Master: Comunicare și consiliere psihologică și spirituală

Disciplină: Limbaj și Comunicare. Valorificarea limbajului teologic în procesul comunicării

Data: 17.03.2016
Cursul al III-lea

Raportul dintre Logos, limbă și limbaj în perspectiva teologiei

ortodoxe

Cuprins:

I. Termenul de logos în filosofie și creștinism

II. Iisus Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu

III. Cuvântul ca mijloc de expresie religioasă

IV. Limbă și limbaj teologic

 I. Termenul de logos în filosofie și în creștinism

1. Etimologie
Noțiunea de logos, nu este o creație a creștinismului. Originea ei este mai veche, punctul
de plecare avându-l în filosofia greacă.
Termenul grecesc λόγος este substantivul verbului grecesc λέγειν, care nu înseamnă decât
a spune, a vorbi. Mărginindu-ne la acest verb, el nu ar trebui să însemne altceva decât operațiuni
de limbaj. Însă, cercetând semnificațiile pe care marile dicționare și lexicoane le atribuie
termenului de logos, putem observa că nu există o înțelegere uniformă a conceptului și că acest
cuvânt este folosit de greci într-o manieră deconcertantă.
Astfel, cuvântul grecesc logos se traduce, de obicei, în diverse moduri, după cum este
folosit la singular sau la plural și după expresiile în care apare, cînd prin cuvânt, vorbire, relatare,
discurs (este sensul curent al pluralului λόγοι ), convorbire, discuție, expunere, teză, argument,
rațiune (în sens de argument), raționament, definiție, limbaj, când prin gândire, intelecție, rațiune
(în sensul cauzal, adică felul în care un lucru conține alte lucruri), când, încă prin raport, chiar și
idee în sensul platonician al termenului1.

2. Parcursul termenului logos

Pentru prima dată, noțiunea de logos este menționată în filosofia ioniană și a fost generată
de încercările filosofilor de a explica originea și destinația lumii și a omului. Printre reprezentanții
acestei filosofii amintim pe ANAXIMANDRU (610- 546 Î. Hr.) și ANAXIMENE (585-525 Î. Hr.)2.
Situația cu adevărat excepțională a termenului vine însă odată cu HERACLIT (540-470 Î.
Hr.). Pentru el logosul este cel care realizează unitatea tuturor lucrurilor; iar prezent în noi, ne
revelează că totul este unul. La Heraclit, pentru întâia oară, logos-ul devine Logos, dobândind un
caracter divin3.
Filosofia eleată, prin ANAXAGORA DIN CALEZOMENE, va asocia noțiunea de logos cu cea
de nous în încercarea de a defini ideea de ființă, arătând că acest nous este un principiu universal,

1
Brice Parain, Logosul platonician, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 13.
2
Pr. Drd. Sterea Tache, „Teologia Logosului la Sfântul Maxim Marturisitorul”, în Studii Teologice, nr. 5-8, București,
1977, p. 516.
3
Pr. Gheorghe Petraru, Erezie și logos, Ed. Fundației Academice AXIS, Iași, 2009, p. 56.
nemarginit a cărui suveranitate se întinde peste tot ceea ce este viu. ARISTOTEL va face distincția
dintre nous și logos, arătând că logosul este actul luminos al nous-ului4.
SOCRATE avea certitudinea că o singură putere stăpânește și conduce Cosmosul și această
putere este identică cu acest Logos ca totalitate a legității ce ține acest Cosmos laolaltă. El susținea
că existența omului nu se poate edifica decât dacă este la unison cu acest Logos5.
PLATON continuă să dezvolte logosofia maestrului său, Socrate. Pentru el, Logosul este
identic cu Frumosul, Adevărul și Binele originar. Platon accentuează mai ales Binele ca origine a
ordinii universale și ca temei al existenței adevărate. De aceea datoria omului este să realizeze în
viața și existența sa ideea binelui. În acest scop Platon închipuiește și un mijlocitor între sufletul
omului și ideea de bine căruia îi dă numele de „eros”, care are menirea de a stăpâni ființa omului
și de a o aduce smerită în slujba Logos-ului sau, cu alte cuvinte, în slujba Binelui. Logosul devine
astfel și la Platon măsura autenticității existenței omenești6.
FILOSOFIA STOICĂ aduce și ea noutăți în elaborarea noțiunii de logos. Folosit de stoici,
Logos înseamnă putere divină de funcționare, prin care universul capătă unitate, coerență și sens,
Logos ca putere universală creatoare. Interesant este că, pentru stoici, Logosul este ceva comun
zeilor si oamenilor.
În sistemul filosofic clasic, PHILON ALEXANDRINUL va arăta că logos-ul este puterea lui
Dumnezeu. După el, lumea a fost creată prin intermediul unor ființe dintre care prima este Logos-
ul. Logos-ul philonian este aproape personificat, căci primește numiri precum Al Doilea
Dumnezeu, Omul Ideal, Mare Preot7.
Se pot observa în filosofia greacă două direcții de orientare în elaborarea filosofică a
noțiunii de logos: o direcție spre Logos-ul originar și una spre Logos-ul final, situat în infinit, spre
care tinde întreaga existență. Logos-ul apare astfel ca izvor al existenței și în același timp ca măsură
a ei.
3. Introducerea noțiunii de logos în creștinism
Atunci când Sfântul Ioan Evanghelistul identifică Persoana Treimică a Fiului cu Logos-ul,
această identificare a reprezentat o provocare pentru mentalitatea elenismului târziu. El folosește

