Universitatea Valahia din Târgoviște

Facultatea de Științe Umaniste

Specializarea: Kinetoterapie si Motricitate Speciala

Fundamentele științifice ale

jocurilor sportive si aplicații in
kinetoterapie: Fotbal – anul 1

Prof.univ.dr. Aurel IANCU

Student: Filip Florin-Gabriel
 Sindromul de supraantrenament sau oboseala la
sportivii de performanță

Cuprins
Sindromul de supraantrenament, introducere
Oboseala persistentă la sportivii de performanță
Managementul sportivului de performanță cu sindromul de
supraantrenament
Sindromul de supraantrenament

 Definiții
 Prevalență
 Mecanisme fiziopatologice
 Diagnostic
 Tratament
 Prevenție

Concluzii
Bibliografie
Sindromul de supraantrenament, introducere
Oboseala persistentă excesivă sau sindromul de supraantrenament este frecvent
întâlnită la sportivii de performanță. Dezechilibrul dintre intensitatea crescută a
antrenamentelor și refacerea necorespunzătoare poate duce la apariția „non-
functional overreaching” și a sindromului de supraantrenament, caracterizate prin
scăderea performanței în timpul antrenamentelor și competițiilor, însoțite de
oboseală persistentă și modificări neuroendocrine, metabolice și psihologice.
Etiopatogenia acestora este incomplet elucidată, fiind postulate mai multe
mecanisme. Diagnosticul este dificil, având caracter retrospectiv și de excludere.
Tratamentul este îndelungat, în cazul sindromului de supraantrenament putând
dura câteva luni. Metodele de prevenire sunt esențiale pentru performanța și
sănătatea sportivului.
Sportivii de performanță sunt supuși zilnic la factori de stres, atât din punct de
vedere fizic, cât și psihic. Oboseala persistentă excesivă este frecvent întâlnită la
sportivii de performanță și poate avea mai multe cauze. Una dintre acestea este
sindromul de supraantrenament, caracterizat prin scăderea performanței sportive în
timpul antrenamentelor și competițiilor, însoțită de oboseală persistentă și
modificări neuroendocrine, metabolice și psihologice. Prezenta lucrare își propune
o scurtă trecere în revistă a principalelor caracteristici ale sindromului de
supraantrenament, nu înainte de a expune succint principalele cauze și metode de
management ale oboselii persistente la sportivii de performanță.
Oboseala persistentă la sportivii de performanță
Oboseala persistentă, adesea însoțită de apatie și scăderea performanței, reprezintă
una dintre cele mai frecvente cauze de prezentare la medic a sportivului de
performanță. Oboseala poate fi acompaniată, de cele mai multe ori, de o
accidentare, de obicei prin suprasolicitare [1].
Cauzele de oboseală persistentă la sportivii de performanță sunt ilustrate
succint în tabelul nr. 1.
Managementul sportivului de performanță cu
sindromul de supraantrenament
În fața unui sportiv de performanță cu oboseală persistentă, demersul diagnostic
urmărește istoricul personal, examenul clinic și investigațiile paraclinice,
sintetizate în tabelul nr. 2.

Tabel nr. 2. Managementul sportivului de performanță cu oboseală

persistentă conform [1]

