Universitatea Valahia din Târgoviște

Facultatea de Științe Umaniste

Specializarea: Kinetoterapie si Motricitate Speciala

METODE DE MĂSURARE A CAPACITĂȚII DE

EFORT ANAEROB ȘI AEROB

Profesor: Prof.univ.dr. Constantin PEHOIU

Student: Filip Florin-Gabriel
Metode şi tehnici folosite pentru măsurarea capacităţii de efort

Unul dintre obiectivele fundamentale al sportului de performanţă îl

reprezintă dezvoltarea capacităţii de efort, pentru care au fost elaorate o mulţime de
strategii şi instrumente de măsură în vederea aprecierii acestuia.
Capacitatea de efort reprezintă posibilităţile sistemului muscular activ de a
elibera prin gligoliză anaerobă sau fosforilare oxidativă energia necesară pentru
producerea unui lucru mecanic cât mai mare posibil şi menţinerea acestuia
operioadă de timp cât mai îndelungată.
Capacitatea de efort a organismului nu trebuie vizată ca o însumare a
capacităţii funcţionale a tuturor organelor şi sistemelor corpului omenesc.
Capacitatea de efort este limitată de acele organe care ajungând la
capacitatea lor maximă funcţională, împiedică efectuarea efortului în continuare,
deşi alte organe şi sisteme permite acest lucru.
Un efort prestat este condiţionat de cantitatea de O 2 consumată de muşchi în
unitatea de timp, atunci când avem în vedere eforturile de tip aerob ale cotracţiei
musculare.
Cu cât cosumul de oxigen în unitatea de timp este mai mare cu atât muşchiul
poate elibera o cantitate mai mare de energie, intensitatea efortului aerob este mai
ridicat, lucrul mecanic efectuat este mai mare.
În timpul efortului consumul de oxigen depinde de capacitatea pulmonară,
de cantitatea de mioglobină din sânge, care transportă O2 la nivelul ţesuturilor, de
capacitatea inimii de a pompa sângele în vase, de calitatea arborelui vascular şi de
capaciatea ţesuturilor de a utilza oxigenul.
S-a demonstratt prin metode adecvate pentru măsurare capacităţii maxime a
fiecărui organ şi sistem implicat în efectuarea efortului că dintre aceştia numai
inima ajunge la limita capacităţii ei funcţionale în trepta de efort căreia îi
corespunde valoarea maximă de O2.
Factorii care condiţionează consumul de O2 mai au rezerve funcţionale, dar
sunt blocaţi de inima care realiuează debitul maxim.
Consumul maxim de O2 are ca factor limitativ dimensiunile inimii şi starea
ei funcţională.
În cazul parametrilor folosiţi pentru măsurarea capacitatea de efort anaerob
încă nu sunt stabiliţi şi acceptaţi de toţi specialiştii care pot fi împărţiţi în trei
categorii:
- specialişti care măsoară capacitate de efort pe cale biochimică (biochimiştii);
- alţii măsoară capacitatea de efort pe cale fiziologică (funcţională) [fiziologii];
- ultima ctegorie se bazează pe măsurători ale capacităţii de efort pe cale fizică-
lucru mecanic efectuat.
 Lactacidemia după efort, datoria de oxigen şi alţi parametrii biochimici sunt
parametrii care presupun analize complexe de laborator, şi care sunt determinanţi
în modelul de abordare a efortului fizic în antrenamente.
3.1.1. Măsurarea capacităţii de efort aerob
Puterea maximă pe care un subiect este capabil a o dezvolta prin intermediul
energiei eliberate de procesele aerobe ale contracţiei musculare, reprezită
capacitatea de efort aerob.
Cel mai utilizat parametru în practica sportivă este reprezentat de consumul
maxim de O2 pe minut.
 Spiroergometria – măsurarea directă a consumului de O 2 – se bazează
pe măsurători ale schimburilor repiratorii în timpul efortului – aparate la care se
efectuează efortul şi aparate de măsurare a schimburilor respiratorii.
Aparatele la care se efectuează efortul permit calcularea exactă a lucrului
mecanic efectuat de subiect.
