Viziunea filosofică a lui Constantin Noica despre Divinitate și existența umană, reflectată

în ,,De Caelo...”

Prof. Drd. Claudiu Drăghici

Despre Constantin Noica, dar mai ales despre punctele de reper ale filosofiei sale,
discipolii săi și nu numai au scris pagini întregi 1. Opera sa a fost publicată atât în timpul
vieții2, cât și postum3. Detalii despre viața sa se cunosc de asemenea din biografiile mai mult
sau mai puțin oficiale. Nu ne propunem în studiul nostru nici să creionăm viața filosofului
convins de faptul că omul își poate crea propriul său univers, cu ajutorul cunoașterii și nici să
prezentăm principiile filosofice ale celui ce a înființat chiar o școală filosofică la Păltiniș.
Pentru noi, ca teolog și istoric deopotrivă, o lucrare poate de multe ori trecută cu
vederea de exegeza filosofică, prezintă concepția lui Constantin Noica despre Divinitate și
existența umană. Este vorba despre cea de a treia carte publicată de filosof, în 1937 4, după
căsătoria, în 1934 cu o tânără englezoaică, Wendi Muston, în ciuda opoziției tatălui său, ce l-
ar fi dorit căsătorit cu o boieroaică din influenta familie Cesianu. Oarecum renegat de familie,

1
Enumerăm doar pe cele mai reprezentative studii despre filosoful teleormănean, publicate după anul 1989 : Ion
Dur, Noica între dandysm și mitul școlii, București, Editura Eminescu, 1994; Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la
Păltiniș, București, Editura Humanitas, 1996; Ioan Dur, Portretul gazetarului în tinerețe, Sibiu, Editura
Saeculum, 1999; Andrei Cornea, De la Școala din Atena la școala de la Păltiniș, București, Editura Humanitas,
2004; Sorin Lavric, Ontologia lui Noica. O exegeză, București, Editura Humanitas, 2005; Idem, Noica și
mișcarea legionară, București, Editura Humanitas, 2007; Ion Dur, Noica. Vămile gazetăriei, Iași, Editura
Institutului European, 2009; Laura Panfil, Noica necunoscut. De la uitarea ființei la reamintirea ei, Cluj-Napoca,
Editura Biblioteca ,,Apostrof”& Casa Cărții de Știință, 2007; Constantin Aslam, Constantin Noica-spre un
model neoclasic de gândire, București, Editura Academiei Române, 2011; Ion Dur, Constantin Noica. De la
gazetărie la gândirea speculativă, București, Editura Pro Universitaria, 2020.
2
Mathesis sau bucuriile simple, 1934; Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și Kant, 1936;
De caelo, Încercare în jurul cunoaşterii şi individului, 1937; Schiță pentru istoria lui cum e cu putință ceva nou,
1940; Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a Criticei
Judecării, 1943; Pagini despre sufletul românesc, 1944; Jurnal filosofic, 1944; Fenomenologia spiritului de
GWF Hegel istorisită de Constantin Noica, 1962; Douăzeci și șapte de trepte ale realului, 1969; Platon: Lysis
(cu un eseu despre înțelesul grec al dragostei de oameni și lucruri), 1969; Rostirea filozofică românească, 1970;
Creație și frumos în rostirea românească, 1973; Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești,
1975; Despărțirea de Goethe, 1975; Sentimentul românesc al ființei, 1978; Spiritul românesc la cumpătul
vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan, 1978; Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel:
Fenomenologia spiritului, 1980; Devenirea întru ființă, vol. I: Încercarea asupra filozofiei tradiționale; vol. II:
Tratat de ontologie, 1981; Trei introduceri la devenirea întru ființă, 1984; Scrisori despre logica lui Hermes,
1986.
3
De Dignitate Europae, 1988; Jurnal de idei, 1990; Rugați-vă pentru fratele Alexandru, 1990; Simple
introduceri la bunătatea timpului nostru, 1992; Eseuri de duminică, 1992; Introducere la miracolul eminescian,
1992; Manuscrisele de la Cîmpulung, 1997; Echilibrul spiritual. Studii și eseuri (1929-1947), 1998; Semnele
Minervei, publicistică, volumul I, ediție de Marin Bucur, 1994; Între suflet și spirit, publicistică, volumul II,
ediție de Marin Bucur, 1996; Moartea omului de mâine. Publicistică volumul III, ediție de Marin Bucur,
2003; Despre lăutărism, 2007.
4
Constantin Noica, De caelo, Încercare în jurul cunoaşterii şi individului, București, Editura Vremea, 1937,
188 p.

