Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
GEORGETA NENCIU
Capitolul 1
Efortul fizic şi clasificarea fiziologică a lui
Capitolul 2
Suportul energetic al efortului fizic
Capitolul 3
Homeostazia şi adaptarea
Capitolul 4
Fiziologia sistemului nervos
Capitolul 5.
Fiziologia analizatorilor implicaţi major în efortul fizic
Capitolul 6.
Fiziologia sistemului neuro - muscular
Capitolul 7.
Fiziologia sistemului neuro - endocrin
Capitolul 8
Fiziologia aparatului cardiovascular
Capitolul 9.
Fiziologia aparatului respirator.
Capitolul 10.
Termoreglarea
Capitolul 11.
Fiziologia aparatului excretor
Capitolul 12.
Metabolismul şi rolul lui în organism
Bibliografie
1
Introducere în fiziologia efortului fizic
Fiziologia este o ştiinţă a funcţiilor materiei vii, ea se ocupă cu studiul proceselor şi constantelor
normale ale structurilor biologice superior organizate, începând cu celula şi terminând cu organismul uman,
entitatea biologică cea mai evoluată. Fiziologia abordează nu numai modul cum se desfăşoară procesele
vitale, ci şi factorii care le determină precum şi mecanismele lor de întreţinere şi de adaptare la diferite stări
funcţionale ale organismului, inclusiv la efortul fizic din activitatea de educaţie fizică şi din sportul de
performanţă.
Efortul fizic reprezintă prin definiţie o solicitare motrică cu caractere bine definite, în funcţie de
parametrii lui (C.Bota – 1993). Efortul fizic din antrenament se reduce la un proces de creştere a capacităţii
de adaptare a organismului la acţiunea stimulilor fizici.
I.Drăgan (1994) arată că metodica antrenamentului evoluează necontenit, iar baza obiectivă a
acestuia este suportul fiziologic. În concepţia lui, antrenamentul este un proces complex, multilateral, psiho-
social, morfo-funcţional şi metodico-pedagogic care urmăreşte crearea unui individ cu un înalt nivel de
sanogeneză, un grad superior de rezistenţă la diverşi factori ai mediului ambiant sau endogen, cu o mare
capacitate de efort şi un echilibru neuro- cortical şi neuro-endocrino-vegetativ adecvat, toate materializate în
posibilitatea obţinerii unor performanţe sportive deosebite.
În concepţia noastră, din punct de vedere biologic, efortul fizic şi în special cel sportiv este un stimul
(excitant) biologic adecvat care obligă organismul să răspundă prin manifestări electrice, mecanice, termice.
Acest stimul, când este bine dozat şi administrat corespunzător particularităţilor individului, conduce la
acumulări cantitative şi calitative ce vizează obţinerea performanţei maxime.
Capitolul 1
Efortul fizic şi clasificarea fiziologică a lui
Specialiştii din domeniul educaţiei fizice şi sportului clasifică efortul fizic în mai multe categorii
după anumite criterii, astfel:
1. După intensitatea efortului se disting
- efort de intensitate maximală cu o durată de 10-15 secunde şi se
caracterizează prin cel mai mare debit energetic (cantitatea de energie eliberată pe unitatea de timp). In acest
tip de efort energia se eliberează pe cale anaerobă din ATP-ul existent în muşchi care se resintetizează din
fosfocreatină (CP);
- efort de intensitate submaximală, cu o durată de până la un minut.
Eliberarea de energie se face tot pe cale anaerobă, dar substratul energetic este mai complex; pe lângă ATP şi
CP se degradează şi substratul glucidic în cadrul glicolizei anaerobe din care rezultă acid lactic;
- efort de intensitate mare cu o durată de până la 6 minute, cu eliberare
de energie atât pa cale anaerobă (mai mult în debutul efortului ) cât şi pe cale aerobă (în procentaj mai mare
după primele 3-4 minute):
- efort de intensitate moderată cu o durată de 6 - 60 de minute.
Formarea de energie se realizează pe cale aerobă în condiţii de stare stabilă relativă, numită şi ergostază.
Apare un oarecare echilibru între consumul de oxigen şi necesarul de oxigen. Se înregistrează un mic deficit
de oxigen care, va fi acoperit după efort, printr-un consum mărit de oxigen. Substratul energetic este
reprezentat de glucide;
- efort de intensitate mică cu o durată între 60 de minute şi câteva ore,
în care formarea de energie are loc pe cale aerobă. Întregul necesar de oxigen este acoperit de consum, deci
apare starea stabilă adevărată stedy - state . Substratul energetic este reprezentat de glucide şi lipide.
2. După aprovizionarea cu oxigen a organismului efortul poate fi:
- efort anaerob, când acesta se realizează în condiţii de apnee, sau într-o ventilaţie limitată.
Eliberarea energiei se desfăşoară în lipsa oxigenului şi în funcţie de substratul energetic vorbim de efort
anaerob alactacid, cu substrat energetic ATP şi CP, din a căror metabolizare rezultă energie în mod
exploziv prin ruperea legăturilor fosfat macroergice şi efort anerob lactacid , cu substrat energetic imediat
tot ATP, dar a cărei resinteză se realizează prin glicoliză anaerobă, din care rezultă acid lactic;
- efort aerob, în care lucrul se desfăşoară în condiţii aerobe.
Doar în primele 2-3 minute, până când sistemele de captare şi transport ale oxigenului îşi ridică nivelul
funcţional, se lucrează în deficit de oxigen.
2
- efort mixt care se întâlneşte în sporturile în care intensitatea efortului permite aprovizionarea
parţială a organismului cu oxigen (ex: proba de 1500 m), substratul energetic este reprezentat de ATP; CP;
acidul lactic şi degradarea aerobă a glucidelor. Energia este furnizată atât aerob cât şi anaerob în funcţie de
intensitatea efortului pe traseu.
3. După tipul de contracţie, efortul poate fi:
- efort izotonic (dinamic), în care contracţiile musculare presupun creşterea iniţială a tensiunii
interne şi apoi păstrarea constantă a acestea tot timpul contracţiei, iar fibrele musculare se scurtează, fie
deplasând segmentele corporale, fie efectuând lucru mecanic deplasând o greutate
- efort izometric (static) care presupune doar creşterea tensiunii interne a fibrelor musculare fără
scurtarea muşchiului şi deci fără efectuare de lucru mecanic. Energia în acest tip de efort se eliberează sub
formă de căldură. Timpul de menţinere a tensiunii interne maxime este de 6-8 secunde. Solicitarea este foarte
mare, de aceea între contracţii trebuie să existe un timp suficient (60-90 secunde) pentru o oarecare refacere.
- efort izokinetic în care tensiunea internă este mare în toate fibrele musculare active, pe toată
durata contracţiei.
4. În funcţie de organul, aparatul şi sistemul antrenat în efort, există
- efort de tip neuromuscular, în care solicitarea se adresează preponderent sistemului
neuromuscular. Eficienţa acestui efort depinde de nivelul de dezvoltare şi organizare a sistemului nervos
central şi periferic, capabil să mobilizeze prompt, economicos şi în condiţii diverse, efectorii musculari
- efort de tip cardiorespirator, în care aparatul cardiovascular, respirator şi sângele sunt direct
responsabile de valorile optime ale consumului maxim de oxigen utilizat de ţesuturi în scopul degajării unei
cantităţi suficiente de energie.
