Creația

Vechiul Testament începe cu cartea Geneza, a cărei narațiune mitică evocă crearea
universului prin intervenție divină. Considerăm că e imperios de precizat faptul că acest mit al
creației îl regăsim și la alte popoare, așa cum am arătat în capitolele precedente, deoarece fiecare
cultură tradițională are propriul mit cosmogonic în care o Ființă primordială decide, în general, să
creeze lumea din haos. Cu toate acestea, mitul biblic al Creației are o serie de trăsături distinctive în
comparație cu miturile grecești, mesopotamiene și germanice.

În căutarea Logosului creator primordial

Etimologia cuvântului

Termenul logos a fost dat de Heraclit din Efes cu sensul de ordine necesară, proprie
deopotrivă Cosmosului și gândirii omenești în forma ei superioară. În limba greacă, (léghein: a culege,
a selecționa, dar și a spune) logos înseamnă rostire, justificare rațională. Indică lumea inteligenței sau
a cunoașterii intelectuale.

Conceptul de logos tratat din punct de vedere creștin

Învățătura biblică despre Logos este cuprinsă în primele 17 versete din Evanghelia după Ioan,
care vorbește despre preexistența eternă, personalitatea și dumnezeirea Logosului în relațiile divine
intratrinitare, dinaintea Creației1.

Evanghelia stabilește relațiile Logosului divin cu Creația și cu omul, înainte de Întrupare,

numind Logosul „viață” universală și „adevărata lumină”, „lumina oamenilor” într-un proces continuu
de venire în lume. Aceeași ființă divină este decrisă ca „făcându-se trup”, condiție în care S-a revelat
pe Sine oamenilor ca fiind Dumnezeu. În această filiație, caracterul derivat al ființei și dumnezeirii
Sale este sugerat prin faptul că este Fiu al Tatălui Său, a cărui ființă este în același timp dobândită și
egală în dumnezeire cu originea Sa. Aproape în toate comentariile creștine din primele veacuri,
persoana istorică a fost identificată cu Logosul.Astfel, Sfântul Ignatie Teoforul, în Epistolele sale către
Romani, Efeseni, îl numește pe Hristos, Logos și unică expresie a lui Dumnezeu 2. Sfântul Iustin
Martirul și Filozoful este primul care, în Dialog cu iudeul Trifon, face un rezumat al titlurilor Logosului:
Slavă a Domnului, Fiu, Înțelepciune, Mesager, Dumnezeu, Cuvânt 3. Cunoaşterea Lui este un act
revelaţional prin Fiul, prin Logosul Său. Pornind de la acest raport, Clement Alexandrinul abordează
pentru prima dată în teologia creştină problema cunoaşterii lui Dumnezeu. Acesta rămâne în esenţă
incomprehensibil, însă ni se descoperă ca dar şi har prin Logosul dumnezeiesc: „S-a arătat Cuvântul
prin care s-au creat toate. Creator fiind, a dat la început, odată cu creaţia, şi viaţa; ca Învăţător a
învăţat, când s-a arătat, cum să vieţuiască oamenii bine, pentru ca apoi, ca Dumnezeu, să dăruiască
viaţa veşnică”4

Logosul nu a existat niciodată în afara Tatălui, ci este din eternitate cu Tatăl, și ca Fiu, Logosul
este începutul întemeietor, cauza sau principiul tuturor lucrurilor care sunt precum sunt, El însuși
fiind fără început. El este creatorul lumii, izvorul luminii și al vieții. El este interpretul atributelor

1
Sofron Vlad, Problema Logosului în Evanghelia a IV-a, Tipografia Universală., Cluj-Napoca, 1937, pag. 141.
2
https://doxologia.ro/centralitatea-lui-hristos-epistola-catre-efeseni-sf-ignatie-teoforul ,
3
Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialog cu iudeul Trifon 86, traducere şi note Pr. Olimp Căciulă, în „Apologeţi de
limbă greacă”, colecţia PSB, vol. 2, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 195.
4
Clement Alexandrinul, Cuvânt de îndemn către elini 7. 3, traducere Pr. Dumitru Fecioru, în „Clement
Alexandrinul, Scrieri, Partea I”, colecţia PSB, vol. 4, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 74.
Tatălui, manifestarea adevărului suprem, educatorul rasei umane: al grecilor prin filozofie, al iudeilor
prin legea veche, iar după Întrupare, al tuturor celor care doresc să îmbrățișeze învățătura creștină.

Scopul filozofiei religioase a fost dintotdeauna înțelegerea dintre Divinitate și lume.

Nichita Stănescu este cel de-al patrulea poet din literatura noastră care a creat o cosmologie,
după Mihai Eminescu, Lucian Blaga şi Ion Barbu. Prin trecerea de la poetica metaforică la o poetică
simbolică, imaginile universului stănescian prind contur, reușind să exprime acele stări inefabile și
necuantificabile logic. Astfel, opera lui cunoaște diverse modulații, metamorfoze, fiind comparată de
către Alexandru Paleologu cu „o catedrală, cu navă, cu transepturi și contraforți” 5, iar de Ion Pop, cu
un întreg ce-și are o geometrie internă a sa 6. Mare libertate de mărturisire nu a avut Nichita
niciodată, în această direcție, a literaturii religioase, mai ales în ceea ce privește învățătura biblică
creștină cu care sistemul totalitar lupta în primul rând. Așa încât ni se pare corect să reconstituim
anumite adevăruri, mai ales că interpretările poeziei nichitiene pot fi multiple, variind în funcție de
perspectiva personală.

