KINANTROPOMETRIE

„Kinantropometria este o ştiinţă constituită de un grup de

specialişti în 1978 şi recunoscută printr-o Conferinţă în 1986, când s-a

organizat şi Societatea Internațională de Promovare a
Kinantropometriei Society for Advancement of Kinanthropometry.
Punctul nodal al acestei ştiinţe îl constituie evaluarea corpului
omenesc în mişcare, integrat în mediul natural şi social, cu alte

cuvinte omul viu condiţionat în evoluţia sa de factorii de mediu interni

şi externi, grupa ţi într-un sistem acţional, determinant care obligă la

măsurători complexe, dar în acelaşi timp şi mai precise.” – Revista

Română de Kinetoterapie ISSUE 24/2009 – Recenzie asupra lucrarii
Kinantropometrie, M.Cord un,C.D. Press, 2009.

EXERCIȚIUL FIZIC reprezintă mijlocul prin care se poate trata o

deficiență fizică sau o afecțiune cum ar fi de exemplu, obezitatea,
dereglările hormonale, depresile, diabetul, deficiențe ale sistemului
circulator ale sistemului respirator sau afectiuni ale sistemului digestiv.
Exercițiul fizic este un mijloc de menținere a sănătății chiar și la vârste
înaintate. Practicarea alergării, a culturismului, sau mă rog a unui
program de ridicare a greutăți poate fi începută la orice vârstă. Nu în
ultimul rând efortul fizic, este mijlocul de baza pentru obținerea de
înalte performanțe în toate ramurile sportive. Se știe ca și sahistii
aleargă. Specificul ramurii de sport, este însă cel care determina
natura efortului fizic la care sunt supuși sportivii de performanta.
Performanta sportiva depinde majoritar de anumite calități biomotrice
ale sportivului cum sunt forța, viteza, anduranta etc., calități care sunt
determinate în mod direct de capacitatea de efort.
CAPACITATEA DE EFORT este o componentă cu semnificaţie
deosebită a performanţei sportive și reprezintă posibilitatea sistemului
muscular activ de a elibera prin glicoliză anaerobă sau fosforilare
oxidativă, energia necesară producerii unui lucru mecanic cât mai
mare posibil şi menţinerea acestuia un timp cât mai îndelungat. Altfel
spus, cu cât o persoană poate susține un efort mai mare ca
intensitate și durata, cu atât capacitatea sa de efort este mai bună.
Capacitatea de efort poate fi crescută prin antrenamentul sportiv, care
îmbunătăţeşte performanţa, stimulând adaptarea morfo-funcţională a
organelor implicate în efort şi creşterea calităţilor motrice de bază.
Există două tipuri de eforturi, în funcție de mecanismele metabolice
prin care se obține energia necesară susținerii lor: aerob și anaerob.
Eforturile anaerobe se bazează pe reacții energogene care se
desfășoară în absența oxigenului (anaerob =în absența oxigenului) și
permit intensității foarte mari (efort maximal) dar pe durata scurtă (sub
1 minut). Eforturile aerobe folosesc energie obținută pe cai metabolice
care necesită prezența oxigenului (aerob = în prezenta oxigenului),
procese care se pot derula pe perioade lungi de timp dar nu pot
menține decât un efort de intensitate submaximala (medie și mică).
Mecanismele aerobe sunt preferate de organism deoarece sunt mai
“economice”, reacțiile anaerobe intervenind numai atunci cand nu
este posibila livrarea unei cantități suficiente de oxigen Există două
situații în care organismul este forțat sa utilizeze energogeneza
anaeroba: la începutul efortului și atunci când intensitatea efortului
este așa de mare încât ar necesita o cantitate de oxigen care
depășește nivelul maxim de oxigen pe care îl poate furniza organismul
musculaturii. Primul minut al oricărui efort este întotdeauna anaerob
deoarece exista o inerție în suplimentarea cu oxigen a musculaturii
necesara desfasurarii reacțiilor aerobe (intensificarea activității
aparatului respirator si a celui cardio-vascular prezinta o anumită
latentă). Este posibil să începem un efort chiar în secunda în care ne
dorim, fără să fie nevoie să ne amplificam respirația întâi și sa
așteptam ca fluxul sanguin crescut să suplimenteze musculatura cu
oxigen, datorită “bateriei” anaerobe.Energia obtinuta prin metabolism
anaerob se eliberează cu viteza foarte mare și permite în consecință,
intensități mari de efort. Dezavantajul efortului anaerob este că nu
poate fi susținut pe o durata de timp mai mare de 1 minut și că nu
este foarte economic (din punct de vedere energetic) pentru organism.
După primul minut de efort (care este întotdeauna anaerob), creșterea
frecvenței și amplitudinii respiratorii împreuna cu intensificarea
activității pompei cardiace produc un aport crescut de oxigen în
musculatura, oxigen care permite comutarea efortului anaerob pe
efort aerob. Acesta însă, nu mai are intensitatea celui anaerob
deoarece reacțiile aerobe eliberează energie cu viteza mai mică. În
schimb, efortul aerob poate continua pe durate foarte mari de timp
(ore). Anduranța este o calitate biomotrica ce depinde de
capacitatea aerobă de efort.