- efort de tip energetic, denumit şi efort endocrino-metabolic. Performanţa în acest tip de efort
depinde de posibilităţile organismului de a resintetiza chiar în timpul efortului, substratul energetic
metabolizat. Refacerea substanţelor producătoare de energie presupune timp, de aceea eforturile aerobe pot
oferi aceste condiţii. În acest tip de efort intervine reglajul hormonal.
5. După caracterul repetării mişcărilor, efortul poate fi
- efort ciclic (stereotip, ritmic) în care mişcările se repetă în unitate de timp, într-un anumit ritm şi
au avantajul unei mai rapide automatizări, desfăşurându-se în condiţii de economicitate energetică
- efort aciclic, caracterizat printr-o succesiune de contracţie şi relaxare, în care neexistând un ritm
anume, nu se creează stereotipie dinamică şi în final nu se produce automatizarea mişcărilor.
Capitolul 2
Suportul energetic al efortului fizic
In efortul fizic, organismul are posibilitatea de a transforma energia chimică potenţială conţinută în
alimente (glucide, lipide, proteine) în energie mecanică cu eliberare de căldură.
Sursa energetică primară care furnizează energia chimică necesară contracţiei musculare este acidul
adenozin trifosfat (ATP). El este un complex molecular format din adenozină şi trei radicali fosfat uniţi prin
două legături fosfat - macroergice., înmagazinând o mare cantitate de energie. Prin ruperea unei legături
fosfat, se eliberează exploziv o cantitate de energie direct utilizabilă în contracţia musculară dar şi în alte
procese biologice cum sunt: transportul activ prin membrană, secreţie glandulară, conductibilitate nervoasă,
transmitere sinaptică etc.
Muşchiul foloseşte în contracţie numai energia eliberată din legăturile fosfat macroergice din ATP.
Acest complex macroergic (ATP) se găseşte în muşchiul în repaus, într-o anumită cantitate. Prin
descompunerea lui se obţine acid adenozin difosforic (ADP), fosfor şi energie:
Pe măsură ce muşchiul se contractă şi ATP-ul este consumat, refacerea lui se realizează prin reacţie
inversă degradării:
Altă modalitate de refacere a ATP-ului este pe seama unui alt compus macroergic creatin fosfatul
(CP). Acesta, în prezenţa enzimei creatinfosfochinază, se descompune în creatină şi fosfor anorganic
3
CP------------ C + P + Energie.
În muşchi concentraţia de ATP, după cum spuneam,este limitată adică 4-6 mM/Kg şi cea de CP
este de 15-17 mM/Kg. Acestea ar fi suficiente doar pentru susţinerea a 20-30 contracţii maxime. De aceea, în
eforturile maximale cu durata de 7-10 secunde, cantitatea de ATP scade puţin, în timp ce CP se epuizează şi
activitatea contractilă se reduce.
O altă modalitate de refacere a ATP-ului este combinarea a două molecule de ADP, reacţie din care
mai rezultă şi AMP (acid adenozin monofosfat).
Mai departe, AMP se descompune în inozină şi ion de amoniu (NH4 ). Apariţia ionului de amoniu
în concentraţie mare în fibrele albe, fazice, este un indiciu al unei solicitări musculare maximale.
Pe seama energiei rezultate din reacţiile I, II, III, efortul poate fi menţinut doar 10-15 secunde, dar
intensitatea este maximală şi debitul energetic (cantitatea de energie în unitate de timp) este şi el maxim.
O altă modalitate de resinteză a ATP-ului foloseşte ca sursă glucidele.
Glucidele se pot degrada pe două căi anaerobă şi aerobă.
Glicoliza anaerobă este degradarea anaerobă a glucozei sau a glicogenului cu formare de acid piruvc
care trece în acid lactic şi energie, energie care serveşte la resinteza a 2-3 moli ATP. Cu această energie,
muşchii au posibilitatea unui efort intens cu durata de până la un minut Formarea de acid lactic scade pH-ul
intramuscular şi sanguin şi reduce contractilitatea musculară. Acumularea masivă de acid lactic poate inhiba
glicoliza, ferind astfel organismul de o acidifiere ce nu ar putea fi suportată.
In repaus, concentraţia acidului lactic este de 9-12 mg / 100 ml sânge dar, după un efort intens
anaerob, se poate ajunge la o concentraţie de 10-20 ori mai mare, ducând la scăderea pH-ului până la 6,5-6,3.
Organismul însă, are posibilitatea de a metaboliza acidul lactic astfel:
- 65 % este oxidat în ciclul Krebs în fibrele musculare roşii
- 25 % serveşte la resinteza de glucoză în ficat
- 10 serveşte la resinteza de proteine
O altă modalitate de resinteză a ATP-ului este glicoliza aerobă
Glicoliza aerobă este continuarea degradării glucozei sau a glicogenului de la stadiul de acid piruvic
care, în prezenţa oxigenului trece în acetilcoenzimăA, formă sub care intră într-un şir de reacţii caracteristice
ciclului Krebs şi lanţului respirator. Din aceste reacţii rezultă pe rând dioxid de carbon ce difuzează în sânge
şi este eliminat prin plămâni, apă şi o cantitate de energie de 36 moli ATP
O altă sursă aerobă de energie este reprezentată de lipide
Lipidele sub formă de acizi graşi rezultaţi din digestie intră în mitocondrii folosind carnitină ca
transportor, apoi se disociază de ea şi trec în stadiul de acelilcoenzimă A. Sub această formă, asemeni
glucidelor, intră în ciclul Krebs şi în lanţul respirator, de unde rezultă o cantitate mult mai mare de energie
140 moli ATP (deci bilanţul energetic al lipidelor este mult mai mare) dar şi cantitatea de oxigen necesară
este mult mai mare. Această cantitate de oxigen poate fi cedată ţesuturilor numai în condiţii de repaus sau în
eforturile de lungă durată şi de intensitate moderată sau mică, efortul putând fi menţinut timp îndelungat.
O altă sursă aerobă de energie este dată de proteine.
Aminoacizii rezultaţi şi ei din digestia proteinelor, de această dată, fie servesc la formarea de
glucoză prin gluconeogeneză, fie parcurg fazele degradării oxidative în ficat şi muşchi. Degradarea lor este
folosită în eforturile intense şi prelungite. Produşii de catabolism proteic (acid uric, uree, creatinină) sunt un
indiciu al intrării proteinelor ca sursă de energie.
Pragul aerob-anaerob
În activitatea sportivă este interesant de ştiut relaţia dintre intensitatea efortului şi acumularea de acid
lactic, adică a pragului aerob-anaerob denumit şi prag aerob sau prag lactat. El reprezintă momentul
creşterii bruşte a acidului lactic în sânge, în timpul unui efort aerob a cărui intensitate creşte progresiv.
Se cunoaşte că la un volum mare de oxigen consumat (VO2 max.) posibilitatea sportivului de
refacere a rezervelor de ATP prin fosforilare oxidativă creşte. Important este însă, capacitatea sportivului de
4
a utiliza un procentaj cât mai mare din VO2 max. fără acumulări de lactat, condiţie esenţială în menţinerea
unui efort de lungă durată.
