MĂSURAREA CALITĂŢILOR (APTITUDINILOR)

MOTRICE

1. Măsurarea vitezei
Viteza mişcării poate fi măsurată în mod precis cu ajutorul cronometrului.
În practica antrenamentului sportiv, pentru aprecierea vitezei se foloseşte alergarea cu start
de pe loc sau lansat (în funcţie de ramura de sport) a unor porţiuni sau segmente scurte din
distanţele de concurs, într-un timp cât mai scurt. Ca unitate de măsură se foloseşte numărul de metri
pe secundă sau timpul de parcurgere.
Verificarea globală a vitezei presupune măsurarea fiecărei forme de manifestare a acesteia.
Pentru fiecare există probe adecvate, având caractere specifice sau generale, de la o ramură de sport
la alta.
Capacitatea de accelerare poate astfel fi măsurată prin alergare pe distanţa 30 m sau 60 m
(cu cronometrarea timpului pe primii 30 m şi pe următorii 30 m), cu start de pe loc.
Rezistenţa în regim de viteză poate fi măsurată pe distanţe cuprinse între 100-150-200 m, în
funcţie de vârsta şi de specificul ramurii de sport.
De mare importanţă în alegerea probelor de viteză este cunoaşterea caracteristicilor
competiţiilor, a modelului competiţional. De exemplu, în jocurile sportive, distanţele pe care se va
măsura viteza vor fi conforme cu cele pe care se dezvoltă viteza maximă: în fotbal 30-50 m, în
handbal 15-20 m etc.
Testarea disponibilităţilor de viteză nu trebuie să se rezume la o singură încercare, de obicei
se folosesc 2-3 execuţii, cu pauze care să asigure refacerea capacităţii de efort.
Viteza de reacţie poate fi măsurată prin Proba bastonului.
Descriere. Un baston care prezintă gradaţii este ţinut pe verticală de capătul superior.
Subiectul se află cu palma în imediata apropiere a celuilalt capăt. Sarcina sa este de a prinde
bastonul cât mai repede, din momentul în care este eliberat din partea superioară. Se măsoară
gradaţia de pe baston la care s-a ajuns.
Cea mai obiectivă metodă de măsurare a vitezei de reacţie (în terminologia de specializate se
foloseşte şi expresia timp de reacţie) o reprezintă electromiografia. Timpul de reacţie a fost
fracţionat în timp promotor (componenta centrală) şi timp motor (componenta periferică).
Activitatea electrică în intervalul de timp promotor este redusă iar intensificarea activităţii
semnalează prezenţa timpului motor.
În mod indirect, viteza de reacţie poate fi măsurată utilizând un calculator şi un soft
specializat, capabil să înregistreze timpul scurs de la apariţia unui stimul vizual sau acustic şi până
la apăsarea tastei corespunzătoare.

2. Măsurarea forţei
Au fost folosite, de-a lungul anilor, mai multe instrumente cum ar fi dinamometrele şi
tensiometrele pentru a măsura forţa.
Forţa în regim static poate fi măsurată cu ajutorul dinamometrului . Se efectuează trei
încercări, luându-se în consideraţie cea mai puternică.
Mai putem folosi, ca probă pentru măsurarea forţei statice, menţinerea în atârnat cu
braţele îndoite (la un unghi mai mic de 900) cât mai mult timp.

