Darlingtoniei” carte care îl va determina
pe cititor să „respire prin trup şi suflet, să treacă de trei ori prin
moarte, de trei ori prin dragoste şi o dată prin viaţă”.
STELIANA SĂRAC — Jurnalul de Dimineaţă din 2 martie
1999

LANSARE DE CARTE: NICOLAE IŞTOC

IN CĂUTAREA DARLINGTONIEI
Scriitorul orădean Nicolae Iştoc şi-a lansat ieri cel de-al
treilea volum, romanul „în căutarea Darlingtoniei”.
Evenimentul a avut loc la Liceul Sinteza, într-o atmosferă
intimă. Despre carte şi autor au vorbit poetul Florian Lazăr,
profesorii Aurora Pordea, Florian Perneş şi Dumitru Bonta.
Romanul se înscrie în aceleaşi coordonate literare ca şi cărţile
anterioare ale lui Nicolae Iştoc („Dialog între un ateu şi un
creştin” şi „De vorbă eu Dar-lingtonia”), caracterizându-se
printr-un ton meditativ, lipsa cvasitotală a acţiunii fiind
compensată de profunzimea problemelor în jurul cărora
gravitează obsesiile autorului — viaţă şi moarte, bine şi rău.
Cartea se adresează în primul rând cititorilor preocupaţi de
marile probleme ale vieţii, celor aflaţi în căutarea adevărului, a
Darlingtoniei proprii, a afirmat unul dintre vorbitori.
Romanul apare la Editura Imprimeriei de Vest.
PENGŐ ZOLTÁN — Jurnalul Bihorean din 8 iulie 1999.

EVENIMENT EDITORIAL
Miercuri la prânz, redacţia revistei „Aripi Siderale’’ a
Grupului Şcolar „Sinteza” Oradea, condusă de poetul Florian
Lazăr, a fost gazda unei reuşite manifestări literare, prin
lansarea celui de-al treilea volum de proză al scriitorului
Nicolae Iştoc, semnificativ intitulat: „în căutarea
Darlingtoniei”, apărut recent la Editura Imprimeriei de Vest.
Despre carte şi autor au rostit „cuvinte potrivite”, prof.
Aurora Pordea, prof. Florian Perneş (care a filozofat
„incendiar” despre credinţă şi Dumnezeu, printre altele), prof.
Ioan Purle, teologul Ioan Maxim, prof. Andrei Stocker —
numind liceul „sălaş de cultură” şi adre-sându-i scriitorului în
încheiere acest haiku:
„Dragon semeţ / Pe-acoperişul lumii / Singur”
Şi-au mai exprimat opiniile: prof. Dumitru Bonta, prof.
Nicolae Muraru — directorul adjunct al liceului — şi prof.
Florian Lazăr — moderatorul manifestării.
Alături de presa locală şi televiziune, s-au mai aflat în
sala profesorală a Gr. Şc. „Sinteza” şi alţi invitaţi la acest
eveniment literar.
LOREDANA — C.L. — Crişana din 9 iulie 1999.
 „ÎN CAUTAREA DARLINGTONIEI”
A AJUNS În LIBRĂRII
Zilele acestea a intrat in librării volumul „în căutarea
Darlingtoniei” de Nicolae Iştoc. Este cea de-a treia carte a
scriitorului orădean, profesor la Liceul Sinteza. Precedentele
două volume (Dialog între un ateu şi un creştin şi De vorbă cu
Darlingtonia) de eseuri, au fost publicate integral, în foileton în
J.b.
„Romanul în căutarea Darlingtoniei s-a născut dintr-o
discuţie cu o femeie credincioasă, care m-a şocat: cultul ei
susţinea că sufletul este muritor, ceea ce eu n-am mai întâlnit în
nici o altă religie. M-am gândit să-i răspund printr-o scrisoare
în trei părţi: Suflet, Moarte şi Viaţă. Textul s-a mai îmbogăţit şi
cu alte reflecţii, aşa că în final scrisoarea a devenit roman”
mărturiseşte Nicolae Iştoc. Textul constituie o disertaţie pe
tema căutării eului, având în centru problematica sufletului.
Autorul se întreabă dacă acesta mai există dincolo de moarte.
Cartea conţine şi elemente de sexualitate „firească, ce trebuie
să existe între un bărbat şi o femeie. Este vorba de dragostea pe
care o nutresc anumite personaje pentru Darlingtonia”, spune
scriitorul.
Cititorul va găsi şi pagini de aforisme. Reflecţiile
autorului privesc de astă dată latura politică a societăţii,
concentrarea pe problematica morală. „Ia cu tine numai binele
din zilele trecute, ca să poţi suporta mai uşor răul din zilele
care te aşteaptă”, recomandă unul din panseuri.
Unul dintre motivele predominante ale cărţii este
cimitirul. Prin prisma personajelor, autorul îl vede în trei
ipostaze: cimitirul îmbrăcat ca o mireasă, cimitirul ca un tablou
a cărui culoare — despărţind sau unind viaţa de moarte —
trebuie găsită şi cimitirul cu lumânările sale, asemuit unui cer
înstelat, pe care păşeşte la un moment dat unul dintre
personaje.
 Cartea a fost scrisă într-un an de zile. Autorul are
pregătit manuscrisul unei alte cărţi, Şarpe şi Porumbel. Eseuri
în exclusivitate, ele caută să determine rolul omului pe Pământ.
în prezent, Nicolae Iştoc lucrează la: Iubire de om sărac, „ceva
între eseu şi povestire”.
Cei care vor Darlingtonia o pot găsi la Librăria Mihai
Eminescu.