Chiar dacă efortul este aerob, în timpul probelor lungi lactatul sanguin creşte depăşind valorile de
repaus. Creşterea lactatului în sânge semnalează trecerea de la furnizarea energiei pe cale aerobă la
posibilităţile anaerobe care sunt nedorite.
Momentul creşterii lactatului în sânge în timpul efortului aerob cu intensitate crescândă, constituie
pragul aerob-anaerob şi corespunde unei valori de 2-4 mMol / l. Pragul aerob- anaerob poate constitui un bun
indicator al potenţialului de anduranţă al sportivului.
Capacitatea unui sportiv de a realiza un efort intens, fără acumulare de acid lactic , sau pragul lactic
să apară cât mai târziu posibil (în finalul probei) este un mare avantaj deoarece se cunosc efectele
lactacidemiei în instalarea oboselii şi în afectarea contractilităţii musculare.
Antrenamentul aerob duce la creşterea nivelului pragului lactic, ceea ce
semnifică posibilitatea realizării unui efort mai intens, la un procentaj mai mare din VO2, fără ca lactatul
sanguin să crească peste valorile de repaus. Dacă VO2 max. se ameliorează prin antrenament, pragul lactic
apare la un procentaj mai crescut al acestuia.
Creşterea pragului lactic cu antrenamentul semnifică: o mai bună eliminare a lactatului produs în
muşchi, o concentraţie mai importantă a enzimelor musculare oxidative, o solicitare preferenţială a
mecanismelor oxidative. Aceste mecanisme îmbunătăţite prin antrenamentul aerob se traduc printr-o
producţie mai scăzută de lactat pentru acelaşi nivel de efort.
Capitolul 3
Homeostazia şi adaptarea
5
mecanisme de autoreglare cu efect economicitatea funcţională a organismului sportivului în repaus ) ex.
Bradicardia de repaus la sportiv.).
Capitolul 4
Fiziologia sistemului nervos
Prin sistem nervos, înţelegem totalitatea organelor alcătuite predominant din ţesut nervos, specializat
în recepţionarea, transmiterea, prelucrarea şi integrarea tuturor informaţiilor (excitaţiilor) din mediul intern şi
extern, pe baza cărora elaborează răspunsuri adecvate, motorii şi secretorii. Ţesutul nervos este format la
rândul lui din celule nervoase, neuroni si celule gliale (nevroglie). Prin funcţia reflexă, care stă la baza
activităţii sale, sistemul nervos contribuie, pe de o parte, la realizarea unităţii funcţionale a organismului şi,
pe de alta parte, la menţinerea echilibrului dinamic dintre organism şi mediul înconjurător.
După localizarea lui, distingem: a) sistem nervos central (SNC) format din măduva spinării protejată
de canalul coloanei vertebrale si encefalul protejat de cutia craniană; b) sistem nervos periferic reprezentat de
nervii cranieni (12 perechi) si nervii spinali (31 perechi).
După funcţionalitatea lui, avem: a) sistem nervos somatic ce inervează muşchii striaţi (scheletici) si
asigura comportamentul neuromuscular legat de mişcările corpului sau ale segmentelor sale si b) sistem
nervos vegetativ ce inervează muşchii netezi din pereţii organelor interne si ai vaselor sanguine, asigurând
motricitatea acestora.
La baza activităţii sistemului nervos stă mecanismul fundamental de funcţionare şi anume actul
reflex (sau simplu, reflexul). Reflexul reprezintă reacţia de răspuns a centrilor nervoşi la stimularea unei
zone receptoare. El se poate produce fie în sens excitator, fie în sens inhibitor.
Baza (suportul) anatomică a actului reflex este arcul reflex alcătuit din cinci componente anatomice:
receptor, cale aferentă, centru nervos, cale eferentă, efector.
Receptorii sunt formaţiuni sau organe specializate, care au proprietatea de a recepţiona modificările
fizice şi chimice din mediul extern (exteroceptori) sau intern (interoceptori) pe care le transformă în influx
nervos. Ei răspund la stimuli prin variaţii de potenţial proporţional cu intensitatea exitantului şi pot fi de mai
multe categorii.
Calea aferentă este reprezentată de terminaţiile dendritice şi axonii neuronilor senzitivi din
ganglionii spinali si de pe traiectul unor nervi cranieni. Pe această cale, impulsul nervos, odată creat la
nivelul receptorilor, se transmite aferent sau centripet către centrul nervos.
Centrul nervos este formaţiunea nervoasă care primeşte informaţia, o prelucrează, o compară cu
datele din memorie, elaborează comenzi şi controlează permanent modul de execuţie, efectuând corectările
necesare. Prin el se înţelege totalitatea structurilor din sistemul nervos central care participă la actul reflex
respectiv. De exemplu, centrii reflexelor respiratorii se află în bulb, dar şi în puntea lui Varolio, în
hipotalamus şi chiar în scoarţa cerebrală. De aceea se poate spune că întinderea şi complexitatea unui centru
depind de complexitatea actului reflex pe care-l efectuează.
Calea eferentă este reprezentată de axonii neuronilor motori somatici şi vegetativi prin care se
transmite comanda către organul efector. Cea mai simplă cale eferentă este în cazul reflexelor somatice
monosinaptice (bineuronale); ea este formată din axonul motoneuronului alfa din coarnele anterioare ale
măduvei spinării. Calea eferentă vegetativă este formată dintr-un lanţ de doi neuroni motori: un neuron
preganglionar situat în coarnele laterale ale măduvei spinării sau într-un nucleu vegetativ din trunchiul
cerebral şi un neuron postganglionar situat în ganglionii vegetativi periferici (extranevraxiali).
Efectorii sunt în principal muşchii striaţi, muşchii netezi şi glandele exocrine. Ei primesc comanda
pe traseul căii eferente. Transmiterea ei se face la nivelul plăcii motorii.
6
Neuronul răspunde la un stimul (fizic, chimic, electric) printr-un potenţial de acţiune. Sub acţiunea
unui stimul, se produc în neuron anumite modificări fizico-chimice care stau la baza generării impulsului
nervos.
Conductibilitatea este proprietatea neuronului de a propaga impulsurile nervoase în lungul
prelungirilor sale, prin axoni până la terminaţiile acestora, unde ele sunt transmise fie unui alt neuron, fie
unui organ efector producând un răspuns caracteristic (contracţie musculară, secreţie glandulară). Într-o fibră
nervoasă conducerea se face în ambele sensuri (conducere bilaterală), iar în organismul întreg, impulsul
nervos se transmite într-un singur sens datorită prezenţei sinapselor în sistemul nervos.
În axonii cu teacă de mielină, mielina fiind un bun izolator electric nu permite scurgeri de curent şi
de aceea, depolarizarea este posibilă numai la nivelul nodurilor Ranvier. Transmiterea impulsului nervos este
deci saltatorie, putând sări chiar 4-5 noduri, cu o viteză de aproape 50 de ori mai mare decât prin fibrele
amielinice. Prin fibrele amielinice impulsul este transmis din aproape în aproape, prin depolarizarea
membranei prin curenţii locali (Hermann).