4
Pr. Drd. Sterea Tache, „Teologia Logosului...”, p. 517.
5
Marius-Ioan Slevas, „Teologia Logosului în abordarea filosofiei antice si a gândirii patristice a secolului al IV-lea”, în
Revista Teologia, nr. 1, 2006, p. 198.
6
Ibidem, p. 199;
7
Pr. Gheorghe Petraru, Erezie și logos..., p. 59.
acest termen pe de o parte pentru a contracara influența gnosticismului, iar pe de altă parte din
rațiuni de apologie a creștinismului față de cultura clasică. Mai precis folosirea acestui termen a
fost determinată de sintagma ebraică „cuvântul Domnului – dabar Iahve, prin care se trimitea la
modelul Revelației divine, și identificarea dintre revelație și Revelator în persoana istorică, divino-
umană a lui Iisus din Nazaret8.
Dacă Sfântul Ioan folosește termenul de Logos, reluând astfel o noțiune precreștină curentă
pe vremea lui, o face pentru că găsește în Iisus Hristos împlinirea lui. Logos-ul Sfântului Ioan este
Cuvântul mântuitor și creator al profeților, Întrupat. Astfel, Logos-ul nu denumește o existență
ideală și impersonală, ci pe Iisus Hristos, o existență bine definită, cu caracter personal.
Aceasta este diferența esențială dintre logos-ul filosofic și cel teologic-religios, iar această
deosebire este scoasă în evidență de toți Sfinții Părinți ce abordează în lucrările lor problematica
Logos-ului. Ei au îmbinat într-un tot unitar idei din filosofia Logosului cu puncte de vedere creștine
având la bază Revelația divină9.
Logos-ul de care vorbește evanghelistul nu mai este o simplă idee, ca totalitatea legilor ce
țin lumea în unitate, cum credeau filosofii antici greci și, ca atare, impersonal și anonim, ca o
entitate metafizică, ce poate fi numai gândită, ci „Cuvântul vieții”, „Unul născut din Tatăl”, Fiul
lui Dumnezeu întrupat pe pământ ca o realitate istorică vie, care trăind aici în lume s-a arătat a fi
„plin de dar și de adevăr”10.
Logosul gândit de filosofii antici greci era doar o categorie metafizică, ce nu a existat în
condiția existenței omenești, fiindcă este vorba despre un concept abstract indus cu ajutorul
gândirii și dezvoltat intr-un sistem filosofic. Logos-ul creștin nu este un principiu închipuit, ci a
fost o persoană istorică divino-umană, care are un caracter reprezentativ rezumând perioada
omenirii mântuite și aceasta nu în chip simbolic-speculativ, ci realizându-o în propria Sa persoană,
într-un chip ce depășește propria noastră înțelegere.

