1

Cărţile didactico-poetice
Chestiuni introductive

Denumirea și enumerarea cărților. Cărțile didactico-poetice sunt așezate după cărțile istorice
în LXX și în Biblia sinodală. Toate aceste cărți sunt poetice din punct de vedere al formei sau
genului lor.

Poezia VT este lirică (exprimă sentimente de bucurie, tristețe etc.) sau didactică (cuprinde
sfaturi, avertismente). Cărțile care cuprind sfaturi despre dobândirea înțelepciunii se numesc cărți
didactice sau sapiențiale (sapientia = înțelepciune în latină).

Cărțile (canonice) didactico-poetice ale VT:

1) Iov
2) Psalmii
3) Proverbele
4) Eclesiastul
5) Cântarea cântărilor
6) Plângerile
Cărți necanonice (anaghinoskomena) didactico-poetice sunt: Înțelepciunea lui Solomon,
Înțelepciunea lui Isus Sirah.

Poezia ebraică. Ca şi alte popoare, evreii au cultivat poezia. Poeziile le-au rostit şi, îndeosebi,
le-au cântat în multe din împrejurările cotidiene: la muncă, la nunţi, cu prilejul biruirii
dușmanilor etc. Pe lângă poezia profană, vechii evrei au cultivat și poezia religioasă: ei i-au adus
slavă lui Dumnezeu prin cântări poetice, numite psalmi. Astăzi cunoaştem şi poezii religioase ale
altor popoare din Orient. Cu toate acestea, doar în Israel poezia religioasă a atins culmile artei
religioase poetice. Fiind inspiraţi de Duhul Sfânt, psalmii biblici au dăinuit până astăzi, în vreme
ce poezia profană din Israelul antic ne este mult mai puțin cunoscută.
Din punct de vedere formal, caracteristica principală a poeziei ebraice se referă la rima
versurilor. Vechii evrei nu au urmărit rima cuvintelor, ci rima ideilor (paralelismul membrelor).
Din punct de vedere formal, paralelismul membrelor e de trei feluri: sinonimic, antitetic şi
sintetic.
1 Paralelism sinonimic avem acolo unde două sau mai multe stihuri exprimă o idee sinonimă cu
alte cuvinte:
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu
Şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.” (Ps 18,1)

2 Paralelism antitetic se observă acolo unde într-un stih se exprimă o idee şi în următorul o idee
opusă (contrară).
„Fiul înţelept este bucuria tatălui său,
Iar fiul nebun e întristarea mamei sale.” (Prov 10,1)
 2

3 Paralelism sintetic este mai greu de observat și uneori se confundă cu proza. Despre el vorbim
atunci când într-un stih se exprimă o idee iar în cele următoare se adaugă ceva la prima afirmaţie.
„Desăvârşită e Legea Domnului Ea reînsufleţeşte sufletul
Credinciosă e mărturia Domnului Ea înţelepţeşte pe cei simpli.” Ps 18,8

În „Plângerile lui Ieremia” se întâlnește poezia alfabetică, în care fiecare stih începe cu o literă a
alfabetului ebraic. Este o tehnică poetică pretenţioasă şi rară în cărțile didactico-poetice. Vezi si
Ps 118 (119 TM)

Fenomenul sapienţial în Vechiul Orient şi în Israel. Preocuparea pentru înţelepciune a

constituit un fenomen nu numai în Israelul biblic, ci şi în întregul Orient antic, din Mesopotamia
până în Egipt, precum şi în Grecia şi Roma antică.

Definiţie: 1 înţelepciunea este cunoaşterea practică despre viaţă

2 înţelepciunea este arta de a duce o viaţă cumpătată şi fericită, o şcoală a vieţii.
Înţelepciunea nu este acelaşi lucru cu cunoaşterea. Un om care cunoaşte multe nu e neaparat un
om înţelept. Înţelepciunea se bazează pe experienţă şi presupune şi experienţa înaintaşilor. Cea
mai cunoscută şi apropiată scriere de cartea Proverbelor provine din Egipt - „Învăţăturile lui
Amenenope”, datând din secolul XVIII î.Hr. Scrieri apropiate de cartea Iov se cunosc din
Mesopotamia.
Specific înţelepciunii lui Israel, spre deosebirea de înţelepciunea popoarelor străine, este
caracterul religios-teologic. Înţelepciunea este orientată atât vertical cât şi orizontal. Orizontal =
expune principiile vieţii interumane şi postulează că orice faptă umană îşi are şi răsplata. Vertical
= toată înţelepciunea vine de la Dumnezeu, căci „începutul înţelepciunii este frica de
Dumnezeu”.

Genurile de înţelepciune în Israel

 înţelepciunea populară. De-a lungul istoriei Israel a cunoscut forma de viaţă rurală şi a
căutat să dezvolte reguli pentru viaţa social-comunitară. Ele plecau de la observarea
fenomenelor naturii, de la cunoaşterea calităţilor şi defectelor umane. Înțelepciunea
populară avea ca obiectiv primar o viaţă comunitară și socială normală.
 Înţelepciunea de curte a apărut odată cu regalitatea. A fost necesară în dezvoltarea unui
aparat administrativ şcolit care să deservească instituţia regală. Şcoala sapienţială de la
curte forma funcţionarii de stat (atribuţii diplomatice, administrative). Aici s-a folosit
mult şi înţelepciunea altor popoare, îndeosebi cea egipteană.
 Înţelepciunea teologizată reflecţa teologică despre înţelepciune.
Primele două au mai degrabă un caracter profan, fiind inspirate din problemele cotidiene.
În Israel s-a mărturisit că înţelepciunea nu este un produs uman, de unde şi preocuparea
de a stabili raportul între înţelepciunea umană şi cea dumnezeiască. Această reflecţie
teologică a afirmat că punctul culminant al înţelepciunii a fost revelarea Torei.
 3

Forme literare ale înţelepciunii biblice în Biblie. Cea mai răspândită este proverbul = formulare
scurtă, caracterizată de obicei de un paralelism antitetic. („fiul înţelept e bucuria tatălui său, fiul
nebun e întristarea mamei sale.”). Ideea cea mai frecventă a lor este că acela care face bine va
afla, la rândul său, bine, pe când cel care face rău o va duce rău.

Mai întâlnim în Sfânta Scriptură discursul didactic sapienţial. De obicei în cartea Pilde e
introdus prin: „ Fiul meu, ia aminte la cuvintele mele...” apoi se transmite o învăţătură.

Poezia didactică e întâlnită în Psalmi (Ps 1 „Fericit bărbatul...”), dar mai ales în Iov și
Ecclesiast.

Naraţiunea didactică o găsim în Facere (istoria lui Iosif în Egipt) sau în cartea Tobit. Sunt
novele care transmit învăţături prin exemple umane. Sunt adevărate studii de caz ce oferă
cititorilor modele comportamentale.