8
1.7.2. Funcţiile hipotalamusului
Hipotalamusul (creierul vegetativ al organismului), situat la baza diencefalului, sub talamus, este
constituit din mai mulţi nuclei: anteriori, posteriori şi mijlocii. El are mai multe functii de importanta vitala si
anume:
- integrează toate reglările vegetative din organism; porţiunea sa anterioară coordonează activitatea
parasimpaticului, iar cea posterioară pe cea a simpaticului. Astfel, stimularea porţiunii anterioare produce
scăderea presiunii sanguine şi a frecvenţei cardiace, iar, stimularea porţiunii posterioare are efecte inverse;
- integrează activitatea cardiovasculară cu cea respiratorie, digestivă, excretorie;
- intervine în reglarea metabolismelor intermediare lipidic, protidic, glucidic şi energetic;
- reglează activitatea secretorie a hipofizei;
- reglează temperatura corpului, menţinând-o constantă (37 0 C) şi independentă de variaţiile
mediului ambiant;
- reglează echilibrul hidric;
- reglează aportul alimentar prin centrii foamei şi ai saţietăţii;
- reglează activitatea de reproducere prin participarea la geneza impulsului sexual şi prin reglarea
secreţiei de hormoni gonadotropi hipofizari;
- reglează ritmul somn-veghe; impreună cu trunchiul cerebral şi talamusul difuz (FR) participă la
reacţia de trezire, la creşterea stării de vigilenţă corticală;
- reglează hematopoeza, creşte capacitatea de luptă antiinfecţioasă a organismului;
- este un centru important al vieţii afective alături de sistemul limbic.Aici se elaborează emoţiile,
sentimentele, pasiunile, senzaţia de frică, de linişte, de plăcere sau de furie precum şi expresia vegetativă a
acestora.: variaţiile frecvenţei cardiace, ale tensiunii arteriale.
.
4.8. Fiziologia emisferelor cerebrale
Emisferele cerebrale prezinta partea cea mai voluminoasa a sistemului nervos central. Sunt legate
intre ele prin comisurile creierului. Activitatea mare a membrului superior, precum si localizarea centrului
vorbirii (aria 44 Broca) in emisfera stanga determina asimetria de volum, emisfera stanga fiind mai
dezvoltata la dreptaci.
Rolul specific al creierului este de a prelucra informaţia. Sediul principal al acestui proces este
scoarţa cerebrală ce funcţionează în strânsă legătură cu numeroase structuri subcorticale. Pentru a prelucra
informatia, scoarta cerebrala trebuie mai intai sa o primeasca.
Informatia patrunde in sistemul nervos prin intermediul receptorilor, de unde este trimisa pe cai
specifice la scoarta, in ariile senzitive specifice. Aceste informatii sunt apoi comparate, la nivelul ariilor
asociative, cu informatiile culese de ceilalti analizatori, precum si cu datele din memorie. Pe baza sintezei
complexe a tuturor informatiilor este elaborata starea de constienta si sunt luate deciziile automate si cele
volitionale.
La baza activităţii corticale stau reflexele condiţionate, datorită cărora organismul se adaptează
permanent şi adecvat la condiţiile în continuă schimbare ale mediului intern şi extern.
Reflexul conditionat (RC) este un raspuns determinat de un excitant initial indiferent (EI), dupa ce
acesta a coincis de mai multe ori in timp cu un stimul neconditionat (EN) care produce in mod normal un
raspuns innascut. De exemplu, sunetul unui clopotel inainte de alimentarea animalului, dupa mai multe
asocieri, ajunge sa produca salivatie chiar in lipsa excitantului neconditionat (alimentatia) deci, a devenit un
excitant conditionat (EC).Un numar imens de fenomene somatice sau viscerale pot fi provocate pe cale
reflex conditionata, deoarece orice agent care stimuleaza un receptor poate deveni (EC).
Mecanismul elaborarii reflexelor conditionate consta in stabilirea de conexiuni functionale intre
focarele de excitatie corticala ale celor doi stimuli.
Procesele corticale fundamentale
La baza tuturor activităţilor nervoase stau două procese corticale fundamentale: excitaţia şi inhibiţia.
Excitaţia este procesul nervos activ ce se manifestă prin iniţierea unei activităţi sau amplificarea
uneia existente. Stimulii care se transmit prin sinapse excitatorii produc starea de excitaţie a centrilor.
Inhibiţia este tot un proces activ dar care se manifestă prin diminuarea sau sistarea unei activităţi
anterioare. Ea se transmite prin sinapse inhibitorii.
Excitaţia şi inhibiţia au o mobilitate deosebită. Fiecare din acestea poate să iradieze pe o suprafaţă
corticală mai mare sau să se concentreze într-o zonă limitată. Ele se pot succeda alternativ, în acelaşi teritoriu
9
sau în teritorii vecine. Astfel, în locul unui focar de excitaţie poate apărea un focar de inhibiţie . În jurul
focarelor inhibitorii sau excitatorii se nasc zone cu activitate opusă focarului. Acestea sunt fenomene de
inducţie reciprocă succesivă şi concomitentă.
Întrebări de verificare
1. Care este rolul complex al sistemului nervos
2. Ce este actul reflex
3. Explicaţi arcul reflex
4. Ce proprietăţi fundamentale are neuronul
5. Ce este sinapsa şi rolul ei
6. Care sunt funcţiile măduvei spinării, explicaţi-le
7. Care sunt funcţiile trunchiului cerebral
8. Ce rol are cerebelul
9. Hipotalamusul şi funcţiile lui
10
10. Ce este sistemul nervos vegetativ
11. Ce importanţă are simpaticul, dar parasimpaticul
12. Ce modificări apar la nivelul sistemului nervos în starea de start
13. Ce se întâmplă în eforturile de durată
14. Dar în efortul prelungit şi obositor
Capitolul 5.
Fiziologia analizatorilor implicaţi major în efortul fizic
Analizatorii sunt sisteme complexe şi unitare care au rolul de a recepţiona, conduce şi transforma în
senzaţii specifice, excitaţiile (informaţiile) adecvate primite din mediul extern sau intern. Ei contribuie la
integrarea organismului în mediu şi la coordonarea funcţiilor organismului.
Analizatorul este o formaţiune anatomo-funcţională formată din trei segmente: periferic, de
conducere şi central.
Segmentul periferic (receptorul) este reprezentat de structuri specializate, în general, celule
epiteliale sau terminaţii neuronale dendritice stimulate specific de o anumită formă de energie, dar şi de alte
forme de energie cu intensităţi mult mai mari. Receptorii au capacitatea de a transforma diferitele forme de
energie în potenţiale de acţiune. Receptorii pot fi: exteroceptori, interoceptori (proprioceptori şi
visceroceptori).
Segmentul intermediar (de conducere) este alcătuit din căile nervoase prin care impulsurile
descărcate de receptori ajung la centrii nervoşi superiori. Căile ascendente sunt directe şi indirecte. Pe calea
directă (spino-talamo-corticală) cu sinapse puţine, impulsurile sunt transmise rapid şi proiectate într-o arie
corticală specifică, iar pe calea indirectă (SRAA) impulsurile sunt conduse lent şi proiectate pe scoarţă,
difuz şi nespecific.
