Ce este icoana

De unde apare icoana

„icoana reprezintă o veritabilă fereastră prin care omul și Dumnezeu se pot privi
față în față”.
Părintele Dumitru Stăniloae

Introducere
La ce ne gîndim de fapt cînd auzim pentru prima dată cuvîntul icoană? Ne
gândim de obicei la chipul reprezentat, ne gândim la Maica Domnului sau la
Mîntuitorul, si desigur ne gândim la rugăciune. Pentru că ce fel de rugăciune dacă nu
este icoana în față?!
Dar ce este de fapt icoana? Icoana (gr. εικον = chip, reprezentare) este, în
înțelegerea creștinismului ortodox, o imagine sacră, în două dimensiuni, care
reprezintă pe Iisus Hristos, pe Maica Domnului sau un sfânt.
Temeiul icoanei este realitatea Întrupării Fiului lui Dumnezeu: "Şi Cuvântul trup S-a
făcut" (Ioan 1, 14). Dumnezeu, în El însuși, nu este reprezentabil prin icoană. Dar
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană din Sfânta Treime, este reprezentat
pentru că El nu este doar Dumnezeu adevărat - "unul din Sfânta Treime" -, ci și om
adevărat, care a luat trup concret (și deci un chip anume) "pentru noi și a noastră
mântuire". Icoana este deci o consecință a Întrupării, căci Hristos este "chipul lui
Dumnezeu cel nevăzut" (Coloseni 1, 15).