1
tânărul absolvent de filosofie5 autoexilat la Sinaia a fost obligat să se întrețină ca traducător 6,
îmbolnăvindu-se de tuberculoză și trecând printr-o operație destul de complicată, extirpându-
i-se un rinichi. Am făcut aceste precizări pentru a înțelege care era contextul în care Noica a
creat, credem noi, una din cele mai interesante opere filosofice ale sale.
Însuși titlul, ,,De Caelo...” ne duce cu gândul la magistratul tratat teologico-filosofic al
lui Augustin de Hyppo, ,,De Civitate Dei”7. Nu dorim să interpretăm ceea ce critica a numit o
colecție de eseuri, care expun premisele de la care tânărul filosof urma să plece în conceperea
propriului său sistem de gândire filosofică, ci doar să insistăm pe două concepte-cheie
prezente în lucrare: Cerul-Divinitatea și condiția umană.
Considerăm că mulți dintre cei ce au citit lucrarea nu i-au pătruns sensul ascuns,
pentru că au văzut în ea doar o culegere de eseuri în care autorul vrea să-și exerseze stilul,
considerând-o a fi scrisă într-o manieră eseistico-ludică, vorbind despre lucrurile cu adevărat
esențiale vieții omului, ,,jucându-se” mult atât în jurul conceptelor consacrate ale filosofiei,
dar și trecând în revistă succint și sugestiv marile idei filosofice al umanității.
Încă din primul rând al lucrării Noica dă una dintre cele mai interesante definiții ale
istoriei, care este destinată să salveze trecutul și nu să îl compromită 8. În decursul istoriei
umanității teologi, filosofi, istorici și literați au încercat să explice originea Universului, dând
naștere unor teorii teologico-filosofice cât se poate de eronate. Noica a prezentat sumar câteva
dintre acestea, de sistemul Heliopolitan în Egiptul antic 9, la teoria lui Thales de Milet (635-
543 î. Hr.), care privea pământul ca pe un disc plat care plutește pe ape 10, iar mai apoi la cea a
lui Anaximandru (610-547 î. Hr.), care a fost o primă tentativă de a ,,lăsa să se filtreze, pe ici
pe colo, luminile sferei de foc ce se află dincolo de boltă”, aștrii fiind doar găurile boltei
Cerului ce îngăduie ochiului să întrevadă lumina vâlvătăii ce se află dincolo de Cer 11.

5
Constantin Noica a absolvit Facultatea de Filosofie în 1931, cu o teză de licență având ca temă Problema
lucrului în sine la Kant. L-a avut ca profesor pe Nae Ionescu, fiind coleg de studii cu Mircea Eliade, Emil
Cioran, Mircea Vulcănescu și Mihail Sebastian.
6
El a tradus pentru Editura Hertz mai multe romane polițiste ale scriitorului, jurnalistului și regizorului britanic,
Edgar Walace (1875-1932).
7
Augustin de Hyppo (354-430), cunoscut ca Sfântul Augustin în Biserica Romano-Catolică și Fericitul
Augustin, în Biserica Ortodoxă, a fost un filosof, teolog și episcop creștin, născut la Tagaste, în nordul Africii,
fiind unul din Părinții Bisericii din Antichitatea târzie și începutul Evului Mediu timpuriu. Inspirat de filosofia
platonică, el a privit istoria ca pe o axă liniară, începând cu crearea universului și a omului și încheindu-se cu
judecata de apoi. Cetatea lui Dumnezeu este, în viziunea filosofului, guvernată de ordine și legile divine,
cuprinzându-i pe toți oamenii care în decursul istoriei sunt într-o permanentă luptă cu răul, de sorginte demonică,
spărgând barierele lingvistice, etnice sau culturale. Fața vizibilă a acestei cetăți este Biserica, instituția fondată de
Iisus Hristos, care-i pregătește pe creștini pentru ,,împărăția cerurilor ”, adevărata cetate a lui Dumnezeu.
8
Constantin Noica, De caelo, Încercare în jurul cunoaşterii şi individului, București, Editura Humanitas, 1993,
p. 8.
9
Ibidem, pp. 8-9.
10
Ibidem, p. 9.
11
Ibidem.