Rescrierea miturilor biblice în textele nichitiene implică nu doar protagoniștii poveștilor sacre,
ci și textul Scripturii înseși. Totuși, intertextul biblic apare destul de rar, contribuind la făurirea viziunii
biblice a operei. Strategiile folosite pentru a include referințele scripturale în textele autorului se pot
regăsi sub forma unor simple aluzii sau citate trunchiate sau modificate, adaptate contextului poetic.
Influența Bibliei în poemele lui Nichita Stănescu nu este evidentă doar prin ancorarea într-un spațiu-
timp mitic, ci și prin prezența unor aluzii la figuri ori motive scripturale. Poetul este interesat și de
structurile narative biblice, în special de cele din Geneză, Evanghelii care fac parte din tematica mitică
a operei. În poemul cosmologic „Necuvinte” regăsim aluzia biblică la Evanghelia lui Ioan: „Acel cuvânt
...care a fost la-nceputul lumilor lumii”.

Recursul la imageria biblică, la miturile sacre influențează scrierile lui Nichita Stănescu, care
se definesc printr-un stil metaforic, subliniind faptul că realitatea primordială transcede veacurile
decadente, că ea există în univers, dar este camuflată datorită minților limitate care nu văd o
legătură între începutul, parcursul și plinătatea lumii. Printre metaforele biblice care traversează
opera se numără unele dintre cele mai frecvente: turnul lui Babel care face referire la ....., mărul lui
Adam și așa mai departe.

În lirica nichitiană identificăm patru elemente întemeietoare ce se configurează ab initio în

poetica ființei : un sine germinativ, ca fundament ființial, latent și oarecum inerțial ce urmează a se
institui ca ființă aptă de a-și amplifica necontenit substanța contaminând din și cu sine lumea; lumea
ca spațiu-matrice al ființării continue, surprinsă în coordonatele ei definitorii; Logosul sau ne-
cuvântul, întemeietor și vehicul suprem în creația lumii, respectiv al existenței. În ceea ce ne privește,

5
Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, Ediția a II-a, Editura POLIROM, Iași, 1998,
p.181.
6
Ion Pop, Nichita Stănescu – spațiul și măștile poeziei, București, Editura Albatros, 1980, p. 10.
vom urmări modul în care filozofia nichitiană se întrepătrunde cu învățătura biblică, subliniind
importanța și rolul Logosului primordial, așa cum transpare el din discursul liric.

Întreaga operă stănesciană poate fi interpretată pe linia căutării logos-ului originar. Prin
întreaga operă transpare un idealism logocentric, prin căutarea obsesivă a Cuvântului capabil să
exprime și să se exprime așa cum a fost la începutul lumii. Prin urmare, o temă predilectă în poezia
lui Nichita Stănescu este cosmogonia, exprimând în unele poezii o profundă conexiune cu Dumnezeu
prin intermediul Logosului, tânjind la armonie deplină și eternă pe axa om-cuvânt-univers: „Născut
dintr-un cuvânt îmi duc înțelesul…”(….); „placenta maternă/nedezlipită încă de cuvântul pe care-l
strig”(Creionul plin de sânge, Epica magna, 1985). Starea edenică este cea a contopirii ființei cu
verbul-matrice, poetul atribuind Cuvântului o putere extraordinară de a crea și de a da naștere la
întreg universul, fiind o forță creatoare și divină. Cuvântul-germene al existenței sau mai degrabă
Necuvântul devine un element esențial al creației, modelând lumea, prin exprimarea ideii de cădere,
de pervertire a limbajului, printr-o continuă aspirație spre salvarea Cuvântului, respectiv a poeziei-
creație scrise prin necuvânt.

Logosul, ca principiu al eternității și transcendenței, ca rostire făuritoare de lumi, asemenea

concepției biblice, este elementul de bază al cosmogoniei poetice. O artă poetică care descrie
filozofia lui Nichita Stănescu despre forța creatoare a Logosului, despre natura divină a creației,
respectiv, despre ciclicitatea existenței, este poezia „Necuvinte”.

În poemul cosmologic „Necuvinte”, publicată în1969, în volumul „Un pământ numit

România”, Nichita Stănescu, în căutarea Logosului originar, îl identifică pe acesta ca fiind unica sursă
supremă a creației. Necuvintele nu vor fi la Nichita Stănescu o negare a lor, ci o situare dincolo de
cuvânt, într-o felie de realitate superioară situată dincolo de aria percepută de simțurile omului
dirijate cerebral.

Tema respectivei poezii este creația văzută ca un act de recreare a universului, întoarcere la
esența lucrurilor. Poetul sugerează că el însuși, ca ființă umană, își găsește identitatea și sensul vieții
în raport cu Dumnezeu și cuvântul său.