Ca reprezentare picturală, icoana poate avea aspectul ei istoric, estetic,

arheologic etc. specific, dar pentru creștini ea nu aparține propriu-zis artelor, ci
cultului Bisericii: pe de-o parte, împreună cu sfintele moaște, cu cărțile sfinte și
celelalte obiecte de cult, iar pe de altă parte, cu toată moștenirea teologică, de credință
și învățătură ortodoxă - Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție, Sfintele Taine etc.
 Ea nu este deci un ornament, un tablou sau o simplă reprezentare figurativă, ci
o comunicare vizuală a realității invizibile divine, manifestată în timp și spațiu. Icoana
nu este portretul unei persoane care a fost, ci este portretul sau reprezentarea unei
persoane în Împărăția lui Dumnezeu.
Imaginea invadează lumea noastră cotidiană. Ea domină toate mediile sociale,
strada, locul de muncă şi, prin presă şi micul ecran, pătrunde până în sânul familiei.
Obişnuinţei şi uzurii pe care le provoacă imaginea, tehnicienii ei răspund prin forme
şi culori tot mai subtile şi mai insistente, adesea fără prea mare respect faţă de
sensibilitatea spectatorului pe care trebuie să-l cucerească.
Prin forţa sa de sugestie, imaginea poate fi utilizată împotriva omului, fără ca
acesta să-şi dea seama. Ea poate să-i modeleze gândirea, să-i aprindă pasiunile, să-i
modeleze comportamentul, într-un cuvânt – să-l priveze chiar de libertate. În
societatea noastră, imaginea se substituie din ce în ce mai mult textului. Reflecţia
tinde să cedeze în faţa senzaţiilor şi, mai ales, în faţa privirii. Să ne gândim la
puternica momeală vizuală pe care o reprezintă strada cu vitrinele ei, cu luminile ei,
adesea mobile şi sclipitoare! Şi ce să mai spunem de publicitatea bazată pe randament
care ne invadează?
Trebuie să admitem că din moment ce numai profitul are importanţă, valorile
omeneşti se estompează, creşte chemarea spre simţuri. Foarte sugestivă, din cauza
puterii sale simbolice şi a impactului său asupra sensibilităţii, imaginea se insinuează
în adâncurile fiinţei, ameninţând totodată viaţa interioară.
Omul este modelat în mod progresiv de ceea ce contemplă. Loc de întâlnire a Luminii
exterioare şi interioare, ochii reprezintă partea cea mai transparentă şi cea mai vie a
trupului. ,,Luminătorul trupului este ochiul. Dacă ochiul tău este bun, tot trupul tău va
fi luminat, dar dacă ochiul tău va fi bolnav, tot trupul tău va fi întunecat” (Luca 11,
34).
Lui îi incumbă obligaţia să spiritualizeze materia din care face parte prin trupul
său, pentru a aduce la Dumnezeu întreaga creaţie (Ef. 1, 1-10).
Icoana sfinţeşte locul unde se află şi creează în credincios sentimentul unei prezenţe
divine tangibile. Ea este realmente o întâlnire, pentru că a te ruga în faţa icoanei lui
Hristos înseamnă a te ruga, de fapt, în faţa Lui.
Olivier Clément are dreptate atunci când scrie: ,,Creştinismul este religia
feţelor. A fi creştin înseamnă să descoperi, chiar în centrul absenţei şi al morţii, o faţă
deschisă pentru totdeauna ca o uşă de lumină, faţa lui Hristos, iar în jurul ei, pătrunse
de lumina şi dragostea Sa, feţele păcătoşilor iertaţi, care nu mai judecă, ci primesc.
Evanghelia înseamnă anunţarea acestei bucurii”. Model de sfinţenie, prezenţă,
revelare a transfigurării cosmice viitoare a lumii, icoana ni se dăruieşte ca o mare
carte deschisă.
Trebuie să ştii să citeşti în ea pentru a învăţa să descifrezi feţele cu care te
întâlneşti pe stradă şi pentru a găsi acea „mlădiţă unică” grefată pe Hristos. Chemarea
pe care ne-o face Hristos este aceea de a da o faţă celor care nu au faţă. Această
chemare este preluată de Didim cel Orb (secolul al IV-lea), care va spune: „După ce
L-ai văzut pe Dumnezeu, trebuie să vezi pe Dumnezeu în orice frate”.
Omenirea se află actualmente la o răscruce a istoriei, unde o nouă cultură în
gestaţie se zbate în durerile naşterii… Icoana descoperă o lume de frumuseţe, de
armonie şi de pace în care omul şi cosmosul regăsesc starea lor edenică. Unei arte şi
unei lumi adesea închise asupra lor înseşi, imanenţei-închisoare, ea îi substituie
transcendenţa, deschiderea spre viaţa de apoi, singura ieşire spre fericirea tuturor. În
mod constant, icoana rememorează, într-adevăr, finalitatea existenţei umane: a deveni
ochi înseamnă a dezvolta vederea interioară pe care o alimentează lumina Duhului
Sfânt ce transfigurează totul. Şi dacă icoana îşi găseşte principiul ei constructiv în
lumina transfigurării lui Hristos, ea îşi invită interlocutorul să răsfrângă această
transfigurare în lume prin primirea Duhului Sfânt care este, după Sfântul Serafim de
Sarov, însuşi scopul vieţii creştine.
Sfântul Pavel a fost şocat la vederea atâtor idoli în oraşul Atena. Cu toate
acestea, el a fost mirat şi fericit să descopere un altar pe care era scris: „Dumnezeului
necunoscut” (Faptele Apostolilor 17, 23). Oare nu pe acest Dumnezeu necunoscut îl
caută arta în abundenţa ei de umbre şi lumină? Desigur, trebuie să redobândim o
vedere curată, să ne eliberăm de „cataracta” pe care o reprezintă un materialism
excesiv, tot atâţia idoli care-l ţin pe om prizonier. Arta reflectă, într-adevăr, viaţa!
https://ortodox.md/michel-quenot-icoana-fereastra-spre-absolut/

Icoanele: „pictură” sau „scriere”?