Segmentul central (cortical) este reprezentat prin zona corticală unde se face analiza şi sinteza
informaţiilor primite de la nivelul receptorilor, rezultând senzaţii specifice (vizuale, auditive) şi conştiente.
Prin analiza, sinteza şi prelucrarea compleză a tuturor informaţiilor se realizează unitatea
organismului şi adaptarea sa la mediu.
Întrebări de verificare
1. Ce sunt analizatorii
2. Explicaţi structura funcţională a analizatorilor
3. Care este structura funcţională a analizatorului motor şi rolul lui
4. Care este structura funcţională a analizatorului vizual şi rolul lui
Capitolul 6.
Fiziologia sistemului neuro-muscular
Sistemul neuro-muscular este format din două componente (musculară şi nervoasă). Componenta
musculară este reprezentată de muşchii striaţi (scheletici) ce ocupă 40-45 % din masa musculară a corpului.
Se cunosc astăzi peste 430 de muşchi. Ei sunt elementele active ale aparatului locomotor, cu capacitatea de a
se contracta, de a dezvolta forţă şi viteză însă obosesc repede. Prin contracţia lor, asigură tonusul muscular
necesar pe de o parte menţinerii poziţiei corpului şi a segmentelor sale şi pe de altă parte de a produce
mişcarea ca urmare a scurtării sale. Spre deosebire de aceşti muşchi, muşchii netezi care se găsesc în pereţii
organelor interne (stomac, intestin, vase de sânge) se contractă involuntar, dezvoltă o forţă însemnată,
contracţia lor, deşi este lentă poate fi menţinută un timp îndelungat fără a se produce oboseală.
12
Componenta nervoasă este cea care realizează tonusul, sensibilitate şi contracţia musculară. Ea este
reprezentată de inervaţia somatică (senzitivă şi motoare) şi inervaţia vegetativă.
Inervaţia somatică senzitivă a muşchilor asigură culegerea excitaţiilor tactile, termice, dureroase şi
proprioceptive de la nivelul muşchilor şi al organelor anexe ale acestora cum sunt tendoane, fascii,
aponevroze, ligamente.
Aceste excitaţii sunt conduse prin nervii senzitivi către măduvă şi etajele superioare ale sistemului nervos
central, care pe baza lor emite impulsuri ce dirijează şi coordonează activitatea motrică a corpului.
Innervaţia somatică motoare este reprezentată pe de o parte, de axonii neuronilor motori alfa, din
coarnele anterioare ale măduvei spinării care ajung la fibrele musculare striate şi formează placa motorie şi
pe de altă parte, de axonii neuronilor motori gama d tot din coarnele anterioare ale măduvei spinării care
ajung la extremităţile periferice ale fusului neuromuscular.
Inervaţia vegetativă a muşchilor este asigurată de sistemul nervos vegetativ (simpatic şi
parasimpatic) care ajunge la muşchi pe calea plexurilor perivasculare (prin nervii motori) şi reglează debitul
circulator muscular. În timpul încălzirii care precede un efort fizic, la nivelul muşchilor se produce
vasodilataţie care asigură un aprot sporit de oxigen şi substanţe nutritive, necesare muşchilor ăn activitate.
Legătura dintre cele două componente se realizează prin unitatea motorie care este un complex
neuromuscular format din neuronul motor şi totalitatea fibrelor musculare pe care le inervează.
Transmiterea impulsului nervos se realizează prin sinapsa neuromusculară, fenomen descris la
fiziologia sinapsei.
În viziune cibernetică, sistemul neuromuscular este alcătuit din –
1. sistemul senzorial (proprioceptori) care percep şi transmit informaţii asupra desfăşurării şi
evoluţiei mişcării
2. sistemul reglator (sistemul nervos) care asigură organizarea şi modificarea etapelor activităţii
nervoase. El este format din celule nervoase din diferite etaje ale axului cerebro-spinal, şi din căile de
conducere intra şi extranevraxiale ale sensibilităţii proprioceptive (ascendente) conştiente şi inconştiente şi
din căile de conducere ale motilităţii (descendente).
3. sistemul efector (muşchii scheletici) responsabili cu efectuarea actelor, acţiunilor şi activităţilor
motrice din cadrul efortului fizic.
În concluzie, la baza activităţii musculare stau cinci principii universale:
a) muşchiul este un transformator de energie chimică în energie
mecanică şi termică;
b) efectul mecanic se realizează prin contracţie;
c) baza structurală a contracţiei este complexul actomiozinic al
fibrei musculare;
d) sursa directă de energie necesară contracţiei este ATP-ul;
e) contracţia musculară se declanşează pe baza unui stimul
fiziologic care este impulsul nervos.
Pe lângă funcţia contractilă care depinde de sursa de energie, aportul
digestiv, aportul sanguin, muşchiul mai participă şi la metabolismul general al organismului. Muşchiul este
principalul producător de acid lactic (substratul energetic important pentru miocard), CO2 şi sursă de
căldură.
Întrebări de verificare
1. Care sunt componentele structurale ale sistemului neuro-muscular
2. Prin ce se realizează legătura dintre cele două componente
3. Ce inervaţie au muşchii striaţi
4. Prin ce se realizează transmiterea impulsului nevos
5. Care sunt principiile care stau la baza activităţii musculare
6. Care sunt modificările imediate produse de efortul fizic
7. Dar modificările tardive (de antrenament)
Capitolul 7.
Fiziologia sistemului neuro-endocrin
Întrebări de verificare
1. Din ce este format sistemul neuro-endocrin
2. Ce legături există între cele două componente
3. Care sunt hormonii hipofizei şi rolul lor
4. Ce rol au suprarenalele
5. Care sunt hormonii tiroidei şi rolul lor
6. Ce rol au paratiroidele
7. Care este rolul pancreasului endocrin
8. Cum intervin hormonii în mobilizarea surselor de energie
Capitolul 8
Fiziologia aparatului cardiovascular
16
contractile şi ţesutul embrionar excito-conductor există şi celule cardiace la nivelul atriilor cu bogat conţinut
în granule secretoare (Palade, 1964) eliberatoare de ANF (factor natriuretic atrial) stimulat de creşterea
presiunii intraatriale. Experienţele (1981) au arătat că acets factor produce diureză la şobolani. Recent şi la
nivelul hipotalamusului s-a evidenţiat existenţa unui ANF.
Activitatea cardiacă este reprezentată de o succesiune de cicluri cardiace. Un ciclu cardiac este
compus din sistolă şi diastolă atriale şi ventriculare. Ciclul cardiac în repaus, la o frecvenţă de 70 bătăi pe
minut, are o durată de 0,8 sec. El începe cu o sistolă atrială (o,1 sec) după care atriile se relaxează (diastolă
o,7 sec). Urmează sistola ventriculară (o,3 sec.) prin care sângele este împins în artera pulmonară din
ventricolul drept şi în artera aortă din ventricolul stâng. Apoi urmează diastola ventriculară (o,5 sec).