Bibliografie:
Vasile Tarnavschi, Introducere în sfintele cărți ale Testamentului Vechiu, Cernăuți 1928,pp. 481-
492.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 324-331 (1985).
D. Abrudan, Cărţile didactico-poetice ale Vechiului Testament, Editura Universităţii „Lucian
Blaga” Sibiu, 2001 (ediţia a 2-a la Editura Andreiana, Sibiu, 2006), pp. 7-18.
 4

Cartea Iov

Numele cărţii provine de la personajul principal al ei, Iov (bAYai). Etimologia numelui nu e
precis stabilită, dar în ebraică verbul „bya” însemnă „a fi duşmănit a duşmăni”). Sensul pasiv
corespunde cu destinul lui Iov. Dreptul Iov e pomenit în 6 mai în calendarul ortodox.

Structura cărții (42 capitole):

 Prolog: cap 1-2; este scris în proză

 Secţiune centrală: cap 3-42, 6; această secţiune este scrisă în poezie ebraică
 Epilog: cap 42, 6; sfârşit în proză

În Septuaginta există şi un adaos, dar el este apocrif („Despre viaţa şi originea lui Iov”).

Despre autor nu ştim prea multe, întrucât în introducere nu se fac referiri la autorul acestei
scrieri. De aceea în iudaismul antic şi mai apoi la Sfinţii Părinţi au fost propuse diferite persoane
ca autor, și nu întotdeauna de origine iudaică. Unii considerau că însuși Iov ar fi scris cartea.
Alții o atribuiau lui Moise sau socoteau că autorul ei a trăit în lumea arabă și a scris în această
limbă iar Moise ar fi tradus scrierea. Alţii au spus că profetul Ieremia ar fi autorul cărţii sau
autorul a trăit în preajma exilului babilonean.

Astăzi, cei mai mulţi cercetători spun că ea ar fi apărut în perioada post-exilică. Prologul și
epilogul se deosebesc de secțiunea centrală şi prin lumea pe care o înfăţişează: o lume
patriarhală, în care Iov este un bogat proprietar de animale, capul familiei și stăpân peste multe
slugi – așadar tipul ideal al unui patriarh biblic. În secţiunea centrală avem o altă lume: un mediu
al civilizaţiei urbane în care se discută despre suferinţă, în care cunoştinţele naturale și
geografice despre lume sunt avansate. De aceea s-a afirmat despre compoziţia cărţii că autorul
cărţii poetice nu a făcut decât să continue o istorie mai veche a lui Iov, scrisă în proză, pe care a
folosit-o ca prolog şi epilog pentru creaţia sa.

Contextul cărţii Iov în literatura vechiului Orient. Tema principală – problema suferinţei
omului drept – a frământat şi alte popoare din vechiul Orient. În cazul egiptenilor, problema nu
s-a pus atât de acut, întrucât moartea nu era sfârșitul existenței în concepția lor. În paranteză
trebuie însă spus că, în Egiptul antic, viața după moarte trebuia asigurată prin rituri funerare
costisitoare, ceea ce însemna că nu mulți puteau să spere la un asemenea destin privilegiat. Dar
în Mesopotamia nu exista o credință în viața după moarte. Cu atât mai gravă apărea astfel
nedreptatea din lume și suferința unui om drept pentru asiro-babilonieni. Nu e de mirare că aici
s-au scris mai multe texte sapiențiale care tratează problema suferinței dreptului, fiind apropiate
 5

ca univers de gândire de cartea Iov. (În românește aceste scrieri se găsesc în A.Negoiță,
Gândirea asiro-babiloniană în texte).

Prologul relatează istoria lui Iov, un om exemplar pentru dreptatea sa, care a trăit cândva în
necunoscutul ţinut Uz (Arabia?). Calităţile sale sunt prezentate în primul capitol. La el, bogăţia
materială şi virtuțile sufletești fac casă bună. El apare ca un model de om drept, care trăieşte în
armonie cu Dumnezeu şi cu semenii.
La un moment dat, peste el se abat nenorociri şi pierde totul: avere, slugi, copii. În final e lovit de
o boală cumplită a trupului (pesemne lepră) și se retrage pe o grămadă de gunoi, plin de bube şi
de răni. Femeia sa îl îndeamnă să renunţe la credinţa în Dumnezeu, să îl blesteme și să moară. La
auzul acestora, Iov îşi ceartă soţia şi-i spune: „ Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele
Domnului binecuvântat!”. „Dacă am primit cele bune nu se cuvenea oare să primesc şi cele
rele?”.
Tot în prolog se prezintă şi cauza suferinţei lui Iov. Aceasta se decide în cer, unde Satan îi cere
lui Dumnezeu să-l îngăduie să-l lovească pe Iov. El insinuează că Iov e credincios doar pentru că
l-a înzestrat peste măsură; însă dacă Dumnezeu i-ar lua tot, Iov s-ar lepăda de El. În mod
paradoxal, Dumnezeu acceptă ca Iov să fie încercat. El îngăduie aceasta pentru ca omul să
înţeleagă că adevărata credinţă nu ţine de avere sau bunăstare şi pentru a oferi modelul atitudinii
juste a dreptului încercat prin suferinţă.
Secţiunea centrală prezintă un Iov care nu mai are putere să rabde. El îşi deschide gura pentru a
da glas plângerii sale. Trei prieteni, Elifaz, Bildad şi Ţofar, care au venit să-l mângâie, încearcă
să-i dea mângâiere și să-l întărească prin cuvinte. Cuvântările lor și cuvântările lui Iov se succed.
Cuvântările lui Iov sunt despre suferinţa umană în general şi despre suferinţa omului drept în
special. Iov nu se știe vinovat cu nimic. Drama lui e amplificată din două motive:
 Iov e monoteist. Într-o lume politeistă, suferința e pusă pe seama unei divinități ostile
unui individ, dar există altele la care omul poate să caute ajutor. Pentru Iov suferinţa nu
poate să vină decât de la Dumnezeu
 Iov nu poate să înţeleagă cum un Dumnezeu a cărui iubire a cunoscut-o toată viaţa devine
acum un Dumnezeu care nu-i răspunde la rugăciuni și se comportă ca un dușman al său.
Suferinţa lui nu-i doar fizică ci şi sufletească: aceea că Dumnezeu l-a părăsit.
De aceea și stările prin care trece sunt contradictorii. Sunt cele mai profunde gânduri despre
suferinţă în cuvintele sale.
Uneori afirmaţiile lui se situează la limita dintre credinţă şi necredinţă. Astfel, Iov îşi doreşte
moartea, pentru că doar atunci omul scapă de chinurile vieții (cap 3,20-26). În plângerile sale Iov
îl compară compară pe Dumnezeu cu un gardian care nu-i acordă o clipă de răgaz celui care
suferă. Dumnezeu este comparat cu un vânător sau un vrăjmaş. (16,11-14; 19,6-11; 9,12-24).
Dar plângerea lui Iov este şi o rugăciune după Dumnezeul care l-a creat și i-a dat o viață fericită
(10, 8-12). Își dorește să fie ascuns undeva, până când Dumnezeu va redeveni acela pe care el îl
ştia. Singurul ascunziș la care se gândește este locuinţa morţii (14, 13-15). În 19,23-27 întâlnim
aceeaşi dorinţă a lui Iov de a muri, cu speranța de a reveni la viaţă apoi, chemat de Dumnezeu. E
 6

o afirmare (poate încă timidă) a nădejdii în înviere, fundamentată pe absurditatea ideii că viața se
sfârșește prin moarte.
Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această
piele a mea ce se destramă.