Traducerea literală a cuvântului grec εικονογραφία (iconografie) este „scrierea

de imagini”. De aceea, unii creștini ortodocși insistă să precizeze că se „scriu”, nu se
„pictează”. Acest lucru este explicat prin compararea icoanelor cu Sfânta Scriptură în
sensul că, precum Biblia nu e doar o relatare istorică, icoanele nu sunt simple
compoziții artistice, ci mărturii ale adevărului cuprins în Scriptură. Departe de a fi
produse ale imaginației iconografului, icoanele sunt mai degrabă o formă de
transcriere a Bibliei.

De asemenea, cei care pledează pentru traducerea termenului de iconografie ca

„scriere” a icoanelor au mai insistat asupra faptului că de-a lungul secolelor (atât în
Biserica primară, în timpul persecutării creștinilor de către autoritățile păgâne cât și
mai recent, oriunde credincioșii ortodocși au fost supuși unor autorități necreștine),
icoanele au fost și au rămas cărțile celor ce nu știu să citească, iar printr-o
reprezentare adesea simplificată ele trimit la și confirmă credința de bază a Bisericii:
Întruparea. Faptul că Dumnezeu a devenit om, faptul că a purtat El însuși și a sfințit
natura umană și materia în general înseamnă că El poate fi reprezentat cu ajutorul
materiei.

Deși explicarea scopului și naturii icoanelor este adevărată și conformă

cu Tradiția Bisericii, insistența asupra faptului că icoanele sunt "scrise" mai degrabă
decât pictate este oarecum problematică din punct de vedere lingvistic. În limba
greacă, orice fel de portret pictat sau desenat ia numele de γραφή (grafí), iar arta
picturii se numește ζωγραφική (zografikí), astfel că orice desen sau pictură poartă
numele de ζωγραφιά (zografía). Prin urmare, din punct de vedere lingvistic se poate
considera că orice pictură - atât icoanele, cât și simplele portrete - sunt forme de
"scriere". Preferința pentru termenul "scriere" cu privire la iconografie este astfel
lipsită de suport lingvistic, întrucât nu traduce în mod real o specificitate a icoanei în
raport cu restul artei picturii.

Limba greacă face o distincție între ζωγραφιά (zoé+grafía, pictura realistă a

celor vii) și εικονογραφία (iconografia, cu particularitățile sale). Limba română veche
a preluat din greacă termenul de "zugrav", folosit pentru a desemna fie pictorii
preocupați de arta laică, fie iconografii, iar "a zugrăvi" însemna în general "a picta",
termen ce s-a extins ulterior la orice fel de pictură, inclusiv la pictura uniformă și fără
valențe artistice a zidurilor caselor. Limba română modernă a asimilat și termenii de
"iconograf" și "iconografie", astfel că permite păstrarea distincției din greacă, făcând
din "iconografie" o categorie distinctă de pictură.

