Sunteți pe pagina 1din 6

Deprinderile motrice

Definitia larg generalizata a deprinderilor, cuprinde in obligatoriu doua aspecte:

– deprinderea este rezultatul invataturii;

– deprinderea este o maniera de comportare, dobandita prin repetare (exersare), ca

sinteza realizata pe plan cognitiv si senzorial-motric. (Epuran, M., 1994)

Deprinderea – este o componenta automatizata a activitatii, caracterizata prin

desfsurarea in afara sau prin reducerea controlului constient, realizare spontana si

facila. (Popescu, P., Neveanu, 1978)

Deprinderile motrice – reprezinta caracteristicile de ordin calitativ ale actelor si actiunilor

motrice invatate.

Deprinderea motrica rezultata din procesul invatarii se integreaza in structuri motrice ce

corespund anumitor situatii. Miscarile invatate, deprinderile motrice sunt caracterizate de

precizie, eficienta, si cursivitate, orice miscare (acte, gesturi, etc.) bine invatata se transforma in

deprindere, deci, deprinderile, pot fi definite ca trasaturi sau caracteristici ale actelor motrice

invatate prin repetare, ce poseda indici calitativi superiori de executie (coordonare, precizie,

cursivitate, viteza, automatism, etc.).

1
Caracteristicile deprinderilor motrice:

Avand in vedere faptul ca, formarea deprinderii presupune trecerea de Ia dezorganizare

la organizare, acest proces este multifazic si implica interventia multor procese si

fenomene psihice.

Dupa Epuran, M., 1994, principalele caracteristici ale deprinderilor motrice sunt:

1. Deprinderile motrice fac parte din conduita voluntara a omului, capatand usurinta

si precizie pe baza efortului voluntar.

2. Deprinderile motrice fac parte din diferite „familii de miscari”, ele nu sunt “in

general, ci apartin unor comportamente motrice bine definite.

3. Deprinderile motrice se integreaza in “sisteme de miscari” ca unitati mai simple.

4. Deprinderile motrice se comporta ca sisteme ce dispun de feedback corectiv, ori

de cate ori in efectuarea lor intervin inexactitati.

5. Deprinderile motrice implica o capacitate sporita de diferentiere fina a miscarilor,

pe baza unor informatii senzorial-perceptive.

6. Deprinderile motrice (ca si celelalte tipuri de deprinderi) au o stabilitate relativa

chiar in conditii variabile de executie, motiv pentru care se impun in conduita

motrica. Din acest motiv, este foarte important ca acestea sa se insuseasca corect

de la inceput, corectarea fiind foarte dificila.

7. Deprinderile motrice imbraca caracteristicile subiectilor care le executa, fapt care

face posibil sa se discute „stil”, la anumite niveluri (superioare) de invatare si

aplicare.

2
8. Formarea deprinderilor este conditionata de factori obiectivi si subiectivi, dintre

care amintim: aptitudinile, atitudinea, motivatia, ambianta si conditiile

educationale, capacitatea de autoapreciere, etc..

Tipurile de deprinderi motrice:

Ca si in cazul clasificarii exercitiilor fizice, clasificarea deprinderilor motrice se poate

face in functie de diverse criterii, sistematizarea lor fiind importanta nu numai din punct

de vedere teoretic, ci si practic. Prezint mai jos criteriile si tipurile de deprinderi – sinteza

dupa: Epuran, M., 1994:

Criteriul Tipurile de deprinderi motrice

– perceptiv-motrice;
1 – Componentele senzoriale dominante:
– motrice;

– autoconduse;

2 – Modul de conducere:
– heteroconduse;

– deschise;

3 – Sistemic:
– inchise;

– interni;

4 – Dupa indicatorii pe care se bazeaza:


– externi;

– continuu;

5 – Modul de desfasurare:
– discontinuu;

3
– elementare;

6 – Complexitatea situatiilor si raspusurilor:


– complexe;

– fine (muschii mainilor);

7 – Dupa efectorii care realizeaza – intermediare (segmente ale corpului);


comportamentul motric:
– mari (mari grupe de muschi);

– tehnice;

8 – Dupa sensul utilizarii:


– tactice;

– de baza;

9 – Dupa obiectivele de realizat in EFS:


– aplicative;

– de a concura;

– de a se incalzi;

10 – De comportament:
– igienice;

– de odihna.