În final, văzând că prietenii nu-i oferă alinare ci dimpotrivă, au ajuns să creadă că a păcătuit şi de
aceea suferă, Iov face apel la judecata lui Dumnezeu.
În acest punct sunt introduse cuvântările unui al patrulea prieten, pe nume Elihu (Cap 31, 35-40).
În cele 4 discursuri el îi mustră pe prietenii lui Iov pentru că nu-i pot da un răspuns pe măsură. Pe
Iov îl ceartă pentru plângerea lui, susţinând că omul nu poate să priceapă sau să ceară socoteală
lui Dumnezeu pentru suferinţa sa.
Imediat mai apoi apare însuşi Dumnezeu în faţa lui Iov, și îi vorbește în două cuvântări (cap. 38-
41). El nu răspunde la întrebarea lui Iov despre cauza suferinței sale, ci vorbeşte despre măreţia
şi tainele creaţiei, pe care niciun om nu poate să le cuprindă; despre făpturile Sale, dintre care
două – behemot şi leviatan – nu au asemănare și nu pot fi controlate de om. În urma acestor două
cuvântări, Iov se resemnează, mărturiseşte că a greşit spunând cuvinte nesăbuite despre
Dumnezeu şi se smereşte total în faţa Creatorului său, în praf şi cenuşă (42,1-6).
Epilogul prezintă restaurarea lui Iov. El îşi redobândeşte de la Dumnezeu bogăţia şi are mai
mulţi copii. Iov moare bătrân şi încărcat de zile.

Cauza și rostul suferinței umane.

Cartea Iov nu oferă un răspuns unic la întrebarea cu privire la cauza suferinței.
În prolog, diavolul apare ca responsabil pentru suferinţa umană. Omul drept o acceptă fiindcă
știe că suferința nu survine fără voia lui Dumnezeu.
În cuvântările sale Iov socotește că suferința vine de la Dumnezeu; dar ea nu are justificare
pentru cel drept, e absurdă și nu are vreun rost.
În discursurile prietenilor apar mai multe explicații posibile ale suferinței: 1 suferința e urmare a
păcatelor; 2 suferinţa face parte din natura umană; 3 suferința este o formă de pedagogie divină;
4 suferinţa este o încercare a credinţei celui drept. Ea îl apropie pe om de Dumnezeu
În cuvântările Domnului, suferința este asemănată cu creația: operă a lui Dumnezeu, ea rămâne o
taină pentru om, care este prea mic ca să o poată înțeleagă deplin. Taina creației este o metaforă a
tainei suferinței umane.
În fond, fiecare dintre aceste explicații e corectă. Cauza și rostul suferinței diferă, de la caz la
caz.

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 507-523.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 343-357 (1985).
D. Abrudan, Cărţile didactico-poetice ale Vechiului Testament, pp. 19-40.
 7

Cartea Psalmilor
Chestiuni introductive

Numele cărții. Psalmii sunt cântări religioase ale vechilor iudei. Ei poartă şi mai multe denumiri
în textul ebraic: tehilim – laude; tefilot – rugăciuni; mizmor- cântare acompaniată de instrument;
şir – cântare cu vocea.
Denumirea ebraică a cărţii: SEFER TEHILIM – Cartea laudelor.
Prin traducerea greacă a LXX, cartea în care sunt cuprinși psalmii a primit numele de
PSALTIRE, de la un instrument muzical pe care grecii îl numeau psalterion.

Numerotarea psalmilor. Între Psaltirea din Septuaginta şi cea din Biblia ebraică există diferenţe
ce ţin de împărţirea şi numerotarea psalmilor:

Textul masoretic Septuaginta (LXX) Obs.

1-8 1-8 Numerotare identică

9-10 9 În Septuaginta psalmii 9 şi 10

formează un singur psalm, Ps 9

11-113 10-112 TM=LXX+1

114-115 113 În Septuaginta psalmii 114 şi 115

formează un singur psalm, Ps 113

116 114-115 Psalmul e divizat în doi psalmi în

LXX

117-146 116-145 TM=LXX+1

147 146-147 Psalmul e divizat în doi psalmi în

LXX

148-150 148-150 Numerotare identică

Septuaginta conține un psalm suplimentar, psalmul 151, care e necanonic.

Titlurile psalmilor. Cei mai mulţi psalmi au în introducere un titlu. Titlurile aveau scopul de a
arăta cui îi aparţine psalmul (ex: mizmor ledavid – un psalm al lui David sau pentru David). Alte
titluri se referă la situaţia în care a fost compus psalmul respectiv (ex: un psalm al lui David când
 8

fugea de fiul său Abesalom). Psalmii cu titlul Aliluia sunt psalmi liturgici, pe care noi îi folosim
la laudele Utreniei. Psalmii treptelor (cântările treptelor) erau cântaţi de pelerinii care veneau la
Ierusalim, în timp ce urcau scările curților care împrejmuiau templul. Alte titluri se referă la
instrumentul şi la modul cum trebuie interpretată cântarea.
Între Septuaginta şi Biblia ebraică există și diferenţe ce ţin de traducerea titlurilor. Mai ales acolo
unde titlurile cuprindeau indicaţii despre cântăreţi, instrumente sau modul de interpretare,
traducătorii LXX n-au mai știut la ce se referă acești termeni tehnici care țineau de epoca
preexilică.

Structura cărții și semnificația ei . Psaltirea cuprinde 150 de psalmi. Ea poate fi împărțită în

cinci părți sau cărți mai mici, fiecare având în încheierea o doxologie. După numerotarea din
Biblia ebraică, aceste părți sunt:

Cartea I: (ps. 3–41), cu doxologia: ”Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel din
veac şi până în veac. Amin. Amin.”

Cartea a II–a: (ps. 42–72), cu doxologia: ”Binecuvântat este Domnul Dumnezeu,

Dumnezeul lui Israel, singurul care face minuni; Şi binecuvântat este numele slavei Lui în veac
şi în veacul veacului; Şi se va umple de slava Lui tot pământul. Amin. Amin.”

Cartea a III–a: (ps. 73–89), cu doxologia: ”Binecuvântat este Domnul în veci. Amin.
Amin”.

Cartea a IV–a: (ps. 90–106), cu doxologia: ”Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui
Israel, din veac şi până în veac; tot poporul să zică: Amin.Amin.”

Cartea a V–a: (ps. 107–150), fără Doxologie.

Ps 1 și 2 sunt așezați ca o introducere a întregii Psaltiri, sugerând cum ar trebui citită ea.
[Teme: „Tora” (Ps 1) și „Mesia”(Ps 2)]

Această împărţire aparţine vechilor evrei, după cum mărturiseşte Fericitul Ieronim: ”In quinque
volumina Psalterium apud Hebraeos divisum est”1. Ea datează din perioada post-exilică şi e
foarte probabil că s-a urmat împărţirea în 5 cărți a Pentateuhului. În comentariile rabinice,
legătura între Tora şi Psalmi este tâlcuită astfel:
«Moise le-a dat israeliţilor cele 5 cărţi ale Torei, iar David le-a dat israeliţilor cele cinci cărţi ale psalmilor.»
Astfel, în concepţia iudaică, psalmii sunt răspunsul lui Israel la Legea dată de Dumnezeu.
Această concepţie rezultă şi din alegerea psalmului cu care începe Psaltirea. Psalmul 1 afirmă că
Tora este fundamentul vieţii pentru orice iudeu credincios. Doxologiile sugerează că răspunsul
adecvat la primirea Torei este preamărirea lui Dumnezeu. Ps 2 lasă să se înțeleagă că Psaltirea
trebuie citită ca o carte despre Mesia.

