Principiile didactice (de instruire) generale

în educaţia fizică, sportivă şi kinetoterapie

• Principiul intuiţiei;
• Principiul accesibilităţii;
• Principiul participării conştiente şi active;
• Principiul sistematizării şi continuităţii;
• Principiul însuşirii temeinice (al durabilităţii);
• Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice.

Principiul intuiţiei |
Orientează întreaga activitate de instruire, „de predare",efectuată de profesor (antrenor,
kinetoterapeut), în sensul că la baza organizării acesteia stă perceperea clară a celor transmise
(a cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor motrice), a celor ce urmează a fi însuşite de subiecţi.
În domeniul educaţiei fizice şi sportive, acest principiu, această teză fundamentală este cu atât
mai importantă, în faza de învăţare, cu cât formarea deprinderilor motrice nu poate fi ruptă de baza sa
senzorială. In acest sens, la începutul activităţii este important a se apela la analizatorii vizuali, tactili,
auditivi, care favorizează înţelegerea temeinică a celor prezentate prin materialele intuitive. Urmează
asocierea cu treapta logică, prin folosirea limbajului.
Perceperea nemijlocită a materialului intuitiv şi îmbinarea acestuia cu explicaţiile date realizează
legătura nemijlocită dintre primul şi cel de-al doilea sistem de semnalizare. Folosirea materialelor
intuitive şi a demonstraţiei este deosebit de importantă în procesul de preadare la clasele primare. Copiii,
este cunoscut, au o mare înclinaţie spre imitare. La aceştia, gândirea lor porneşte de la „concret" la
„abstract".
Folosirea materialelor intuitive (poze, schiţe, chinograme şi tot mai mult, în ultimul timp, a
imaginilor video) stimulează gândirea executanţilor, care sub îndrumarea profesorului sunt ajutaţi,
orientaţi, pentru a descoperi elementele principale ale efectuării deprinderilor respective. Explicaţiile
specialistului (profesor) orientează observaţia executanţilor spre modul concret de efectuare a mişcării
(de exemplu, la lovitura mingii cu piciorul, se poate observa mişcarea corpului, a piciorului care loveşte
mingea prin pendularea amplă a acestuia şi nu doar finalitatea mişcării şi, în mod deosebit, dacă este
„gol" sau nu).
Utilizarea materialelor intuitive se face, de regulă, în situaţia predării de noi elemente şi procedee
tehnice sau acţiuni tactice. De multe ori, în procesul de perfecţionare a deprinderilor motrice, a unor
elemente şi procedee tehnice de mare măiestrie, se apelează, chiar şi în cazul sportivilor avansaţi, la
materiale intuitive (de regulă, la imaginile video).
În kinetoterapie, implicarea analizatorilor determină înţelegerea aprofundată a exerciţiilor pe care
pacientul trebuie să le execute. După conştientizarea teoretică, se recurge la demonstrarea exerciţiilor de
către kinetoterapeut. Uneori, mişcarea se face împreună (kinetoterapeut-pacient), astfel că pacientul este
ajutat de către kinetoterapeut, acesta „conducând" efectiv executarea de către subiect. I Se depăşeşte,
apoi, treapta senzorială a perceperii, ceea ce înseamnă „vizionarea" imaginii exerciţiului respectiv,
referabil în mişcare, lucru posibil cu ajutorul casetelor video şi cu explicaţiile de rigoare.

Principiul accesibilităţii
In activitatea de educaţie fizică şi sportivă, dar şi în cea de kinetoterapie, procesul de instruire
trebuie să fie corespunzător particularităţilor de vârstă, sex şi pregătire (motrică şi intelectuală) ale
subiecţilor. Respectarea particularităţilor de vârstă şi sex determină reuşita finală. De exemplu, în
grădiniţe, spre deosebire de şcoală, copiii au posibilităţi de lucru mai mici, ei au o motricitate mai