2
Filosoful Pitagora (570-495 î. Hr.), cel care a privit pâmântul drept o sferă în centrul
Universului12, dar și Aristotel (384-322 î. Hr.), care îl integra pe om în cosmos 13 prezentau și
ei o teorie eronată despre Cer, privit doar ca un purtător de sfere, al căror număr a fluctuat,
mai apoi, de la filosof la filosof14.
Universul închipuit de filosofia greacă era o sferă enormă, dincolo de care nu există
nimic, iar pământul era centrul Universului 15, ce cuprindea cerul alcătuit din corpurile cerești,
idee expusă în Megiste Sintaxis a lui Ptolemeu (100-170 d. Hr.). Omul, deși locuia pe pământ,
era privit drept o ființă intermediară între pământ și Cer. Concepția aristotelică despre Cer s-a
păstrat pe parcursul întunecatului veac de mijloc, pentru ca abia în perioada Renașterii să fie
înlocuită timid de teoria heliocentrică.
Constantin Noica a sesizat percepția creștină despre Cer ca fiind animat, simbol al
Divinității și diferit ontologic de pământ, loc supus curgerii timpului. Dacă s-au scris nu una
ci nenumrate istorii ale pământului, a fi un istoric al Cerului este destul de complicat.
Omul de știință a răpit Cerului inefabilul său, demonstrând că metafora ce îl definește
este doar o iluzie-aer, atmosferă și nimic mai mult16...
Puterea gândirii umane e limitată. Pe parcursul istoriei, teorii ce păreau a fi adevărate
s-au dovedit a fi false și acest fapt se datorează distorsionării realității de către rațiunea umană
extrem de mărginită17. Totuși sufletul uman nu are doar rațiune ci poate percepe Cerul și în alt
mod, în dosul lumii cunoscute aflându-se o ,,lume nălucă” departe de câmpul cunoașterii
umane. Deși nu numește în mod clar apofatismul tipic Ortodoxiei, cu privire la cunoaștere,
Noica îl intuiește, e drept timid, realitatea fiind departe de ceea ce poate intui omul. Cu
ajutorul cunoașterii și a limbajului omul își poate clădi propriul univers, poate concepe teorii
științifice depozitate în tratate ale diferitelor științe, dar totuși odată ieșit din peștera mărginită
de unde poate vedea doar umbra realității, după cum afirma cu milenii înainte filosoful Platon,
omul poate pătrunde tainele Cerului, nu ridicându-se împotriva Creatorului ci încercând să

12
Ibidem, p. 10.
13
În limba greacă ,,kosmos” (, termen întâlnit pentru prima dată în filosofia lui Pitagora
însemna ,,frumusețe”, ,,podoabă”, fiind ordinea ce tronează în Universul material. Aristotel a preluat teoria,
amplificând-o prin afirmația că pământul este centrul universului, iar nouă sfere gravitează în jurul său, prima
dintre ele fiind luna, urmată mai apoi de planetele Mercur, Venus, soare și de celelalte planete, care toate s-au
născut din eter (
14
Dacă Pitagora număra șapte sfere, Eudoxus din Knidos (390-340 î. Hr.) ridica numărul al douăzeci și șapte,
pentru ca astronomul Callipus (370-cca. 300 î. Hr.) să atingă ciftra de treizeci și patru.
15
Ibidem, p. 11.
16
Ibidem, pp.12-16.
17
Ibidem, p. 19-22.