1
 Forţa în regim dinamic poate fi măsurată, la nivelul membrului superior, prin tracţiuni în
braţe din atârnat, de jos apucat. Se execută cât mai multe repetări, cu trecerea bărbiei deasupra
barei. Pauzele între repetări trebuie să nu depăşească 2 secunde. Se ia în considerare numărul de
repetări executate corect.
Desigur, ridicarea greutăţilor reprezintă o determinare obiectivă a forţei dinamice. În cazul
testării cu o greutate constantă se manifestă totuşi un neajuns important, deoarece forţa variază în
funcţie de particularităţile biomecanice, evoluând după o curbă ascendentă sau descendentă, în
funcţie de valorile unghiulare ale segmentelor. Pentru înlăturarea acestor neajunsuri s-au imaginat
aparate şi dispozitive, aşa-numitele trenajoare, care şi-au dovedit o largă aplicabilitate şi utilitate în
practica de investigaţie. Au fost create şi simulatoare de condiţii care utilizează pentru îngreunare
un motor asistat de calculator. Astfel, schimbarea îngreunării este realizată prin modificarea valorii
de frânare a motorului în funcţie de valoarea încărcăturii biomotrice dorite, programată prin
computer, iar vitezele de lucru pot fi diferite.
Cuplul forță-viteză se măsoară prin efectuarea unor mișcări riguros standardizate într-un
timp cât mai scurt sau prin efectuarea unor sărituri şi aruncări diferite:
a) la nivelul membrului superior:
- aruncarea mingii de oină la distanţă cu o mână de pe loc,
- aruncarea greutăţii,
- aruncarea mingii de 2 kg cu ambele mâini pe deasupra capului (înainte şi înapoi),
etc.
b) la nivelul membrului inferior:
- săritura în lungime de pe loc,
- detenta pe verticală,
- plurisalturile (pentasalt, decasalt etc.),
- alergarea pe trepte în urcare din 2 în 2, cu maximum de viteză (un test elaborat de
Margaria, Aghems şi Rovelli). Se măsoară timpul (distanţa este dată de numărul de
perechi de scări în relaţie cu înălţimea fiecărui pas).
Forţa în regim de rezistenţă presupune efectuarea unor mişcări de învingere repetată a unor
rezistenţe, un timp cât mai îndelungat.
Flotările, genufexiunile se pot folosi ca probe, fiind bine cunoscute şi necesitând un
echipament redus sau deloc. În cazul flotărilor, una din obiecţiile ce se aduc este că nu putem avea
de-a face cu un exerciţiu de forţă-rezistenţă dacă persoana poate executa 1 sau 2 repetări. În această
situaţie este vorba de o probă pentru forţă.
Pentru măsurarea forţei în regim de rezistenţă a musculaturii trunchiului putem folosi drept
probe:
- ridicarea picioarelor întinse la verticală, din culcat dorsal – pentru musculatura
abdominală (se execută un număr cât mai mare de repetări într-un tempo prestabilit),
- extensia trunchiului din culcat facial cu mâinile la ceafă – pentru musculatura
spatelui (se execută cât mai multe repetări în tempo prestabilit).
Pentru testarea forţei în regim de rezistenţă se pot folosi şi:
- lucrul la cicloergometru sau mişcări imitative la trenajoare,
- lucru cu helcometre şi extensoare,
- alergare cu încărcături suplimentare.
Foarte importantă este stabilirea tempoului de lucru şi a încărcăturii. Se apreciază fie durata
acţiunii standard, fie capacitatea de efort (prin determinarea lucrului mecanic efectuat şi a
consumului de oxigen).

2
 3. Măsurarea rezistenţei
O metodă de măsurare a rezistenţei generale o constituie alergarea de durată, pe distanţe
prestabilite, în funcţie de vârstă, sex, ramura sau proba sportivă practicată. Pentru rezistența de
scurtă durată – 400-800m, pentru cea de durată medie – 1000-2000m, pentru cea de lungă durată –
peste 3000m.
Pentru determinarea rezistenţei musculare locale putem folosi, ca probă, lucrul până la
epuizare cu încărcături mici.
Din punct de vedere izometric, rezistenţa musculară locală poate fi măsurată prin:
- încărcarea subiectului cu o anumită greutate sau prin
- lucrul, cât mai mult posibil, cu o valoare anumită a forţei, contra unui
dinamometru sau alt instrument de măsură.
Pentru cuplul rezistență-îndemânare:
- aruncări repetate la țintă, efectuarea de mișcări complicate etc. în condiții de oboseală.

4. Măsurarea îndemânării
Presupune măsurarea componentelor sale.

4.1. Măsurarea echilibrului

Există două tipuri majore de echilibru: static şi dinamic.
Testele simple de teren, folosite de regulă în şcoală, pentru măsurarea echilibrului static,
sunt:
- poziţia săriturii în apă,
- poziţia de “barză” – Testul Flamingo,
- poziţia de stând ghemuit sau stând pe cap,
- menţinerea în echilibru a unor obiecte în mână sau pe cap.
Pentru măsurarea echilibrului static se mai folosesc:
- păstrarea echilibrului pe un dispozitiv în formă de “T” aşezat invers, cu înălţimea
de 4 cm, lăţimea de 2 cm şi lungimea de 60 cm; cu mâinile pe şolduri, subiectul caută să
menţină poziţia cât mai mult timp posibil, cu ochii închişi; se cronometrează timpul până
când subiectul atinge solul cu celălalt picior, cade de pe dispozitiv sau ridică mâinile de
pe şolduri;
- păstrarea echilibrului pe stabilometru; stabilometrul constă dintr-o platformă pe care
subiectul încearcă să stea în picioare fără ca extremităţile să se încline şi să atingă
podeaua; aparatul este, de regulă, conectat la un dispozitiv electronic, eroarea fiind astfel
înregistrată ori de câte ori extremităţile ating podeaua.
Pentru echilibrul dinamic – Testul BASS – sărituri succesive pe câte un picior, cu
menținerea poziției la aterizare.