1
redusă, cu indici de forţă, rezistenţă mai scăzută. De aceea, este contraindicat să se lucreze de la început
cu mingi mari, cu greutăţi maxime cu ştachete şi obstacole ridicate foarte sus etc.
Principiul accesibilităţii impune ca între predare şi posibilităţile concrete ale subiecţilor să existe
o permanentă concordanţă. Posibilităţile subiecţilor sporesc evident o dată cu vârsta, cu învăţarea
elementelor noi şi perfecţionarea celor vechi. Cadrele de specialitate (profesorii) trebuie să obişnuiască
executanţii (subiecţii) cu eforturile susţinute, cu numărul mare de repetări, stimulând continuu dorinţa de
afirmare a acestora.
Accesibilitatea exerciţiilor predate nu înseamnă, în didactica educaţiei fizice şi a antrenamentului
sportiv, solicitarea limitelor minime ale capacităţii de activitate. Ceea ce astăzi este inaccesibil, mâine,
pe baza eforturilor susţinute, poate deveni realitate şi un îndemn pentru a continua, în ideea
perfecţionării.
In activitatea practică de antrenament sportiv, specialişti trebuie să urmărească individualizarea
instruirii executanţilor (privind volumul efortului, numărul şi complexitatea mijloacelor folosite, durata
pauzelor mijloacelor şi metodelor de refacere folosite etc). In acord cu părerea unor specialişti, consider
individualizarea nu ca un principiu al instruirii, ci ca o etapă superioară a accesibilităţi. In lecţia de
educaţie fizică este aproape imposibil a se realiza la nivelul fiecărui elev al unei clase individualizarea
pregătirii, însă respectarea principiului accesibilităţii este obligatorie. Pentru aceasta, se practică
împărţirea elevilor (subiecţilor) pe grupe de valoare apropiată, materializare a principiului accesibilităţii
în lecţia de educaţie fizică şcolară, exprimată prin sintagma „tratarea diferenţiată a elevilor pe grupe de
nivel valoric". în activitatea practică se urmăreşte: folosirea metodelor şi procedeelor metodice de
instruire (a explicaţiei, demonstraţiei etc), în funcţie de nivelul de înţelegere şi de dezvoltare
pshiomotrică a elevilor, selecţionarea sistemelor de acţiune a actelor şi acţiunilor motrice, dozarea
efortului în funcţie de vârstă, sex, grad de pregătire (nivelul grupei valorice), folosirea acelor mijloace
(reglatori metodici) ce pot uşura şi accelera învăţarea; efectuarea diferenţiată a evaluării în funcţie de
diferitele criterii specifice educaţiei fizice şi sportive, alte operaţii de natură tehnică, organizatorică,
metodică sau materială. Toate aceste preocupări pornesc de la cunoaşterea temeinică a colectivului cu
care se lucrează. In acest scop, se efectuează, iniţial şi periodic, măsuri şi testări; asigurarea unui ritm
corespunzător, optim, de lucru; respectarea regulilor didactice:
• de la simplu la complex;
• de la uşor la greu;
• de la cunoscut la necunoscut.
In kinetoterapie, selecţionarea şi folosirea exerciţiilor trebuie făcută întotdeauna în funcţie de
handicapul pacientului, de deficienţa asupra căreia se va acţiona prin programul pe care subiectul îl
execută.

Principiul participării conştiente şi active

Formarea capacităţii de aplicare la momentul optim, cu o cât mai mare măiestrie, cu un efort
minim şi o eficienţă maximă a deprinderilor şi priceperilor motrice însuşite este nemijlocit condiţionată
de participarea activă a subiecţilor, dar şi a specialiştilor în desfăşurarea procesului instructiv al
activităţii de educaţie fizică şi sportivă. De exemplu, în scopul dezvoltării fizice cât mai armonioase, se
impune executarea anumitor exerciţii fizice. In situaţia în care aceste exerciţii fizice nu sunt executate
corect (cu amplitudinea indicată, cu numărul de repetări cerut şi într-o viteză de execuţie optimă etc.),
influenţa lor asupra organismului este nesemnificativă şi, prin urmare, nu pot fi realizaţi indicii
corespunzători de dezvoltare.
Aplicarea principiului participării active şi conştiente implică respectarea următoarelor cerinţe:
a)înţelegerea de către subiecţi a obiectivelor stabilite pentru
activitatea respectivă;
b) manifestarea unei atitudini receptive, responsabile, pentru însuşirea elementelor tehnice, a
deprinderilor motrice, a cunoştinţelor