3
pătrundă taina creației, protejând frumusețea acesteia nu distrugând-o prin ridicarea împotriva
Cerului18.
Ființa umană ar trebui să își recunoască limitele și micimea ei, în raport cu imensitatea
Cerului. Atunci când totul în jurul tău a fost deja creat și are o tradiție milenară care îți
precede, nu-ți rămâne decât singurătatea gândirii: „Lumea din jurul nostru s-a organizat,
realitatea exterioară conștiintei a prins înțelesuri, iar toate acestea par să ți se impună de
îndată ce pornești să le cauți. Ai putea să nu le cauți, să închizi ochii, să te minți. Dar tu, om
modern, ești cinstit. Tu n-ai să te minți. Ai să lași spaima să crească fără măsură. Cu atât
mai mult va crește, cu cât te simți mai singur. Și esti singur, de vreme ce lumea ți-e străină,
de vreme ce totul e pus la punct în ea. Nu mai e nevoie și de tine. E cumplită suferința de a fi
singur, dar aceasta este soarta ta, ființă supranumerară, ivită pe lume să iei act de ea și atâta
tot”19.
Omul, în viziunea lui Noica, nu trebuie să dorească neapărat o „plonjare” în tumultul
social sau politic, dar el poate să-și modifice existența prin schimbările pe care le poate
produce asupra sa prin intermediul cunoașterii și prin filtrarea raportării la exterior și
exterioritate. Un îndemn de a profita la maximum de oportunitățile pe care ți le creezi sau care
ți se oferă, un imbold spre a îmbogăți lumea și natura prin lucrurile pe care le gândești.
,,Trestia gânditoare” a lui Pascal poate încerca să înțeleagă tainele Cerului, nu neapărat
prin intermediul științei, care nu poate pătrunde în profunzime rațiunile din lucruri. Doar așa
putem înțelege în adevăratul ei sens expresia atât de inspirată a lui Noica : ,,Dumnezeu te-a
trimis în lume să îl înlocuiești: să dai sensuri, să creezi, să duci începutul Său înainte. Vezi să
nu îți pierzi timpul!”20. Viața umană este timpul de pregătire pentru eternitate, timpul în care
omul îmbogățește zestrea nativă și exploatează predispozițiile morale cu care se naște.
Coroană a creației divine, omul are menirea nu doar de a conduce Universul material ci și pe
aceea de a conștientiza rolul său în sânul naturii, ca și operă a Cerului. Cosmosul dă mărturie
despre existența Creatorului său, despre talentul și grija Sa pentru opera creată, care uimește
pe om, dar îl și convinge în egală măsură despre realitatea Cerului, a lumii spirituale. Cifrele
devin inutile pentru a putea exprima măreția Universului, omul putând percepe doar atât cât
rațiunea sa îi îngăduie.
Astronomia ca știință îl poate convinge pe om de ceea ce reprezintă existența lui, ca
specie, raportată la vârsta sistemului nostru solar (cca. două mii de milioane de ani). Nu
numai că pământul nu este centrul Universului, nici măcar soarele nu este, existând milioane
18
Ibidem, p. 32-35.
19
Ibidem, p. 37.
20
Ibidem, p. 46

4
de stele, unele mult mai vechi ca astrul divinizat în perioada Antichității. Măreț prin menirea
sa, dar mic raportat la măreția Universului omul este ,,o parte infimă dintr-un tot nesfîrşit”21.
Istoria însăși dă mărturie omului despre micimea sa raportată la eternitatea Cerului.
Operând cu trecutul, viitorul îi este complet străin istoriei. Într-un anumit moment istoric a
luat naștere Biserica creștină, ducând mai departe dorința Fondatorului său de a ,,înnobila
individul prin puterea sa de sacrificiu și puterea sa de iubire”22. Nu vom insista asupra
viziunii lui Constantin Noica cu privire la colectivitățile umane, însăși Biserica creștină fiind,
din perspectiva sa, o colectivitate umană, dar care îl orientează pe om nu ca individ ci ca
persoană spre Dumnezeu23. Putem intui imputarea pe care filosoful o face Umanismului și
Renașterii, anume că au îndepărtat pe om de Cer, sporindu-i autonomia, perpetuând erorile
filosofiei antice cu privire la Univers. Păcatul ca realitate a lumii trebuie expiat prin virtute,
pentru că în om există ,,atâta virtute cîtă trebuie spre a redeveni fiinţe sănătoase
moraliceşte”24.
Altruismul și lepădarea de sine sunt virtuți creștine care-l înnobilează pe om, iar
suferința este expierea păcatului. Doctrina lui Platon despre virtute îl face pe om să revină la
starea de puritate normală, desigur cea de la origini, înainte ca păcatul să pună stăpânire pe
ființa sa și să-l îndepărteze de Cer, iar restaurarea omului înseamnă tocmai ,,recucerirea
puterilor inițiale”25. Creștinismul ca religie nu a făcut altceva decât să formeze ,,indivizi
puternici...care să lărgească cercul omeniei lor”26. Dumnezeu însuși iubește inclusiv pe omul
care greșește și care se căiește pentru greșeala sa, cerând iertare cu umilință.
Viitorul omenirii ține de relația omului cu Cerul, părăsind obsesiile eshatologice, care
au existat și vor exista și în viitor. Noica este un optimist, pentru el viața însăși neîncheindu-se
odată cu sfârșitul unui capitol al ei, cum e numită atât de intuitiv viața sufletului în trup 27.
Dacă Cerul pentru omul Antichității era bolta înstelată, pentru creștin Cerul
reprezintă ,,un îndemn lăuntric la desăvârșire”28, iar creștinismul îi oferă omului libertatea de
a deveni om, căci ,,creștinul sigur este...portretul omului”29. A omului restaurat prin jertfa
Cerului ...