Făcând comparația cu Ion Barbu, la eul liric stănescian, nu mai poate fi vorba decât de ne-
Cuvântul, situat pe „locul secund“, cu o putere similară celui dumnezeiesc, dar într-altă situaţie, cea
a realităţilor de după «Geneză»: „Visez acel laser lingvistic / care să taie realitatea pe dinainte/ care
să topească și să străbată/prin aura lucrurilor”. Acest aspect poate fi interpretat ca o legătură cu
conceptul creștin al Cuvântului divin (Logosul) care a fost prezent la începutul creației și cu care
Dumnezeu-Creatorul, arhisculptorul, a adus la existență întreg universul. Sintagma formată din doi
termeni neologici care intră într-o relație eufonică prin aliterație „laser lingvistic” scoate în evidență
prin intermediul metaforei dorința arzătoare a eului liric de a se purifica lumea prin reactivarea acelui
Logos primordial, prin edificarea unui univers cu noi valențe dimensionale. Acest cuvânt inițial,
remarca Dărăbuș Carmen, conține „toate materializările alături de condiția venirii lor în lumină,
lămurind poetic firele care-l leagă de ethnos, integrându-se în destinul colectiv, trăiește în căutările
sale, iluzia că se poate salva”7. Puterea luminii va fi singura care va putea răzbate dincolo de tot, de
întuneric, exact cum ni se revelă în Scriptură. În tradiția creștină, urmând-o pe cea biblică, Cuvântul
lui Dumnezeu este considerat capabil de a aduce la existență elemente ale creației împlinând planul
divin. Conjunctivul prezent „să taie”indică o perspectivă anticipativă asupra latențelor existente în
banalul mijloc de comunicare folosit și în poezie și care-l pot transforma din cuvânt în necuvânt.
Aflarea Logosului originar este posibilă numai prin visare. Verbul „visez” devenit laitmotiv în strofele
7
Dărăbuș Carmen, Nichita Stănescu. Experiment poetic și limbaj, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca,
2001,p.94.
poeziei accentuează starea necesară de a transcede materialul „apă cu pești în ea” și de a ajunge în
lumină și de a reface realitatea primordială.

La Nichita Stănescu, apa semnifică, de regulă, o senzaţie de vid afectiv, de sentiment al

respingerii şi ratării. Oceanul primordial devine un simbol al stării de vacuitate şi neant sufletesc. Apa
este substanţa amorfă, în care impulsurile creatoare se încleiază şi mor. Ea reprezintă pericolul
haosului mental, al involuţiei şi destructurării. Romul Munteanu a descifrat în simbolul acvatic o
expresie a angoasei în faţa stărilor de afazie ce împiedică zborul fanteziei sau al speculaţiilor.8 “Apa îi
produce […] poetului o anumită stare de anxietate. Poate de aceea, marea aventură a căutării de
puncte de sprijin face ca imaginaţia scriitorului să se grefeze cu precădere asupra unor elemente
consistente, dense, dure”precum e acest laser, singurul capabil, „despărțind apele de lumină”. Odată
ce Logosul primordial se reactivează, apa va deveni cu ajutorul lui:„tot mai pură și mai singură și mai
pură”.

Începutul Evangheliei lui Ioan este cumva o lămurire, o completare a ceea ce e cuprins în
Geneză 1, făcându-l pe exegetul biblic Andreas Kostenberger să-l numească: „legătură canonică între
primele cuvinte ale Scripturii Ebraice și Evanghelia lui Ioan.” 9 Astfel, Logosul este asociat cu Cuvântul
lui Dumnezeu prin care a fost creată lumea: „La început era Cuvântul...în El era viața și viața era
lumina...Lumina luminează în întuneric și întunericul n-a cuprins-o 10”; „La început a făcut Dumnezeu
cerul și pământul...Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra
apelor. Și a zis Dumnezeu: ‹‹Să fie lumină!›› Și a fost lumină.11” Raportându-se la acest adevăr biblic,
poetul Nichita Stănescu îl consideră pe Cuvântul divin, esențial în existența lumii: „Poetul citeşte
începutul Evangheliei lui Ioan din perspectiva unei ontologii a poeziei, văzând în Fiul lui Dumnezeu
chiar cuvântul poetic. El transferă funcţia soteriologică a lui Christos – operei lirice. Logosul poetic îi
apare drept creator şi susţinător al fiinţei, deoarece înlătură neantul şi ordonează haosul. Logosul este cel
care dă sens absurdului, adică existenţei lipsite de lumina conştiinţei.”12Preocupat să ajungă la Cuvântul
originar cu valoare ontogenă, Nichita Stănescu mitologizează Cuvântul, făcând aluzie la Cartea
Genezei din Biblie: „Acel cuvânt îl visez/ care a fost la începutul lumilor lumii,/plutind prin întuneric și
despărțind/apele de lumină.” Idealul de cuvânt poetic al lui Nichita Stănescu, după Gianina Maria-
Cristina Picioruș13 căuta să urmeze cuvântului lui Dumnezeu, acela pe care Sfântul Apostol Pavlos îl
numea sabie care desparte între bine și rău, între gândurile și intențiile bune și cele rele: „Pentru că
viu este cuvântul lui Dumnezeu și lucrător și mai ascuțit decât toată sabia ascuțită de amândouă
părțile și străbate până la despărțirea sufletului și a duhului și a mădulărilor și a măduvei, și este
judecător cugetelor și gândurilor inimei” (Evr. 4, 12, Biblia 1914); „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu și
lucrător, mai ascuțit decât orice sabie, cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura dintre suflet și
duh, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii” (Evr. 4, 12,
Biblia 1939). Nichita utilizează formularea biblică, așa cum apare ea în Biblia 1914: „au despărțit
Dumnezeu între lumină și între întuneric” (Fac. 1, 4). Deoarece doar Cuvântul primordial are puterea
să despartă „între bine și între rău”, fiind cel „care a fost la începutul lumilor lumii” și pe care l-a visat
Nichita, după cum ne mărturisea de curând: „Acel cuvânt îl visez/ care a fost la începutul lumilor
lumii,/ plutind prin întuneric şi despărţind/ apele de lumină” (Necuvinte, vol. Un pământ numit
România).
8
Romul Munteanu, Jurnal de cărţi, vol. III, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 112.
9
https://www.syntopic.ro/paul-krause-continuitate-simbolism-si-logos-in-prologul-evangheliei-lui-
ioan/?print=pdf
10
Ioan 1: 1-5
11
Geneza 1:1-3
12
Corin Braga, Nichita Stănescu. Orizontul imaginar, Ediția a III-a, Editura Tracus Arte, București, 2013, p.73
13
https://www.teologiepentruazi.ro/tag/nichita-stanescu/page/7/, accesat în 18.05.2023.
 Apa, simbol al materiei prime din care apare tot ce e viu, reprezintă așa cum spunea Mircea
Eliade: „matricea tuturor posibilităților de existență, Principiu al nediferențierii și al posibilităților,
receptacul tuturor germenilor, ...substanța primordială din care nasc toate formele și în care revin,
prin regresie sau prin cataclism.”14Lumina este invocată pentru a media revelaţia. Poetul nu ajunge să
cunoască arhitectura cosmosului decât atunci când se identifică energetic acestuia. “Numai lumina,
spune el, elucidează lumina. Cunosc lumina şi tind să mă transform în lumină” (Dens puerilis, Cârlova,
XV, 82). Prin simbolul luminii, Nichita Stănescu asumă tema mistică a unităţii dintre micro şi
macrocosm. Din timpurile vedice, Lumina e considerată epifanie a Fiinţei, a Spiritului, nemuririi şi
procreaţiei. Lucrurile şi făpturile devin semne ale întregului, iar lumea  – un uriaş alfabet prin care se
exprimă Logosul.