Dacă într-o cursă de alergare ușoară sau medie (efort aerob),

sportivul efectuează la un moment dat un sprint la viteza maximă,
acest ultim efort este de asemenea anaerob deoarece pentru
menținerea aerobă a unei intensitati maxime de efort ar fi nevoie de o
cantitate de oxigen care depășește posibilitățile organismului.
Intensitatea maximala este posibilă numai cu reimplicarea reactiilor
anaerobe. Și acest sprint însă poate fi susținut numai pe durata unui
minut după care continuarea cursei este posibila doar prin scăderea
intensității efortului, ceea ce corespunde înlocuirii efortului anaerob cu
un efort aerob care are o intensitate mai mică dar care poate fi
menținut o perioadă lungă de timp.

Forța, viteza, explozia, decența sunt determinate direct de reacțiile

energogene anaerobe, pot fi îmbunătățite prin antrenamentul anaerob
și evaluate prin măsurarea capacității anaerobe de efort. Crearea unui
program de antrenament începe cu stabilirea tipului de efort din proba
respectivă deoarece capacitatea aerobă și cea anaerobă de efort se
antrenează diferit, tipurile de exerciții fiind specifice fiecărui sistem
energetic în parte. O capacitate aerobă de efort nu se poate antrena
prin exercitii anaerobe ci doar prin ședințe de antrenament compuse
din eforturi de intensitate submaximala la durata lungă (volum) pe
când îmbunătățirea capacității anaerobe necesita exerciții explozive
de scurtă durată. Atunci când proba sportivă implică ambele tipuri de
eforturi, perioada de pregătire începe întotdeauna cu antrenarea
capacității aerobe urmând ca pe masura ce se apropie data
concursului, antrenamentul să scadă în volum și să crească în
intensitate, exercițiile aerobe fiind înlocuite cu cele anaerobe de
intensitate maximă și durata scurta.
Sursele energetice cele mai importante pentru metabolismul celulei
musculare sunt asimilate din alimente. Alimentul este un produs, care
introdus în organism, contribuie la realizarea proceselor vitale și sunt
alcătuite din substanțe nutritive numite nutrienti sau trofine. Cele mai
importante trofine sunt:

- glucidele: asigură două treimi din nevoile energetice și constituie

singurul combustibil al celulelor nervoase.

- lipidele: a căror importanță depinde de tipul de efort, de durata și

intensitatea lui, de masa musculară implicată şi de tipul de fibre
musculare.

- proteinele: ele intervin în eforturile de lungă durată În timpul

antrenamentului sportiv, în funcție de intensitatea efortului, producția
de energie este modificată pe baza compușilor macroergici și a
glicolizei anaerobe. De aceea aceste eforturi se numesc anaerobe,
sunt de foarte scurtă durată și se desfășoară în datorie de oxigen,care
poate fi mai mare sau mai mică în funcţie de motivaţia sportivă, de
starea de antrenament și este plătită la sfârșitul efortului.

Producerea energiei prin glicoliza anaeroba are loc în sarcoplasma

celulei musculare si reprezinta aportul energetic principal atunci cand
efortul este foarte intens și nevoile în oxigen ale muschiului nu pot fi
satisfăcute. Glucoza și glicogenul, forma sa de depozit sunt utilizate
ca substrat energetic.