FLORIN ŞIPOŞ — Jurnalul Bihorean din 6 august 1999.

„ŞARPE ŞI PORUMBEL”
NICOLAE IŞTOC LA A PATRA CARTE
Nicolae Iştoc şi-a lansat cea de-a patra sa carte de eseuri
în doi ani de zile. Şarpe şi porumbel este publicată la Editura
Imprimeriei de Vest şi marchează o cotitură în evoluţia
scriitorului. Temele preferate ale autorului — dragostea,
destinul, trecerea — sunt abordate şi în această ultimă carte.
Noutatea constă în faptul că Nicolae Iştoc alunecă pentru prima
dată către problematica socială a individului. Lansarea
volumului a avut loc joi după-amiază la Liceul Sinteza, în
prezenţa unor profesori şi elevi. Precedentele trei producţii
literare ale scriitorului sunt: Dialog între un ateu şi un creştin
(1998), De vorbă cu Darlingtonia (1998) şi In căutarea
Darlingtoniei (1999).
Potrivit spuselor lui Nicolae Iştoc, o parte din cele 27 de
eseuri sunt inedite. Câteva dintre ele au fost publicate în
„Jurnalul bihorean” şi „Crişana Plus”. Poetvil Florian Lazăr,
cel care a făcut şi oficiile de moderator, a afirmat la lansarea
cărţii că recenta apariţie editorială este scrisă „în spiritul
credinţei şi al dragostei supreme”. considerându-1 pe autor un
scriitor deja consacrat. Referiri la carte au mai făcut profesorii
Florian Perneş, Dumitru Bonta şi Aurora Pordea. La final,
Nicolae Iştoc a acordat autografe. Următoarea carte a domniei
sale se va numi Adio, America! şi este planificată a ieşi de la
tipar anul viitor.
FLORIN ŞIPOŞ — Jurnalul Bihorean din 11 decembrie
1999