Pentru a reda asemenea stări, neconvertibile în noţiuni şi cuvinte, poetul trebuie să inventeze
un limbaj aparte. Poezia care se vrea prezenţă ontologică nu se poate construi decât din necuvinte.
Nichita Stănescu mărturiseşte: “Resimt ca firească, logică, acea tendinţă a  poeziei de a deveni
metalingvistică, deasupra laturii materiale a limbajului” (Etalonul de aur, XV, 138), aceasta deoarece
“poezia în esenţa ei nu ţine de cuvinte. Esenţa poeziei nu trebuie mai întâi căutată în limbă” (Lui
Ienăchiţă Văcărescu, de la un urmaş, XV, 42), ci în realitatea pe care o substituie. Trăirea primează
asupra rostirii, viaţa psihică asupra expresiei ei.  Nebuloasa lingvistică a necuvintelor reproduce fidel
nebuloasele psihice, fără a se mai împiedica în strălucirea cuvintelor izolate, mumificate. În necuvânt,
 starea coincide cu forma sa verbală, inefabilul «nu ştiu ce» îşi este propria expresie. Necuvântul nu
denumeşte, ci întemeiază, având o funcţie demiurgică. “Laserul lingvistic” pe care îl activează
scriitorul în poezia Necuvinte se vrea a fi totuna cu verbul divin “care a fost la-nceputul lumilor lumii,/
plutind prin întuneric şi despărţind/ apele de lumină,// născând peşti în ape şi născând ape şi lumini
în lumină”(X, 31). Metafora „lumini în lumini” ne duce cu gândul la aștrii cerești care conform Bibliei
au fost creați în ziua a patra, toate fiind, în fapt, create în lumina aceea concepută în ziua cea dintâi.
Mai mult, știința modernă este cea care confirmă doctrina biblică, afirmând că la baza creației
materiale stau fotonii de lumină, la nivel subatomic.
Ioana Em. Petrescu deconspiră aspiraţia poetului, arătând că actul numirii poetice a lumii e
ca o încercare dureroasă a poeziei de a corecta logica realului […], o încercare de a concura
biblicul Logos creator («şi-am zis», semnificând «am numit», nu e numai o formulă poetică folclorică, ci şi – cu
modificarea persoanei verbului – formula biblică «Domnul a zis» din cartea Genezei)”.
Ultima strofă a poeziei denotă o dorință ascunsă a transfigurării lumii acesteia după sfințenia
și puritatea originară a creației, în Lumina Soarelui-Hristos, despre care ne vorbește Scriptura.
În concluzie, această poezie poate fi văzută ca un dialog intertextual cu tradiția biblică,
subliniindu-se faptul că realitatea poate fi considerată o reflexie a puterii creației divine, în care
Logosul divin aduce la existență ceea ce nu era. Poezia sugerează un act continuu de creație, de
transformare și regenerare doar prin intermediul necuvintelor căci, așa cum Marian Papahagi afirma:
„Potrivind cuvinte, poetul e continuu în căutarea ideii până la semnificația ultimă a acestei căutări –
ideea de cuvânt. ..Tensiunea ultimă a poeziei lui Nichita Stănescu este aceea a părăsirii cuvântului.” 15
Ceea ce doreşte poetul este o apropiere, o
întrezărire, cât de palidă, a puterii creatoare
dumnezeieşti. O întipărire a acestei puteri şi în el,
în poezia sa, la nivelul său uman.