Glicoliza: reprezinta ansamblul de reactii enzimatice de degradare a

glucozei de la glucozo-6-fosfat (G-6-P), la acid piruvic. Glicoliza
anaerobă presupune degradarea parțială a glucozei până la acid
piruvic (glicoliza anaeroba lactacidă) și apoi la acid lactic (glicoliza
anaeroba lactacida) cu eliberare de energie. Energia ce a fost
eliberată în cadrul glicolizei anaerobe este folosită pentru resinteza a
3 moli de ATP, atunci când se porneste de la glicoen si a 2 moli de
ATP atunci când se pornește de la glucoza (în acest caz se mai
consuma o molecula de ATP pentru transformarea glucozei în
glucozo-6-fosfat).

Acidul lactic: odată format din muschi se distribuie rapid în sânge,

unde este tamponat pentru a forma lactatul. După eforturi epuizante,
concentratia de lactat intramuscular poate depăși 25 mMol/kg, în timp
ce în sânge concentratia de acid lactic este de 20 mMol/litru.

Concentrația plasmatică a acidului lactic este cu atat mai mare cu cat

aportul de oxigen este mai mic sau sportivul mai slab antrenat, fiind o
foarte bună modalitate de urmărire a antrenamentului. De asemenea,
concentratia acidului lactic ne permite să identificăm sistemul cel mai
des utilizat în timpul exercițiului. O concentrație crescută ne arată că
glicoliza anaerobă este solicitată într-o mare măsură, în timp ce o
concentratie slabă este asociată unei participări predominante a
sistemului aerob.

Acidul lactic sintetizat la nivelul muscular nu trebuie privit ca un

produs toxic deoarece organismul poate utiliza acest acid în toate
celulele care poseda o LDH.

Principalele celule care utilizează lactat sunt:

- celulele hepatice: LDH hepatic funcționează în sensul oxidării

lactatului in piruvat, care va fi folosit local în metabolismul aerob al
celulei, sau reconvertit în oxalo-acetat și mai apoi în glucoza, pe calea
neoglicogenezei. Glucoza este eliberată în circulație și poate fi
reutilizata ca substrat energetic al muschiului.
- celulele cardiace: chiar și în timpul exercițiilor de intensitate foarte
mare, celulele cardiace sunt bogate în oxigen, excepție făcând
cazurile patologice.

- celulele musculare: în repaus utilizează acidul lactic cand acesta

este în concentrație crescută și când există o bună oxigenare. În
acest fel, după încetarea unui exercițiu epuizant, nivelul acidozei se
normalizeaza progresiv după 30-60 minute.

O parte din acidul lactic este eliminat urinar dar cu o pierdere de

energie care nu este neglijabilă. La sportivii bine antrenați, sinteza
lactatului este slabă, consumul lui de către alte celule este important,
eliminarea urinara moderata, iar reintoarcerea la valori normale după
încetarea exercițiului este sub o ora. Perioada de revenire a lactatului
la valorile de repaus poate fi scurtata în timpul refacerii printr-un
exercițiu de intensitate 30-60% din VO2 maxim. În timpul eforturilor
anaerobe, se creaza o datorie de oxigen care corespunde refacerii
compușilor macroergici și acumulării acidului lactic produs în exces.
Ea poate fi mai mare sau mai mică în funcție de motivația sportivului,
de vârsta și de starea de antrenament. Acumularea datoriei de oxigen
duce la inhibarea reacțiilor energoformatoare și la creșterea presiunii
osmotice a lichidului intracelular, fiind un factor limitativ al
performanței.

După încetarea efortului, se produce refosforilarea creatinei în

creatinfosfat și refacerea rezervelor de compuși macroergici,
„plătindu-se” în acest fel datoria de oxigen. În primele 15 minute
postefort „plata” datoriei de oxigen se face în proporție de 50%, iar
restul în mai multe ore.
Valorile crescute ale volumului de oxigen, observate după încetarea
efortului,sunt numai în parte responsabile pentru platirea datoriei de
oxigen. Pentru restul,intervin alți factori:

-revenirea la o saturație normala în oxigen a sângelui arterial, capilar

și venos;

-creșterea nevoilor în oxigen ale miocardului și muschilor respiratori;

- creșterea nevoilor în oxigen datorită măririi temperaturii corporale în

timpul efortului prin activarea metabolismului general și a creșterii
nivelului de catecolamine.

O altă sursă importantă de energie potențială a organismului este

reprezentată depozitele lipidice. Sursele pentru catabolismul lipidic
cuprind:

- trigliceridele depozitate direct în celula musculară.

