Măsurarea și evaluarea capacității de efort

Unul dintre obiectivele fundamentale al sportului de performanţă îl reprezintă dezvoltarea

capacităţii de efort, pentru care au fost elaorate o mulţime de strategii şi instrumente de măsură în
vederea aprecierii acestuia.
Capacitatea de efort reprezintă posibilităţile sistemului muscular activ de a elibera prin
gligoliză anaerobă sau fosforilare oxidativă energia necesară pentru producerea unui lucru mecanic
cât mai mare posibil şi menţinerea acestuia operioadă de timp cât mai îndelungată.
Capacitatea de efort a organismului nu trebuie vizată ca o însumare a capacităţii funcţionale
a tuturor organelor şi sistemelor corpului omenesc.
Capacitatea de efort este limitată de acele organe care ajungând la capacitatea lor maximă
funcţională, împiedică efectuarea efortului în continuare, deşi alte organe şi sisteme permite acest
lucru.
Un efort prestat este condiţionat de cantitatea de O2 consumată de muşchi în unitatea de
timp, atunci când avem în vedere eforturile de tip aerob ale cotracţiei musculare.
Cu cât cosumul de oxigen în unitatea de timp este mai mare cu atât muşchiul poate elibera o
cantitate mai mare de energie, intensitatea efortului aerob este mai ridicat, lucrul mecanic efectuat
este mai mare.
În timpul efortului consumul de oxigen depinde de capacitatea pulmonară, de cantitatea de
mioglobină din sânge, care transportă O2 la nivelul ţesuturilor, de capacitatea inimii de a pompa
sângele în vase, de calitatea arborelui vascular şi de capaciatea ţesuturilor de a utilza oxigenul.
S-a demonstratt prin metode adecvate pentru măsurare capacităţii maxime a fiecărui organ şi
sistem implicat în efectuarea efortului că dintre aceştia numai inima ajunge la limita capacităţii ei
funcţionale în trepta de efort căreia îi corespunde valoarea maximă de O2.
Factorii care condiţionează consumul de O2 mai au rezerve funcţionale, dar sunt blocaţi de
inima care realiuează debitul maxim.
Consumul maxim de O2 are ca factor limitativ dimensiunile inimii şi starea ei funcţională.
În cazul parametrilor folosiţi pentru măsurarea capacitatea de efort anaerob încă nu sunt
stabiliţi şi acceptaţi de toţi specialiştii care pot fi împărţiţi în trei categorii:
- specialişti care măsoară capacitate de efort pe cale biochimică (biochimiştii);
- alţii măsoară capacitatea de efort pe cale fiziologică (funcţională) [fiziologii];
- ultima ctegorie se bazează pe măsurători ale capacităţii de efort pe cale fizică- lucru mecanic
efectuat.
Lactacidemia după efort, datoria de oxigen şi alţi parametrii biochimici sunt parametrii care
presupun analize complexe de laborator, şi care sunt determinanţi în modelul de abordare a
efortului fizic în antrenamente.

Măsurarea capacităţii de efort aerob

Puterea maximă pe care un subiect este capabil a o dezvolta prin intermediul energiei
eliberate de procesele aerobe ale contracţiei musculare, reprezită capacitatea de efort aerob.
Cel mai utilizat parametru în practica sportivă este reprezentat de consumul maxim de O2 pe
minut.
 Spiroergometria – măsurarea directă a consumului de O2 – se bazează pe măsurători
ale schimburilor repiratorii în timpul efortului – aparate la care se efectuează efortul şi aparate de
măsurare a schimburilor respiratorii.
 Aparatele la care se efectuează efortul permit calcularea exactă a lucrului mecanic efectuat
de subiect.
Sunt cunoscute mai multe tipuri de aparate:
- scăriţa;
- cicloergometrul;
- covorul rulant.
Scăriţa este un dispozitiv simplu pe care subiectul urcă şi coboară în ritmul dat de un
metronom la înălţimi diferite.
Cicloergometrul este asemănător bicicletei, roata mişcată prin pedale poate fi frânată după
voinţă.
Intensitatea creşte sau scade prin frecvenţa pedalării, frânarea roţii sau frecvenţa de pedalare
şi frânarea roţii.
Covorul rulant constă într-un sistem de role care angrenează suprafaţa pe care subiectul
aleargă în sens invers derulării covorului.
Metodele folosite pentru determinarea capacităţii de efort sunt sistematizate astfel:
1. Metode de determinare directă a puterii maxime aerobe – consumul maxim de O2 –
examenul spiroergometric.
2. Metode de determinare indirectă a consumului de O2 după frecvenţa cardiacă în efortul
submaximal:
- nomograma Astrand – Rhyming;
- nomograma Margaria.
Metodele de determinare a capacităţii de efort după modificările frecvenţei cardiace şi ale
presiunii arteriale în cursul efortului sau ale perioadei de revenire după efort:
- teste folosite în cursul efortului – Wahlund P.W.C.170; Pitteland-Foster; Muller.L.P.I.;
Hollmann (Ausdaergrenze130); Karrasch-Muller(Arbeitspulssumme); Balke;
- teste folosite în perioada de revenire după efort: Martinet, Rufier, Liav, Letunov, Schneider,
Master, Hettinger-Rodahe, Harvard, Karrasch-Muller-Erhalungspulssume.