2.2.3. Izgonirea din rai – damnare sau manifestare a liberului arbitru?

Păcatul originar și căderea

14
Mircea Eliade, Tratat despre Istoria religiilor
15
Marian Papahagi, Poezia lui Nichita Stănescu, în Exerciții de lectură, Cluj-Napoca, 1997, p. 178-185.
 Nichita Stănescu – Viermele de măr

În capitolele al doilea și al treilea din cartea Genezei, se spune că, după ce i-a creat pe bărbat
și pe femeie, Dumnezeu i-a așezat în Eden, dar le-a interzis să se atingă de fructul pomului din
mijlocul grădinii. Povestea este bine cunoscută: Adam și Eva au cedat ispitei șarpelui, care le-a promis
că, gustând din fructul interzis, vor dobândi cunoașterea binelui și a răului. Actul de nesupunere al
cuplului l-a nemulțumit foarte mult pe Dumnezeu care, drept pedeapsă, i-a alungat definitiv pe
bărbat și pe soția sa din Paradis. Expulzarea din Eden, interpretată de teologia creștină ca simbol al
păcatului inițial care a dus la căderea omului și la expulzarea sa din grădina edenică, este un episod
semnificativ în imaginarul mitic stănescian: există un timp anterior, care corespunde perioadei
paradisiace în care nu s-a comis încă nicio crimă, și un timp ulterior, marcat de simbolic de păcatul
originar. Potrivit lui G. Durand, această „schemă a căderii nu este altceva decât tema răului și a
timpului muritor, moralizată sub forma pedepsei”. Încălcând interdicția divină, omul dobândește
cunoașterea binelui și a răului, adică devine conștient de condiția sa efemeră, de faptul că nu poate
trăi veșnic. Pomul

Nichita Stănescu

Izgonirea din rai, vol. În dulcele stil clasic

Poezia „Izgonirea din rai” prezintă a abordare alegorică și filozofică a temei biblice a căderii
omului din starea paradisiacă de desăvârșire și armonie, oferind o imagine complexă și profundă
asupra existenței umane. Nichita Stănescu îşi configurează aventura poetică pe un tipar biblic, cel al
izgonirii din rai, respectiv al căderii omului din starea inițială.

Diferența între condiția originară a omului și cea căzută  este una din temele esențiale ale
poeziei sale, dacă nu cumva este chiar cea mai importantă. Poezia are menirea să-l invite pe om la
contemplarea acelei stări primordiale și la cugetarea asupra sciziunii care s-a creat în el însuși, între
ceea ce el însuși simte ca natural/ firesc și neputința de a împlini acest firesc, pentru că puterile sale
nu-l mai ajută, așa cum se întâmpla în Eden.

În prima strofă, eul poetic ne amintește de puritatea, armonia și desăvârșirea omului înainte
de cădere: „Fără-de-greutatea absolută”, „El era desăvârșit. Se putea trăi în el.” Calitatea de chip al
lui Dumnezeu implică, din păcate, și setea omului după modelul său creator, afirmă Sfântul Maxim
Mărturisitorul.16 Acest lung și anevoios drum de dezvoltare a chipului trebuie concretizat prin voința
omului în conlucrare cu harul divin, deoarece omul s-a născut liber, având puterea de a se supune
sau nu voii lui Dumnezeu. Adam și Eva au aspirat la asemănarea cu Dumnezeu prin împărtășirea din
pomul vieții, cu riscul neascultării poruncii Domnului. Esența răului constă în ruperea comuniunii cu
Dumnezeu.

Scriitorul şi-a organizat el însuşi schema descendentă pe mitul biblic al alungării