- trigliceridele circulante din complexele hipoproteice.

- acizii grași liberi circulanti din trigliceridele din tesutul adipos.

Acesti acizi grasi contin cea mai mare cantitate a energiei potențiale a

trigliceridelor. Trigliceridele circulante transportate in complexele

lipoproteice furnizează de asemenea o sursă lipidică de energie.

Glicerolul este acceptat în reacțiile anaerobe ale glicolizei de 3-

fosfoglicerat aldehida și degradat în piruvat.

Un rol important ca substrat energetic în timpul efortului de lungă

durata, le revine proteinelor. În aceasta situație aminoacizii, în primul
rând cei cu catena laterala ramificată trebuie să fie mai întâi convertiți
într-o formă ce poate intra rapid în căile de eliberare a energiei.
Aceasta conversie necesita îndepărtarea azotului din molecula de
aminoacid și transformarea ei în alt compus, proces numit
transaminare.Principalele locuri pentru desfășurarea acestui proces
de transaminare sunt: ficatul și musculatura scheletica care contin
enzimele necesare.Capacitatea de efort și intensitatea efortului– Este
determinată de prezența oxigenului în producerea energiei necesară
contracției, capacitatea de efort poate fi considerată a fi aerobă și

anaerobă.

Capacitatea anaeroba de efort

„Capacitatea anaeroba de efort reprezinta posibilitatea organismului
de a susține un efort la un anumit procent din puterea maximă
anaeroba, capacitatea organismului de a utiliza potențialul aerob.”
(M.Cordun, Kinantropometrie pag.327)Capacitatea anaeroba de efort
este mai dificil de realizat fata de capacitatea aeroba de efort. Pe
scurt, este vorba de posibilitatea de a determina consumul de ATP,
PCR și glicogen din muschi. Capacitatea anaeroba de efort se
realizeaza prin analizarea biopsiilor musculare, care sunt reprezentate
de bucăți mici de țesut muscular extrase din mușchi cu ajutorul unui
ac special. În același timp însă, trebuie să fie determinată și cantitatea
de acid lactic care a fost eliberată în sânge și care nu ar fi luată în
calcul, bazat doar pe biopsiile musculare, iar contribuția anaerobă în
producerea ATP-ului ar fi subapreciata. Mai mult Bangsboetal (2001)
alături de lactat au măsurat și cantitatea de piruvat eliberată în sânge.
Acidul piruvic (care este un intermediar în metabolizarea glucozei sau
a glicogenului) prin acceptarea a doi atomi H+ devine acid lactic.
O altă problemă în măsurarea capacității anaerobe este faptul ca
localizarea recoltării produșilor de metaboliți (lactatul si piruvatul) doar
din mușchii angajați în efort este imposibil, ca sa nu mai vorbim de
obținerea biopsiilor în timpul exercițiului. O variantă mai accesibilă de
determinare a producției anaerobe de ATP poate fi aprecierea
consumului total de energie din timpul efortului din care se extrage
consumul total de oxigen.Ceea ce rămâne poate fi considerat
contribuția sistemelor anaerobe de producere a ATP-ului, hidrolizarea
ATP-ului și recuperarea lui pe seama PCR și respectiv consumul
glicogenului muscular.Studierea deficitului de oxigen și a debitului
acestuia dintr-un grafic al consumului de oxigen poate de asemenea
sa furnizeze informații în ceea ce privește producția anaerobă a
energiei în cadrul unui efort fizic.Practic metodologia de testare a
capacității de efort anaerob abordează unilateral diferite aspecte ale
acestui tip de efort, fiecare test aducând informații specifice necesare
în evaluarea elitei sportive. Astfel l se poate realiza :
- înregistrarea randamentului activității musculare în condiții de
anaerobioză. Aceste teste trebuie făcute pe musculatura specifică
implicată în ramura sportivă respectivă pentru a fi mai aproape de
realitate ;
- determinarea cantitativă a unor parametri ai metabolismului
energetic utilizând indicatori ai schimburilor gazoase ;
- masurarea unor parametrii biochimici caracteristici metabolismului
anaerob (lactacidemie).

