UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE

GRIGORE T. POPA IAȘI

Teste de efort specifice în

evaluarea funcției respiratorii
Student,
 Evaluarea sau testarea funcției
respiratorii, în cadrul patologiei
disfuncționale respiratorii și desigur a
recuperării funcționale, beneficiază
poate de cele mai complexe metode,
comparativ cu posibilitățile de testare a
funcției altor aparate și sisteme.
 Rostul testării la efort este de a furniza
informaţii asupra modului în care
funcţionează sistemele integrate care
iau parte la schimbul gazos dintre
mediul înconjurător şi celulele
organismului, în condiţiile creşterii
cerinţelor metabolice determinate de
activitatea musculară.
 Testul la efort este o explorare integrată
a funcţiilor pulmonară, cardio-
circulatorie şi musculară în condiţii în
care organismul face apel la rezervele
fiecărui sistem în parte.
Obiectivele testării la efort
Testul la efort poate:
 stabili sau preciza diagnosticul;
 obiectiva acuzele pacientului (în primul rând dispneea);
 releva mecanismul prin care este limitată capacitatea de adaptare la
efort: ventilator, cardio-circulator, muscular şi preciza natura acestuia (de
ex. limitare ventilatorie restrictivă ori obstructivă, limitare circulatorie etc);
 evalua severitatea unui handicap funcţional;
 orienta tratamentul;
 evalua evoluţia bolii;
 evalua efectul terapeutic;
 individualiza reantrenarea la efort;
 evalua evoluţia performanţei fizice a unui subiect aparent normal supus la
eforturi fizice mari (sportivi) sau expus la noxe respiratorii;
 contribui la aprecierea riscului operator, mai ales în intervenţiile pe torace.
 Contraindicațiile testării la efort
 infarct de miocard datând de mai puţin de 5
zile;
 afecţiuni febrile acute;
 insuficienţă cardiacă congestivă;
 angor instabil;
 miocardită, pericardită acute:
 hipertensiune arterială care nu răspunde la
tratament;
 stenoză aortică strânsă;
 cardiomiopatie obstructivă severă;
 anevrism disecant;
 insuficienţă pulmonară;
 aritmii ventriculare, atriale rapide;
 tulburări neurologice care diminua
posibilitatea de adaptare la efort muscular.
Indicații de întrerupere a testului la efort
Semne şi simptome generale:
 dureri toracice sugestive de angor;
 dispnee severă;
 ameţeli, stare de slăbiciune;
 teamă, stare de confuzie mentală, lipsă de coordonare, cefalee, delir;
 paloare şi transpiraţie instalate brusc;
 greaţă, vărsături;
 cianoză;
 crampe musculare.
Tensiunea arterială:
 scăderea tensiunii sistolice sub valoarea din repaus;
 scăderea mai mare de 20 mmHg, după o creştere normală;
 tensiune arterială sistolică mai mare de 300 mm Hg sau tensiuni arteriale
diastolice mai mare de 140 mm Hg.
Factorii care limitează performanţa la efort
 starea nutriţională a organismului;
 condiţia fizică a subiectului și starea lui psihologică;
 particularităţi ale mediului înconjurător (căldură, frig, altitudine, poluare
atmosferică);
Condiţii fizio-patologice respiratorii și circulatorii:
 perturbarea schimburilor gazoase;
 perturbarea mecanicii ventilaţiei;
 tulburări de reglare a ventilaţiei;
 deficit al muşchilor respiratori;
 boli cardiace ischemice, valvulare, miocardice;
 boli vasculare pulmonare;
 boli vasculare periferice;
 Neuromusculare și osteo-articulare;
Metodologia testării la efort

 Exerciţiul muscular este efectuat

cu ergometre. Ergometrele sunt
aparate utilizate pentru
realizarea şi măsurarea efortului
prestat, a cărui putere poate fi
făcută să varieze între limite
destul de largi.
 Două tipuri de ergometre sunt
folosite mai frecvent:
 1. Covorul rulant
 Covorul rulant permite să se obţină efortul
muscular printr-o activitate obişnuită, mersul;
 Puterea efortului poate fi modificată de
tehnician schimbând fie viteza de deplasare
a benzii pe care merge subiectul, fie
înclinarea benzii faţă de orizontală, fie
ambele deodată;
 mărimea efortului prestat nu poate fi
evaluată cu precizie pentru că ea depinde
nu numai de cei 2 factori menţionaţi, ci şi de
greutatea subiectului: persoane de greutăţi
diferite care merg pe covor rulant la aceeaşi
viteză şi pantă a benzii, efectuează eforturi
de puteri diferite;
 tipul mersului, lungimea pasului, influenţează
mărimea actuală a lucrului mecanic
efectuat; efortul pe covor rulant se exprimă în
km/oră iar panta suprafeţei pe care se merge
în grade %.
 2. Bicicleta ergometrică

 bicicleta ergometrică (cicloergometru)