Sunt cunoscute mai multe tipuri de aparate:
- scăriţa;
- cicloergometrul;
- covorul rulant.
Scăriţa este un dispozitiv simplu pe care subiectul urcă şi coboară în ritmul
dat de un metronom la înălţimi diferite.
Cicloergometrul este asemănător bicicletei, roata mişcată prin pedale poate
fi frânată după voinţă.
Intensitatea creşte sau scade prin frecvenţa pedalării, frânarea roţii sau
frecvenţa de pedalare şi frânarea roţii.
Covorul rulant constă într-un sistem de role care angrenează suprafaţa pe
care subiectul aleargă în sens invers derulării covorului.
Metodele folosite pentru determinarea capacităţii de efort sunt sistematizate
astfel:
1. Metode de determinare directă a puterii maxime aerobe – consumul
maxim de O2 – examenul spiroergometric.
2. Metode de determinare indirectă a consumului de O2 după frecvenţa
cardiacă în efortul submaximal:
- nomograma Astrand – Rhyming;
- nomograma Margaria.
Metodele de determinare a capacităţii de efort după modificările frecvenţei
cardiace şi ale presiunii arteriale în cursul efortului sau ale perioadei de revenire
după efort:
- teste folosite în cursul efortului – Wahlund P.W.C.170; Pitteland-Foster;
Muller.L.P.I.; Hollmann (Ausdaergrenze130); Karrasch-Muller(Arbeitspulssumme);
Balke;
- teste folosite în perioada de revenire după efort: Martinet, Rufier, Liav,
Letunov, Schneider, Master, Hettinger-Rodahe, Harvard, Karrasch-Muller-
Erhalungspulssume.
3.1.2. Aparate şi metode folosite pentru măsurarea consumului de
oxigen
Pentru măsurarea consumului de oxigen în practică sunt folosite două tipuri
de aparate: unele cu circuit închis, iar altele cu circuit deschis
Aparatele cu circuit închis folosesc dispozitive care dau posibilitatea
subiectului de a respira numai aerul ce se află în aparat fără a avea contact cu
mediul înconjurător.
Bioxidul de carbon care este produs de subiect este absorbit, iar O 2 cosumat
este înlocuit treptat – în felul acesta subiectul are permanent aer identic cu aceeaşi
compoziţie cu a celui atmosferic.
Cantitatea de O2 introdusă în circuit reprezintă cantitatea de O2 consumată de
subiect.
Această metodă este exactă, dar necesită o atenţie deosebită din partea
experimentatorului, aceasta costând în absorţia de CO2 precum şi înlocuirea
oxigenului consumat.
Aparatele cu circuit deschis
În acest caz subiectul respiră aerul atmosferic, iar aparatele permit măsurarea
ventilaţiei pulmonare, dar şi analiza unui mic eşantion de aerul expirat de subiect.
Cantitatea de O2 cosumată se calculează cu ajutorul ventilaţiei pulmonare,
dar şi al diferenţei dintre conţinutul de O2 din aerul atmosferic şi cel expirat.
Exemplu:
Să presupunem că un subiect care face efort are ventilaţia pulmonară de 50
l/min, iar conţinutul de O2 al aerului egal cu 14%. Se face diferenţa dintre
procentul de 20% - concentraţia în O2 a aerului atmosferic – şi procentul de 14% de
O2 din aerul respirat. Rezultă faptul că subiectul a absorbit 6% O 2 la fiecare 100 ml
de aer care sau ventilat prin plămâni în timp de 1 minut. Deci consumul de O 2 se
calaculează asfel:
Cosumul de O2/min(VO2) = (Ventilaţia pulmonară + Diferenţa dintre O2
dintre aerul inspirat şi aerul expirat): 100 = (50000 ml x 6) : 100 = 3000 ml.
Testările folosite pentru aflarea consumului de O2 constă în supunerea
subiectului la efort cu intensitate crescândă întrepte, sunt concretizate în două
metode:
1. “vita maximă”
2. “ergostază maximă”
1. Metoda “vita maximă” constă în utilizarea efortului în trepte cu creşteri
mici ale intensităţii efortului de la treaptă la treaptă cu aproximativ 25 w la treaptă.