primilor oameni din grădina Raiului. Starea divină fiind legea, starea umană reprezintă
abaterea, întâmplarea, eroarea. Existenţa în concret, ca revoltă faţă de principiul universal,
este prin urmare însoţită de “sentimentul culpabilităţii, mitul păcatului originar, mitul
izgonirii din paradis (adică din lege)”. Păcatul originar al omului constă în izolarea lui de
întreg: “Etica, morala, adică starea de conştiinţă a păcatului, a erorii, provin din depărtarea
16
cosmică, la om, dintre gură şi hrană. Această depărtare cosmică […] izolează omul de
cosmos, îl însingurează şi-l individualizează, îi creează bunul simţ şi acceptarea de către el a
lui însuşi, ca atare” ( Distanţa între gură şi hrană, XX, 62, 63). Continuând să adapteze în
propriul sistem diverse concepte, Nichita Stănescu opune vina  – păcatului. Dacă păcatul
originar se raportează la adevăr , ca o abatere de la acesta, vina se raportează la real. Vina tragică
se exprima la greci prin ideea de hybris, sfidare a limitelor umane. În acelaşi sens, Nichita
Stănescu califică drept vinovată dorinţa omului de a ieşi din condiţia sa contingentă, de a
trăda firescul în favoarea sublimului divin: “Păcatul, care poate fi numai faţă de adevăr, nu-l
putem confunda cu Vina, care poate fi numai a realului. Vina are origini în moarte. Păcatul,
– în naştere” (Adevărul şi realul, XX, 68). Vinovăţia apare prin sfidarea lumii sensibile şi are
drept consecinţă neantizarea în Marele Tot. Păcatul este o sfidare a lumii inteligibile şi are
drept consecinţă naşterea – ensomatoza spiritului în trup.
Pentru a recâștiga sentimentul existenței concrete, eul poetic trebuie să iasă din
legea cosmică și să-și asume condiția de eroare: „și-a izgonit sinele bolnav”. Acest sine
bolnav pare a fi un simbol al căderii morale și spirituale, respectiv păcatul originar. El trebuie
să își recupereze trupul,  prin a cărui dispariție risca să își piardă individualitatea și să fie
neantizat în Marele Tot.
Centrul spiritului și al levitației eterale este înlocuit de Planeta I, centru al corpului și
al greutății materiale, situată în mijlocul pământului și asta, deoarece una dintre urmările
păcatului originar este aceea că primii oameni au cunoscut pentru prima dată cele ce țin de
partea trupească, materială: „«I»e planeta cea mai grea/ iubindu-se numai pre ea”.
Versurile: „Na-ți aripi, i-a zis./ Pleacă, i-a mai zis./Pleacă de la mine, i-a zis.” sugerează
o dorință a eului poetic de a se separa față de această tendință distructivă a omului, care-i
amintește de păcatul originar. Aripile în simbolistica nichitiană sunt văzute ca un simbol al
dorinței de eliberare de constrângerile și limitările lumii materiale, dorința de conectare cu
nivelul superior al conștiinței, cu divinul.
Izgonirea din rai a omului de către Divinitate„Fără de greutate, ea l-a izgonit pentru
că o îngâna”apare metaforic exprimată, făcând aluzie la episodul biblic al căderii din Rai din
cauza înșelăciunii. Odată cu săvârșirea păcatului, au apărut și efectele nefaste. Această idee
este exprimată tot metaforic: „El a devenit apă,/râu și mare,...”. Apa, din perspectiva
nechitiană, semnifică natura trecătoare a existenței umane, respectiv moartea fizică. Astfel,
natura efemeră a existenței umane și a lumii înconjurătoare este alegoric exprimată și în
versurile:„Fierul e ca norul. Bolovanul suav ca ora, ca luna, ca anul.”, „Piatra ...devine
moale/și curge în rotogoale la vale.”, iar vulnerabilitatea umană devine o caracteristică
constantă a omenirii: „Orice sine, oricât ar fi de solid, devine în marele sine lichid.”
Prin urmare, regretul săvârșirii păcatului originar este cât se poate de evident și apare
exprimat prin enumerația: „Plângând, blestemând, aiurând, coborând, a venit”. De altfel,
există o continuă confruntare interioară a omului cu propria sa natură, cu propriile sale
limite, cu propriile sale suferințe: „«I»țipă, «I»se transformă într-o mare enormă, într-un
ocean sângeros.”, și simte că este copleșit de greutatea păcatului:„Atât de greu îi este
greului încât nimeni nu mai poate sta în sine”.
Tot în poezie observăm trimiterea la un alt episod biblic și anume la momentul în care
Arca lui Noe a ajuns pe muntele Ararat:„A venit pe Ararat și cum a venit s-a schimbat”. Acest
fapt poate simboliza speranța că mai există posibilitatea omului de a învăța din trecut și de a
se dedica transformării, devenirii ca ființă spirituală.
 Poezia oferă o imagine-simbol a condiției umane după izgonirea din rai a primilor
oameni, subliniind complexitatea firii umane, dar mai ales continua încercare de a se reuni
cu divinul.

2.2.4. Mitul potopului

Nichita Stănescu, Cântec de leagăn pentru arca lui Noe, Epica Magna,1978

Întitulându-și volumul de poeme lirice „Epica Magna”, respectiv o „iliadă”, Nichita Stănescu
subliniază starea conflictuală, agonică, a viziunii sale, centrată în jurul motivului „luptei”; o „luptă
pentru descifrarea semnelor lumii și structurarea lor într-un alfabet coerent și lizibil 17”, așadar o luptă
cu miza gnoseologică. Gianina Maria-Cristina Picioruș afirma că în acest volum, Nichita se
însingurează în cuvinte și începe să sculpteze în frigul lor – pentru că încearcă să fie un Michelangelo
al ideii – iar cuvintele sunt un spectacol metaforic ce ascunde o dramă interioară profundă” 18

În principiu, dispoziţia ludică a poetului are, simultan, două semnificaţii: una provocată de
refuzul iraţionalului din inima lumii şi alta solară, instituită de plăcerea „copilărească” de a distruge
regulile şi convenţiile de orice natură şi de a reconstrui o altă lume şi chiar o altă limbă: „limba
poezească”. Cele două aspecte complementare susţin dualitatea atitudinii ludice, care se desfăşoară
şi se împlineşte sub semnul râsu’- plânsului: al tragediei vesele şi, respectiv, cel al comediei tragice.

În studiile despre poezia lui Nichita Stăneseu, Ion Pop a insistat asupra celor trei modalităţi
de realizare a jocului nichitastănescian: l. Jocul investit cu o funcţie de de-dramatizare a realului; 2.
Jocul în lume şi, respectiv, lumea ca joc; şi 3. Jocul cu lumea în cadrul căruia „jocul în lume” este
convertit într-un joc livresc al poemului cu el însuşi, al mişcării lui genetice19. În poezia ludică a lui
Nichita Stănescu, influenţele folclorice, de la aşa-numitele frământări de limbă la imaginarul
paradoxal, fuzionează, sub semnul ingeniozităţii, cu cele ce ţin de experienţele de tip manierist şi
chiar și avangardist20: „Calule, dragule, dormi/Dragule, iepure, dormi/ Dormi tu, soldatule,/doarme-ți-
ar gloanțele/ rănită și familia!”.