Într-un minut se petrec 6o-8o cicluri – ritmul cardiac sau frecvenţa cardiacă. Cantitatea de sânge
expulzată prin sistola ventriculară este de 7o-9o ml. Şi poartă numele de volum sistolic. Volumul sistolic
înmulţit cu frecvenţa cardiacă pe minut se numeşte debitul cardiac.
Pulsul arterial este expansiunea sistolică a peretelui arterial datorită creşterii bruşte a presiunii
sângelui. El se percepe comprimând o arteră superficială pe un plan dur (osos). Prin palparea lui obţinem
informaţii despre frecvenţa cardiacă, volumul sistolic. Se înregistrează printr-o sfigmogramă.
Presiunea arterială (tensiunea arterială) este presiunea exercitată de sânge asupra peretelui arterial.
Se măsoară cu tensiometru. Valorile de repaus sunt – 12o – 14o mm Hg, valori maxime ce reprezintă
tensiunea arterială maximă şi 7o – 8o mm Hg, valori minime ce reprezintă tensiunea arterială minimă
Factorii care determină tensiunea arterială sunt:
- debitul cardiac (prin activitatea de pompă a inimii)
- rezistenţa vasculară periferică pe care o întâmpină sângele la
curgerea sa prin vase. (cea mai mare rezistenţă este la nivelul arteriolelor – sângele intră în arteriole cu o
presiune de 9o mm Hg şi iese cu o presiune de 3o mm Hg)
- volemia care variază în funcţie de volumul sângelui circulant
- elasticitatea pereţilor arteriali care scade cu vârsta
- viteza sângelui în artere ca şi presiunea scad pe măsură ce sângele
se depărtează de inimă
Factorii care favorizează întoarcerea sângelui venoas la inimă sunt:
- activitatea de pompă a inimii; inima cu cele două caracteristici ale sale de pompă aspiro-
respingătoare funcţionează simultan. Pe de o parte aspiră sângele din venele cave (superioară şi inferioară) în
atriul drept şi pe de altă parte respinge (pompează) sângele în corp.
- aspiraţia toracică (mai ales în inspiraţie) contribuie la menţinerea unor valori scăzute ale presiunii
în venele mari din cavitatea toracică
- presa abdominală (prin care se împinge sângele spre inimă), datorită coborârii diafragmei, efectul
de prasă este mare
- presa musculară (contracţiile musculare), prin care venele profunde sunt golite de sânge, iar în
relaxarea musculară se aspiră sânge din venele superficiale.
- gravitaţia are efect negativ asupra întoarcerii sângelui din venele membrelor inferioare, în schimb
favorizează curgerea sângelui din venele situate deasupra atriului drept
- masajul pulsatil efectuat de artere asupra venelor omonime, aflate împreună în acelaşi pachet
vascular are efect favorabil asupra întoarcerii sângelui venos la inimă.
Întoarcerea sângelui la inimă are o mare importanţă în reglarea debitului cardiac, deoarece o inimă
sănătoasă pompează conform legii inimii, atâta sânge cât primeşte, prin aflux venos.
Reglarea activităţii cardiovasculare se realizează atât pe cale nervoasă cât şi pe cale umorală.
În reglarea nervoasă este important controlul activităţii cardiace de către sistemul nervos vegetativ
(simpatic şi parasimpatic). Simpaticul la nivelul inimii creşte forţa de contracţie a muşchiului cardiac şi
măreşte frecvenţa cardiacă, iar la nivelul vaselor produce vasoconstricţie, cu excepţia vaselor din muşchi şi a
coronarelor unde produce vasodilataţie. Parasimpaticul scade frecvenţa cardiacă şi produce vasodilataţie.
Centrul nervos vasomotor se află în substanţa reticulată din bulb, care, la rândul lui este sub influenţa altor
teaje nervoase superioare – punte, mezencefal, hipotalamus, cortexul cerebral
Reglarea umorală a activităţii inimii şi a vaselor sanguine se realizează prin variaţia concentraţiei
constituienţilor sanguini, fie prin acţiunea directă asupra miocardului şi a TEE-C, fie prin acţiunea asupra
centrilor respiratori.
Întrebări de verificare
1. Care sunt funcţiile sângelui ? explicaţi-le
2. Ce rol are inima în cadrul aparatului cardio-vascular
3. Care sunt proprietăţile fundamentale ale muşchiului cardiac
3. Ce este ciclul cardiac şi din ce este alcătuit
4. Ce este pulsul arterial si cum se percepe el
5. Ce este tensiunea arterială şi cum se măsoară ea
6. Care sunt factorii care influenţează tensiunea arterială
7. Ce factori favorizează întoarcerea sângelui venos la inimă
8. Care sunt adaptările imediate ale aparatului cardiovascular la efort
9. Dar adaptăle tardive
Capitolul 9.
Fiziologia aparatului respirator.
18
b). Schimbul de gaze la nivelul plămânilor se realizează pe baza diferenţelor de presiune parţială ale
O2 şi CO2, în cele două medii (aerul alveolar şi sângele din capilarele pulmonare, separate prin membrana
alveolo-capilară).
II. etapa sanguină (transportul gazelor respiratorii). Sângele prin funcţia sa respiratorie asigură
transportul O2 de la plămâni la ţesuturi şi CO2 de la ţesuturi la plămâni, unde este eliminat prin expiraţie.
III. etapa tisulară (respiraţia internă) reprezintă ansamblul fenomenelor prin care O2 este cedat
celulelor pentru a fi utilizat în metabolism iar CO2 rezultat este trecut în sânge.
Reglarea respiraţiei înseamnă modificarea adaptativă a mişcărilor respiratorii şi a debitului
ventilator. Ea se face pe două căi – nervoasă şi umorală. În reglarea respiraţiei este vorba de:
a) senzorii care recepţionează şi transmit informaţii specifice chimice, mecanice, termice la
centrii reglatori
b) centrii respiratori de integrare şi elaborare a reacţiilor adaptative ventilatorii
c). efectorii musculari (muşchii inspiratori şi muşchii expiratori)
Reglarea pe cale nervoasă a ventilaţiei se realizează prin intervenţia centrilor respiratori bulbo-
pontini din formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral care asigură reglarea automată a respiraţiei.
Reglarea pe cale umorală a ventilaţiei se realizează sub influenţa exercitată asupra centrilor
respiratori de către o serie de substanţe, rolul cel mai important avându-l – concentraţia de O2, de CO2 şi
concentraţia ionilor de hidrogen din sângele arterial
Întrebări de verificare
1. Ce este respiraţia
2. Care sunt cele trei etape ale respiraţiei
3. Ce rol are ventilaţia pulmonară
4. Prin ce se poate evalua ventilaţia pulmonară
5. Care sunt volumele pulmonare
6. Care sunt capacităţile pulmonare
7. Ce se înţelege prin etapa sanguină a respiraţiei
8. Ce reprezintă etapa tisulară a respiraţiei
9. Ce înseamnă reglarea respiraţiei
10. Prin ce se realizează reglarea respiraţiei pe cale nervoasă
11. Sub influenţa cui se realizează reglarea respiraţiei pe cale umorală
12. Care sunt adaptările imediate ale aparatului respirator la efort
13. Dar adaptările tardive
Capitolul 10.
