În zona statelor puternice şi în cea a statelor slabe există o ierarhie valorică determinată de rolurile

asumate în plan internaţional, de poziţia geostrategică pe care o deţin şi de capabilităţile militare şi

economice de care dispun. India este, conform taxonomiei, un stat slab, însă dispune de armament
nuclear, fapt care o situează pe un loc bun în topul statelor slabe. Pakistanul are o poziţie
geostrategică interesantă, în proximitatea sa fiind plasate atât India, cât şi Afganistanul. Autorul
vorbeşte şi de Rusia ca despre un stat slab. Trebuie menţionat faptul că lucrarea a apărut în anul
1991, când Rusia supravieţuia cu dificultate, căutând să menţină unele reminiscenţe ale defunctului
imperiu sovietic. În ultimii ani raporturile de forţă s-au modificat, Rusia impunându-se în forţă ca
actor principal şi de succes pe scena internaţională.

Cele două state europene puternice, Austria şi Elveţia, rămân prezenţe oarecum discrete în ceea ce
priveşte securitatea internaţională, fără contribuţii şi decizii majore, posibil determinate de evoluţia
din ultimii ani a unor ideologii de extremă dreapta în primul caz şi de conservatorismul permanentei
neutralităţi în cea de a doua situaţie.

Analiştii englezii dovedesc, şi în acest domeniu, un pragmatism elegant şi propun gestionarea

problemelor de securitate prin aplicarea la nivel naţional a unor norme şi reguli instituţionale, care
provin de la organisme internaţionale. Practic, externalizarea securităţii naţionale în zona
internaţională se poate realiza doar ca urmare a internalizării legilor asumate de societatea
internaţională.

Componentele și tipologia securității moderne.

Actorii militari internaţionali care dispun de forţe, capabilităţi şi resurse au constituit un club
restrâns, exclusivist şi aproape ermetic, în condiţiile în care nu se întrezăresc perspective pentru
crearea de noi alianţe. Pe scena militară internaţională este recunoscută autoritatea SUA ca putere
militară statală şi a NATO şi UE ca organizaţii de securitate. Soluţionarea, medierea şi recuperarea
post conflictuală s-a realizat în ultimele două decenii aproape în totalitate de către actori nestatali şi
mai puţin de către entităţii statale individuale.

Trebuie recunoscut faptul că epoca războaielor clasice a apus, a celor moderne a ajuns într-o zonă
gri, iar agresiunea armată prin ea însăşi nu mai reprezintă principala ameninţare la adresa securităţii.
Asigurarea securităţii moderne se bazează pe noi dimensiuni delimitate strict de caracterul militar al
acesteia, inserându-se astfel coordonata dihotomică.