21
Ibidem, p. 57.
22
Ibidem, p. 67.
23
Ibidem, p. 71.
24
Ibidem, p. 79.
25
Ibidem, p. 84.
26
Ibidem, p. 85.
27
Ibidem, p. 89.
28
Ibidem, p. 103.
29
Ibidem, p. 105.

5
 Nu putem încheia fără a reda cel mai frumos portret făcut de un filosof român
creștinului, care este din lume, dar nu trăiește după regulile ei, ci după ale Cerului :
,,Ochii lui văd şi nu văd. Sau nu: văd, parcă, de două ori. Privesc, dar se şi oglindesc,
ca şi cum lumina lor s-ar scurge în afară şi s-ar răsfrînge înăuntru, în acelaşi timp. Ochii lui
văd, ca ai tuturora, ordinea naturii; dar privirea lor deosebeşte, totdeodată, ordinea
creaturii. Lumea ca lume a omului contemplă ei. Creştinul este în grup şi se retrage din grup.
Ce ar putea da trup ritmului acestuia necurmat care-l însufleţeşte? Nimeni, de fapt, nu se
leapădă mai puţin decît el de oameni. Dar nu pe oameni, ci pe om îl va căuta el în mijlocul
lor. Şi de aceea, cînd nu-l va mai întîlni acolo unde nădăjduia în prima clipă să-l afle, se va
întoarce cu hotărîre către sine. E umilit, dar nu se ruşinează de sine. Dacă şi-a dispreţuit
trupul, e pentru că acesta a năzuit să-i covîrşească fiinţa. Acum trupul este ceva şi fiinţa
creştinului altceva. Centrul ei de greutate, principiul ei de echilibru nu ţin de ordinea
văzutului. O mînă a creştinului, cea stîngă, e la piept. Vrea să desfacă şi să arate — sau
numai osîndeşte? Se osîndeşte pe sine. Iar tot ce a pierdut prin desprindere de ceilalţi
recîştigă acum, prin suferinţă, împreună cu ei.
Comunitatea sa cu lumea îi e dată dinăuntru, căci înăuntru găseşte el păcatul, ca un
destin în sînul căruia s-au zămislit laolaltă toate. Dar destinul trebuie dus mai departe.
Destinul nu curmă o viaţă: abia o începe. Şi mîna dreaptă a creştinului schiţează acest
început, îl schiţează cu un gest care seamănă, culege, dăruie, luptă — gest de braţ pe
jumătate întins, cu mîna deschisă, cu degetele răsfirate. Şi cine ar putea spune că gestul
acesta nu înseamnă început şi pentru altceva? Degetele se pot aduna, mîna se poate închide,
iar fruntea creştinului este oricînd îndeajuns de senină spre a primi semnul crucii. Căci el,
care nu sfîrşeşte niciodată, care nu se desăvîrşeşte niciodată, trebuie să fie necontenit gata
spre a se dărui pe sine prin moarte. Gata prin voinţă, prin orientare a vieţii. De aceea şi
îngăduie faţa sa de agonic o frunte atît de liniştită. El e singurul care nu va avea niciodată
simţămîntul că şi-a pierdut timpul.
Oricare puternic al pămîntului, oricare învingător al istoriei ar simţi, privindu-şi
viaţa de la depărtare de un veac, că şi-a pierdut-o. Creştinul singur n-ar simţi aceasta. Întors
pe pămînt, nici atunci n-ar găsi ceva mai bun de făcut”30.
*
Nu ne rămâne decât să concluzionăm că tânărul filosof nu a dorit prin demersul său
decât să atragă atenția omului spre menirea sa, aceea de a regăsi calea către Cer. Chiar dacă
aparent discursul său filosofic pare greu de urmărit, Constantin Noica a arătat un lucru atât de
30
Ibidem, pp.105-106.

6
simplu oricărui creștin căruia i se adresează lucrarea sa: ai grijă ca viața ta să nu fie irosită -ai
grijă să nu îți pierzi timpul!
Bibliografie:
Constantin Noica, De caelo, Încercare în jurul cunoaşterii şi individului, București, Editura
Humanitas, 1993.
Sorin Lavric, Ontologia lui Noica. O exegeză, București, Editura Humanitas, 2005.
Laura Panfil, Noica necunoscut. De la uitarea ființei la reamintirea ei, Cluj-Napoca, Editura
Biblioteca ,,Apostrof”& Casa Cărții de Știință, 2007.
Constantin Aslam, Constantin Noica-spre un model neoclasic de gândire, București, Editura
Academiei Române, 2011.