Icoanele ân creștinism
Sfântul Ioan Damaschinul definea icoana într-un mod original: „ceea ce este
cartea pentru cei ce ştiu să citească este icoana pentru cei care nu ştiu; ceea ce e
cuvântul pentru auz este icoana pentru văz”.
În acest fel simplu, Sf. Ioan Damaschin arăta rostul pe care icoana îl are în
contextul vieţii cotidiene.Pentru teologia ortodoxă, temeiul icoanei este realitatea
Întrupării Fiului lui Dumnezeu: "Şi Cuvântul trup S-a făcut" (Ioan 1, 14; I Timotei
3,,16) Dumnezeu, în El însuşi, nu este reprezentabil prin icoană.
Dar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană din Sfânta Treime, este
reprezentat pentru că El nu este doar Dumnezeu adevărat - "unul din Sfânta Treime" -,
ci şi Om adevărat, care a luat trup concret (şi deci un chip anume) "pentru noi şi a
noastră mântuire". Icoana este deci o consecinţă a Întrupării, căci Hristos este "chipul
lui Dumnezeu cel nevăzut" (Coloseni 1, 15).
Ca reprezentare picturală, icoana poate avea aspectul ei istoric, estetic,
arheologic etc. specific, dar pentru creştini ea nu aparţine propriu-zis artelor, ci
cultului Bisericii: pe de-o parte, împreună cu sfintele moaşte, cu cărţile sfinte şi
celelalte obiecte de cult, iar pe de altă parte, cu toată moştenirea teologică, de credinţă
şi învăţătură ortodoxă - Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, Sfintele Taine etc.            
Icoana nu este deci un ornament, un tablou sau o simplă reprezentare figurativă,
ci o comunicare vizuală a realităţii invizibile divine, manifestată în timp şi spaţiu.
Icoana nu este portretul unei persoane care a fost, ci este portretul sau reprezentarea
unei persoane în Împărăţia lui Dumnezeu. Traducerea literală a cuvântului grec
εικονογραφία (iconografie) este "scrierea de imagini". De aceea, unii creștini
ortodocși insistă să precizeze că se "scriu", nu se "pictează". Acest lucru este explicat
prin compararea icoanelor cu Sfânta Scriptură în sensul că, precum Biblia nu e doar o
relatare istorică, icoanele nu sunt simple compoziții artistice, ci mărturii ale
adevărului cuprins în Scriptură. Departe de a fi produse ale imaginaţiei iconografului,
icoanele sunt mai degrabă o formă de transcriere a Bibliei.
În ultimul timp a crescut interesul pentru ceea ce presupune tehnica, adică
meşteşug, iscusinţă sau abilitate în mânuirea uneltelor şi materialelor de execuţie, fapt
care a dus la înfiinţarea secţiilor de patrimoniu în cadrul Seminariilor Teologice. S-au
înfiinţat aceste secţii pentru ca un iconar nu se poate forma decât într-un mediu
teologic.
Termenul “iconar” este folosit în erminia bizantină pentru pictorii de icoane şi
s-a înrădăcinat în acest fel. Totuşi, iconarii nu sunt pictori de imagini, ci sculptori de
suflete, căci se spune că ei poarta icoanele lor în inimi. Iconarii de altădată erau
pustnici şi se nevoiau în tot felul de asceze care par greu de înţeles pentru omul
modern, Avva Ghelasie mânca uneori doar un pumn de grâu sau orez la două zile.
Iconarul de astăzi îl are ca model pe cel de altădată, rosteşte rugăciunea iconarului
înainte de începerea lucrului, pe lângă viaţa sfântului care urmează să-l reproducă.
Pentru creştinul ortodox, icoana rămâne un mijloc de comunicare a lui Hristos din
planul invizibil cu noi cei aflaţi în lumea materială, de aceea icoana a mai fost definita
şi “fereastră spre absolut”.
http://www.scoalaargeseana.ro/didactica-magna/42-icoana-fereastra-spre-
absolut

În zorii creştinismului, oamenii simpli nu ştiau să citească. Drept urmare,

istorisirile biblice erau acompaniate de reprezentări artistice: la început sub formă de
picturi murale, apoi sub formă de icoane. Cele din urmă erau dedicate, în mare parte,
Maicii Domnului şi pruncului Iisus. Ulterior, au început să apară şi icoane cu apostoli,
evanghelişti, sfinţi.

Se consideră că una dintre cele mai vechi fresce (imaginea ataşată mai sus), cu
tematică biblică, se află în catacomba Sfânta Priscila din Roma, catacombele fiind
nişte locaţii subterane, unde creştinii îşi îngropau morţii. În cimitirele obişnuite acest
lucru le era interzis.

Conform unor investigaţii, fresca respectivă este socotită ca aparţinând veacului

al II-lea d.Hr. Pentru a indica faptul că femeia în cauză este Născătoarea de
Dumnezeu, alături de ea este zugrăvit un proroc din Vechiul Testament, care ţine în
mâna stângă sulul cu prorocia privitoare la Maica Domnului, iar cu mâna dreaptă
arată la steaua zugrăvită deasupra capului Ei.