8
Pr. Gheorghe Petraru, Erezie și logos...p. 15.
9
Pr. Drd. Sterea Tache, „Teologia Logosului...”, pp. 518-526.
10
Diac. Prof. N. Balca, „Învățătura despre Logosul întrupat ca paradigmă a vieții creștinului în teologia apostolică și
patristică”, în Glasul Bisericii, nr. 3-4, 1970, p. 280.
 II. Iisus Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu

Într-o perspectivă ecumenică, opera lui Hristos se referă la "lume", şi nu la evrei, făcând
pe greci să apară ca viitori purtători ai credinţei eclesiastice. Adeziunea grecilor la creştinism a
fost elementul cel mai impresionant al creştinismului primar, chiar în ochii Apostolilor şi
Evangheliştilor. Evanghelia după Ioan a fost scrisă într-o epocă în care Biserica era esenţialmente
compusă din greci. Trebuie să notăm totuşi că autorul său, chiar când el respinge iudaismul istoric,
rămâne sub influenţa iudaismului elenistic, puternic marcat de tradiţia alexandrină a lui Philon.
Învăţătura sa cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu, în prologul Evangheliei, care, trebuie să
observăm, nu reapare în continuarea textului, a condus pe numeroşi cercetători să emită ipoteza că
rolul său a fost cel al unui mediator şi chiar să apropie pe al patrulea evanghelist, care scrie la Efes,
de Heraclit care, şase secole mai înainte, introdusese în acelaşi loc noţiunea de Logos în filosofia
greacă. Orice ar fi, este vorba de două lucruri total diferite. La Heraclit, logosul universal
corespunde legii focului (focul etern) care ritmează devenirea fiinţelor. Omul, ca parte a
universului (microcosmos) trebuie să participe şi să se adapteze la logosul comun şi universal care
este izvorul mişcării, al coerenţei şi al armoniei. Logosul lui Heraclit este cosmic şi impersonal, în
timp ce Logosul lui Ioan este personal şi vine în lume, fără să îi aparţină, nu pentru a o interpreta,
ci pentru a o salva prin istoria mântuirii, având ca centru întruparea lui Dumnezeu, idee total străină
spiritului grec, cât şi celui ebraic. Hristos este nebunie pentru păgâni (pentru greci) şi sminteală
pentru evrei. În paralel, Hristos ca depăşire a Legii face posibilă deschiderea căii spre elenism.
Sfântul Apostol Pavel procedează sistematic la o revizie a celor două tradiţii spirituale, aducând
un conţinut nou noţiunilor din gândirea evreiască, dar şi din gândirea greacă.
Expresia divinităţii în raport cu istoria se uneşte armonios cu abordarea ontologică. Hristos
este în acelaşi timp întruparea Cuvântului Divin, care ca înţelepciune se reflectă în creaţie (discurs
interior), care s-a adresat în trecut proorocilor (discursul oral) şi care a devenit astăzi discurs scris
şi învăţătură în Tradiţia şi Scripturile Bisericii. Astfel, discursul, ca mijloc de comunicare şi
interpretare în lumea greacă, cu supleţea şi infinitatea nuanţelor sale, apare ca un talant pe care
Biserica l-a pus în valoare ca limbă a cuvântului evanghelic.
Limba Verbului lui Dumnezeu, limba ebraică, a găsit în greacă mijlocul transmiterii
cuvântului său, încât Sinagoga a devenit Biserică şi astfel ea a trecut de la atitudinea exclusivă la
cea universală. În realitate ea săvârşeşte un fel de osmoză a celor două limbi şi se transformă într-
o limbă nouă, cea a Părinţilor greci ai Bisericii.
În tradiţia biblică, pronunţarea numelui dă fiecărei fiinţe care există o dimensiune
semnificantă şi poetică. Numele exprimă esenţa şi destinaţia fiecărei fiinţe. Omul, chip şi
asemănare a lui Dumnezeu, are ca misiune umanizarea şi poetizarea creaţiei. Creaţia, prin om,
poate să se raporteze la Dumnezeu. În aceeaşi tradiţie, numele lui Dumnezeu se prezintă ca mijloc
sau loc al teofaniei şi al revelaţiei. Cuvântul divin făcut om constituie apariţia desăvârşită a lui
Dumnezeu în lume. Asimilarea ontologiei de spiritul biblic conduce în mod egal la apropierea
Cuvântului şi a cosmologiei. Teologia Sfântului Pavel şi a Sfântului Ioan interpretează cu ajutorul
Cuvântului creaţia lumii şi a omului. Numele lui Dumnezeu aduce universului susţinere, armonie.
