UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE STIINTE UMANISTE

SPECIALIZAREA: EDUCATIE FIZICA, TURISM SI TIMP LIBER
MASTER, AN I
STUDENT: FRUSINOIU DANIEL
DISCIPLINA: FITNESS-UL LA POPULAȚIA ȘCOLARĂ ȘI ADULTĂ

REFERAT
Teste de măsurare a capacității aerobe și anaerobe de efort

Unul dintre obiectivele fundamentale al sportului de performanţă îl reprezintă dezvoltarea

capacităţii de efort, pentru care au fost elaborate o mulţime de strategii şi instrumente de măsură
în vederea aprecierii acestuia.
Capacitatea de efort este o componentă a performanței sportive și reprezintă posibilitatea
sistemului muscular activ de a elibera prin glicoliza anaerobă energia necesară producerii unui
lucru mecanic cât mai mare posibil și menținerea acestuia un timp cât mai îndelungat ( Dragnea,
2006). Cu alte cuvinte, cu cât o persoană poate susține un efort mai mare ca intensitate și durată,
cu atât capacitatea sa de efort este mai bună.
Capacitatea de efort poate fi crescută prin antrenamentul sportiv care îmbunătățește
performanța, stimulând adaptarea morfo-funcțională a organelor implicate în efort și creșterea
calităților motrice de bază.
Există două tipuri de eforturi, în funcție de mecanismele metabolice prin care se obține
energia necesară susținerii lor: aerob și anaerob. Eforturile anaerobe se bazează pe reacții
energogene care se desfășoară în absența oxigenului ( anaerob = în absența oxigenului) și permit
intensități foarte mari ( efort maximal), dar pe durată scurtă ( sub 1 minut). Eforturile aerobe
folosesc energie obținută pe căi metabolice care necesită prezența oxigenului ( aerob = în
prezența oxigenului), procese care se pot derula pe perioade lungi de timp, dar nu pot menține
decât un efort de intensitate submaximală ( medie și mică). (Dragnea, 2006)
Mecanismele aerobe sunt preferate de organism deoarece sunt mai economice, reacțiile
anaerobe intervenind doar atunci când este posibilă livrarea unei cantități suficiente de oxigen.
Există două situații în care organismul este forțat să utilizeze energogeneza anaerobă: la
începutul efortului și atunci când intensitatea efortului este așa de mare încât ar necesita o
cantitate de oxigen care depășește nivelul maximal de oxigen pe care îl poate furniza organismul
musculaturii.
Primul minut al oricărui efort este întotdeauna anaerob deoarece există o inerție în
suplimentarea cu oxigen a musculaturii necesară desfășurării reacțiilor aerobe ( intensificarea
activității aparatului respirator și a celui cardio-vascular prezintă o anumită latență). Este posibil
să începem un efort chiar în secunda în care ne dorim, fără să fie nevoie să ne amplificăm
respirația întâi și să așteptăm ca fluxul sanguin crescut să suplimenteze musculatura cu oxigem,
datorită “bateriei” anaerobe.
Energia obținută prin metabolism anaerob se eliberează cu viteză foarte mare și permite
în consecință, intensități mari de efort. Dezavantajul efortului anaerob este că nu poate fi susținut
pe o durată de timp mai mare de 1 minut și că nu este foarte economic ( din punct de vedere
energetic) pentru organism.
După primul minut de efort ( care este întotdeauna anaerob) , creșterea frecvenței și
amplitudinii respiratorii împreună cu intensificarea activității pompei cardiace produc un aport
crescut de oxigen în musculatură, oxigen care permite comutarea efortului anaerob pe efort
aerob. Acesta, însă, nu mai are intensitatea celui anaerob deoarece reacțiile aerobe eliberează
energie cu viteză mai mică. În schimbh, efortul aerob poate continua pe durate foarte mari de
timp ( ore). Anduranța este o calitate biomotrică ce depinde de capacitatea aerobă de efort.
Măsurarea capacității de efort aerob
Cel mai utilizat parametru în practica sportivă este reprezentat de consumul maxim de O2
pe minut.
 Spiroergometria – măsurarea directă a consumului de O2 – se bazează pe
măsurători ale schimburilor repiratorii în timpul efortului – aparate la care se efectuează
efortul şi aparate de măsurare a schimburilor respiratorii.
Aparatele la care se efectuează efortul permit calcularea exactă a lucrului mecanic
efectuat de subiect.
Sunt cunoscute mai multe tipuri de aparate:
- scăriţa;
- cicloergometrul;
- covorul rulant.
 Scăriţa este un dispozitiv simplu pe care subiectul urcă şi coboară în ritmul dat de un
metronom la înălţimi diferite.
Cicloergometrul este asemănător bicicletei, roata mişcată prin pedale poate fi frânată
după voinţă.
Intensitatea creşte sau scade prin frecvenţa pedalării, frânarea roţii sau frecvenţa de
pedalare şi frânarea roţii.
Covorul rulant constă într-un sistem de role care angrenează suprafaţa pe care subiectul
aleargă în sens invers derulării covorului.
Metodele folosite pentru determinarea capacităţii de efort sunt sistematizate astfel:
1. Metode de determinare directă a puterii maxime aerobe – consumul maxim de O2 –
examenul spiroergometric.
2. Metode de determinare indirectă a consumului de O2 după frecvenţa cardiacă în
efortul submaximal:
- nomograma Astrand – Rhyming;
- nomograma Margaria.