ŞARPE ŞI PORUMBEL
Nicolae Iştoc, omul de lângă noi, juristul şi eseistul,
ateul şi creştinul, şarpele şi porumbelul, şi-a lansat joi. la
Grupul Şcolar „Sinteza” din Oradea cel de-al patrulea volum
de eseuri intitulat „Şarpe şi porumbel”.
Despre autor şi cartea sa au vorbit profesorii Florian
Lazăr, Florian Perneş, Dumitru Bonta şi Aurora Pordea. In
cazul poetului Florian Torjoc, „au vorbit” versurile.
Autorul a fost cât se poate de scurt, remarcând doar
faptul că avem în faţă eseuri inedite, doar vreo două au fost
scoase pe piaţă, fiind publicate în „Jurnalul bihorean” şi
„Crişana Plus”.
Vorbitorii au făcut aprecieri elogioase, au dat citate şi
au comentat anumite capitole („Fericirile”, „Deşertăciune şi
absurditate”) sau teme din cartea de faţă, dar şi din celelalte trei
(tema iubiţii, a morţii, a destinului, marea trecere), doar poetul
Florin Torjoc a recitat, lansând „aripi de lumină spre cer”,
vorba celuilalt poet, Florian Lazăr.
Volumul a fost scos la editura Imprimeriei de Vest şi
derutează, numai aşa, prin Leda Atomica a lui Salvador Dali
(de pe copertă). Dar dacă veţi deschide cartea, veţi da peste o
propoziţie cumsecade ce ne îndreptăţeşte să credem că alegerea
Atomicei pe copertă nu a fost pur întâmplătoare (sau pur
comercială) „Dintre toate fiinţele pământeşti, numai femeia ştie
să fie când şarpe, când porumbel”.
MOISE-OVJDIU DAN — Crişana din 11 decembrie 1999.
 „ŞARPE Şl PORUMBEL” A INTRAT IN LIBRARII
Cea mai recentă carte a ‘lui Nicolae Iştoc a intrat zilele
acestea în librăriile orădene. „Şarpe şi porumbel” este cea de-a
patra producţie literară a sa, precedentele fiind „Dialog între un
ateu şi un creştin” (1998), „De vorbă cu Darlingtonia” (1998),
şi „în căutarea Darlingtoniei” (1999). Temele preferate ale
autorului orădean — dragostea, destinul, trecerea — sunt
abordate şi în această ultimă carte, noutatea constând în faptul
că Nicolae Iştoc alunecă pentru prima dată şi sipre
problematica socială a individului. Volumul conţine 27 de
eseuri, majoritatea inedite. Câteva dintre ele au fost publicate
în J.b. şi „Crişana Plus”.
Următoarea carte a lui Nicolae Iştoc se va numi „Adio,
America!” şi este planificată a ieşi de la tipar în cursul acestui
an.
FLORIN ŞIPOŞ — Jurnalul Bihorean din 5 februarie
2000.

VIAŢA SPIRITUALA — ŞARPE ŞI PORUMBEI

A apărut de curând o nouă carte a scriitorului orădean
Nicolae Iştoc, intitulată „Şarpe şi Porumbel”. O carte a unui
scriitor încercat de o mulţime de nelinişti provocate de finalul
de secol, de modernitatea acestei lumi, modernitate despre care
nu putem să ne dăm seama dacă ne este benefică sau nu.
Nicolae Iştoc oscilează, cu oarecare graţie a scrisului, între
porunca biblică care spune ,,Crede şi nu cerceta” şi îndoielile
care ne încearcă pe toţi. Scriitorul se multiplică de multe ori,
pentru a putea fabrica dialoguri imaginare între Creştin şi Ateu,
între Ortodox şi Pastorul neoprotestant, servindu-se de
nenumărate citate din Biblie, dar şi din alte cărţi precum
„Filocalia” părintelui Stăniloae, toate personajele participante
la dezbateri fiind alter-ego-uri ale autorului, şi, la urma urmei,
ale fiecăruia dintre noi, dezvăluindu-ne toate faţetele naturii
umane.
Titlul „Şarpe şi Porumbel” este destul de inspirat,
dorind să arate complexitatea firii umane, a sufletului omenesc.
In fiecare dintre noi coexistă un şarpe (simbol al vicleniei,
veninos, răutăcios, malefic), dar şi un porumbel (simbol al
păcii, al iubirii, al bunătăţii, al curăţeniei sufleteşti).
Desigur, putem să-i facem şi reproşuri autorului, de
exemplu abundenţa de citate, însă, trecând peste aceste lucruri,
putem să spunem despre lucrarea de faţă, apărută la Editura
Imprimeriei de Vest, în remarcabile condiţii grafice, că este o
carte care merită citită, chiar şi numai pentru faptul că ne pune
fiecăruia în faţă o oglindă, sau mai degrabă un microscop
pentru studierea sufletului, pentru a afla rostul vieţii noastre în
lume şi ceea ce avem de făcut pentru a ne păstra demnitatea
umană. Din păcate, şi acesta nu e un reproş, ci un compliment,
cartea nu ne oferă răspunsuri, ci dimpotrivă noi teme de
meditaţie.
VIRGIL MARIUS SABĂU - Vest din 18 decembrie 1999.