El are grijă de acesta. De altfel, conform Sfântului Ioan, "toate prin El s-au făcut şi fără El nimic
nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţa…" (Ioan 1, 3-4). În această perspectivă legătura
Cuvântului de viaţă este de o importanţă determinantă. "Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în
Cel ce M-a trimis pe Mine are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la
viaţă" (Ioan 5, 24).
La Sfântul Ioan se schimbă sensul cosmologic impersonal al cuvântului cu evaluarea sa
antropologică. Înţelepciunea, adevărul şi viaţa nu constituie noţiuni autonome, ci au izvorul lor în
Cuvântul lui Dumnezeu, căci "Dumnezeu este Cuvântul" (Ioan 1,1) şi "Cuvântul trup S-a făcut"
(In. 1, 14). Dacă Cuvântul este Cuvântul vieţii, este aşa pentru că El este Hristos. Este de notat o
răsturnare în concepţia iudaică. Identificarea Cuvântului cu Hristos taie legăturile cu iudaismul,
ceea ce constituie pentru grecii păgâni o nebunie şi pentru iudei o sminteală. (Cf. 1 Cor. 1, 23.)
Totuşi, teologia Cuvântului divin la Sfântul Ioan este o sinteză a revelaţiei iudaice şi a orientării
ontologice a gândirii Greciei antice. Ioan se exprimă asupra experienţei sondării şi asimilării
Cuvântului etern. Aceasta înseamnă că Istoria nu este autonomă, ci că ea are ca axă, ca centru
dimensiunea Împărăţiei.
Ulterior, apologeţii vor exprima cu teoria discursului germinativ (a Cuvântului care
însămânţează Universul cu raţiuni) că revelaţia lui Dumnezeu era conţinută in nuce la înţelepţii
dinainte de Iisus Hristos, care vedeau semnele Cuvântului Divin în creaţie şi în istorie. După
Clement Alexandrinul, Cuvântul i-a inspirat pe filosofi şi S-a întrupat în Hristos. Dar, în timp ce
filosofii participă la Cuvânt în mod conjunctural sau parţial, Biserica este cea care posedă filosofia
autentică ce deţine Cuvântul plenar cu certitudine. Origen, în sistemul său, dezvoltă o teologie
avansată despre Cuvânt, care totuşi nu atinge decât incidental cosmologia şi psihologia
platonismului mediu. Lumea inteligibilă, logoii lumilor viitoare şi sufletele-spirite înconjoară
Cuvântul unite în eternitate ca fiinţe preexistente. Trupul este într-o anumită accepţiune, pedeapsa
sufletului omenesc. Invers, hristologia lui Origen nu se interesează de nici o imagine istorică a lui
Hristos, din cauza rangului secund al fiinţelor sensibile.
Sfântul Atanasie cel Mare şi Părinţii capadocieni fideli tradiţiei biblice vor identifica
Cuvântul lui Dumnezeu nu cu logosul stoicilor şi al filosofilor platonicieni, ci cu Îngerul de mare
Sfat al lui Dumnezeu Tatăl, cu Domnul Slavei din Vechiul Testament. Îngerul lui Dumnezeu care
a apărut proorocilor, nu este un înger creat, ci Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos. Cu teofaniile
Cuvântului neîntrupat din Vechiul Testament, Dumnezeu apare ca acţionând în creaţie şi în istorie.
Cuvântul divin "în multe rânduri şi în multe chipuri" a vorbit în Vechiul Testament şi deşi
El S-a întrupat odată pentru totdeauna, începând cu acest moment nu încetează să apară în istorie.
Aceasta înseamnă că Scriptura pentru Biserică este o carte deschisă şi nu închisă, în sensul în care
ea înregistrează "istoria" relaţiilor lui Dumnezeu cu omul de la începutul lumii până ce Hristos va
deveni totul în toate. Şi această istorie, care se prelungeşte în trupul Bisericii, nu urmează simplu
dialogului între Dumnezeu şi om, ci revelează în paralel adevărul ultim asupra existenţei omului
şi lumii. Cu Tradiţia care se dă în Sfintele Taine, în viaţa liturgică, în structură şi organizare şi
evident în credinţa sa ortodoxă, Biserica, deşi nu încetează să îmbrăţişeze lumea, se deschide către
scopul ultim al Împărăţiei, pregustând hic et nunc pe Hristos.
Prin Biserică revelaţia lui Hristos se varsă fără încetare către lume, extinzând mereu
graniţele întrupării Cuvântului. De altfel, întruparea Cuvântului, avea Biserica drept obiectiv şi
toate evenimentele mântuirii au condus la constituirea ei progresivă. Biserica reprezintă într-o