2
 teoretice predate;
c) înţelegerea, memorarea structurii exerciţiilor, a mecanismelor acţiunilor motrice ce se vor
învăţa;
d)dobândirea capacităţii de apreciere şi evaluarea cât mai obiectivă a rezultatului obţinut;
e) formarea, dezvoltarea capacităţii de a acţiona independent.
Aprecierea randamentului unei acţiuni motrice se poate face prin finalitatea ei, direct prin
intermediul performanţei realizate, ce se exprimă în metri, centimetri, secunde, gol marcat, coş înscris
etc, cât şi pe baza permanentei comparări a calităţii execuţiilor subiecţilor în raport cu modelul urmărit,
cu cel al colegilor (coechipierilor) sau adversarilor, sau chiar în ceea ce priveşte valoarea indicilor
calităţilor motrice (forţă, îndemânare, rezistenţă, mobilitate şi viteză). Performanţele obţinute
constituie factori de apreciere obiectivă a capacităţii şi nivelurilor de pregătire atinse. în scopul
aprecierii obiective de către subiecţi, profesorul (antrenorul) va manifesta preocupare pentru combaterea
manifestărilor de neîncredere în forţele proprii, de supraapreciere a forţelor personale, de invocare a
unor cauze subiective pentru a justifica insuccesul.
In legătură cu dezvoltarea capacităţii de a acţiona independent trebuie să avem în vedere că
însuşirea cunoştinţelor şi a deprinderilor motrice necesare îndeplinirii activităţilor practice se realizaează
sub îndrumarea profesorilor (antrenorilor), însă aplicarea acestora în activitatea concretă este efectuată
numai pe seama forţelor proprii ale subiecţilor respectivi. Ca urmare, educarea capacităţii de a acţiona
independent are o semnificaţie cu totul deosebită.
Desăvârşirea tehnicii unor deprinderi motrice se realizează pe baza muncii independente, a
participării creatoare la rezolvarea diverselor variante ale acţiunii tactice, stimularea gândirii pentru a
găsi cele mai eficiente variante de succes în concurs. Aceasta trebuie dezvoltată permanent în procesul
instructiv-educativ de către specialişti (profesori, antrenori).
In kinetoterapie, acest principiu asigură conştientizarea pacienţilor privind rolul, efectul
exerciţiilor fizice folosite în cadrul programelor respective, ca şi participarea activă la întreaga activitate
desfăşurată atât de pacient, cât şi de kinetoterapeut. Prin toate formele de care dispune kinetoterapeutul,
trebuie mereu stimulată participarea subiecţilor la program, crearea convingerii lor că eficienţa,
progresul sunt posibile ca urmare a activităţii corecte şi conştiente desfăşurate de către ei înşişi. In
activitatea practică, kinetoterapeutul va trebui permanent să fie alături de pacient, să-1 supravegheze şi
dirijeze în tot ceea ce face, spre a se ajunge ca, în final, subiectul să fie în măsură să facă exerciţiile
necesare şi să-şi autoevalueze propria activitate.

Principiul sistematizării şi continuităţii

Predarea cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor, dezvoltarea calităţilor motrice se fac în
concordantă cu obiectivele urmărite atât prin planul de pregătire curentă, imediată, cât şi în cele de
perspectivă. In aplicarea acestui principiu, se recomandă respectarea următoarelor cerinţe:
 eşalonarea şi desfăşurarea întregului proces instructiv-educativ în concordanţă cu
particularităţile de conţinut ale programelor de educaţie fizică sau ale ramurilor de sport;
• materialul nou predat să se sprijine pe cunoştinţe şi deprinderile formate în activitatea
anterioară şi, în acelaşi timp. să contribuie la lărgirea şi perfecţionarea continuă a indicilor pregătirii,
asigurând astfel succesul activităţii viitoare;
• asigurarea desfăşurării eşalonate a procesului de instruire, a legăturii dintre clase (ani de
pregătire sportivă), între trimestre (etapele de pregătire sportivă) şi între cicluri (stadii) de pregătire;
• activitatea celor cuprinşi în practicarea exerciţiilor fizice şi a sportului să aibă caracter
sistematic, ritmic şi continuu, fără întreruperi.
De asemenea, în activitatea de educaţie fizică şi antrenament sportiv, repetarea sistematică a
exerciţiilor fizice după un plan judicios elaborat, corespunzător structurilor de mişcări, volumului
obiectivelor, I a performanţelor propuse.