Aparate şi metode folosite pentru măsurarea consumului de oxigen

Pentru măsurarea consumului de oxigen în practică sunt folosite două tipuri de aparate:
unele cu circuit închis, iar altele cu circuit deschis
Aparatele cu circuit închis folosesc dispozitive care dau posibilitatea subiectului de a
respira numai aerul ce se află în aparat fără a avea contact cu mediul înconjurător.

Bioxidul de carbon care este produs de subiect este absorbit, iar O2 cosumat este înlocuit
treptat – în felul acesta subiectul are permanent aer identic cu aceeaşi compoziţie cu a celui
atmosferic.
Cantitatea de O2 introdusă în circuit reprezintă cantitatea de O2 consumată de subiect.
Această metodă este exactă, dar necesită o atenţie deosebită din partea experimentatorului,
aceasta costând în absorţia de CO2 precum şi înlocuirea oxigenului consumat.
Aparatele cu circuit deschis
În acest caz subiectul respiră aerul atmosferic, iar aparatele permit măsurarea ventilaţiei
pulmonare, dar şi analiza unui mic eşantion de aerul expirat de subiect.
 Cantitatea de O2 cosumată se calculează cu ajutorul ventilaţiei pulmonare, dar şi al
diferenţei dintre conţinutul de O2 din aerul atmosferic şi cel expirat.
Exemplu:
Să presupunem că un subiect care face efort are ventilaţia pulmonară de 50 l/min, iar
conţinutul de O2 al aerului egal cu 14%. Se face diferenţa dintre procentul de 20% - concentraţia
în O2 a aerului atmosferic – şi procentul de 14% de O2 din aerul respirat. Rezultă faptul că
subiectul a absorbit 6% O2 la fiecare 100 ml de aer care sau ventilat prin plămâni în timp de 1
minut. Deci consumul de O2 se calaculează asfel:
Cosumul de O2/min(VO2) = (Ventilaţia pulmonară + Diferenţa dintre O2 dintre aerul
inspirat şi aerul expirat): 100 = (50000 ml x 6) : 100 = 3000 ml.
Testările folosite pentru aflarea consumului de O2 constă în supunerea subiectului la efort
cu intensitate crescândă întrepte, sunt concretizate în două metode:
1. “vita maximă”
2. “ergostază maximă”
Metoda “vita maximă” constă în utilizarea efortului în trepte cu creşteri mici ale
intensităţii efortului de la treaptă la treaptă cu aproximativ 25 w la treaptă. Timpul alocat este de
durată scurtă, respectiv 1- 2 minute.
Atunci când absorţia de O2 nu mai creşte este atins consumul maxim de O2, chiar dacă
efortul creşte cu o nouă treaptă. După acest prag efortul se desfăşoară numai pe baza energiei
eliberate de procesele anaerobe.
Prin această metodă se măsoară consumul de O2, subiectul fiind supus unor eforturi greu
de suportat chiar de oamenii sănătoşi, având deci interdicţie în a fi folosită de persoanele
bolnave.
În acest caz se efectuează un efort de lungă durată de 6 minute, aceasta permiţând
obţinerea unei stări stabile.
Atunci când în minutele 4, 5 şi 6 de efort sunt înregistrate valori constante ale consumului
de O2 şi ale ventilaţiei pulmonare şi diferenţe mai mici de 8-l0 pulsaţii/minut între frecvenţa
cardiacă din minutul 6 şi minutul 4 de efort, se consideră că s-a realizat condiţiile de ergostază şi
se trece la o treaptă superioară de efort.
Când nu mai sunt obţinute condiţiile de ergostază efortul se opreşte la treapta respectivă
(80% din cel maxim).
 Consumul de O2 în ergostază maximă este cel atins în treapta ultimă la care subiectul a
mai îndeplinit condiţiile de ergostază.
Această metodă permite stabilirea intensităţii maxime a efortului care poate fi menţinută
vreme îndelungată, acest aspect costituindu-se în avantaj.