Termoreglarea
Termoreglarea este un fenomen complex prin care se menţine constantă temperatura corpului în
condiţiile variaţiilor permanente ale mediului ambiant.
Termoreglarea se realizează prin reflexe ce antrenează:
- receptorii termici (pentru cald şi frig), centrali, în hipotalamus şi periferici, în piele, care
sunt conectaţi prin fibre nervoase cu centrii nervoşi
- centrii nervoşi reglatori cu rol în perceperea conştientă a mediului, în formarea senzaţiilor
de frig sau cald şi în reglarea voluntară a temperaturii corpului
- efectorii termici (muşchii scheletici şi glandele sudorale)
Homeotermia se datoreşte unor mecanisme de reglare a echilibrului între producerea de căldură
(termogeneză) şi pierderea ei (termoliză).
19
Termogeneza este rezultatul reacţiilor metabolice energogenetice de oxido-reducere din mitocondrii
care se desfăşoară neîncetat în toate celulele organismului. Termogeneza este proportionala cu consumul de
oxigen. Tiroida este considerata glanda termogenetica a organismului. Activitatea ei creste iarna si
diminua vara, este mai intensa la populatiile din zonele temperate si reci si mai redusa la cele din zonele
tropicale.
Hormonii medulosuprarenalieni si sistemul nervos simpatic au deasemenea rol termogenetic. O alta
sursa importantă de căldură este activitatea ţesutului muscular striat. Când temperatura scăzută a mediului
înconjurător tinde să diminueze temteratura corpului, creşte tonusul muscular, iar când temperatura sângelui
a scăzut cu mai mult de 0,6 o C , apare frisonul, caracterizat prin contracţii involuntare ale musculaturii
striate, care determină o creştere considerabilă a termogenezei.
Termoliza este rezultatul unor procese fizice (radiaţia, conducţia, convecţia şi evaporarea apei) a
căror intensitate este reglată, în mare măsură, prin mecanisme fiziologice. Acest fenomen se realizează
predominant la nivelul tegumentelor, pe această cale pierzându-se 85 % din căldura organismului şi
accesoriu pe calea mucoaselor respiratorii şi prin eliminările pe cale renală şi prin materii fecale.
Mecanismele termolizei sunt:
- iradierea – pierderea de caldura sub forma de raze infrarosii pe care le
emite organismul;
- conductia – pierderea de caldura prin contact direct intre suprafata
corpului si obiectele din jur;
- convectia – pierderea de caldura prin incalzirea moleculelor de gaz sau lichid ce se deplaseaza pe
suprafata corpului;
- evaporarea – vaporizarea sudorii de la suprafata corpului, prin care se pot pierde importante cantitati
de caldura; cantitatea sudorii ce se poate pirde in cursul expunerii in mediu hipertermic poate creste de la
valori normale de 1,5 litri la 12 litri in 24 ore.
Primele trei fenomene au loc cand aerul si obiectele din jurul nostru au o temperatura inferioara
temperaturii medii cutanate (30 o C). Cand temperatura exterioara insa este mai mare decat temperatura
medie cutanata, aceste trei mecanisme termolitice devin ineficiente si chiar daunatoare, transformandu-se in
mecanisme de supraincalzire. In aceste conditii singurul mecanism eficient este evaporarea.
Întrebări de verificare
1. Ce este termoreglarea
2. Prin ce se realizează termoreglarea
3. Ce antrenează aceste reflexe
4. Ce este termogeneza
5. Care sunt mecanismele termogenezei
6. Ce este termoliza
7. Care sunt mecanismele termolizei
8. Ce fenomene determină temperatura scăzută a mediului
9. Ce fenomene determină temperatura crescută a mediului
Capitolul 11.
Fiziologia aparatului excretor
Aparatul excretor este format din cei doi rinichi şi căile de eliminare a urinii. Rinichii au următoarele
funcţii majore –
- formarea şi eliminarea urinii prin care, organismul excretă cea mai mare
parte din produşii finali de etabolism
- de a controla concentraţiile majorităţii constituienţilor organismului,
contribuind la menţinerea homeostaziei şi a echilibrului acido-bazic
- el are şi o funcţie endocrină, prin care secretă mai multe substanţe cu
20
proprietăţi de hormoni şi anume:
- renina, prin care contribuie la reglarea tensiunii arteriale
- eritropoetina, prin care controlează eritropoeza
- prostaglandinele, prin care previn hipertensiunea arterială,
deoarece acestea au acţiune vasodilatatoare şi tot ele scad reabsorbţia de sodiu şi cresc eliminarea lui prin
urină
- kininele biogene care produc vasodilataţie locală şi creşterea
permeabilităţii capilare
Mecanismul de formare a urinii are loc în trei procese fundamentale – ultrafiltrarea glomerurală,
reabsorbţia, şi secreţia anumitor constituenţi în tubii uriniferi.
1.Ultrafiltrarea glomerurală este un proces fizic prin care se obţine urina primară cu compoziţie
electrochimică identică cu cea a plasmei, dar fără proteine, este deci o plasmă deproteinizată
2.Reabsorbîia tubulară este procesul prin care sunt recuperate anumite substanţe utile organismului
din ultrafiltratul glomerural, menţinându-se astfel homeostazia
3.Secreţia tubulară este procesul invers celui de reabsorbţie, prin care sunt eliminate din capilarele
peritubulare în lumenul tubului urinifer substanţele nefolositoare organismului
Reglarea activităţii renale se realizează pe cale nervoasă (activitatea glomerurală) şi pe cale umorală
(activitatea tubulară).
În reglarea nervoasă un rol important îl are sistemul nervos vegetativ care se manifestă asupra
rinichiului prin efecte vasomotorii (vasoconstricţie în sistemul arterial cu scăderea debitului venos al
rinichiului)
În reglarea umorală, cafeina deschide un număr mare de glomeruli, având drept rezultat poliuria
consecutivă.
Reglarea hormonală este dată de câţiva hormoni -
- ADH (hormonul antidiuretc sau vasopresina, hormon secretat de
hipotalamus ) creşte reabsorbţia de apă în tubul distal;
- aldosteronul (homon mineralocorticoid secretat de
corticosuprarenale) reduce eliminarea de sodiu şi creşte eliminarea de potasiu;
- ANF (factorul natriuretic atrial sintetizat de celulele miocardice
atriale ) care inhibă secreţia de ADH;
- parathormonul acţionează în strânsă legătură cu vitamina D, care
creşte rapid eliminarea de sodiu, potasiu, fosfat, bicarbonat, scade eliminarea de calciu, magneziu prin
creşterea reabsorbţiei acestora la nivelul ramurei ascendente a ansei lui Henle şi a tubului contort distal;
- calcitonina stimulează moderat reabsorbţia de calciu;
Întrebări de verificare
1. Ce funcţii majore au rinichii
2. Ce procese cuprinde mecanismul de formare a urinii
3. Cum se realizează reglarea activităţii renale
4. Ce modificări determină eforturile scurte şi intense
5. Ce arată eliminările masive de K şi Mg
21
Capitolul 12.