Timpul alocat este de durată scurtă, respectiv 1- 2 minute.
 Atunci când absorţia de O2 nu mai creşte este atins consumul maxim de O 2,
chiar dacă efortul creşte cu o nouă treaptă. După acest prag efortul se desfăşoară
numai pe baza energiei eliberate de procesele anaerobe.
Prin această metodă se măsoară consumul de O2, subiectul fiind supus unor
eforturi greu de suportat chiar de oamenii sănătoşi, având deci interdicţie în a fi
folosită de persoanele bolnave.
2.Metoda “ergostază maximă”
În acest caz se efectuează un efort de lungă durată de 6 minute, aceasta
permiţând obţinerea unei stări stabile.
Atunci când în minutele 4, 5 şi 6 de efort sunt înregistrate valori constante
ale consumului de O2 şi ale ventilaţiei pulmonare şi diferenţe mai mici de 8-l0
pulsaţii/minut între frecvenţa cardiacă din minutul 6 şi minutul 4 de efort, se
consideră că s-a realizat condiţiile de ergostază şi se trece la o treaptă superioară de
efort.
Când nu mai sunt obţinute condiţiile de ergostază efortul se opreşte la
treapta respectivă (80% din cel maxim).
Consumul de O2 în ergostază maximă este cel atins în treapta ultimă la care
subiectul a mai îndeplinit condiţiile de ergostază.
Această metodă permite stabilirae intensităţii maxime a efortului care poate
fi menţinută vreme îndelungată, acest aspect costituindu-se în avantaj.
Faptul că necesită multe trepte de efort (4-5) prelungeşte examinarea unui
subiect la 30-40 minute constituindu-se într-un avantaj.
Amintim câteva date de referinţă în ceea ce priveşte consumul maxim de O2:
- adulţi neantrenaţi = 3000ml O2/min (bărbaţi) şi 2000 ml O2/min;
- VO2 max evoluează cu vârsta:
* la 18-25 ani atinge maximum la fete -procesul
are loc cu 2 ani mai repede;
* după atingerea nivelului maxim se constată o
involuţie: 25 de ani 100%; 35 de ani 87%; 45 de ani 78%; 55 de ani 71%; 65 de ani
65%.
Consumul de O2 creşte odată cu creşterea masei musculare, a greutăţii
corporale.
VO2 max depinde de ramura de sport şi de tipul de efort specific acesteia.
Cele mai mari valori de VO 2max/kgcorp au fost înregistrate la sportivii care
practică probele de fond în atletism sau schi, acestea fiind aproximativ duble faţă
de neantrenaţi.
În cazul sportivilor care practică ramuri de sport caracterizate de eforturi de
viteză şi forţa explozivă (eforturi de tip anaerob) VO2max/kgcorp înregistrează
valori egale sau chiar mai mici faţă de neantrenaţi.
 Determinarea indirectă a VO2max presupune măsurarea consumului de O2
prin intermediul altui parametru, tocmai pentru a elimina neajunsurile metodelor
“vita maxima” şi “ergostază maximă”.
Parmametrul cel mai folosit pentru determinarea indirectă a VO 2max este
frecvenţa cardiacă înregistrată în timpul unui efort de intensitate submaximală,
măsurarea fiind posibilă ţinând cont de creşterea liniară.
VO2max şi frecvenţei cardiace pe măsura creşterii intensităţii efortului.
Creşterea este valabilă numai în cazul efortului care durează până când se atinge
starea stabilă.
Atunci când eforturile sunt mai scurte decât perioada de adaptare şi o
intensitate mai mare decât aceea la care se poate realiza starea stabilă se observă că
valorile pe care le înregistrează frecvenţa cardiacă nu mai este paralelă cu
consumul de O2.
Deci pentru ca să putem face o determinare a VO 2max efortul trebuie să
dureze mai mult decât perioada de adaptare şi să aibă o intensitate submaximală.
Adaptarea cardio-respiratorie se realizează în aproximativ 3 minute,
perioadă în care f.c. şi VO2max sunt neparalele, după acestă durată traseul celor doi
parametrii devine orzonatal, fapt care ne informează că s-a realizat un echilibru
între necesar şi ce s-a realizat.