anumită măsură extensia Întrupării. Biserica însăşi constituie o parte a Revelaţiei, a lui Hristos
întreg care se realizează în conlucrare cu Duhul Sfânt. Cuvântul divin se ascunde într-un fel anume
în cuvintele Scripturii. Astfel se explică de ce Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că există o
filiaţie puternică între Vechiul şi Noul Testament, între Biserică şi Împărăţia lui Dumnezeu. Deşi
Împărăţia lui Dumnezeu nu este total prezentă acum, ea deja se manifestă în lume. Astfel, în viaţa
Bisericii, în mod particular în experienţa ei euharistică, este posibil să o pregustăm şi să participăm
la ea (Împărăţia lui Dumnezeu) înainte de instaurarea ei deplină. Cuvântul autentic al Scripturii
este revelat, interpretat şi trăit în sânul Bisericii. Scriptura nu rezidă pur şi simplu în citirea ei, ci
în exegeza şi înţelegerea ei în viaţa tainei Cuvântului divin. Iar Biserica este acest corp harismatic
care nu este doar o moştenire formal primită, ci mărturia Adevărului în Hristos, în acest sens în
care Biserica, ţinând de Întrupare, constituie o parte indivizibilă a Revelaţiei.
Această teologie a Cuvântului activ conduce gândirea Părinţilor Bisericii Orientului la o
teologie mistică sau la o teologie a tainelor şi a ascetismului, în care logosul şi praxisul, teoria şi
ascetismul se metamorfozează în Duhul Sfânt într-o viziune şi o teorie a revelaţiei Cuvântului
Întrupat, adică în teofanie şi în teoptie (Vederea lui Dumnezeu).
În definitiv, sensul cuvântului logos nu exprimă doar un atribut al fiinţei, ci ipostasul
personal al lui Dumnezeu şi al omului, logosul constituind întotdeauna cunoaşterea de bază a
persoanei. Nu este vorba aici despre principiul universal şi impersonal al cosmologiei din Grecia
antică. Aici logosul se arată a fi atributul fundamental al persoanei. Nu există persoană fără logos.
Nu există logos impersonal în aceeaşi măsură în care nu există persoană fără logos. Nu
există întâlnire şi comuniune între două persoane fără logos ca dialog. Logosul ca viaţă deţine
sensul cuvântului, afirmaţia fiinţei. Imnologia Bisericii Răsăritene socoteşte Hadesul ca locul de
unde logosul lipseşte, negarea vieţii, tăcerea desăvârşită a existenţei. Logosul aparţine câmpului
ontologiei, şi nu al gnoseologiei sau al psihologiei conştiinţei. Fundamentul oricărei gândiri
autentice nu este sensul logic, gol şi abstract, ci conţinutul său existenţial, logosul ca viaţă aparte,
ca prezenţă şi sens al existenţei.
Pentru aceasta logosul nu se epuizează în tradiţia biblică în teorii gratuite şi în întraripări
filosofice, ci el este "Cuvântul vieţii veşnice", este logosul activ, judecat în acţiunea sa de susţinere
a lumii, adică în conţinutul existenţial care îl cuprinde, în lupta care trebuie să fie cultivată,
adâncită, construită şi care trebuie să fie fecundă.
Omul ca mister unic în creaţia Sfintei Treimi este cel care îl ascultă pe Dumnezeu şi care
poate spune ceea ce el aude, omul anunţă şi laudă poetic fiinţa poetică.
Mântuirea este posibilă pentru întreaga lume prin trupul lui Hristos care este Biserica.
Biserica, la rândul său, este o comunitate de viaţă şi credinţă pe care experienţa creştină o transmite
din generaţie în generaţie. "Ceea ce am văzut şi am auzit, vă vestim ca voi să fiţi în comuniune cu
noi" (I In. 1,3). Sfânta Scriptură însăşi s-a născut şi a fost redactată în cadrul acestei experienţe a
Tradiţiei Bisericii, şi nu invers. Cuvântul lui Dumnezeu ca Testament nu se adresează indivizilor
izolaţi, ci a fost dat unui popor, adică unei comunităţi de oameni. Sfânta Scriptură este Cuvântul
lui Dumnezeu conform mărturiei Bisericii. Regula Scripturii este fixată şi recunoscută de Biserică,
care constituie cadrul său viu. Fără Tradiţia Bisericii, Scriptura ar fi fost univoc întoarsă către
trecut. Din contră, Biblia, de la Geneză la Apocalipsă, narează corpul unei istorii unice, având un
început, o derulare neîntreruptă şi un sfârşit. În plus, orice lucru tinde către un sfârşit, care este
întotdeauna deschis, conform dinamicii proorociei biblice a revelaţiei.