Măsurarea capacităţii de efort anaerob

Până în prezent între specialiştii domeniului nu s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte
parametrul cel mai important care trebuie luat în discuţie.
Am observat că în cazul măsurării capacităţii de efort aerob cel mai important parametru
este VO2max, iar cea mai bună metodă, cea mai rapidă şi cu cele mai puţine limite este
spirometria.
În cazul capacităţii de efort anaerob, deşi sunt păreri diferite, parametrul cel mai
elocvent este lucrul mecanic.
Specialiştii consideră că “pista” de măsurare a capacităţii de efort anaerob pornind de la
similitudinea noţiunii de capacitate de efort cu “travaliul total”(acesta este realizat prin energia
eliberată de procesele anaerobe ale contracţiei musculare) sau “capacitatea de efort” cu
“puterea”.
Atât într-un caz cât şi în altul sunt folosite metode adecvate noţiunii similare capacităţii
de efort respectiv, travaliul total şi putere.
Metode folosite pentru măsurarea travaliului total în condiţii anaerobe
 Metoda Hebbelinck (1969)
Această metodă constă în efectuarea unui efort cu intensitatea de 400w la cicloergometru.
Măsurarea efectuându-se atâta timp cât poate fi menţinut efortul la intensitatea precizată.
Metoda nu ţine cont de posibilităţile subiectului, prin urmare când se calculează travaliul
anaerob se introduce şi numărul de kgm prestate pe baza energiei.
Trebuie precizat acum faptul că limita superioară a efortului anaerob este cosiderată de
specialişti a fi de 60s.
* Metoda Dransfeld-Mellerowicz
Efortul depus la cicloergometru se stabileşte în funcţie de greutatea corporală a celui
testat.
 Intensitatea efortului se calculează înmulţind greutatea corporală cu 5,8 waţi. Astfel, dacă
persoana examinată câtăreşte 70 kg va presta un efort de 400 waţi.
Este înregistrat timpul cât subiectul testat poate menţine efortul, iar apoi se calculează
capacitatea de efort prin înmulţirea intensităţii efortului cu timpul necesar efectuării menţinerii
efortului:
Autorii acestei metode experimentând metoda pe un eşantion de 100 de tineri neantrenaţi
au aflat valoarea medie a capacităţii de efort anaerob, acesta fiind de 400 waţi.
 Metoda Margaria(1966)
Această metodă foloseşte pentru testare alergarea cu viteză maximă pe o scară cu 10-12
trepte (32cm). Timpul de parcurgere se măsoară în sutimi de secundă şi se raporteză la m
parcurşi pe 1s.
Parmetrul capacităţii de efort anaerob este viteza maximă de ridicare a corpului pe
verticală (1,3 – 1,5m/s neatrenaţi şi 2,8m/s sprinteri de performanţă), aceasta se atinge (s-a
demonstrat) între treptele 4 –6 sau 6 – 8.
Puterea este egală cu 911 – 105kmf/s (2000waţi) (910 – 1050waţi) pentru sprinteri de
performanţă, calculată la o greutate a corpului de 70kg.
Această metodă a fost modificată de Kalamen prin creşterea dificultăţii probei, respectiv
subietul se află la 6m distanţă de trepte, acestea fiind urcate câte 3 deodată, iar pe a 3-a şi a 9-a se
fixxează câte un întrerupător.
Treptele au înălţimea de 174mm. Timpul se înregistrează în sutimi de secundă între
treptele cu întrerupătoare.
După ce s-a obţinut cel mai bun rezultat se calculează randamentul forţei care se
calculează după formula:
F(randamentul forţei) = [G(greutatea subiectului) x D(distanţa pe verticală între a 3-a şi a
9-a treptă)] : t(timpul dintre a 3-a şi a 9-a treptă).
 Metoda Miron Georgescu(1951)
Această metodă este folosită pentru măsurarea puterii maxime anaerobe – Pan.max. – cât
şi alţi parametri ai motricităţii (timpul de reacţie – TR, detenta maximă H, media înălţimii celor
30 de sărituri –h – detenta medie, viteza de reacţie – VR, capacitatea de explozie – CE, rezistenţa
anaerobă –R, puterea medie -P).
 Premisa de la care autorul metodei pleacă este aceea că pentru a măsura puterea maximă
trebuie să se efectueze eforturi de detentă – maiximum de forţă în minimum de timp – cele mai
mari mase musculare ale corpului sunt angrenate în astfel de eforturi.
Pan.max = [Tr(lucrul mecanic efectuat în timpul săriturilor) x 1,5(coeficient folosit
pentru calcularea energiei de frânare, aceasta reprezină 0,5 din energia necesară travaliului
activ)] : t(timpul de aşteptare pe sol între sărituri).
Tr(travaliul) = H(înălţimea săriturilor) x G(greutatea subiectului)
Prin formula căderii corpurilor se află înălţimea:
H = ½ g (acceleraţia gravitaţională) x (t/2)²(timpul stat în aer care se împarte la 2
deoarece distanţa este parcursă de 2 ori – urcare, coborâre).
Atunci când cel testat execută încă de la început sărituri maxime şi care au cel mai scurt
timp de contact cu solul, pentru calcul se foloseşte valoarea medie a duratei primelor 10 sărituri
şi a timpului de contact cu solul dintre aceste sărituri.
 Metoda Travaliul Total Realizat(TTR)(1 minut)
Această metodă presupune pedalarea cu maximum de viteză la cicloergometru cu roata
înfrânată în funcţie de greutatea corporală a subiectului testat.
Dacă subiectul testat are peste 80 kg, roata se fixează cu 30 kgf/turaţie la fiecare 5 kg
greutate.
Prin înmulţirea cifrei care reprezintă frânarea fiecărei turaţii cu numărul de turaţii efctuate
timp de 60s (durata maximă a unui efort anaerob – premisa metodei TTR) se află travaliul total
prestat.
Autorul acestei metode (Szogy şi colab.) a fost numeroase investigaţii pentru numeroşi
spotivi români, iar cea mai mare valoare a capacităţii de efort anaerob testată a fost de 4020
kgmf/min – 670 waţi pe kg corp la un ciclist rutier.
Elementele aflate sub semnul întrebării sunt legate de frânarea roţii – stabilită arbitrar – şi
durata efortului (aceeaşi pentru toţi subiecţii).
Pentru această metodă, pentru interpretare, au fost elaborate tabele cu valori standard ale
capacităţii anaerobe – faza alactacidă la spotivii de performanţă adulţi.
*
 Pentru o corectă abordare a testelor aplicate pentru determinarea capacităţii anaerobe şi a
puterii trebuie vizate cele două laturi ale eforturilor anaerobe: alactacidă (eforturi maximale cu
durata de 10-15s) şi lactacidă (eforturi maximale cu durata de 60-90s).
*
 Testul de putere anaerobă Wingate
Acest test are ca scop măsurarea puterii anaerobe alactacide şi lactacide şi constă în
efectuarea unui efort la bicicleta ergometrică pentru membrele inferioare sau la bicicleta adaptată
pentru braţe.
Pedalarea este efectuată cât mai intens posibil timp de 30s,fiind înregistrate numărul de
turaţii şi timpul.
Puterea maximă dezvoltată pe o perioadă de 5s reprezină componenta alactacidă, iar
lucrul total efectuat în 30s reprezintă componenta lactacidă.