TESTE REPREZENTATIVE EFORTULUI ANAEROB:

1.Testul Szogy-Cherbentiu este o metodă relativ simplă care constă

în măsurarea travaliului total realizat de cicloergometru. Încărcarea la
cicloergometru crește liniar cu numărul rotațiilor pe unitatea rezistenței
în regim de viteză.
Aspectul grafic al efortului cuprinde o parte abruptă, în funcție de
rezistența subiectului față de acumulările metabolice anaerobe.Prin
experiența laboratorului de efort IMS, proba a suferit modificări
precum:

-Efectuarea efortului cu maximă intensitate de la bun început și

învingerea inertiei;

-Defalcarea probei, cu întreruperea sau continuarea efortului pentru

aprecierea diferitelor etape ale efortului anaerob alactacid;

-Completarea rezultatelor eficienței fizice cu cele metabolice

(lactacidemia).

Proba poate fi adaptată și apreciată în funcție de cerințele

antrenamentului prin scurtarea sau prelungirea ei, de sportul practicat
și etapa de pregătire.

Cicloergometrul se fixează la 90 rot/min aplicându-se o încărcătură de

0,4 kg/kgc la băieți și 0,3 kg/kgc la fete. Frecvența ciclurilor pedalați

se notează pe fiecare unitate de timp propusă să fie urmărită, apoi
numărul ciclurilor se multiplică cu valoarea încărcăturii obținându-se
astfel lucrul mecanic efectuat în kg/TTR (travaliu total realizat).
Sportivul efectuează testul în 2 etape:

-Pedalarea maximă: numărându-se numărul de rotații efectuate pe

fiecare 5 secunde separat. Wattul maxim pe 5 secunde reprezintă
puterea maximă anaerobă. Primele 5–10 secunde corespund
evaluării calităților de forță/viteză dependente de sistemul ATP-CP
sub aspect cantitativ și calitativ, precum și de mobilizarea numărului
cât mai mare de unități neuromotorii. TTR 15 secunde exprimă
posibilitatea de menținere a intensității de lucru (faza anaeroba
lactacidă) în condiții de viteză și este dependent de forma sportivă.

-După aproximativ o oră se repetă timp de 45 de secunde evaluându-

se posibilitățile maxime de efort în condiții de acumulare de acid lactic
(faza anaerobă lactacidă) deci puterea anaerobă cu semnificație mai
mare în sporturile de anduranță scurtă și medie. TTR obținut în
ambele teste se raportează la greutatea corporală și se compară cu
modelul biologic în funcție de sportul practicat (sex vârstă și stare de
pregatire).

Pentru interpretarea datelor obținute la testele anaerobe folosim

următoarele formule:

Watt max. : Excelent 100% 335+7,66x G

F.B. 95% 319 + 7,27 x G

Bine 84,2% 283 + 6,44 x G

Mediu 70% 236+5,35 xG

2.Testul Sargent :
Acest test măsoară forța explozivă, detentă verticală, evoluând în
acest fel puterea maximă anaeroba. Se executa trei sărituri maxime
pe verticală după o prealabilă încălzire, măsurându-se detenta în cm.
Se reține pentru calcul cea mai înaltă săritură și se aplică formula : P
= 4,95×G×D unde :
- P = putere maxima anaeroba exprimată în kg/sec ;
- G = greutate corporala ;
- D = detenta în cm;
3.Testul Bosco:
Pentru măsurarea forței mecanice a muschilor extensori ai gambei.
Pe o platformă conectată electric se execută timp de 15 sec un număr
maxim de sărituri verticale, cu mâinile pe șolduri, plecând din poziția
ghemuită și terminând în aceeași poziție. După fiecare săritură. Proba
se execută după o ușoară încălzire. Se înregistrează numărul de
sărituri, timpul pe platforma și timpul în aer. În acest fel se poate
calcula puterea medie anaerobă furnizată în cele 15 sec cu ajutorul
formulei : P= g ×Tv×15s sub 4×NS (15s-Tv) unde:
- P = puterea anaeroba exprimată în W
- G = constanta gravitațională
- Tv = timpul în aer in 15 sec
- NS =numărul de sărituri

Interpretarea rezultatelor la Bosco Ergo Jump se face astfel:

Bărbați: -Slab sub 25W

-Bine 25-30 W
-F. Bine 30-35 W

Femei: -Slab 22 W
-Bine 22-25 W
-F. Bine 26-30 W

4.Testul Wingate:

Se realizează pe cicloergometru prin pedalare timp 30 sec. După 3-4

sec de pedalare se fixează cicloergometrul la o anumită încărcătură
care ne permite să măsurăm direct cuplul de forțe aplicat pedalelor și
frecventa pedalarii.