4.2. Măsurători kinestezice

Testele pe percepţie kinestezică includ
- sărituri scurte efectuate cu exactitate, cu ochii deschişi sau închişi,
- aruncări sau lovituri spre o ţintă, cu ochii închişi sau cu ţinta în întuneric,
- mişcarea unui segment la o anumită distanţă sau unghi etc.
Grila de poziţionare liniară este folosită pentru a măsura locaţia spaţială kinestezică.
Subiectul mişcă, aproape fără frecare, un mâner de-a lungul unui dispozitiv. Sarcina lui este de a
muta mânerul într-o anumită zonă (în acest caz, de obicei este legat la ochi) sau să mişte mânerul pe

3
o anumită distanţă şi într-un anumit timp. Punctajul este dat de eroarea în spaţiu sau timp (faţă de
timpul de mişcare pentru distanţa respectivă).

4.3. Orientare spațio-temporală - Proba Matorin: subiectul stă într-un cerc desenat pe
sol, cu diametrul de circa 50 cm (cercul prezintă gradaţii). Se execută o săritură cu rotaţia corpului
în ax longitudinal şi aterizare în interiorul cercului. Se măsoară diferenţa în grade faţă de poziţia
iniţială.

4.4. Capacitate de combinare și cuplare a mișcărilor – teste care conțin diverse combinări
de procedee tehnice sau execuții de procedee complexe în situații diferite, în concordanță cu
situațiile competiționale.

5. Măsurarea supleții
Suplețea a fost definită ca mărimea amplitudinii mişcării unei articulaţii sau a unei serii de
articulaţii şi reflectă capacitatea unităţii muşchi-tendon de a se întinde, în domeniul de restricţionare
(limitare) fizic al articulaţiei. Ea se constituie într-un important component al performanţei sportive,
în prevenirea accidentelor şi recuperare.
Scopurile evaluării supleții trebuie să fie următoarele:
- asigurarea că sportivul poate îndeplini procedeele necesare în sportul respectiv sau cu un
efort (stress) minim asupra ţesuturilor muşchi-tendon;
- monitorizarea îmbunătăţirilor şi a descreşterilor ca rezultat al antrenamentului;
- identificarea zonelor cu probleme, care pot fi asociate cu tehnici sau procedee executate
slab, sau cu posibil risc de accident;
- determinarea procedurii de recuperare după accident şi asistenţa în determinarea
capacităţii unui individ de a se reîntoarce la practicarea sportului.
Antrenorii trebuie să-şi dezvolte capacitatea de a evalua suplețea şi de a identifica
articulaţiile şi acţiunile acestora necesare pentru a practica un anumit sport cu succes.
Există metode directe şi metode indirecte de măsurare a supleții.

I. Metode indirecte
Acestea implică, în general, măsurători liniare ale distanţelor dintre segmentele corporale
sau de la un reper exterior, cea mai populară tehnică fiind testul de atingere a degetelor
picioarelor din stând sau aşezat.
Aceste teste, deşi simplu de aplicat, prezintă câteva probleme inerente relativ la interpretarea
rezultatelor şi comparaţia cu alţi subiecţi.
Prezentăm două exemple de teste care pot fi lesne de utilizat. Cu toate acestea, din cauza
complexităţii mişcării, este discutabil care sunt articulaţiile şi muşchii evaluaţi.
Testul Cureton (de nivel minim de suplețe):
1. Atingerea podelei
- băieţii cu vârfurile degetelor,
- fetele cu palmele.
2. Îndoirea înainte a trunchiului. Subiectul, stând pe o masă, cu picioarele întinse, se
îndoaie înainte cât poate de mult. Se măsoară distanţa de la frunte la masă.
3. Extensia trunchiului. Subiectul este situat pe o masă în culcat facial cu picioarele fixate
şi apoi ridică capul şi pieptul în extensie. Se măsoară distanţa de la frunte la masă.
Testul Wells şi Dillon (pentru măsurarea supleții picioarelor şi spatelui):

4
 1. Îndoirea din stând. Pe o bancă de gimnastică, cu mâinile pe lângă corp şi corpul relaxat,
trunchiul îndoit înainte, subiectul se îndoaie de 4 ori apoi menţine poziţia de îndoire
maximă. Măsurătorile se fac între bancă şi vârful degetelor. Deasupra băncii se
consideră valori negative iar dedesubt valori pozitive.
2. Îndoirea din aşezat. Subiectul, aşezat pe podea cu picioarele fixate sub o bancă, se
îndoaie înainte de 4 ori apoi menţine poziţia de îndoire maximă. Măsurătorile se fac între
vârful degetelor şi un marcaj de zero de pe podea.