Etapele formarii deprinderilor motrice:

Treptele pe care le parcurge o deprindere in procesul formarii sale sunt diferite ca

numar in functie de profunzimea analizei, pe de o parte, si pe de alta parte de profilul

domeniului din care este analizata. Marea majoritate a autorilor prezinta minim trei

etape, dar pentru a fi mai analitici, pot fi descrise patru sau chiar cinci.

4
Etapa 1 –  a informarii si formarii imaginii mentale (etapa formarii reprezentarii) sau a

configuratiei spatiale a miscarii, sau „cognitiva”.

La baza acestei etape stau explicatiile si folosirea mijloacelor intuitive (demonstratii,

imagini video, foto, etc.), toate prezentate pe baza unui plan, model. Explicatiile trebuie

sa conduca la reprezentari (lingvistice) care sa evidentieze partile esentiale, momentele

cheie sau trasaturile principale ale miscarii ce se invata. Pe baza acestei imagini

mentale, subiectul isi realizeaza un proiect mental de actiune, determinat de experienta

motrica anterioara, de aptitudinile motrice, spiritul de observatie.

Krestovnicov, 1954 – mai numeste aceasta etapa (dpdv fiziologic) a miscarilor inutile,

datorita lipsei de coordonare si atragerii in activitate a unor muschi care ne ajuta

miscarea, pri  iradierea excitatiei pe scoarta. Matveev o mai numeste etapa invatarii

initiale. Durata acestei etape depinde de priceperea pe care o are subiectul.

Etapa 2 –  a miscarilor grosiere sau insuficient diferentiate.

Numita si a miscarilor incordate, datorita inlaturarii miscarilor inutile si efectuarii primelor

repetari corecte; miscarile se efectueaza sacadat, cu amplitudine necorespunzatoare si,

in general, cu multe greseli. In aceasta etapa un rol important in corectare il are

feedback-ul reprezentat de observatiile antrenorului, vizionarea video a propriilor

executii, etc.. Se impune folosirea mijloacelor ajutatoare, mergand de la parcurgerea cu

ajutor a traiectoriilor miscarii si pana la folosirea unor aparate si dispozitive care sa

vizeze, in principal, mecanismul de baza al deprinderii. Se mai numeste etapa legarii

momentelor cheie ale miscarii.

5
Etapa 3 – a consolidarii miscarii, a coordonarii fine.

Este definita de Matveev, etapa „fixarii si consolidarii” sau a perfectionarii, este

caracterizata de efectuarea corecta a miscarii, de regula, in conditii standard sau

stereotipe, cu indici superiori de forta, de precizie, de ritm si amplitudine

corespunzatoare. Corectarile vor viza detalii de executie tinzandu-se catre maxima

eficienta (in unele cazuri maiestrie). Aceasta etapa mai poarta denumirea si de

„stabilizare a miscarii”.

Etapa 4 – a perfectionarii si „suprainvatarii”.

Aceasta este caracterizata de efectuarea miscarii in conditii variate, cu indici superiori

de eficienta. Mai poate fi numita si etapa declansarii „priceperilor superioare”, in care

subiectul poate sa-si adapteze executia in functie de cerintele mediului sau contextul

problematic in care trebuie efectuata miscarea.

In finalul descrierii acestor etape, vreau sa subliniez faptul ca, diferentierea precisa a

acestora din punct de vedere teoretic, este facuta din ratiuni didactice, dar si practice, in

sensul ca, prin circumpscrierea precisa a etapelor, cu caracteristicile lor, se pot stabili

mijloace si metode adecvate de realizare a obiectivelor specifice fiecarei etape.