1
Epistola a XXVI-a către Marcellin, P.L., XXII, 431.
 9

Autorii Psaltirii. În antichitate Psaltirea era atribuită în întregime regelui David. Opinia era
susţinută prin faptul că mulţi psalmi îl menţionează în titlu ca autor. Deasemenea, în cărţile
istorice îl întâlnim pe David cântând psalmi din harpă sau ni se spune că el a compus psalmi și a
organizat cântarea liturgică a psalmilor la locașul sfânt.
Însă faptul că David nu este autorul întregii Psaltiri se constată chiar din titlurile psalmilor, care
menționează şi alţi autori: Asaf, Core, fiii lui Core, Heman Esraheul, Etan Esraheul, Solomon și
chiar Moise. Şi în exil s-au compus psalmi, cum e cazul psalmul 136 – „La râul Babilonului”.
Așadar, nu toţi psalmii sunt scrişi de David. Însă David trebuie privit drept iniţiatorul unui
fenomen religios-cultural care s-a transmis neîntrerupt în istorie, până în zilele noastre: cântarea
cultică a rugăciunilor numite psalmi. Fiind și inițiatorul colecționării psalmilor, David poate fi
socotit autorul spiritual al Psaltirii.
Cartea Psalmilor este o colecție de psalmi a cărei formă finală s-a fixat după exilul babilonian.
Această colecție a fost alcătuită pentru a fi cartea de rugăciune a comunității iudaice postexilice,
foloosită în cultul public, la Templu, dar și în rugăciunea particulară a credincioșilor.
La baza cărții stau colecţii de psalmi din perioada regalității, la care s-au adăugat psalmii alcătuiți
în timpul și după exilul babilonian. Sunt cazuri în care psalmi preexilici au fost completați în
perioada postexilică.
Prima carte a psalmilor 2-41 aparţine timpului lui David. A doua şi a treia parte (42-72; 73-89)
aparţin timpului regalităţii. În timpul regelui Iezechia s-au alcătuit colecţii de cântări și pilde.
Atunci a avut loc cucerirea regatului Israel de către asirieni. Cei care s-au refugiat în regatul Iuda
au adus cu ei şi cântările religioase de aici.
A patra şi a cincea parte s-au finalizat în perioada exilului şi în perioada post-exilică, când Ezdra
şi Neemia au avut un rol deosebit în restaurarea național-religioasă a iudaismului.

Clasificarea psalmilor. Diversitatea psalmilor i-a făcut pe exegeţi să identifice mai multe clase
de psalmi. Există o împărțire mai generală a psalmilor, în psalmi de laudă, psalmi de implorare
(plângeri) şi psalmi didactici. Mai detaliat, putem deosebi:
-Psalmii de laudă sau imne închinate lui Dumnezeu, pentru creaţia şi pentru providenţa Sa (103)
-Psalmii împărăţiei (95-99), care încep prin cuvintele „Domnul a împărăţit...” și afirmă că
Împăratul lumii este Domnul.
-Cântările Sionului (45, 47, 75) exprimă admiraţia faţă de Ierusalim şi faţă de templu.
-Psalmii treptelor (vezi mai sus)
-Psalmii regali sau de întronizare (2; 109; 20 ș.a.) erau intonați la întronizarea regilor în
Ierusalim.
-Psalmii de implorare sunt rugăciuni adresate lui Dumnezeu în situaţii de apăsare, necaz şi
suferinţă, prilejurile fiind diverse: boala, prigonirea de un vrăjmaş, ameninţarea unui război. De
multe ori după plângere urmează o mulţumire adusă lui Dumnezeu.
-Psalmii didactici evocă istoria lui Israel şi intervenţia Domnului; asemenea psalmi erau citiţi în
cadru liturgic sau la sărbători (104; 105). Alţi psalmi didactici conţin sfaturi, îndrumări
referitoare la conduita omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, ei asemănându-se cu pildele.
 10

Recepţia creştină a psalmilor. Psaltirea este cea mai citită carte din Vechiul Testament de către
credincioşii Bisericii. Importanţa psalmilor pentru învăţătura de credinţă creştină o descoperă
Mântuitorul după Înviere (Luca 24,44). El le explică celor doi ucenici de pe drumul spre Emaus
că toate cele ce i s-au întâmplat erau scrise în Lege, Profeţi şi Psalmi. De aceea Apostolii şi
Evangheliştii au citit cu alţi ochi psalmii după Pogorârea Duhului Sfânt și întemeierea Bisericii.
Ei au recunscut în mulţi psalmi profeţii despre viaţa, patimile, moartea, învierea şi înălţarea
Domnului.
Vom întâlni în Noul Testament multe citate din Psalmi, începând de la Naşterea Mântuitorului şi
până la Înălţarea la cer (de ex., la botezul Domnului, cuvântul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu,
întru care am binevoit” e în strânsă legătură cu psalmul 2,7 – „Tu ești fiul Meu, Eu astăzi Te-am
născut.”) Psalmii apar şi în rugăciunile lui Iisus din felurite împrejurări. La intrarea în Ierusalim,
el citează psalmul 8 „din gura copiilor şi a celor ce sug ţi-ai pregătit laudă”. La Cina cea de taină
Mântuitorul și apostolii au cântat psalmi de laudă (Mc 14,26). Apostolii, când propovăduiesc
moartea şi învierea lui Hristos, se referă de multe ori la psalmul 117 („El este piatra din capul
unghiului pe care au nesocotit-o ziditorii”). Chiar şi cuvintele Mântuitorului de pe cruce - „Eli,
Eli, lama sabahtani” – sunt luate din Psalmul 21. La fel și împărțirea hainelor Sale: „Împărţit-au
hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi”.

În mod uzual, în teologia creştină următorii psalmi sunt consideraţi psalmi mesianici: 2; 15; 21;
44; 71 şi 109. Mai există şi alţi psalmi socotiţi indirect mesianici sau tipic mesianici: 34; 68 ș.a..
În aceştia nu se face referire directă la Persoana Mântuitorului ci la personaje sau evenimente
care pot fi considerate tipuri: ale Mântuitorului („dreptul” din Ps 8; 23 ș.a. se referă și la Dreptul
prin excelență – Iisus Hristos) sau ale unor evenimente din viața Sa (prigonirea dreptului).
În spiritualitatea ortodoxă Psaltirea s-a impus ca fiind cea mai apropiată carte de sufletul
credinciosului. Cuvinte alese de prețuire a psalmilor se găsesc în scrierile sfinților părinți:

Sf. Vasile cel Mare: „Început pentru începători, psalmul este creștere pentru cei care progresează
pe cale virtuții și sprijin pentru cei care merg pe calea desăvârșirii.”
Sfântul Ioan Hrisostom: „Toate cărţile Scripturii cuprind lucruri de preţ, dar Psaltirea are ceva
mai mult.”