Cel mai adecvat efort pentru a face o determinare indirectă a consumului de
O2 este cel cu durata de 6 minute.
Existenţa stării stabile se apreciază prin diferenţa înregistrată între valoarea
frecvenţei cardiace de la sfârşitul minutului 4 şi cea de la sfârşitul minutului 6.
Dacă această diferenţă nu este mai mare de 8-10 p/min se poate vorbi de
intalarea unei stări stabile adecvate , cu alte cuvinte valoarea f.c. de la sfârşitul
minutului 6 a efortului se poate folosi pentru determinare indirectă a VO2max.
În urma unor concluzii experimentale care au vizat: VO 2max(consumul de
O2), frecvenţa cardiacă, debitul cardiac şi volumul sistolic s-a stabilit care este
“culuarul” f.c. care vizează intnsitatea submaximală a efortului.
Dintre cei patru parametrii pentru toate treptele de efort debitul cardiac şi
consumul de O2 înregistrează o creştere liniară.
Volumul sistolic creşte doar la treptele de efort cu intensitate mică atingând
nivelul maxim la frecvenţa de 120/min.
Efortul poate să crească în continuare însă volumul sistolic rămâne acelaşi
până la 170/min – “cifră critică” (alţi autori consideră valoarea f.c. de 180/min
“cifra critică” la neantrenaţi şi 190/min pentru antrenaţi).
Deducem de aici că intensitatea submaximală se află între 120 şi 170p/min,
valorile sub 120 şi pste 170 nu sunt relevante şi cer o testare a subiectului după ce
acesta s-a odihnit suficient cu atenţie sporită pentru subiecţii a căror f.c. a depăşit
170/min.
 Cea mai cunoscută metodă pentru determinarea consumului de O 2 este
metoda Astrand care constă în urcarea şi coborârea unei scăriţe de 33 cm la femei
şi 40 cm la bărbaţi într-un ritm dat de metronom timp de 6 minute. Astrand
recomandă eforturi cu intensitate de 450-600kgfm/min pentru femei şi de 600-900
kgfm/min la bărbaţi – adulţi neantrenaţi.
La sfârşitul fiecărui minut în ultimele 15s se înregistreză f.c.
Astrand împreună cu Irma Rhyming a costruit o nomogramă pe baza unui
eşantion compus din subiecţi tineri a căror f.c. maximă a fost, în medie de
195p/min
Rezultă de aici că nomograma este valabilă doar pentru cei care în efort pot
atinge valori ale f.c.de 195/min.
În cazul subiecţilor care depăşesc vârsta de 25 de ani valoarea VO 2max se
ajustează cu un factor de corecţie deoarece f.c. are cifre cu atât mai mici cu cât
persoana înaitează în vârstă. În acest sens autorul acestei metode a realizat şi un
tabel cu cifre de corecţie.(Dragnea,A.,1984, Măsurarea şi evaluarea în educaţie
fizică şi sport, Editura Sport-Turism, Bucureşti, p.,149).
Se stabilesc posibilităţile subiectului şi în funcţie de acestea intensitatea
submaximală.
Astfel: - pentru neantrenaţi se pleacă de la 750kgm/min(b) şi
450kgm/min(f);
- pentru sportivii care depun eforturi anaerobe – 900kgm/min(b) şi
600kgm/min(f);
- pentru sportivii care depun efort aerob: 1200 kgm/min(b) şi 900kgm/min(f);
- pentru sporturile caracterizate de eforturi mixte cifrele sunt cuprinse între cele
prezentate la efort anaerob şi aerob, respectiv 1050kgm/min(b) şi
750kgm/min(f).
Aceste cifre sunt valabile pentru greutăţi corporale de 67 kg(b) şi 57 kg(f) –
acestea cresc sau scad proporţional cu greutatea corpului.
Lucrul mecanic efectuat de subiect prin urcarea şi coborârea unei scăriţe
timp de 6 min se calculează după formula:
Lm/min = G(gr.corporală a subiectului) x H(înălţimea scăriţei) x Fr(numărul
urcărilor) x 1,4(coeficient de corecţie pentru introducerea în calcul a energiei de
frânare la coborârea de pe scăriţă).