Privitor la icoane, se consideră că prima creaţie / operă aparţine Sfântului

Apostol şi Evanghelist Luca, originar din Antiohia (Siria), medic în tinereţe. Cu
regret, originalele picturilor nu s-au păstrat, ele au devenit însă prototipuri pentru
iconografia bizantină de mai târziu.
 Într-o lume invadată de vizual, de numeroase tehnologii digitale, icoana a fost
şi rămâne a fi o formă de a-l mărturisi pe Dumnezeu, un mod de a ne manifesta
credinţa.

https://e-dermatologie.md/curiozitati-cand-au-aparut-primele-icoane/

Care este prima icoană a Mântuitorului?

Potrivit unei istorioare, prima icoană a lui Hristos ar fi apărut încă din timpul
vieţii Sale. Fiind bolnav de lepră, regele Abgar al Edesei şi-a trimis un slujitor la
Mântuitorul pentru a-L ruga să vină să-l vindece. În cazul în care Hristos nu ar fi putut
să vină, slujitorul trebuia să-I facă portretul, la porunca lui Abgar, şi să i-l aducă
(slujitorul respectiv fiind pictor). Primind mesajul regelui, Hristos a luat o bucată de
pânză albă curată, S-a spălat cu apă pe faţă şi S-a şters apoi cu bucata de pânză pe
care au rămas impregnate trăsăturile Sfintei Sale Feţe. Veacuri întregi,
această reprezentare a lui Hristos nefăcută de mână omenească s-a păstrat la Edesa,
fiind menţionată de Evagrie Ponticul în Istoria bisericească (în veacul al VI-lea),
de Sfântul Ioan Damaschin (în veacul al VII-lea) şi de Sfinţii Părinţi de la Sinodul
al VII-lea Ecumenic.
https://doxologia.ro/liturgica/iconografie/prima-icoana-lui-hristos
Lupta âmpotriva introducerii icoanelor in Biserica
 În secolele 8 și 9, în Imperiul și în Biserica Bizantină au avut loc vreme de
peste o sută de ani, lupte sângeroase între cei care au susținut introducerea icoanelor
în biserici și cei care erau împotriva icoanelor.
Cum au apărut icoanele în Biserici. Istoria Bisericii creștine ne arată clar, cu multe
dovezi, că în primele 5 secole creștinii nu au avut și nu s-au închinat la icoane.
Obiceiul acesta a apărut mult mai târziu în Biserică. Pe măsura trecerii timpului, sub
pretextul că ar fi picturi cu caracter didactic, icoanele au pătruns treptat în Bisericile
creștine din secolele următoare, susținându-se că asemenea reprezentări pot fi foarte
grăitoare și explicative, mai ales pentru neștiutorii de carte. Așa se face că în secolul
7, Sinodul numit „cvintisext” (adică al 5-lea și al 6-lea împreună), ținut în anii 691-
692, a permis zugrăvirea și chiar cinstirea icoanelor în Biserici. 
După anul 700, împărații bizantini împreună cu armata au început să se
alarmeze, văzând că tot mai mulți creștini deveneau din ce în ce mai subjugați de
icoane. De asemenea, ei erau deranjați de creșterea numărului și influenței călugărilor,
mai ales că aceștia promovau cu mare sârg cultul icoanelor. Toate aceste exagerări ale
adoratorilor icoanelor l-au determinat pe împăratul bizantin Leon al III-lea(numit
„Isaurul” – 717-740) să înceapă pe față lupta împotriva icoanelor. Acest împărat trăise
în tinerețea sa în Orient și auzise adesea criticile musulmanilor, care îi acuzau pe
creștini de idolatrie. Este știut că musulmanii își justificau războaiele lor de
expansiune împotriva creștinilor spunând că luptă împotriva unor popoare care se
închină la idoli. Când a ajuns împărat, Leon al III-lea a poruncit ca icoanele să fie
așezate în Biserici cât mai sus, așa încât oamenii să nu le poată atinge, având în
vedere că unii ajunseseră la tot felul de superstiții ciudate, de exemplu răzuiau vopsea
de pe icoane și o amestecau în vinul de la împărtășanie.