Autorul recomandă utilizarea următoarelor 3 indicatori ai performanței:

- puterea globală anaerobă reprezentată de media aritmetica pe cele

30 sec care reflectă capacitatea glicolitică;
- puterea maximă exprimată prin cea mai mare putere mecanică pe o
perioada de 5 sec. Ea reflectă capacitatea de a genera energia
compușilor macroergici;

- indexul de oboseala (IO), care reprezintă rata declinului puterii

relative la puterea maximă. Compararea rezultatelor aceluiași sportiv
în timp oferă posibilitatea de a aprecia eficiența programului aplicat.

5.Proba Harvard:

Este o probă cu încărcătura submaximală și este folosită în marina

Americană. Această probă are ca scop urmărirea revenirii frecvenței
cardiace și estimează un indice ce se corelează cu capacitatea de
efort fizic. După o ușoară încălzire subiectul urcă și coboară timp de 5
min o scarita inalta de 50,8 cm, în ritm de 30 urcări și coborâri pe
minut. Efortul se efectuează în 4 timpi: urcare cu un picior apoi cu
celălalt, coborâre cu un picior și apoi cu celălalt - deci un moment
când ambele picioare sunt pe scariță și altul cu ambele la sol. După
terminarea probei se măsoară frecvența cardiacă timp de 30 sec în
poziție șezând după cum urmează:

1. între minutele 1 și 1,30 după efort ;

2. între minutele 2 și 2,30 după efort;

3. între minutele 3 și 3,30 după efort.

Aceste 3 frecvenței cardiace se înmulțesc cu 2 pentru a avea valori pe

un minut reprezentând P1,P2,P3.

În funcție de valoarea obținută se apreciază astfel :

- valori mai mari de 89 = excelent

- valori între 80-89 = bine

- valori între 65-79 =comportare mijlocie

- valori între 55-64 = comportare satisfăcătoare

- valori sub 55= comportare nesatisfăcătoare.

6.Explorări paraclinice:
- Măsurarea lactatului sanguin–constituie un indicator metabolic
biochimic al anduranței anaerobe lactice; obiectivează efortul
efectiv și permite redicția performanței. În funcție de concentrația
acidului lactic în sângele capilar se stabilește toleranța la
acidoză

- Biopsia musculară –evidențiază la practicanții sporturilor

anaerobe un procent crescut de fibre albe . Acestea sunt
formate din celule foarte mari, care conțin puțină sarcoplasma,
multe miofibrile, puține mitocondrii și capilare. Tot prin biopsia
musculară se măsoară activitatea enzimei cheie a glicolizei
anaerobe fosfofructokinaza, ATP-aza, miokinaza, fosforilaza.

- Rezonanța magnetică –este o metoda imagistică valoroasă,

care oferă rezultate fidele incontestabile prin măsurarea
concentrației compușilor macroergici și a enzimelor
intramusculare implicate in efort. Pare a fi investigația ideală de
apreciere a capacității anaerobe dar utilizarea ei este limitată
datorită costurilor ridicate.
BIBLIOGRAFIE:

1. M.Cordun,Kinantropometrie,Editura C.D.Press 2009

2.Revista Română de Kinetoterapie ISSUE 24/2009– Recenzie
asupra lucrării,Kinantropometrie, M.Cordun,C.D. Press, 2009
3.DraganI.,Dr.Ionescu., Medicina sportiva
4.Barstow T.J. & Mole P.Caracteristicile liniare și neliniare ale
oxigenului în timpul exercițiilor grele, 1991
5.Bangsbo J. Krustrup P. Gonzales A. J.And Saltin B. ATP producția
și eficienta mușchilor scheletului uman în timpul exercițiilor intense:
efectele exercițiilor anterioare, 2001.
6.Suport de curs “Nutritie, Boli de Nutriție și Dietoterapie”
7.Suport de curs “Biochimie alimentară”
8.Suport de curs “Medicina Sportiva “
9.http://www.scritube.com/medicina/Evaluarea-capacitatii-de-efort93249.php
10.http://www.med-estetica.ro/medicina_sportiva/efort_aerob_anaerob.html
11.http://fizioms.ro/edu/lp/data/Probele_de_efort.pdf
12.http://www.nutritiesportiva.ro/nutritie/