 Testul Katch
Acest test este folosit pentru măsurarea puterii maxime alactacide şi lactacide.
Efortul se efectuează la bicicleta ergometrică Monark dotat cu contor electronic pe o
perioadă de 120s. Încărcătura este de 34 KP/ciclu. Subiectul nu este informat asupra duratei de
testare, doar se face precizarea că este foarte scurtă, dar i se cere să pedaleze cât mai repede,
fiind încurajat verbal.
Rezultatele obţinute sunt:
- lucrul maxim în timpul primilor 6s;
- lucrul mecanic total produs în timpul testului.
 Testul Bosco (Bosco ergo jump) 1981
Testul este folosit pentru evaluarea puterii maxime anaerobe lactacide – forţa mecanică a
muşchilor extensori ai gambei.
Se foloseşte o platformă şi o instalaţie pentru măsurarea timpului de zbor şi a timpului de
platformă.
Sunt executate sărituri pe verticală timp de 15s. Formula de calcul a puterii:
P(w) = [g2(ac.gravitaţională) x Tv(timpul de zbor în secunde) x 15s(timpul probei)] : [4 x
NS(nr. De sărituri executate în 15s) x (15s - Tv)(timpul în secunde pe platformă)].
 Testul Sargent
 Acest test evaluează puterea maximă anaerobă alacticidă exprimată în kg/s prin
măsurarea detentei în c.m.
Sunt executate trei sărituri maxime pe verticală, după o încălzire prealabilă, luându-se în
cosiderare cea mai bună săritură.
Puterea este egală cu √ 4,95 x G x √ D
P = puterea în kg/s;
G = greutatea corporală;
D = detenta în cm.
Testul este însoţit şi de o interpretare şcolară întocmită de Dal monte în 1988.(Bota,
Cornelia, 2000)

Bibliografie:
1. Bota, C. , 2000, Egofiziologia, Editura Globus, București
2.Cordun, M., 2009, Kinantropometrie, Editura C.D. Press, București
3.Dragnea, A., 2006, Educație fizică și sport. Teorie și didactică, Editura Fest, București
4.Revista Română de Kinetoterapie ISSUE 24/2009- Recenzie asupra lucrării, Kinantropometrie,
Editura C.D. Press, București