III. CUVANTUL - MIJLOC DE EXPRESIE RELIGIOASA

In procesul istoric de descoperire a lui Dumnezeu, cuvantul a fost mijlocul principal de

expresie. In acest sens cuvantul a fost:
 folosit de Dumnezeu ca revelator direct al adevarurilor,
 primit de diferite instrumente revelationale,
 comunicat de instrumentele revelationale mai departe credinciosilor,
 ori, propovaduit pana astazi de catre ierarhia bisericeasca.

Vom analiza cuvantul ca mijloc de expresie religioasa sub urmatoarele aspecte:

1. Revelatie si cuvant
2. Dogma si cuvant
3. Inspiratie si cuvant
4. Propovaduire si cuvant
5. Aspecte negative ale utilizarii religioase a cuvantului

Revelatie si cuvant
Dumnezeu spre a intra in legatura cu credinciosii, a folosit mijlocul cel mai usor si mai
expresiv: GRAIUL. Procesul de revelare al lui Dumnezeu prin grai - cuvant a inceput imediat dupa
facerea lui Adam, cand Dumnezeu i-a dat porunca „sa manance dupa placere din orice pom din
gradina, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manance, caci in ziua in care va manca
din el, va muri”. (Facere II, 16-17).
Graiul folosit de Dumnezeu in a-Si comunica voia este ebraica – limba poporului ales.
Instrumentele revelationale intra si ele in legatura directa cu Dumnezeu tot prin viu grai.
Saul pe drumul Damascului striga: „Cine esti Doamne”? (Fapte IX, 5), iar Domnul i-a raspuns tot
prin cuvinte: „Eu sunt Iisus pe care tu il prigonesti... Si Saul spaimantat fiind, a zis: Doamne, ce
voiesti sa fac? ..(Fapte IX, 5-6).

Dogma si cuvant
De multe ori graiul poate sa dea loc la discutii intre credinciosi, functie de modul in care
ei folosesc anumite cuvinte. Din aceasta cauza a fost necesar ca Biserica sa ia oficial atitudine,
adica sa desemneze toate adevarurile revelate de Dumnezeu in dogme.
Inspiratie si cuvant
Instrumentele revelationale adica: Patriarhii, Profetii, Apostolii, Sfintii Parinti si ierarhia
bisericeasca, nu au lucrat la voia intamplarii ci au fost inspirate, fiind astfel ferite de erori care
puteau sa apara prin deformarea mesajului divin.
Prin actiunea de inspiratie, s-a urmarit folosirea cuvintelor potrivite scopului religios, ca
nu cumva sa se utilizeze cuvinte straine de mesajul divin.

Propovaduire si cuvant
Se refera la propovaduirea cuvantului de catre ierarhia bisericeasca. Pentru aceasta este
necesara o munca intensa, de prealabila cunoastere si apoi de folosire a tezaurului revelat. Preotii
trebuie sa respecte nivelul religios al adresantilor, sa foloseasca cuvinte care sa fie intelese de
catre credinciosi.
Sfantul Ioan Gura de Aur – cel mai mare predicator al Bisericii crestine vorbeste despre
buna alcatuire si rostire a oricarei predici. In Omilia I „Despre marginita putere a diavolului”, el
arata setea auditorului sau de a-l asculta:” credeam ca din pricina deselor mele predici v-ati
saturat de cuvintele mele, dar vad ca s-a intamplat tocmai dimpotriva ... v-au marit dorinta de a
ma asculta. Nu saturare de predica ci dor de predica”.

Aspecte negative ale utilizarii religioase a cuvantului

Cele mai importante aspecte se refera la:
 greutatea de a intelege graiul, cuvantul, fapt care are ca urmare fireasca
rastalmacire a lui.
 incarcarea cuvantului de „sarcini magice”, asa cum se intampla in diferitele
superstitii religioase, sau in asa - numitele „false revelatii” - profetii false
apocaliptice. Aici amintim impostori pretinsi specialisti, ca Paracelsus,
Nostradamus, falsi profeti, care folosesc interpretari si cuvinte magice care pot
tulbura imaginatia ignorantului.