Psaltirea e carte de cult în Biserica Ortodoxă. Ea e citită în întregime în cult, fiind împărțită în 20
de catisme. Nu există slujbă, Taină sau ierurgie a Bisericii care să nu conțină psalmi, fie în
întregime, fie stihuri din psalmi.

Scopul vieţii umane după Psaltire. Numele Psaltirii în Biblia ebraică este „Cartea laudelor”,
deşi nu conţine numai imne de laudă. Totuşi, caracterul laudativ s-a impus şi a definit în cele din
urmă Psaltirea ca o carte de preamărire adusă lui Dumnezeu. De altfel şi în psalmii de plângere
există de obicei în final o laudă doxologie adusă lui Dumnezeu.
 11

În mai mulţi psalmi apare ideea că „cei morţi nu-L laudă pe Dumnezeu” (113,25). Această
afirmaţie nu este una despre starea omului de după moarte ci din ea trebuie dedusă afirmaţia
contrară: doar cei vii îl laudă pe Dumnezeu (118,175; 117,17). Cu alte cuvinte, viața umană
poate fi sau chiar trebuie înțeleasă ca preamărire a Domnului. Scopul vieţii umane este
preamărirea lui Dumnezeu. A nu-L preamări pe Dumnezeu echivalează cu starea de moarte în
viaţă (moarte spirituală). Dumnezeu e preamărit pentru creaţia Sa, pentru grija Sa providențială
față de lume, pentru neîncetata milă şi iubire pe care a arătat-o poporului Său, pentru izbăvirea
fiecărui om din necaz, suferinţă, strâmtorare, boală etc.

Psalmii de blestem. Există câţiva psalmi care, prin afirmaţiile lor, pot să contrarieze pe orice
creştin şi chiar să-i smintească pe unii. În aceşti psalmi, cel care se roagă nu invocă milă şi iubire
faţă de aproapele, ci răzbunarea şi pedeapsa divină asupra vrăjmaşului. (34; 58; 68,26 ş.u.; 108:
aici unii exegeţi iau blestemele ca afirmaţii ale vrăjmaşilor asupra celor credincioşi.) Mai există
unii psalmi ce invocă pedepsirea vrăjmaşilor de către Dumnezeu, dar vrăjmașii sunt în aceste
cazuri duşmanii poporului Israel (73; 79; 82).
Problema pe care o ridică acești psalmi pentru creştini a fost sesizată încă din antichitate.
Blestemul și dorința de răzbunare sunt contrare legii fundamentale creștine – iubirea, chiar și față
de vrăjmași. De aceea unii au cerut înlăturarea lor din Psaltire.
Cum trebuie înțeleși acești psalmi? Cum se justifică locul lor în Sfânta Scriptură?
1) Cel mai adesea Sfinţii Părinţi au citit aceste invocări nu ca imperative (de ex.: „să se întuncece
ochii lor...”) ci ca profeții (de ex.: „se vor întuneca ochii lor”) care anunță că vrăjmașii își vor
primi plata pentru faptele lor rele.
2) Ei reproduc starea spirituală și morală dinaintea revelației creștine, în care omul este încă
nedesăvârșit.
3) În multe cazuri ei sunt rostiţi din starea de victimă a omului simplu, sărac şi lipsit de ajutor,
aflat în faţa unui asupritor puternic, care îşi permite orice în societatea lui. Într-o astfel de lume,
doar Dumnezeu poate să-i facă dreptate celui năpăstuit.
4) În alte situaţii se observă că duşmanul este oarecum spiritualizat, el apărând ca o întruchipare
a răului. Nu fără temei creştinii văd în vrăjmaşul omului din psalmi pe diavol.

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 492-507.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 331-343 (1985).
D. Abrudan, Cărţile didactico-poetice ale Vechiului Testament, pp. 41-91.
Septuaginta 4/I, Polirom 2006, pp. 13-39.
 12

Cartea Pildelor

Numele cărţii. Cartea Pildelor sau Proverbele, așa cum e numită în Biblia românească, are în
Biblia ebraică titlul „Mişle Șelomo ben David melech Israel” (Proverbele lui Solomon, fiul lui
David, regele lui Israel). În limba greacă, în LXX, cartea se numeşte „paroimiai Salomontos”
(Pildele lui Solomon). Cuvântul ebraic lv'm' mașal provine etimologic de la verbul omonim, care
are sensul de „a asemăna”. Prin mașal poate fi desemnată în VT o sentință scurtă, adică un
proverb, dar și un text poetic mai lung, adică o parabolă (ex.: Iez 17,2 ș.u.), formă pe care o
regăsim mai ales în Evanghelii.

Structura cărții (31 capitole):

1-9 Pildele lui Solomon (prefațate de 1,1-6 Prolog și 1,7 motto sau rezumat al cărții)

10-22,16 Pildele lui Solomon

22,17-24,22 Cuvinte ale înţelepţilor

24,23-34 Proverbe ale înţelepţilor

25-29: „Şi acestea sunt Pildele lui Solomon adunate de oamenii lui Iezechia”

30 – Cuvintele lui Agur

31- Cuvintele lui Lemuel

Se pot observa în carte trei colecții de proverbe ale regelui Solomon. Prima e prefațată de un
prolog care se încheie prin afirmarea principiului care sintetizează întreaga carte: „Începutul
înțelepciunii (hochma, ebr.; sofia, gr.) este frica de Dumnezeu” (1,7).

Despre autor şi compunerea cărţii. Tradiţia iudaică atribuie lui Solomon trei cărţi: Cântarea
Cântărilor, Pildele şi Eclesiastul (în tinereţe: Cântarea Cântărilor; la maturitare: Pildele; la
bătrâneţe: Eclesiastul). Această tradiţie a fost preluată şi de Biserica Creştină, adăugând şi alte
cărţi care se află doar în Septuaginta (Înţelepciunea lui Solomon).

O parte dintre proverbe sunt pe drept cuvânt atribuite lui Solomon. Cărțile istorice ale Vechiului
Testament au păstrat imaginea de înțelept fără egal a regelui și menționează preocuparea sa de a
alcătui proverbe (3R 3-4):
Şi era înţelepciunea lui Solomon mai presus de înţelepciunea tuturor fiilor Răsăritului şi mai presus de toată
înţelepciunea Egiptenilor.
 13

El era mai înţelept decât toţi oamenii; mai înţelept mult şi decât Etan Ezrahiteanul, decât Heman şi decât
Calcol şi Darda, feciorii lui Mahol; şi numele lui era în slavă la toate popoarele de primprejur.

Solomon a spus trei mii de pilde; şi cântările lui au fost o mie şi cinci.

Şi veneau de la toate popoarele, ca să asculte înţelepciunea lui Solomon, şi de la toţi regii pământului care
auzeau de înţelepciunea lui. (3R 4,30—32.34)

Ca și în cazul lui David, putem să vedem în Solomon autorul spiritual al întregii Cărți a
Proverbelor. Înțeleptul rege a avut preocupări pentru înnobilarea sufletului prin cunoaștere și
frumusețe. Templul, palatele și grădinile construite de el, cunoștințele sale despre natură și
înțelepciunea cu care guverna erau cunoscute peste hotarele Israelului. Solomon a fost inițiatorul
unei „Renașteri” israelite în sec 10 î.Hr.