Frecvenţa de urcare se calculează împărţind Lm la produsul dintre
(Gr x H x 1,4).
Efortul are loc fără pauze, iar urcarea pe scăriţă se face în ritmul dat de
metronom, frecvenţa lui fiind de 4 ori mai mare decât a urcărilor.
Frecvenţa cardiacă de la sfârşitul fiecărui minut – 45s – 60s este numărată de
experimentator cu ajutorul unui stetoscop care este fixat între vârful inimii şi stern.
 Când valoarea f.c. la sfârşitul minutului 6 cuprinsă între 120 şi 170/min –
efortul depus a avut o intensitate bine aleasă.
Nomograma se citeşte pornind tocmai de la relaţia de liniaritate dintre f.c. şi
consumul de O2 (Drăgan, I.,1989, Practica medicinii sportiv, Editura medicală,
Bucureşti, p.,111).
Primul reper căutat pe nomogramă este valoarea corespunzătoare intensităţii
efortului exprimată în kgm/min sau watt, din acest punct se duce o perpendiculară
pe scara VO2 şi se află cantitatea de O2 ce trebuie cosumată pentru un astfel de
efort.
Al doilea reper este căutat pe scara f.c.respectiv punctul corespunzător
Din ultimul minut al probei (45s – 60s). Acesta se uneşte printr-o dreaptă cu
punctul care reprezintă consumul de O2 din timpul probei.
Locul de intersecţie al acestei drepte cu linia oblică din mijlocul
nomogramei reprezintă valoarea absolută a consumului maxim de O2 dacă
subiectul ar fi supus la un efort maxim pentru posobilităţile sale.
Valoarea absolută a VO2max se împarte la greutatea corporală (kg) şi se
obţine VO2max/kgcorp.
Între metodele directe şi metoda Astrand-Rhyming există o diferenţă de 10 –
15%. Atunci când s-a lucrat cu valori ale f.c. de aproximativ 150p/min valoarea
acestor procente au fost mai mici.
S-a constatat că pe măsură ce valorile f.c. sunt mai apropiate de limita
inferioară admisă (120p/min) VO2max determinat indirect este mai mare decât cel
real.Valorile VO2max determinat indirect sunt mai mici cu cât valorile f.c. sunt mai
apropiate de limita superioară (170p/min).
Metoda poate fi folosită cu succes de antrenori dacă este conoscută foarte
bine pentru a afla capacitatea de efort a sportivilor sau în selecţie pentru diferite
ramuri de sport.
Materialele folosite pentru aplicarea acestei metode sunt:
- scăriţa [33 cm(f) sau 40 cm(b)];
- stetoscop;
- metronom;
- cronometru;
- nomograma;
- formular de înregistrare.
VO2max relativ se calculează împărţind VO2max absolut la greutatea
corporală a subiectului.
VO2max
G (kg) VO2 max/kgcorp.
Pentru a interpreta VO2 max sunt recomandate următoarele formule:
Excelent(100%) = 110 – 0,4 x G;
 Foarte bine(95%) = 104,5 – 0,3 x G; bărbaţi
Bine (84,2%) = 92,6 – 0,34 x G;
Mediu (70%) = 77 – 0,2 x G.
O altă metodă mai simplă de evaluare a VO 2max şi care se bazează pe o
formulă liniară în relaţie cu f.c. înregistrată într-un efort submaximal de 5 min la
bicicleta ergometrică la 150w(900jgm/min) este metoda lui Fox.
VO2max(l/min) = 6,3 – 0,0193(Fc).
Pentru calcularea VO2max D.K.Mathews a alcătuit un tabel din care se pot
obţine valorile VO2max pentru f.c. cuprinse între 100 şi 200 b/min la 150w la
cicloergometru pentru bărbaţi, iar pentru vârsta de peste 25 de ani se aplică un alt
tabel cu corecţiile elaborate de Astrand.
Testul scăriţei modificat de Karpman este folosit pentru investigarea
capacităţii de efort la nivelul solicitării când f.c. este de 170/min (Physical
Working Capacity).