Aceste teste nu furnizează o măsurătoare validă, pentru că sunt prea multe variabile
necontrolate.
 În multe cazuri măsurătorile sunt fără semnificaţie, deoarece reperele externe de zero pot
fi alese arbitrar.
 Mişcările din teste sunt combinaţii de mişcări ale mai multor articulaţii, făcând astfel
dificilă determinarea a ceea ce se măsoară.
 Datele antropometrice ale subiectului pot afecta măsurătorile, făcând astfel dificile
comparaţiile între subiecţi.

În concluzie, aceste tipuri de teste nu sunt corespunzătoare pentru determinarea schimbărilor

în grupurile de sportivi de elită ci, în cel mai bun caz, servesc la o aproximare grosieră a supleții la
nivel coxo-femural şi la coloana vertebrală.

II. Metode directe

Acestea măsoară deplasările unghiulare dintre segmente corporale adiacente (unghiuri
relative) sau faţă de o referinţă externă (unghiuri absolute). Unitatea de măsură este gradul. Ele sunt
recomandate deoarece nu sunt afectate de proporţiile segmentelor corporale şi pot fi făcute
comparaţii între subiecţi sau cu ei înşişi.
II.1. Goniometrul
Centrul se poziţionează pe axa de rotaţie a articulaţiei iar braţele lui sunt aliniate de-a lungul
oaselor segmentelor corporale adiacente sau de-a lungul unor axe de referinţă externe.
II.2. Flexometrul
Este format dintr-un ac indicator gravitaţional şi o curea care îl fixează de un anumit
membru. Măsoară domeniul de mişcare a multor articulaţii ca şi a multor acţiuni ce implică
articulaţii.
Are un grad de precizie ridicat, comparativ cu goniometrul.
II.3. Fotografierea statică
Prezintă avantajul că furnizează o înregistrare permanentă.
Dezavantajul este dat de timpul necesar pentru developare şi de costul filmului.
Procedurile trebuie să ia în consideraţie necesitatea ca mişcările unghiulare ale articulaţiilor
să se desfăşoare într-un plan perpendicular pe axa de focalizare a camerei fotografice.
Această tehnică este utilă dacă pot fi făcute identificări precise ale reperelor anatomice pe
axele şi membrele în mişcare.
II.4. Radiografia
Unii cercetători îl consideră mijlocul cel mai valid de măsurare a domeniului de mişcare.
Deşi poate fi adevărat pentru unele mişcări, apar probleme cu expunerea la radiaţii, accesibilitatea la
echipament şi pregătirea personalului. Oferă date privind suprafeţele articulare, nu şi despre
elasticitatea ţesuturilor.

5
 Consideraţii generale
Dacă mişcarea este pasivă sau activă, aceasta poate afecta măsurătorile finale. Măsurătorile
de mişcare pasivă dau, în general, valori mai mari, deoarece măsurătorile de mişcare activă se
bazează pe forţa muşchilor antagonişti.
O problemă inerentă o reprezintă lipsa standardizării forţelor externe aplicate segmentelor
corporale în timpul testării.
Electrogoniometrul poate măsura deplasările unghiulare ale articulaţiilor în timpul unor
acţiuni dinamice.
Alături de acesta, deşi prezintă inconvenientul că necesită sume mari de bani şi mult timp,
cinematografia, înregistrările pe bandă video şi alte sisteme de analiză a mişcării trebuie
explorate şi folosite ca metode de măsurare a domeniilor de mişcare în timpul efortului sportiv.

6. Măsurarea agilităţii (agilitate - acurateţea şi viteza schimbării de direcţie pe timpul

mişcării; aptitudine combinată ce presupune viteză de deplasare, forță de cedare și de învingere și
echilibru dinamic)
Exemple de probe:
- naveta,
- alergarea în zig-zag (cu ocolirea unor obstacole),
- din ghemuit ridicare în stând, trecere în ghemuit, trecere în sprijin culcat (poziţia
de flotare) şi revenire în ghemuit.
Corelaţiile dintre aceste probe sunt foarte scăzute. O persoană poate fi corespunzătoare la
una şi slabă la alta. De aceea trebuie să fim circumspecţi în a trage concluzii asupra agilităţii unei
persoane, reliefate doar prin una din aceste probe.
Dacă ne referim la un sport anume, un test de agilitate ar trebui să cuprindă tipurile de
mişcări cerute pentru sportul respectiv. De exemplu, agilitatea în baschet presupune schimbări
rapide de direcţie, cu sau fără minge. Ca atare, pentru ca un test de agilitate să fie util, el trebuie să
cuprindă mişcările menţionate.