NOTE DE LECTURA: NlCOLAE IŞTOC

„ÎN CĂUTAREA DARLINGTONIEI”
După volumele precedente de eseuri „Dialog între un
ateu şi un creştin” şi ,,De vorbă cu Darlingtonia”, iată că aşa
cum ne-a promis scriitorul orădean Nicolae Iştoc se prezintă în
faţa iubitorilor de frumos cu volumul (intrat deja în rafturile
librăriilor) ,.în căutarea Dar-lingtoniei”, apărută la Editura
Imprimeriei de Vest din Oradea.
Aflându-se în ..luna Zeului”, după Sfânta Maria Mare,
simţind ..boarea toamnei” şi întorcându-se din drumul său pe
care îl parcurgea zilnic între biserică, cimitir şi casă, autorul ne
delectează ochiul, inima şi mintea, citind acest „micro-roman”
cu întâmplări sentimentale, reale, comice şi tragice,
cosmogonice chiar.
Cu Biblia în fată. pe masa de scris, folosindu-se de
elemente literare şi metode plastice transparente şi sensibile
precum repetiţia, exemplificarea, personificarea ş.a. Nicolae
Iştoc reliefează simbolul „devenirii veşnice”, al ..distrugerii
veşnice”, completându-le cu „dansul devenirii veşnice...” —
primul dans cu Darlingtonia — când a fost vrăjit de mireasma
Darlingtoniei, aproape sau departe de cer, sufletul sau trupul
său ca un vulcan în erupţie plecând deodată, nedespărţit, în
căutarea Darlingtoniei.
Călătorind în lumea visului şi a realului totodată,
autorul relevă că „trăim ca-ntr-o oglindă, în care nu ne vedem
niciodată în întregime, aşa că, oricine am fi noi, nu putem
scăpa de abureala dată oglinzii de către Demiurg. în oglinda
asta aburită ar trebui să ne vedem toţi la fel şi totuşi nu-i aşa, şi
asta datorită faptului că la răsuflarea Demiurgului se mai
adaugă şi răsuflarea noastră, iar răsuflarea noastră .nu-i la fel,
fiecare are răsuflarea lui, de-o anumită concentraţie, de-o
anumită densitate ...”
În continuare, ne este prezentată opinia sa despre
naştere (viaţă) şi moarte. întrebându-se şi dându-şi răspunsul:
„Ce-i viata oare? Trei zile la malul mării”, apoi scrie cu
înţelepciune despre echilibrul existenţei dintre Bine şi Rău:
„căci acest amestec este măsura omului...”. Străbătând axul
zodiacal, visător, uşor poetic şi din ce în ce mai religios,
închinându-se „prima dată în faţa Zeului şi apoi în faţa
Reginei”, Nicolae Iştoc ne farmecă prin măiestria verbului
frumos rotunjit — impresionân-du-ne până la apogeu —
măiestrie întâlnită pe tot parcursul romanului.
În încheiere, îi doresc confratelui Nicolae Iştoc multă
putere de muncă, inspiraţie creatoare şi, cât mai curând, să
adăugăm în biblioteca personală un nou volum din creaţia
domniei sale. Zbor înalt către cerul divin al Păsării Albastre!
FLORIAN LAZAR — Jurnalul de Dimineaţă din 16
octombrie 1999.