Nu s-a stabilit un „cod de vorbire religioasa”, in schimb cuvantul descoperit de

Dumnezeu s-a pastrat si redat cu cea mai mare fidelitate. Avem deplina incredintare ca in
Evanghelii suna cuvantul Mantuitorului, asa cum a sunat el pe munte si prin alte locuri din Tara
Sfanta.
Cuvintele fiind folosite de diferiti propovaduitori, prin felul in care acestia le folosesc si
le respecta, cunoastem propovaduitorul adevarat de cel mincinos.
 DESPRE CUVANT, CONSIDERAND CATEVA ASPECTE
EVIDENTIATE CHIAR DE SFANTUL APOSTOL PAVEL
Sfantul Apostol Pavel intr-o Epistola catre evrei (Evrei 4,1,11,etc) le scrie sa fie cu luare
aminte la cuvantul lui Dumnezeu si-i indeamna sa nu nesocoteasca acest cuvant „pentru ca
Dumnezeu nu se lasa batjocorit” (Galateni 6,7).
Spune Apostolul Pavel : „Caci cuvantul lui Dumnezeu e viu si lucrator si mai ascutit
decat orice sabie cu doua taisuri, si patrunde pana la despartirea sufletului si duhului, dintre
incheieturi si maduva si destoinic este sa judece simtirile si cugetarile inimii” (Evrei 4, 12).
Astfel, insusirile cuvantului lui Dumnezeu (dupa Sf. Apostol Pavel, analizand textul din Evrei)
sunt cinci: viu, lucrator, mai ascutit, patrunzator, destoinic. Din cele spuse de Sfantul Apostol
Pavel, reies cateva invataturi:
1. Pentru slujitorii lui Dumnezeu. Acestia au datoria sa:
 Citeasca cuvantul lui Dumnezeu
 Sa mediteze asupra celor cinci insusiri divine ale lui
2. Pentru ascultatorii cuvantului lui Dumnezeu, acestia au obligatia sa:
 Citeasca regulat cuvantul lui Dumnezeu
 Sa asculte regulat talcuirea cuvantului lui Dumnezeu.

IV. Limba și limbaj în perspectiva teologiei ortodoxe

Teologia s-a exprimat în limba fiecărei epoci. Teologia nu are o altă limbă, una proprie a
sa, diferită de limbile popoarelor. Dumnezeu se descopreră fiecăruia în limba cunoscută. La
început ea s-a exprimat în mediul elenistic preluând limba sa.

Limba biblică (evanghelică). În spațiul apusean domină ermineutica și erminia cuvântului

evanghelic, astfel încât ea capătă un caracter absolut.

În perspectiva ortodoxă, Evanghelia este vestirea cea bună. Sfântul Apostol Petru spune că
a transmis nu vorbe (basme) ci puterea și vederea slavei dumnezeiești ( II Petru 1, 16 ). Hristos nu
a cerut să știm și să credem doar toate câte a zis El, ci să le îndeplinim. Cuvintele sunt ca o invitație
la nuntă și nu nunta propriu-zisă, tocmai acest lucru le scapă protestanților. Pentru Apus
Evanghelia este cuvânt, iar pentru ortodocși este prezența lui Hristos. Acolo este cuvânt, aici este
participarea și transformarea.

Scriitorii Noului Testament au avut conștiinta că prin termenii și limba acestuia, au

exprimat ceva diferit de ceea ce termenii exprimă în mod nativ. Termenii și imaginile scripturistice
presupun adesea altă realitate decât cea pe care aceștia o exprimă.

Exemplul: „împărăția lui Dumnezeu”- în scrierile noutestamentare acest termen nu are o

corespondență cu conținutul său nativ. De aceea, Hristos, arată că împărăția lui Dumnezeu nu este
o împărăție lumească așa cum o înțelegeu evreii sau romanii. Ea este din altă lume (Ioan 18, 36)
și este „înlăuntrul nostru” (Luca 17,21). Prin aceasta se arată că adevărul împărăției nu trebuie
căutat în ceea ce înțelege lumea. Pentru a înțelege, este necesară experiența, trăirea, iluminarea
Sfântului Duh.