Cel puţin prima colecţie (cap 10-22) poate să dateze din epoca lui Solomon şi din epoca
regalităţii. Înțelepciunea fiind un bun universal, nu trebuie să ne mire faptul că pildele circulau
între popoarelele din Vechiul Orient la fel ca bunurile comerciale. Înțelepciunea egiptenilor și a
mesopotamienilor era cunoscută la curtea din Ierusalim. Lemuel sau Agur, ale căror pilde sunt
păstrate în ultimele capitole ale cărții Pildelor, nu erau israeliți. Cuvintele înţelepţilor cuprinse în
22,17-23,11 sunt aproape identice, ca formulare sau idei, cu scrierea sapiențială egipteană
„Învățăturile lui Amen-em-Ope”.

Alte colecții de proverbe datează din epoca târzie a regalității. În timpul regelui Iezechia s-au
adunat pilde care proveneau din regatul de nord, Israel, venite în Ierusalim odată cu refugiații de
acolo (în urma cuceririi asiriene, 722 î.H).
Aşadar, Cartea Pildelor nu s-a născut deodată, ci în timp, ca un proces în etape, care a început în
perioada regalității și s-a încheiat în epoca postexilică, cel mai târziu înainte de sec. 3-2 î.H.
Traducerea cărții în greacă, în LXX, presupune că varianta ebraică exista deja în formă finală.
Pesemne din epoca elenistică datează discursurile despre înțelepciunea personificată (8-9).
Contactul cu cultura elenistică a determinat o intensificare a preocupărilor sapiențiale în iudaism.

Portrete celebre din Cartea Pildelor:

Femeia desfrânată (6,20-7,27)
Femeia virtuoasă (31,10-31)
Leneșul (6,6-11)
Bețivul (23,29-35)

Înțelepciunea personificată (8,23-31)

Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut pământul.
Nu era adâncul atunci când am fost născută, nici chiar izvoare încărcate cu apă.
Înainte de a fi fost întemeiaţi munţii şi înaintea văilor eu am luat fiinţă.
Când încă nu era făcut pământul, nici câmpiile, nici cel dintâi fir de praf din lume,
Când El a întemeiat cerurile eu eram acolo; când El a tras bolta cerului peste faţa adâncului,
 14

Când a întărit norii sus şi izvoarele adâncului curgeau din belşug,

Când El a pus hotar mării, ca apele să nu mai treacă peste ţărmuri şi când El a aşezat temeliile pământului,
Atunci eu eram ca un copil mic alături de El, veselindu-mă în fiecare zi şi desfătându-mă fără încetare în faţa
Lui;
Dezmierdându-mă pe rotundul pământului Lui şi găsindu-mi plăcerea printre fiii oamenilor.

Unii Sfinți Părinți au văzut în înțelepciunea personificată din capitolul 8 al Pildelor o descriere a
Logosului divin, cea de-a 2-a persoană a Sfintei Treimi, Care există din veșnicie și a asistat la
facerea lumii.

Dumnezeu și înțelepciunea umană (1,7; 2,6; 3,5; 16,9, 21,2)

Au existat încă din antichitate critici – ce-i drept, izolate și care nu s-au impus nici în iudaism,
nici în Biserică – la adresa caracterului inspirat al Proverbelor. Multe dintre sentințe nu
menționează numele lui Dumnezeu sau nu au un conținut religios. Ele se bazează pe observația
naturii și a societății, pe experiența sapiențială populară și au un caracter eminamente pragmatic.
Cu toate acestea, în cartea Proverbelor există afirmații clare că înțelepciunea umană nu ar putea
să existe fără Dumnezeu, care este izvorul înțelepciunii (2,6). Toată înțelepciunea umană poate fi
rezumată în principiul din 1,7:
Începutul înțelepciunii e frica de Dumnezeu.
Omul poate să fie înțelept și să-și planifice viața astfel încât să aibă parte de fericire, dar ultimul
cuvânt îi aparține lui Dumnezeu. Omul propune, Dumnezeu dispune!
Inima omului gândeşte la calea lui, dar numai Domnul poartă paşii lui.(16,9)
Toată calea omului este dreaptă în ochii lui, dar numai Domnul cântăreşte inimile. (21,2)
Mai multe proverbe avertizează împotriva unei autonomizări a înțelepciunii, din care Dumnezeu
este exclus și care poate avea efecte nefaste pentru individ:
Pune-ţi nădejdea în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe priceperea ta. (3,5)

Alte proverbe de citit: 3,12; 11,7-8; 14,31; 19,17; 22,2; 25,21-22; 26,27; 28,13; 31,30

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 523-532.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 357-364 (1985).
D. Abrudan, Cărţile didactico-poetice ale Vechiului Testament, pp. 92-120.
 15

Eclesiastul

Numele cărții. În lima ebraică această carte se numeşte Qohelet. E un substantiv feminin,
provenit de la verbul qahal – „a strânge a aduna”. Qohelet ar putea să-l desemneze astfel pe
conducătorul unei adunări publice (pe care el o convocat-o).
În LXX cartea a primit numele Ecclesiastes, adică membru al adunării publice sau convocator al
ei. În greacă, ecclesia înseamnă adunare, biserică.
Ieronim a numit-o Contionator – tribunul, predicatorul – reflectând activitatea celui care
convoacă și conduce o adunare publică. În Vulgata poartă numele Liber Ecclesiastes.
Din primul verset rezultă că numele de Eclesiast dat cărții provine de la o persoană: „fiul lui
David, rege în Ierusalim”. Tradiția a identificat în Eclesiast pe regele Solomon, singurul dintre fii
lui David care a fost rege în Ierusalim și, în același timp, un rege înțelept, autor de proverbe.

Structura. Datorită caracterului compozit al discursului ținut de Eclesiast, e mai greu de surprins
planul sau structura cărţii. O posibilă împărțire e cea de mai jos:
 1- 1,11 Prolog: „nimic nou sub soare...”
 1,12-2,26 Deşertăciunea vieţii umane („totul este deşertăciune şi vânare de vânt” -1,14)
 3,1-6,12: limitele și relativitatea vieţii; nedreptatea din lume
 7,1-12,7 atitudinea înţeleptului în diverse situaţii ale vieţii
 12,8-14 epilog cu informaţii despre Eclesiast şi concluzie finală („Teme-te de Dumnezeu
şi păzeşte poruncile Lui!”)