NICOLAE IŞTOC LA A CINCEA CARTE

Sala profesorală a Liceului Sinteza a fost săptămâna
trecută gazda celei de-a cincea lansări de carte a scriitorului
Nicolae Iştoc — Adio, America! — scoasă la Editura
Imprimeriei de Vest Oradea. Precedentele patru cărţi publicate
de scriitor sunt: „Dialog între un ateu şi un creştin” (1998), „De
vorbă cu Darlingtonia” (1998), „în căutarea Darlingtoniei”
(1999) şi „Şarpe şi Porumbel” (1999). înainte de prezentarea
volumului, s-^a ţinut un moment de reculegere în memoria
tatălui poetului Flo-rian Lazăr, trecut în nefiinţă la începutul
lunii aprilie.
Florian Lazăr a remarcat valoarea scriiturii celor 22 de
eseuri, inspirate din întâmplări adevărate din viaţa scriitorului,
înainte şi după decembrie ‘89, şi condiţiile editoriale deosebite
în care a fost tipărită lucrarea. Aurora Pordea, profesoară şi
colegă cu Nicolae Iştoc la Liceul Sinteza, a făcut un excurs
critic (temă. stil, mesaj) pe marginea ultimei producţii literare a
scriitorului, ca-talogând-o ca fiind „în totalitate moralizatoare”.
Despre carte a mai vorbit Nicolae Morariu, director adjunct al
liceului.
O parte din eseurile din „Adio. America!” au fost
publicate în J.B. şi „Crişana Plus”. Volumul abordează, mai
ales în ciclul de eseuri despre Don Quijote şi Sancho Panza la
primărie, prefectură, parlament etc. latura politică a societăţii
româneşti actuale. „în România nu există oameni politici,
numai politicieni. Pentru aceştia, ţara nu este altceva decât o
bucată de stofă în mâna unui croitor”, afirmă Nicolae Iştoc.
Potrivit autorului, titlul cărţii se referă la acea Americă pe care
românii n-o vor vedea niciodată, dacă situaţia socio-politică
actuală de la noi din tară nu se va schimba în cel mai scurt
timp.
Manuscrisul următoarei cărţi a ‘iui Nicolae Iştoc e deja
gata. Tomul se va numi „Trei fete în tranziţie”. Dacă totul
merge bine, o voi lansa în tomna acestui an”, spune scriitorul.
FLORIN ŞIPOŞ — Jurnalul Bihorean din 25 aprilie 2000.