Dacă cineva nu va crede participând că Logosul - Cuvântul lui Dumnezeu, este Fiul lui
Dumnezeu, când va deduce din fraza respectivă a Sfântului Evanghelist Ioan sensul filosofic al
acestui cuvânt, cu siguranță că nu va înțelege cu adevărat ceea ce voia să exprime Sfântul Ioan.

Nu există o analogie reală între cuvântul biblic și adevărul exprimat. Cuvântul este creat,
adevărul este necreat. Analizând și căutând sensuri ale cuvântului „împărăție” vom ajunge mai
curând la o cunoaștere negativ apofatică, adică vom cunoaște ceea ce nu este și nu poate fi cu
adevărat împărăția lui Dumnezeu. Nici aceste sensuri filosofice sau lingvistice nu sunt de ignorat,
dar ele nu primează.

Pentru ca un adevăr biblic să fie exprimat în limba contemporană, cel care îl exprimă
trebuie sa cunoască și să trăiască adevărul. Cuvântul nu are putere prin el însuși, ci o are pe aceluia
care îl rostește. Nu este de ajuns ca cineva să primească cuvântul Domnului, ci are nevoie și de
iluminarea Sfântului Duh pentru a înțelege și a se arăta lucrător al său.

Limbă și Teologie. Limba teologică nu este revelată, ci este opera omului. Adevărul nu se
identifică cu forma lingvistică. Adevărul se descoperă experimental omului, pe când limba, care
exprimă această experiență, este aleasă, inventată de om. Adevărul, teologia, nu are o limbă
exclusivă, ea poate fi a oricărui popor.
 Limba arată existența adevărului, și nu firea lui. Sfântul Ioan Damaschin spune că cele
despre Dumnezeu „nu sunt toate inexprimabile și nici toate exprimabile” (Dogmatica I, 2), adică
limba nu le poate exprima.

Limba convențională folosită în teologie are o autoritate relativă. Cu toate acestea s-a
insistat pe folosirea a anumitor formulări lingvistice pentru ca să nu apară neînțelegeri în privința
exprimării teologice. Motivele pentru care se insistă sunt următoarele:

 Caracterul relativ și mărginit al omului. De aceea oamenii au căutat formulări

lingvistice comune pentru a exprima diferite sentimente, stări, lucruri, fenomene
etc.
 Încă din secolele IV-V, teologii au arătat diferența dintre încărcătura semantică a
unui anumit termen pe care îl are în filosofie și noua semnificație, diferită, pe care
o are în creștinism. Același lucru trebuie continuat și de teologii de astăzi, însă
această mișcare spre noi forme lingvistice trebuie precedată de cunoașterea
empirică a adevărului prin Duhul Sfânt. Doar cei care trăiesc Adevărul, Îl pot
exprima într-o limbă autentică, adică potrivită.
 Cei care au stabilit această limbă convențională teologică, au avut convingerea că
prin cuvânt și exprimare formulează același adevăr pe care l-au trăit. Urmașii lor,
care au trăit același adevăr, au respectat limba convențională a acestuia, care într-
un anumit grad, a devenit conducătoare. Biserica insistă pe respectarea unei
anumite terminologii, nu pentru că ar crede în caracterul ei absolut, ci pentru a
proteja de răstălmăciri.

Lucrarea Sfântului Duh. Condiția comuniunii reale cu Dumnezeu este în fond, Întruparea
Cuvântului, Care a luat și a îndumnezeit firea omenească. El a făgăduit că va trimite pe
Mângâietorul, Care va continua opera Sa. Sfântul Duh va învăța și va aduce aminte câte a învățat
Hristos: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimte Tatăl în numele Meu, Acela vă va
învăța toate și vă va aduce aminte de toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26).

Doar prin simpla citire a cuvintelor Domnului, omul nu poate să le înțeleagă, să și le

însușească sau să le trăiască. Fără intervenția, iluminarea Sfîntului Duh nu se poate înțelege și trăi
adevărul Bisericii. De aceea, înainte de citirea Sfintei Evanghelii, preotul citește o rugăciune pentru
ca Dumnezeu să ilumineze ascultătorii cu lumina înțelegerii cuvântului evanghelic. Adevărul este
nesfârșit, nemărginit, necuprins încât nu a fost descoperit tot deodată ci este nevoie de lucrarea
Sfântului Duh pentru a conduce spre Acesta: „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteți să le
purtați. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi
de la Sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti” (Ioan 16, 12-13).