Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Adaptarea Aparatului Cardiovascular La Efort
Adaptarea Aparatului Cardiovascular La Efort
a) Hipertrofia miocardului. Efortul fizic repetat timp îndelungat produce, la nivelul inimii
o adaptare de duratã ce se manifestã prin hipertofia miocardului (cordul atletic) ce constã într-o
modificare a cordului cât şi a vaselor de sange. Daca la naştere un capilar irigã 6 fibre musculare,
la adult un capilar irigã o singura fibrã miocardicã; aceasta explica de ce capacitatea de adaptare
a inimii la efort este mai mica la copii.
La sportivi inima se hipertrofiazã şi ajunge la greutatea de 500 g, iar la neantrenati 300 g.
Hipertrofia miocardului nu se realizeazã prin creşterea numarului firelor musculare, ci prin
creşterea diametrelor fibrelor miocardice;
Acest fenomen este mai accentuat la sportivii ce depun eforturi de lungã duratã: schi fond,
alergari de fond şi mare fond, ciclism şi canotaj.
Hipertrofia miocardului se manifestã prin:
-creşterea masei miocardului şi în special al ventriculului stang;
-marirea diametrelor cavitãţilor ventriculare şi în special al ventriculului stâng;
-cresterea volumului telediastolic
- creşterea pereţilor ventriculului stâng şi a septului interventricular.
Cercetãrile în acest domeniu au stabilit ca eforturile de lunga duratã, modificã mai mult cavitãţile
inimii în timp ce efortul static produce hipertrofie de sept şi a pereţilor inimii. Eforturile în care
frecvenţa cardiacã este sub 130 batai/min sau peste 180 batai/min nu modifica dimensiunile
inimii.
S-a demonstrat cã antrenamentul joacã un rol în dezvoltarea calibrului trunchiului coronar stâng
şi a segmentelor proximale ale coronarei drepte, interventricularei anteriore şi circumflexei.
c) Volumul sistolic: în repaus, la antrenaţi este 100-120 ml/bataie faţã de 60-80 ml/bataie
la neantrenaţi. Dupã Donalt Matews şi Eduard Fox (1981) la femei, în general, volumul sistolic
este inferior barbaţilor: 50-70 ml/bataie la femeile sedentare şi 70-80 ml/bataie la cele antrenate.
Valorile maxime fiind la femeile antrenate de 100-120 ml/bataie, iar la antrenaţi 180-
200ml/bataie.
Volumul sistolic de repaus mai mare la antrenaţi se explicã prin marirea cavitãţilor ventriculare
şi prin creşterea contractilitãţii miocardului. Creşterea contractilitãţii miocardului, dupa Guyton
(1988), se datoreazã activitãţii ATP-azice crescute în muşchiul cardiac şi cantitãţii mai mari de
Ca extracelular, care amelioreazã interreacţia elementelor contractile.
Îmbunatãtirie întoarcerii venoase datorate unei mase musculare marite şi a rolului de pompa ce îl
exercita asupra circulatiei venoase, face sã creascã volumul telediastolic, efectuîndu-se o
umplere completã a atriilor cu sange.
În mod cert numai un program de antrenament intensiv şi de duratã duce la astfel de adaptarii ale
inimii; daca bradicardia se instaleazã dupa câteva luni de antrenament, marirea volumului sistolic
se realizeazã dupã ani de antrenament. Într-un organism antrenat fizic timp îndelungat, cordul
devine bradicardic şi în repaus, deoarece creşterea volumului sistolic satisface necesitatea de
oxigen la o frecvenţã mai micã. Durata mai mare a diastolei amelioreazã şi randamentul cardiac,
adicã pentru acelaşi travaliu se consumã mai puţin oxigen.
d) Debitul cardiac, dupã Donald Matews şi Eduard Fox, In repaus, atât la antrenaţi cât şi
la neantrenaţi este în medie de 5-6 l/min. Debitul cardiac, în efort la neantrenaţi poate atinge
valori de 20-25 l/min şi 35-45 l/min la sportivii antrenatii ce depun eforturi de rezistenţã (ceea ce
reprezintã o creştere de 5-6 ori faţã de repaus). În general debitul cardiac crescut este asociat cu
un consum de oxigen crescut.
e) Coeficientul de utilizare a oxigenului creste la cei care practica exercitiu fizic aerobic
comparativ cu cei sedentari prin îmbunãtãţirea condiţiilor de schimb de la nivel tisular (numarul
de capilare se mãreşte şi se creeazã o suprafaţã mai mare de contact între sângele şi ţesut
muscular). Concentraţia oxigenului în sângele arterial la cei neantrenati este de 190 ml/l, iar în
sângele venos 140 ml O2/l; deci, în ţesuturi rãmân deci 50 ml O2. în sângele arterial al celor
antrenaţi se gãsesc tot 190 ml O2/l, iar în sângele venos concentraţia oxigenului este de 100-110
ml O2/l; deci în ţesuturi rãmân 80-90 ml O2.
Contraindicaţii absolute:
Contraindicaţii relative:
Semne electrocardiografice:
Tensiunea arterială:
Frecvenţa bătăilor cardiace, eventuale tulburări de ritm şi denivelări ale segmentului ST sunt
urmărite pe traseul ecg.
Frecvenţa pulsului creşte liniar cu puterea efortului până la un maxim dependent de vârstă:
Presiunea sângelui poate fi urmărită continuu cu ajutorul unui traducător de presiune conectat la
un cateter arterial.
Presiunea sistolică creşte la normali de la 12o la 2oo-25o mm Hg; cea diastolică nu se modifică
decât cu 1o-15 mm Hg:
Scăderea considerabilă a rezistenţei vasculare periferice (datorită dilataţiei vaselor din muşchi)
explică de ce la o creştere a debitului cardiac de 5 ori presiunea sanguină nu creşte decât la dublu.
Bibliografie:
ZBENGHE, T., Kinesiologie, Editura Medicalã, Bucureşti,2002
OCHEANA, G., Rolul kinetoterapiei în recuperarea bolnavilor cardiaci, Editura Pim, Iaşi, 2006
MAXIM, G., Fiziologie, note de curs.