UN MORALIST CU CINCI CĂRŢI

- NICOLAE IŞTOC

Scriitorul orădean (de profesie jurist) Nicolae Iştoc a

publicat până acum cinci cărţi „De vorbă cu Darling-tonia”
(1998), „Dialog intre un ateu şi un creştin” (1998), „Şarpe şi
porumbel” (1999), „în căutarea Darlingtoniei” (1999) şi „Adio,
America!” (2000), toate apărute la Editura Imprimeriei de Vest,
Oradea. Prima carte a sa începe cu următorul citat biblic
(Marcu, 12; 43, 44): „Atunci Lsus a chemat pe ucenicii Săi şi
le-a /îs: „Adevărat vă spun că această văduvă, săraca a da t mai
mult decât toţi cei ce au aruncat in visterie, căci toţi ceilalţi au
aruncat din prisosul lor, dar ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce
avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască”. Moralistul — care
nu poate fi decât un om moral, în interiorul a ceea ce se cheamă
integralitate indestructibilă a coincidenţei dintre suflet şi minte
— dialoghează cu Darlingtonia despre varii percepte ale
(con)vieţuirii, despre vremea sufletului, virtutea virtuţilor, grijă
şi îngrijorare, înţelepciune şi nebunie, libertate şi libertinaj,
orgoliu şi ură, soartă şi destin, trinitatea zeilor — Dreptate,
Cumpătare, înţelepciune etc. Reperul infailibil şi imuabil este
Cartea Sfântă, ale cărei versete şi paragrafe sunt comentate şi
adecvate la viaţa reală, paginile textelor fiind frisonate de o
emoţie a revelării Adevărului, Dragostei, Frumuseţii şi Binelui,
în timp ce tristeţea şi reveria — in umbra „Căţelei Sălbatice —
Entropia” — sunt cărările cel mai adesea bătătorite spre
„Morganele” Absolutului, iluminării sinelui prin invocaţia
Divinităţii şi ale împăcării cu sine şi cu lumea. Sincopele,
disjuncţiile şi sciziparităţile sunt atenuate, in general, de
congruenţe şi soliditatea argumentaţiei, ca şi de stilul lipsiţi de
preţiozităţi prolixe, concizia fiind vehicolul ce nu face servicii
gratuităţii, iar concreteţea şi claritatea servesc de mai multe ori
intenţiile autorului.
În cea mai recentă carte a sa, „Adio, America!”,
Nicolae Iştoc invocă personajele emblematice ale lui Don
Cervantes de Saavedra, care, în visele „Creştinului”, „Ateului”
şi „Omului politic” (amicii — personaje ale autorului — n.n.)
sunt „infestaţi” de stereotipii şi „kaf-kianisme” politice.
Moralistul are, în „Adio, America!”, o percutanţă a
semnificativului şi semnificaţiei politice, o acuitate a
observaţiei acid ironice, sarcastice şi virulente: „A venit
America la noi şi ne-a adus mărfuri expirate, mâncăruri pentru
câini, ne-a injectat inflaţie şi şomaj, porno şi violenţă, droguri
şi focuri de armă pe stradă (...) ne făceam semnul crucii, când
tu nici nu existai, şi vii tu acuma să ne botezi pe noi? Ne-ar fi
ruşine, Americă! Fiindcă, în fond, ce-ai dat lumii, Americă, în
afară de ciuperca de la Hiroşima? Abuzuri de jendarm ghiftuit,
vânzări şi trădări, pacte secrete mercantile, violenţă şi
infatuare, aşa că: Adio, Americă!”.
Cărţile lui N. Iştoc pun sub semnul strigării şi-al
interogaţiei lumea (i)mediată, ,într-o încercare de a comunica
sentimente şi gânduri, reflexivităţi şi experienţe în căutarea
unui (ipotetic) echilibru între sacru şi profan, între tragic şi
grotesc, voinţă şi putinţă, încercând să îmbrâncească, cel mai
adesea, fiara din om.
ALEXANDRU SFÂRLEA — Crişana Plus din 23 iulie
2000.
 CUPRINS

Cuvânt înainte .......................................................................... 7

Trei fete în tranziţie................................................................. 21
Cronică de carte - Nicolae Iştoc:
Dialog între un ateu şi un creştin .......................................... 119
Note de lectură -
Şarpe şi Porumbel de Nicolae Iştoc ..................................... 120
Cartea religioasă: Nicolae Iştoc -
Dialog între un ateu şi un creştin .......................................... 122
Lansare de carte:
Dialog între un ateu şi un creştin de
Nicolae Iştoc ........................................................................ 122
Nicolae Iştoc:
In fiecare dintre noi se zbate un ateu şi un creştin ................ 123
Eveniment editorial la Liceul Sinteza - Nicolae Iştoc:
De vorbă cu Darlingtonia ..................................................... 125
De vorbă cu Darlingtonia ...................................................... 126
Cartea lui Nicolae Iştoc -
De vorbă cu Darlingtonia, a fost
lansată la Liceul Sinteza........................................................ 127
Lansare de carte: Nicolae Iştoc -
în căutarea Darlingtoniei ....................................................... 127
Eveniment editorial ............................................................... 128
în căutarea Darlingtoniei a ajuns în librarii........................... 129
Şarpe şi Porumbel -
Nicolae Iştoc- la a patra carte ............................................... 130
Şarpe şi Porumbel ................................................................ 130
Şarpe şi Porumbel a intrat în librării ..................................... 131
Viaţa spirituală - Şarpe şi Porumbel ..................................... 132
Note de lectură: Nicolae Iştoc - In căutarea Darlingtoniei . . 133
Nicolae Iştoc la a cincea carte ............................................... 134
Un moralist cu cinci cărţi - Nicolae Iştoc ............................. 135