O categorie specială, din care face parte şi poezia de factură parodic-ludică „Cântec de leagăn
pentru arca lui Noe” o constituie textele în care sunt parodiate anumite procedee de producere a
discursului de tip folcloric. In textul de față, Nichita Stănescu procedează, jucându-se într-o notă fals-
polemică de-a renegarea unui tipar discursiv, la o subtilă izolare (de textura din care fac parte) a
mărcilor formale ale modelului, spre a le supune unui proces de declişeizare, de redresare sau chiar
de reînnoire, în aşa fel încât ,,dublul” pare a fi însuşi modelul în mişcare către un alt ,,anotimp” al
său : „Să te naști din altcineva/ înseamnă a muri în altcineva”. Cuplurile de contrarii se multiplică într-
un regim antitetic, în cadrul căruia fiecare dintre părţile struc-urilor binare se fixează pe fundalul
contrariului său. In pofida opoziţiei lor semantice, termenii acceptă ,,cu bucurie” asocierea,
comportându-se ca şi cum ar fi două faţete ale aceluiaşi gând. Sub aparenţa de „joc absurd”, se
desfăşoară o spectaculoasă acrobaţie verbală ce pune în mişcare uitatele mecanisme ale gândirii
arhaice, care nu separa cele două părţi ale antitezei şi pe care nu o ,,deranja”solidaritate semantică a
termenilor opuşi sau, altfel spus, misterul ambivalenţei ce anulează deosebirea dintre contrarii.

17
Ion Pop, Nichita Stănescu - spaţiul şi măştile poeziei, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p. 225
18
Gianina Maria-Cristina Picioruș, Nichita Stănescu. Fenomenul limbii poezești, Teologie pentru azi, 2010, p.
112-113.
19
Ion Pop, Nichita Stănescu - spaţiul şi măştile poeziei, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p. 170 şi Jocul poeziei,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, p.265.
20
Mircea Bârsilă, Nichita Stănescu. De la jocurile de cuvinte la necuvinte, în Revista de literatură și artă
Euphorion, Sibiu, 2023, p.8 (8-10)
 Observăm că în opera Cântec de leagăn pentru arca lui Noe, poetul parodiază mitul biblic al
potopului pentru a evidenția superficialitatea, ignoranța umană în fața problemelor reale cu care se
confruntă societatea. Însuși titlul pare a fi cu iz ironic, poetul folosindu-se de o specie literară din
folclor unde ludicul joacă un rol esențial, specific copiilor mici, pentru a sublinia inutilitatea arcei lui
Noe, care a salvat „jigodii de plante și parfumați șoareci”. Astfel, povestea biblică devine cadru
alegoric pentru a explora aspecte ale vieții umane, precum suferința, nedreptatea, dar și căutarea
sensului existențial. Străin prin spirit lumii perpetuei metamorfoze, căreia îi aparține prin legea
naturii sale, poetul-luptător se descoperă mereu condamnat ca un Oedip-soldat la o luptă pe care
conștiința morală o interzice, dar pe care legea existenței cosmice o impune fără putință de scăpare.
Astfel, se naște un conflict între existență și înțelegere. Poetul traduce în simboluri o stare lăuntrică
ambiguă,  pe care pare să o lămurească doar pe măsură ce o descrie.

Poemul începe cu o traducere în simboluri a propriei stări lăuntrice, una de agonie continuă,
ce ține de ființarea în lumea sensibilă, o oarbă „devenire întru devenire”, cum afirma Constantin
Noica, ruptă de Legea Marelui Tot: „Noi nu vom fi iertați niciodată/ din eroarea de a fi./ Să te naști
din altcineva/ înseamnă a muri în altcineva”. Poetul apelează la imaginea alegorică a convoiului de
soldați alcoolizați care „plecând spre front, /trecând prin gări/”manifestă o atitudine trădătoare, în
primul rând față de temeiul lor existențial, nefiindu-le teamă de moarte, iar în al doilea rând față de
propria țară, fiind „rănită și familia” . În concepția lui Stănescu, cel căruia nu i-a fost frică să se nască
ar trebui să-i fie frică să se neantizeze. Astfel, cel care nu se teme de moarte este cel care optează
pentru legea astrală și acesta nu ar trebui să dorească să se nască într-un individ terestru. Născându-
se, soldatul s-a integrat condiției pământești, devenind datorită actelor sale un trădător: „în loc de
batistă am o trădare de muci”. Eul liric în ipostaza soldatului rămâne un însingurat ce aspiră la zborul
metafizic. Respectiva dorință l-a contaminat pe soldat ca o „râie”, iar stelele au devenit niște „bube”.

Poetul, condamnând trădarea soldatului, recurge la invective și imprecații: „de nimica ce ești
canalie,”, „Spălați-vă cu un cutremur”, „doarme-ți-ar gloanțele”.

În același timp, se observă lupta interioară a individului cu propria sa identitate sub

opresiunea unui regim totalitar: „starea mea de acum/ băutoare de apă țișnită/ uitătoare de numele
scrise”. Eul liric se revoltă atât împotriva regimului, acuzându-l de provocarea suferinței, de trădare,
de nedreptate, de minciună, de suprimarea individualității, cât și împotriva societății care asistă
pasiv, acceptând manipularea și cenzura, cufundată în ignoranță. Mitul potopului biblic devine
parabolic exprimat, fiind vorba despre un potop metafizic, abisal, al morții, dar atât de necesar, ce ar
avea rolul de a purifica, de a regenera lumea, exact ca în episodul biblic. Ideea apare formulată prin
intermediul unor interogații retorice: „Să salvăm tot cee ce provoacă moartea/gloanțele și gelozia?/
Să salvăm nedreptatea și să apărăm durerea;/ chinul și trădarea?”. Așadar, treptat, și soldatul devine
conștient de propria condiție mizeră și refuză să mai lupte pentru niște principii meschine,
câștigându-și salvarea. Ideea este evidențiată prin recurgerea la motivul biblic al arcei lui Noe, dar al
aspectului științific referitor la atracția exercitată de lună asupra apelor, provocând mareea(flux și
reflux): „Urcă moartea ca apa atrasă de lună/ Viața mea plutește deasupra ei ca o arcă/ Din mine se
va salva numele meu”. Așadar, arca devine o ancoră a speranței și a renașterii în mijlocul unei lumi
tumultoase, cu susul în jos, în care ignoranța, interesul, minciuna, trădarea, calamitățile, opresiunea
regimului totalitar, totul provocând doar incertitudine și haos existențial.