permite să se obţină efortul prin pedalare
împotriva unei rezistenţe, a cărei mărime, ca
şi frecvenţa pedalării pot fi modificate,
variind astfel puterea efortului prestat;
avantajul bicicletei ergometnce constă în
posibilitatea de a varia rapid mărimea
efortului şi în faptul că acesta nu depinde de
greutatea subiectului; cicloergometrul
conferă o mai bună condiţie de recoltare a
aerului expirat şi a sângelui, precum şi de
măsurare a tensiunii arteriale în comparaţie
cu covorul rulant.
 Dezavantajele covorului rulant în combinație
cu bicicleta ergometrică constau în faptul
că măsurătorile și prelevările sangvine se
efectuează mai greu din cauza zgomotului
sau a accesibilității.
Protocoale folosite
Sunt foarte numeroase. O încercare de simplificare descrie 2 tipuri:
 1. tesle de efort la putere
constantă (efort dreptunghiular):
efortul este efectuat un timp
definit de regulă, 5-8 minute, la
aceeaşi putere, apoi în funcţie de
rezultatele obţinute, repetat,
după o pauză de durată
convenabilă (între 30 min 2 ore)
la o putere inferioară sau
superioară menţinută constant
acelaşi interval;
 2. testul de efort la putere progresiv
crescândă, teste în trepte sau efort
triunghiular: puterea efortului este crescută
la intervale prestabilite de la 1-6 minute, iar
măsurările sunt efectuate către sfârşitul
fiecărui interval; testul continuă până la
atingerea valorii maxime a prelevării de O2
sau până la apanţia semnelor şi
simptomelor care impun întreruperea
efortului; în general durata exerciţiului
muscular variază între 8-15 minute.
Variante tehnice ale testului la efort
1. Efort triunghiular pe cicloergometru.
 Subiectul aşezat pe bicicleta ergometrică respiră pe gură, cu nasul pensat,
printr-o piesă bucală montată la un sistem de valve cu rezistenţă la flux
minimă, care dinţează respiraţie astfel încât să inspire aer atmosferic şi să
expire intr-un burduf care comunică prin mai multe orificii cu exteriorul; pe
calea expiratorie este montat un traductor de flux de la un
pneumotahograf prevăzut cu integrator de volum, iar din burduf, o pompă
aspiră continuu aer expirat amestecat pe care îl trece prin analizorul de O2
şi prin cel de CO2.
 Subiectul începe a pedala ˮîn gol” (fără rezistenta electrică a
cicloergometrului), apoi împotriva unor rezistenţe progresiv crescânde; la
interval de 2 minute, puterea efortului creşte cu 25W până când este atins
n' O2 maxim.
 Un test de acest tip durează aproximativ 15 minute la un subiect normal. Pe
toată durata testului sunt urmăriţi parametrii funcţionali şi în minutele 5, l0,
15 se recoltează sânge arterial pentru dozarea gazelor sangvine şi
evaluarea echilibrului acido-bazic.
Variante tehnice ale testului la efort
2. O altă modalitate de testare începe cu un efort triunghiular cu o dozare
crescătoare de 100 kgm/minut la fiecare minut (corespunzând unei creşteri a
prelevării de O2 de aprox. 200 ml/min);
 Proba durează până la atingerea aportului maxim de O2, limitat de
simptome (de ex. până la apariţia dispneei intense, a crampelor musculare
etc), de obicei între 4 şi 20 minute, în funcţie de mărimea rezervelor
disponibile. Intr-un al doilea timp, se efectuează 2 eforturi dreptunghiulare
la puteri de 1/3 şi 2/3 din puterea maximă atinsă în cursul efortului
triunghiular;
 se măsoară prelevarea de O2 şi eliminarea de CO2 în regim constant, se
calculează ventilaţia alveolară şi raportul Vds/VT, obţinându- se informaţii
ample asupra funcţiei pulmonare; determinări de O2 şi CO2 în sângele
arterial sistemic completează într-un al 3 lea timp tabloul funcţional.
Variante tehnice ale testului la efort
3. De multe ori, condiţia clinică a bolnavilor nu permite aplicarea testelor
descrise. În astfel de cazuri, se practică un test simplu: se efectueză la
cicloergometru un efort constant cu o durată de minimum 5 min şi o putere
calculată pe ventilaţia maximă actuală (sau VEMS actual).
 Singurele măsurători efectuate: Pa, O2 în repaus şi după 5 minute de efort.
Informaţiile obţinute sunt suficiente pentru a:
 diagnostica insuficienţa pulmonară latentă;
 decela mecanismul de producere a unei insuficienţe pulmonare
manifeste;
 releva caracterul precar al unui echilibru respirator stabilit (în repaus) la
valori ale gazelor sanguine ce se abat de la cele prezise; accentuarea
hipoxemiei la efort şi apanţia unei discrete hipercapnii ori creşterea celei
preexistente semnalează că rezervele funcţionale sunt practic epuizate, cu
atât mai mult, cu cât bolnavilor hipoxemiei în repaus nu li se cere să
efectueze decât eforturi de putere mică; întreruperea efortului datorită
apariţiei simptomelor după 1-3 minute de exerciţiu traduce diminuarea
foarte severă a rezervelor.
Walking test
4. În sfârşit, unul dintre cele
mai simple teste de efort este
testul la mers (walking test):
se măsoară distanţa parcursă
de subiect în 12 minute de
mars obișnuit, fără oprire,
rezultatele obţinute
corelează cu indicii ale
dispneei. Este testul
recomandat pentru
explorarea bolnavilor cu
rezerve foarte mici.
Bibliografie

1. CORDUN M., 2009, Kinantropometrie, Editura CD PRESS, București.

2. OCHIANĂ G., 2008, Kinetoterapia în afecțiuni respiratorii, Editura Pim, Iași.
3. SBENGHE T. 1983, Recuperarea medicală a bolnavilor respiratori, Editura
Medicală, București.
4. RINDERU E. T., 2005, Kinetoterapia în activități sportive – Bazele medicale ale
efortului, Curs pentru studenții secției de kinetoterapie, Editura Universitaria,
Craiova.
5. http://www.cardiologie-iasi.ro/
Thank you