3
 În activitatea de kinetoterapie, acest principiu se referă, în primul rând, la ordonarea
elementelor ce alcătuiesc un exerciţiu sau a acelor exerciţii care vor fi folosite în cadrul unei şedinţe de
tratament ori a acestor exerciţii în cadrul unui program ce cuprinde un ciclu de şedinţe. De asemenea, se
are în vedere asigurarea unei continuităţi în activitate, a ritmicităţii şi eficienţei programului
stabilit, a tratamentului efectuat.

Principiul însuşirii temeinice (al durabilităţii)

Pentru rezolvarea numeroaselor situaţii complexe ce apar în activitatea de educaţie fizică şi
sportivă, este necesară stăpânirea temeinică a deprinderilor, priceperilor şi cunoştinţelor însuşite în
procesul instructiv-educativ. Reuşita activităţii desfăşurate impune respectarea următoarelor cerinţe
ale principiului însuşirii durabile:
• să se asigure fixarea temeinică a cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor, dezvoltarea
calităţilor motrice, în paralel cu creşterea indicilor funcţionali ai organismului şi, a celor de dezvoltare
fizică;
• să nu fie programată însuşirea unui număr mare de deprinderi motrice într-un timp scurt.
Consolidarea oricărui stereotip dinamic presupune un timp relativ îndelungat de repetare. Dacă într-un
interval scurt se urmăreşte fie însuşirea mai multor deprinderi motrice, fie dezvoltarea pe un fond larg a
calităţilor motrice, nu se pot obţine rezultatele scontate;
 Fixarea trainică, durabilă a deprinderilor motrice, perfecţionarea calităţilor motrice, precum şi
a celorlalte componente ale instruirii, cu deosebire Ia elevii din clasele primare sau la sportivii
începători, constituie condiţia esenţială a obţinerii randamentului scontat în activitatea viitoare;
• verificarea periodică a gradului de pregătire a subiecţilor (prin probe, norme de control şi
concursuri).
Controlul şi autocontrolul asupra nivelului pregătirii elevilor sau sportivilor au rol important în
instruirea, dar şi în educarea subiecţilor.

Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice

Activitatea de educaţie fizică şi sportivă, după cum am văzut este la modul cel mai des întâlnit o
activitate prin excelenţă motrică. având finalităţi şi obiective precise.
Elementele de conţinut ale instruirii nu sunt aceleaşi pentru toate sporturile şi domeniile
activităţii de educaţie fizică şi sport. Diferenţierea este dată, în primul rând, de cerinţele, obiectivele
fiecărei discipline, ramuri, probe sportive. Un anumit sistem de cunoştinţe, deprinderi, calităţi motrice
etc. implică practicarea atletismului, a gimnasticii, boxului sau a rugbiului, de exemplu, după cum un alt
specific prezintă activitatea de educaţie fizică a preşcolarilor, a elevilor sau cea a persoanelor de vârstă
înaintată etc. înţelegând lucrurile astfel, rezultă că unul din criteriile fundamentale ale organizării
instruirii va fi acela al asigurării concordanţei conţinutului acesteia cu cerinţele specifice fiecărei
activităţi practice. Orientată în acest fel, instruirea are întotdeauna un caracter concret, strâns legat şi în
concordanţă cu practica.
Diferenţierea conţinutului instruirii potrivit specificului fiecărei activităţi practice se referă atât la
structurile motrice preponderente în domeniile respective, cât şi la calitatea însuşirii tuturor
componentelor acestora. Un anumit nivel de cerinţe solicită practicarea înotului de plăcere în comparaţie
cu cel de performanţă. Anumite exigenţe sunt manifestate în subsistemul educaţiei fizice la clasele l-IV
şi altele în învăţământul liceal.
Acest principiu este cunoscut în literatură şi sub denumirea de principiul modelării.