Simbolul soldatului se dovedește a fi valorificat în această poezie atât negativ, cât și pozitiv,
fapt ce generează multiple semnificații care variază în funcție de viziunea personală a cititorului.
Astfel, după Braga, simbolul soldatului oglindește „modificările dispoziției creatoare a poetului 21”. Noi

21
Corin Braga, Nichita Stănescu. Orizontul imaginar, Ediția a III-a, Ed. Tracus Arte, 2013, p. 251.
credem că soldatul și lupta sa pot să simbolizeze călătoria spirituală a oricărui individ care dorește să
se salveze din „potopul” ignoranței, căutând răspunsuri la marile întrebări existențiale, păstrând, în
același timp, legătura cu divinul.

Prin folosirea simbolurilor biblice, Nichita Stănescu pare a te invita la o reflecție asupra
propriilor căutări spirituale, la o meditație asupra existenței umane și a relației cu universul și divinul,
fiind o explorare lirică cu puternice rezonanțe spirituale și morale.

p. 255 orizontul imaginar

Poemul Arca (X,76) rezumă toată această dinamică a urcării şi căderii. Târându-se pe spate
sub cer, ieşind în afara atmosferei terestre, naratorul se simte cuprins de ameţelă şi începe să se
prăbuşească încet, “de parcă/ aş fi atârnat de paraşute”. Suprafaţa pământului nu îl poate opri, şi el
începe să se scufunde, în somn, spre miezul central. Împrejurul său, plantele şi animalele se
descompun într-un ocean protoplasmatic, pe suprafaţa căruia corpurile plutesc asemeni unei flote de
corăbii fantomă. Supravieţuind ca prin minune acestui potop ce a înghiţit eurile individuale, văzându-
şi propriul trup plutind ca o arcă undeva deasupra sa, naratorul rămâne să rătăcească amnezic în
acest ocean al inconştientului colectiv.

După cum se vede, cosmosul sensibil este corelativul imaginar al inconştientului ca întreg, iar
constelaţiile sale simbolice corespund câte unui palier al acestuia din urmă. Regnul vegetal, amplasat
în spaţiul intermediar între lumina cunoaşterii şi beznele subterane, este un simbol global pentru
amintiri, reverii, visuri. Regnul animal va simboliza impulsurile, pasiunile, sentimentele. Amândouă
aceste loturi ar alcătui, folosind terminologia lui Jung, inconştientul personal. Elementul teluric,
cristalele minerale şi plasma materiei, în schimb, se leagă de inconştientul colectiv, de engramele
rasei, de arhetipurile mitice.

Pentru ca prăbuşirea din cer spre centrul pământului să nu îl facă să se în plasma amorfă a
speciei, naratorul se refugiază în acelaşi trup–receptacul, numit metaforic “ urât mirositoarea arcă a
lui Noe”. Imaginea arcei apărea şi în poemul Arca (X, 76), simbolizând “vasul” care salvează eul din
oceanul destructurant al lavei materiei.

Izgonirea din rai 97-98

 Anamorfează- perspectivă deformată

Deriziune-derâdere

Contingent-întâmplător, omogen

https://dokumen.tips/documents/cartea-lui-mirdad-mikhail-naimy.html

O carte din literatura universală, despre Arca lui Noe

Izgonirea din rai 246, 247

Cain și Abel – 191,202

Axios –cina cea de taină, 197

Albastru –p.120

Alb-p.129,130

Zidul-p133

Îngeri-163

Stea-166

Tei, cireșe 237

Ochiul-p.139

Cina cea de taină, 206

Apa,

Mântuirea în cuvânt,317

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ, FARMACIE, ȘTIINȚE ȘI

TEHNOLOGIE „GEORGE EMIL PALADE” DIN TÂRGU MUREȘ

ȘCOALA DOCTORALĂ DE LITERE, ȘTIINȚE UMANISTE ȘI APLICATE

DOMENIUL: FILOLOGIE

Potopul i-a obsedat, în poezie, pe Bacovia și Blaga, dar îl regăsim și la Arghezi sau

Ion Barbu.
Eul liric se află într-o permanentă confruntare cu sinele gânditor și creator.Poeticul
este nedefinit, luând naștere un nou limbaj liric, necuvintele. Se oferă o perspectivă ironică,
ludică a realului. Elementele abstracte sunt exprimate foarte concret, dispărând limita dintre
cele două, astfel că poezia are mai multe nivele de semnificație; Limbajul liric este ambiguu
până la nefiresc și ermetic.

Raza este trimisă de către divinitate spre oameni, ca o săgeată inversată, al cărei vârf e
impregnat cu otrava nostalgiei metafizice. Raza este o scară a lui Iacob desfăşurată din cer spre
pământ, ce permite urcarea
„Cuvintele, din punctul de vedere al
artei, sunt cea mai rezistentă parte a biologiei
umane. Ele supravieţuiesc. Prin ele insul ca-
pătă nemurire, capătă viaţa fără de moarte.
Ele au forma cea mai puţin materială cu cel
mai mare conţinut abstract. (Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, op.
cit., p. 18. ) „fără poezie omul nu s-ar distinge de neant” p.63