Autorul şi scrierea cărţii. Tradiţia atribuie cartea regelui Solomon. În 1,1 Eclesiastul apare
prezentat ca fiul lui David, rege în Ierusalim. Sunt evocate preocuparea pentru înțelepciune a
regelui, bogăția sa, strălucirea domniei sale și edificiile minunate pe care le-a construit în
Ierusalim (2,4-). Acestea vin în sprijinul identificării cu Solomon a Eclesiastului.
Dar această identificare ridică și dificultăți de ordin istoric și logic. În 1,12 Eclesiastul afirmă că
a fost rege peste Ierusalim, ceea ce ar presupune că cel care face afirmația nu mai este rege la
acea dată. Dar Solomon a fost rege pe toată durata vieţii sale, ceea ce vine în contradicţie cu
afirmaţia „am fost rege”. Eclesiastul vorbeşte despre nedreptatea şi decadenţa instituţiilor
statului. Or, regele e ultimul care putea să facă asemenea afirmații, întrucât vegherea asupra
dreptatății și bunul mers al instituțiilor erau responsabilitatea sa! Discursul Eclesiastului este
alcătuit ca un discurs „post-mortem”, adică atribuit lui Solomon de cineva care a trăit după
moartea acestuia și vorbește ca și când ar fi Solomon.
Caracterul mai târziu al scrierii rezultă şi din vocabular. Apar aramaisme, ceea ce presupune
scrierea în epoca babiloneană- sec. VII- VI î. Hr., când evreii au început să cunoască această
limbă. Dar avem şi două cuvinte persane, pardes- paradis (2,5) şi pitgam- decret (8,11), ceea ce
presupune că autorul trăiește cel mai devreme în epoca persană (sec. 6-4 î.H.)
Cu privire la ideile cărţii cărţii, s-a observat de către mulţi cercetători o apropiere de gândirea
greacă, chiar dacă nu e poate vorbi de o influenţă clară asupra ei. Apar idei cunoscute din
 16

stoicism şi epicureism. De aceea scrierea datează cel mai probabil din epoca elenistică, secolele
4-3 î. Hr.
Și poziţia cărții în canon ar sugera o preluare destul de târzie a scrierii. În canonul ebraic
Eclesiastul face parte din categoria Ketuvim. Eclesiastul se citea la sărbătoarea Corturilor. În NT
nu avem citate din Eclesiast, pesemne fiindcă statutul canon al cărții era încă disputat în iudaism
în acea vreme.

Între pesimism şi credinţa în judecata divină. Cartea se prezintă ca un discurs al Eclesiastului

despre sensul existenței umane. Încă din introducere Eclesiastul îşi propune să facă un bilanţ al
vieţii. Ce folos are omul de toată osteneala sa sub soare ? (2,22)
Enumerând multiplele aspecte ale vieţii umane, Eclesiastul se declară dezamăgit. Nimic nu este
nou sub soare, lucrurile se repetă ciclic (1,9); bogăţia şi slava sunt trecătoare, ba chiar
înţelepciunea nu e mai presus de nebunie de vreme ce atât înţeleptul cât şi nebunul au aceeaşi
soartă – moartea (2,16). În lume există multă nedreptate, iar de multe ori dreptul nu este răsplătit
și cel nedrept nu este pedepsit în această viaţă (8,14). Se întâmplă adesea ca omul să fie singur în
lume (4,8) sau să aibă o femeie care îi amărăşte viaţa (7,26). Anii bătrâneţii sunt grei şi lipsiţi de
bucurie (12). Mai fericit pare omul mort sau cel lepădat din pântece de mama sa decât orice om
pe pământ (6,3).
În faţa acestui bilanţ, omului nu-i rămâne decât să se bucure de viaţă, să mănânce, să bea, să
guste fericirea, atâta câtă îi este dată (8,15).
În ciuda acestui discurs pesimist, Eclesiastul e în fond un om realist decât un sceptic cu privire la
viața umană. Îndemnul ca omul să se bucure de viață e firesc, întrucât, mâncarea, fericirea sunt
daruri ale lui Dumnezeu (3,13). Eclesiastul afirmă că Dumnezeu a creat toate lucrurile (11,5;
12,1), că El a făcut lumea frumoasă (3,11), iar omul trebuie să se teamă şi să-I aducă o jertfă
spirituală (4,1) pentru că Dumnezeu va judeca pe fiecare după faptele sale (3,17; 11,9; 12,14).
Omul realist nu se leagă iremediabil de această lume fiindcă știe că toate din ea sunt trecătoare.
În fond, din discursul Eclesiastului reiese nedeplinătatea existenței umane înainte de Hristos sau
fără Hristos.

Problema nemuririi sufletului. În ceea ce privește soarta omului după moarte, întâlnim în
discursul Eclesiastului afirmații contradictorii. Din 3,18-21 ar reieși că între om şi a animale nu
există diferență după moarte, întrucât nu există viață după moarte:
...şi am zis iar în inima mea despre fiii oamenilor: "Dumnezeu a orânduit să-i încerce, ca ei să-şi
dea seama că nu sunt decât dobitoace".
Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au
un singur duh de viată, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune!
Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc.
Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos către pământ?
Surprinzătoare sunt aceste gânduri fiindcă, chiar înainte de a le afirma, Eclesiastul vorbea de
judecata lui Dumnezeu rezervată tuturor oamenilor (3,17):
 17

Şi am gândit în inima mea: "Dumnezeu va judeca pe cel drept ca şi pe cel nelegiuit", căci este
vreme pentru orice punere la cale şi pentru orice faptă.

Contradicţia între idei poate fi explicată prin aceea că aici Eclesiastul polemizează cu alți
gânditori, cărora le citează ideile, pentru ca apoi să le dea propriul răspuns. Sau invers, mai întâi
învăță sa că există viaţă după moarte și că ea va fi urmată de judecata lui Dumnezeu, apoi redă
părerea altora că ea nu există. Dar, în ansamblu, Eclesiastul nu afirmă inexistenţa vieţii după
moarte. Dovada certă reiese din 12,7, unde Eclesiastul face distincție între destinul trupului
(„pulberea”) și cel al sufletului uman:
...și ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-
a dat.
Vasile Tarnavschi oferă o altă explicație. El consideră că nu există o contradicţie între afirmaţiile
Eclesiastului, ci doar o inadvertență în traducerea textului. Particula ki în ebraică înseamnă
„dacă”, dar și „că”, iar verbul iada‛ poate însemna „a ști, a cunoaște”, dar și „a lua aminte”.
Astfel, fraza: „Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos către
pământ?” poate să fie tradusă diferit: „Cine ia aminte că duhul omului se urcă în sus, pe când duhul
dobitocului se coboară în jos către pământ?” Traducând astfel, versetul 21 afirmă de fapt că nu sunt
mulți aceia care realizează deosebirea între om și animale.

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 532-544.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 365-374 (1985).
D. Abrudan, Cărţile didactico-poetice ale Vechiului Testament, pp. 121-137.
 18

Cântarea Cântărilor

Numele cărții. În Biblia ebraică cartea se intitulează „ŞIR HAŞIRIM”. Această construcţie e un
superlativ în limba ebraică, la fel cum sunt și alte denumiri, ca Sfânta Sfintelor, deșertăciunea
deșertăciunilor, cerurile cerurilor etc. Titlul ebraic se traduce astfel „Cântarea Cântărilor”,
înțelegând prin aceasta „cea mai frumoasă dintre cântări”.
Structura. Cartea are 8 capitole. Fiind vorba de o succesiune de cuvântări și dialoguri cântate ce
se alternează între personaje, e mai dificil de stabilit o structură unitară a cărții.2
Cuprinsul cărții. Cântarea Cântărilor se prezintă ca un poem de iubire dintre doi tineri, a căror
identitate nu poate fi însă precizată cu exactitate: când pare să fie vorba de Solomon și Sulamita,
când de un tânăr păstor și iubita sa. Cei doi îndrăgostiți se întâlnesc, dar sunt apoi despărțiți și se
caută neîncetat, cuprinși de dor. Pe rând, fiecare dintre ei dă glas sentimentului iubirii arzătoare
pentru ființa iubită, a cărei frumusețe o aseamănă cu cele mai gingașe și minunate priveliști pe
care ți le oferă natura. Deși e trăită cu intensitate maximă, iubirea celor doi nu se consumă, ci
rămâne la stadiul de dor, de perpetuă căutare a celuilalt. Frumusețea acestei cântări a iubirii o
așează între cele mai mișcătoare poeme ale iubirii universale:

„De dormit dormeam, dar inima-mi veghea. Auzi, glasul celui drag! El la uşă bătând zice:
Deschide-mi surioară, deschide-mi iubita mea, porumbița mea, curata mea; capul mi-e plin de rouă
și părul ud de vlaga nopții. ...