Metabolismul şi rolul lui în organism
Metabolismul este o funcţie vitală a organismului prin care se realizează schimbul permanent de
substanţe şi energie dintre organism şi mediul înconjurător. El constă în totalitatea transformărilor
biochimice şi energetice ce se constituie în două procese antagoniste, strâns legate între ele. Acestea sunt:
anabolismul, care constă în sinteza unor constituienţi structurali, realizată cu consum de energie şi
catabolismul caracterizat prin procese de degradare a unor constituienţi structurali sau a unor compuşi
chimici intermediari, cu eliberare consecutivă de energie. Aceste procese metabolice se desfăşoară în
prezenţa unor enzime specifice şi au mecanisme proprii de control, de aceea se desfăşoară simultan. Energia
necesară activităţii celulare este eliberată prin reacţii de oxido-reducere ce se desfăşoară lent şi permanent în
celule. Ele eliberează energie succesiv, în cantităţi mici, utilizate pe măsură ce se produc.
Organismul uman este considerat un sistem deschis, cu schimb permanent de substanţe şi energie cu
mediu extern. Acest schimb începe cu ingestia de alimente şi se sfârşeşte cu eliminarea produşilor
neutilizabili. Se desfăşoară în trei etape:
a) în etapa digestivă sub acţiunea unor enzime specifice au loc –
- fragmentarea hidrolitică a macromoleculelor organice din alimente
- transformarea lor în molecule simple absorbabile (glucoză, acizi graşi şi glicerină şi
aminoacizi)
b) în etapa celulară principiile alimentare suferă numeroase transformări.
c) in etapa excretorie, produsii nefolositori sunt eliminati din organism.
Totalitatea transformărilor biochimice a substanţelor rezultate din digestie poartă numele de metabolism
intermediar. El reprezintă schimburile de substanţă şi energie dintre celulă şi mediul intern. Cele două tipuri
de reacţii biochimice din cadrul metabolismului sunt: anabolice şi catabolice.
Reacţiile anabolice sunt reacţii de sinteză a unor constituienţi celulari sau de rezervă. Prin ele au loc:
reînoirea permanentă a structurilor celulare uzate, sunt sintetizate o serie de substanţe active (enzime şi
hormoni) şi este asigurată creşterea şi înmulţirea celulelor, precum şi încărcarea lor cu material nutritiv de
rezervă
Reacţiile catabolice sunt reacţii de scindare a substanţelor în produşi finali neutilizabili (apă, CO2,
substanţe azotate simple). Ele generează energie şi se desfăşoară în două etape –
- metabolizarea incompletă, pe căi specifice până la acetil coenzimă A şi acid oxalic, produşi
intermediari glucidelor, lipidelor şi proteinelor, cu eliberarea unei cantităţi mici de energie
- metabolizarea completă a produşilor intermediari până la produşi finali, caracteristică
tuturor substanţelor nutritive. Această etapă constă din reacţii de oxido-reducere, prin care se
eliberează peste 90 % din energia chimică a moleculelor. O parte din reacţii se desfăşoară ciclic, în
Ciclul lui Krebs, iar o altă parte are loc la nivelul lanţului respirator. Ele constau în esenţă din
„arderea” alimentelor in prezenţa O2 cu eliberare de energie.
Întrucât despre reacţiile metabolice se învaţă la Biochimie, ne propunem să arătăm în continuare
rolul fiziologic al produşilor intermediari (glucide, lipide, protide).
Rolul fiziologic al glucidelor-
- rol energetic (prin oxidarea unui gram de glucoză rezultă 4,1 Kcal
- rol plastic (intră în constituţia unor structuri celulare şi intercelulare)
- rol funcţional (intră în molecula unor compuşi chimici cu mare valoare biologică- în acizii
nucleici sub formă de riboză şi dezoxiriboză, în ATP sub formă de riboză)
Principalele depozite de glucoză sunt – ficatul, ţesutul muscular şi ţesutul
adipos (organe cu rol important în metabolismul glucidic).
Rolul fiziologic al lipidelor-
- rol energetic (prin oxidarea unui gram de lipide se obţin 9,3 Kcal)
- (stocheză energie suub formă de lipide de rezervă)
rol plastic (intră în constituţia tuturor membranelor celulare)
rol funcţional – din colesterol se formează acizii biliari, hormonii
corticosuprarenalieni şi sexuali
- rol protector ( în jurul organelor interne)
- rol de izolator termic ( strat subcutanat)
Rolul fiziologic al proteinelor –
rol energetic-prin arderea unui gram de proteine se obţin 5,3 Kcal)
22
rol plastic (sunt substanţe plastice prin excelenţă)
rol funcţional:
- rol de enzime (toate enzimele sunt proteine
(toate reacţiile metabolice sunt enzimatice)
- rol de pigmenţi respiratori (hemoglobina)
- rol de anticorpi (gamaglobuline plasmatice)
- rol în coagularea sângelui
(factorii plasmatici ai coagulării)
- rol în geneza presiunii coloid-osmotice importantă în formarea
urinii şi în schimburile capilar – ţesut
- rol în contracţia musculară ( proteine contractile)
- rol de sisteme tampon (pentru echilibrul acido-bazic)
12.1. Cheltuielile energetice în timpul efortului fizic
Acestea înregistrează importante creşteri ale consumului de oxigen, mai ales în efortul intens, când
energia calorică degajată poate depăşi pentru scurt timp de 30-50 ori valorile bazale ale cheltuielilor
energetice. În funcţie de efortul fizic acestea pot fi
Cheltuieli energetice de repaus reprezintă consumul de calorii necesar termoreglării, digestiei,
activităţii intelectuale 2500 Kcal /24 ore.
Cheltuieli energetice în efort fizic uşor muncă de birou, operare calculator, desen reprezintă
3000Kcal /24 ore.
Cheltuieli energetice din efortul fizic mediu croitori, cizmari, şoferi de autoturism reprezintă 3500
Kcal /24 ore.
Cheltuieli energetice în efort fizic greu şoferide basculante, tractorişti, dulgheri reprezintă 4000
4500 Kcal /24 ore
Cheltuieli energetice în efortul fizic foarte greu minerii, siderurgiştii, cositul manual reprezintă
5000 Kcal /24 ore.
Consumul energetic începe să crească încă înaintea începerii efortului şi în continuare, proporţional
cu efortul depus. În cursul competiţiilor la efort intens necesităţile de oxigen se ridică la 30 40 l /min. Oricât
s+ar mări ventilaţia pulmonară, nu se poate un consum atât de ridicat, iar pe de altă parte, posibilităţile de
absorbţie a oxigenului sunt limitate, limita maximă fiind de 6-7 l min. În aceste situaţii se lucrează în datorie
de oxigen, care se achită în perioada de restabilire.
În funcţie de cheltuielile energetice pe ramură de sport, se poate calcula necesarul caloric zilnic.
Întrebări de verificare
1. Cum se defineşte metabolismul
2. În ce constă anabolismul
3. Prin ce se caracterizează catabolismul
4. Care este rolul fiziologic al glucidelor
5. Care este rolul fiziologic al lipidelor
6. Care este rolul fiziologic al proteinelor
7. Care sunt cheltuielile energetice în repaus
8. Care sunt cheltuielile energetice în diferite tipuri de efort
Bibliografie