Această metodă foloseşte două solicitări cu intensităţi diferite ale efortului
care sunt stabilite în funcţie de tempoul de urcare şi înălţimea scăriţei.
Materialele necesare: scăriţa de 40, 30, 20 sau 15 cm, metronom, cronometru
şi stetoscop.
Folosind o scăriţă de 30 cm se alege primul efort astfel încât la încheierea
acestuia f.c. să fie de 100-120p/min, iar al doilea la sfârşit cu f.c. de 140-160p/min.
Dacă se foloseşte scăriţa cu înălţimi diferite se va folosi acelaşi ritm de
urcare.
Prima solicitare va avea o durată de 3 minute, iar a doua solicitare va fi de 2
minute.
Se măsoară f.c. la sfârşitul fiecărui efort cu ajutorul stetoscopului. Se va
cronometra durata sa 10 sau 20 de sistole şi se va recalcula pe minut cu ajutorul
tabelului întocmit în acest sens de Karpman.
Formula de calcul pentru putere este următoarea:
W(kgfm/min) = p(greutatea sportivului în kg) x h(înălţimea scăriţei) x
n(numărul urcărilor pe minut) x 1,5(constantă).
Capacitatea de efort la 170p/min(PWC) se determină cu următoarea formulă:
P.W.C.170 = W1 + (W2 – W1) x (170 – f1) : (f2 – f1)
W1 = valoarea puterii în primul efort;
W2 = valoarea puterii în al 2-lea efort;
f1 = frecvenţa cardiacă în primul efort;
f2 = frecvenţa cardiacă în al 2-lea efort.
Valorile obţinute prin calcul vor fi comparate cu datele dintr-un tabel
întocmit pentru valoarea puterii în funcţie de greutate şi numărul de urcări pe
scăriţă cu înălţimea de 30 cm.
Testul Cooper – test de alergare timp de 12 minute
 Acest test este folosit pentru estimarea VO2max în funcţie de performanţa
realizată în alergare timp de 12 minute pe teren plat.
Se foloseşte o pistă de 200, 300 sau 400m etalonată din 50 în 50m. Subiectul
este pregătit în prealabil pentru a străbate o distanţă cât mai mare în cele 12
minute.
Distanţa parcursă este indicată la 30s timp de 4 minute, după aceea din
minut în minut pentru următoarele 4 minute apoi subiectul tetat nu mai primeşte
nici o informaţie.
Cooper a stabilit scala de calificare, dar şi corespondeţa între distanţa
parcursă în cele 12 minute şi VO2max întocmindu-se tabele în acest sens.
Exemplu:
 pentru femei sub 30 de ani condiţia fizică este slabă dacă în cele 12 minute s-a
alergat sub 1,52 km, iar dacă s-a alergat 2,64 km sau mai mult condiţia fizică
este excelentă (Cooper K.A.1982).
 Pentru 1600m parcurşi în 12 minute cosumul maxim de O 2 este de
25ml/min/kg, iar pentru 3300m - VO2max este de 62,4ml/min/kg
(Flandrois,1982).
3.2. Măsurarea capacităţii de efort anaerob
Până în prezent între specialiştii domeniului nu s-a ajuns la un consens în
ceea ce priveşte parametrul cel mai important care trebuie luat în discuţie.
Am observat că în cazul măsurării capacităţii de efort aerob cel mai
important parametru este VO2max, iar cea mai bună metodă, cea mai rapidă şi cu
cele mai puţine limite este spirometria.
În cazul capacităţii de efort anaerob, deşi sunt păreri diferite, parametrul cel
mai elocvent este lucrul mecanic.
Specialiştii consideră că “pista” de măsurare a capacităţii de efort anaerob
pornind de la similitudinea noţiunii de capacitate de efort cu “travaliul
total”(acesta este realizat prin energia eliberată de procesele anaerobe ale
contracţiei musculare) sau “capacitatea de efort” cu “puterea”.
Atât într-un caz cât şi în altul sunt folosite metode adecvate noţiunii similare
capacităţii de efort respectiv, travaliul total şi putere.