Iubitul mâna pe fereastră a întins și inima mi-a tresarit.

Iute să-i deschid m-am ridicat; din mână mir mi-a picurat, mir din degete mi-a curs, pe
închizătoarea ușii.

Celui drag i-am deschis, dar iubitul meu plecase; sufletu-mi încremenise, când cel drag mie-mi
vorbise; iată, eu l-am căutat, dar de aflat nu l-am aflat; pe nume l-am tot strigat, dar raspuns nu mi
s-a dat” (5,1–6).

Autorul scrierii. Tradiţia iudaică şi cea creştină atribuie cartea regelui Solomon, despre care se
spune că ar fi compus 3000 de pilde și 1005 cântări (3R 5,12). Se spune că această carte a fost
scrisă în tinereţe, căci tinerețea e vârsta când sufletul e animat de sentimentul iubirii. Solomon a
mai scris la maturitate Proverbele, maturitatea fiind vârsta înţelepciunii. La bătrâneţe Solomon a
scris Eclesiastul, greutățile bătrâneții fiind cele care induc omului pesimism, scepticism și
decepţie.
În ceea ce privește părerile exegeților moderni cu privire la autorul Cântării Cântărilor, situaţia e
asemănătoare cu cea a cărții Eclesiast. Cartea începe cu titlul „Cântarea Cântărilor, a lui
Solomon”. În continuare Solomon mai este menţionat în carte, dar la persoana a III-a, adică
cineva vorbeşte despre el (1,5; 3,7-11; 8,11-12).

2
Unii exegeți au observat o structură chiastică a cărţii (adică textul prezintă o simetrie faţă de centru: ABCB'A').
 19

Limba ebraică a cărții conține aramaisme și parsisme (pardes, în 4,13) ceea ce sugerează apariţia
cărţii în epoca postexilică. Dacă se admite că avem o colecție de cântări, e posibil ca unele dintre
ele să dateze din epoca regalității. Dar forma finală a cărții provine din perioada postexilică
(persană sau elenistică).

Canonicitatea cărții. În Biblia ebraică această carte face parte din Ketuvim. Evreii o citesc la
sărbătoarea Paştilor (iudaice).
Problema cea mai delicată pentru teologi cu privire la această carte este că din textul ei lipseşte
cu desăvârşire cuvântul „Dumnezeu” sau „Domnul”.3 Nu există în carte nicio referire la Lege sau
vreun element din cultul iudaic. Cum se justifică prezența în Sfânta Scriptură a unei cărți care nu
vorbește sau nu-l amintește pe Dumnezeu?
Din acest motiv au existat dispute în iudaism cu privire la canonicitatea ei. Filon din Alexandria
nu o menţionează niciodată. De abia spre sfârșitul secolului secolului I d.Hr. avem informații că
ea era socotită canonică de evrei. Iar în secolul II d.Hr., vestitul rabin Aquiba îi avertiza pe tinerii
evrei ameninţându-i cu excomunicarea dacă ar îndrazni să citească această carte la petreceri sau
la nunţi. Tocmai fiindcă era socotită canonică și sfântă, o lectură profană a ei apărea drept un
sacrilegiu pentru autoritatea religioasă a vremii. Reiese că sfințenia și canonicitatea acestei cărți
țin de modul corect de interpretare și înțelegere a ei.
„Toate scrierile sunt sfinte, însă Cântarea Cântărilor e cea mai sfântă”. (rabbi Aquiba)
Tipuri de interpretare ale Cântării cântărilor de-a lungul istoriei. Deja am constatat mai sus
că acceptarea Cântării între cărțile canonice în iudaism a fost determinată de modul cum ea a fost
înțeleasă de rabini și că au existat păreri diferite în legătură cu mesajul Cântării.
Dintre intepretările cunoscute de această carte de-a lungul timpului, amintim următoarele:
 Naturalistă. Este cea mai răspândită dintre interpretările date Cântării, atât printre
profani,4 dar și printre unii exegeți moderni. Ea consideră cartea un elogiu al iubirii,
un poem ce cântă iubirea dintre bărbat şi femeie sau o colecţie de cântece de iubire
ce se cântau pe la nunţi în Israelul antic și în Vechiul Orient.
 Dramatică. Potrivit unora, Cântarea ar fi o dramă. Personajele ei sunt doi tineri
îndrăgostiţi care se caută, se întâlnesc pentru ca mai apoi iarăşi să se fie despărţiţi şi
să se caute. Unii spun că e vorba de Solomon şi de Sulamita, alţii spun că e vorba de
un tânăr păstor şi de o altă tânără dusă pentru haremul lui Solomon (interpretare dată
pentru prima dată de Origen).
 Tipică. Susţinătorii interpretării tipice afirmă că un eveniment istoric real – iubirea
dintre Solomon şi Sulamita – a fost mai târziu înţeles ca tip al iubirii dintre YHWH şi
Israel (iar în creştinism dintre Hristos şi Biserică).
 Alegorică. Este interpretarea oficială în sinagogă și în Biserică. Doar sensul alegoric
îi conferă Cântării statutul de carte canonică. Iubirea dintre cei doi tineri nu are la
bază un eveniment istoric ci este de la început concepută de autor ca o alegorie a
iubirii dintre YHWH si Israel, respectiv dintre Hristos şi Biserică pentru creştini.

3
O mențiune indirectă există într-un cuvânt compus în 8,6: șalhebet-yah, literal „ca flacăra Domnului (yah fiind o
prescurtare a numelui divin Yahve)”; Biblia sinodală traduce însă potrivit cu „fulger din cer”.
4
Veți întâlni, în zilele noastre, citate din Cântarea Cântărilor pe invitații de nuntă.
 20

 Mistică (Grigorie de Nyssa). E o interpretare mai rară. Mireasa este sufletul

credinciosului în căutarea Mirelui-Hristos. Este tema clasică a misticii creștine:
căutarea lui Dumnezeu în profunzimile interioare ale sufletului, unirea omului cu
Dumnezeu prin iubire (şi nu după fiinţă).

Bibliografie:
Tarnavschi, pp. 544-551.
Studiul Vechiului Testament pentru institutele teologice, EIBMBOR (1955, 1985) sau Ed.
Renaşterea (2003), pp. 374-380 (1985).
D. Abrudan, Cărţile didactico-poetice ale Vechiului Testament, pp. 138-158.
Septuaginta 4/I, Polirom 2006, pp. 573-590.