Edictul din 726. În anul 726, Leon al III-lea Isaurul a dat un edict imperial prin
care a poruncit să fie distruse toate icoanele din Biserici și mănăstiri. El însuși a
ordonat să fie dată jos o icoană care Îl reprezenta pe Hristos și care era așezată
deasupra porții de bronz a palatului imperial, spunând că: „Împăratul nu poate îngădui
imaginea unu Hristos fără glas și fără suflare, iar Sfânta Scriptură interzice
reprezentarea unui Hristos numai în natura Lui umană.”
 Sinodul iconoclast din 754. Împăratul Constantin al V-lea a convocat un Sinod
al Bisericii, care s-a ținut între 10 februarie – 24 august 754, și la care au participat
338 de episcopi, sub conducerea lui Teodosie, episcopul Efesului, scaunul Patriarhal
fiind vacant în acel moment. Acest Sinod (care în prezent nu este recunoscut de către
Biserica Ortodoxă) s-a ținut în palatul imperial de la Hieria, pe țărmul asiatic al
Bosforului. El a anulat hotărârea sinodului anterior din 692 (care permisese închinarea
la icoane) și a aprobat edictul imperial din 726. Sinodul a hotărât scoaterea cultului
icoanelor și a cultului moaștelor din Biserici, declarându-i eretici pe toți cei ce se
închină „lemnului și oaselor”. Sinodul l-a anatemizat (l-a pus sub blestem) și pe
teologul Ioan Damaschin, cel care în scrierile sale apărase cu înfocare cultul
icoanelor. S-a mai hotărât ca toți cei care fac, venerează sau păstrează icoane în casele
particulare sau în Biserici să fie tratați ca dușmani ai lui Dumnezeu și ai Sfintelor
Scripturi.

În urma hotărârilor acestui sinod, împăratul Constantin al V-lea a ordonat ca

sfinții pictați pe pereții Bisericilor să fie acoperiți cu un strat gros de var, revenindu-se
la vechea decorație cu motive florale și geometrice. De asemenea, s-a dat ordin ca
moaștele care erau adorate în unele Biserici să fie aruncate în mare. 
https://iesiti-din-babilon.webstarts.com/istoria_icoanelor.html

Concluzii
Frumusețea icoanei nu o dă doar priceperea iconarului, a celui care pictează, ci
și starea lui sufletească, atmosfera de dăruire sufletească. Altfel icoana nu mai este
icoană, ci un simplu tablou. Mai presus de toate este rugăciunea pe care iconarul
trebuie să o practice cât mai mult, chiar și pe parcursul pictării icoanei. De asemenea
și postul. Chiar dacă nu înțelegem foarte bine toate aceste lucruri trebuie să știm “că
așa e legea” iar noi trebuie să o respectam și dacă o respectăm, pe parcurs Dumnezeu
ne luminează mintea și vom putea înțelege lucrurile mai clar. Este importantă voința
și conștientizarea că icoana nu constă numai in a picta mecanic, ci intr-o trăire intensă,
chiar ascetic, dacă este posibil . Se știe că icoanele făcătoare de minuni au fost pictate
cu multă nevoință, rugăciune și post. Spre exemplu Icoana Maicii Domnului
Prodromița cunoscută mai mult sub numele de Icoana Nefăcută de mână
omenească . Cel care a pictat-o a fost ajutat de Maica Domnului drept răsplată pentru
credința sa și pentru nevoințele pe care le-a făcut pentru pictarea acelei icoane. 
Așadar, icoana este "fereastra spre Absolut" care preface mintea și inima
omului - atât a celui care o pictează, cât și a celui care o contemplă.