Sindromul de supraantrenament
Scopul antrenamentului unui sportiv este acela de a oferi intensități eficiente în
creșterea performanței. În timpul acestui proces, sportivul poate trece prin diferite
stadii în cursul unui sezon competițional, de la „undertraining” în timpul
competiției sau în timpul refacerii active, la „overreaching” sau „overtraining”.
Intensitatea crescută a antrenamentelor, pe de-o parte, și refacere inadecvată, pe de
altă parte, pot duce la apariția sindromului de supraantrenament [2]. Studiul
literaturii de specialitate despre sindromul de supraantrenament este laborios, din
cauza dificultății întâlnite în ceea ce privește terminologia și diagnosticul acestuia.
Definiții [1-4]
Overtraining = proces de antrenament excesiv la sportivii de înaltă performanță,
care poate conduce la o stare de oboseală persistentă, scăderea performanței,
modificări neuroendocrine, schimbări de dispoziție, patologii recurente
(accidentări, infecții ale căilor aeriene superioare).
Overtraining syndrome/Sindromul de supraantrenament = tulburare
neuroendocrină ce rezultă din procesul de antrenament excesiv coroborat cu
refacere inadecvată, cu scăderea pe termen lung a performanței sportive, însoțită de
semne și simptome psiho-fiziologice conexe; sportivul se reface în câteva luni.
Overreaching/Supraîncordare/Suprasolicitare = caractere similare sindromului de
supraantrenament, însă cu remitere în câteva zile-săptămâni.
Antrenamentul poate fi definit ca un proces de supraîncărcare utilizat pentru a
perturba homeostazia, rezultând oboseala acută care conduce la o îmbunătățire a
performanței. Când intensitatea antrenamentelor se menține crescută (de exemplu,
în mod deliberat în cantonamente), sportivii pot experimenta o scădere a
performanței pe termen scurt, fără simptome de durată. Acest „functional
overreaching” va duce în cele din urmă la o creștere a performanței după o refacere
corespunzătoare.
Cu toate acestea, atunci când nu se respectă suficient echilibrul dintre antrenament
și refacere, se poate dezvolta „non-functional overreaching”. În această etapă, apar
primele semne și simptome, cum ar fi scăderea performanței, tulburări psihologice
(apatie, oboseală persistentă) și tulburări hormonale, iar sportivii vor avea nevoie
de săptămâni sau luni pentru a-și reveni. Este important diagnosticul diferențial cu
alte cauze de oboseală persistentă, conform tabelului nr. 1. În acest stadiu,
diagnosticul diferențial dintre „non-functional overreaching” și sindromul de
supraantrenament este foarte dificil și depinde de evoluția clinică și timpul necesar
refacerii, diagnosticul fiind unul retrospectiv. Aceste stadii sunt prezentate în
tabelul nr. 3.

Tabel nr. 3. Posibile prezentări ale diverselor stadii de antrenament [3]

Sindromul de supraantrenament – prevalență

Din cauza terminologiei complexe și diagnosticului dificil, prevalența diferă în
diversele studii de specialitate: de la 60% la atleții de anduranță la 3-30% la
înotători [2].

Mecanisme fiziopatologice [2,4]

Au fost postulate mai multe mecanisme fiziopatologice implicate în apariția
sindromului de supraantrenament, însă acest subiect rămâne încă incomplet
elucidat.
Diferitele ipoteze menționate în literatura de specialitate sunt:

 ipoteza hormonală;
 inflamația cronică, cu ipoteza implicării citokinelor (IL-6);
 depleția rezervelor de glicogen;
 ipoteza glutaminei și a altor aminoacizi;
 ipoteza neuroendocrină;
 ipoteza dezechilibrului neurotransmițătorilor din sistemul nervos central;
 ipoteza dezechilibrului sistemului nervos autonom.

Sindromul de supraantrenament – diagnostic

Deși literatura recentă de specialitate este abundentă în informații privind
mecanismele fiziopatologice implicate în sindromul de supraantrenament, există
încă o nevoie imperioasă de instrumente relevante pentru diagnosticul precoce al
acestuia. Sindromul de supraantrenament se caracterizează printr-o scădere a
performanței specifice sportului practicat însoțită de oboseală persistentă și
tulburări de dispoziție. De menționat este faptul că nu există o metodă de
diagnostic clară pentru sindromul de supraantrenament, acesta fiind un diagnostic
de excludere.
Practic, Colegiul American de Medicină Sportivă și Colegiul European de Știința
Sportului au elaborat un protocol util în diagnosticul sindromului de
supraantrenament, rezumat în tabelul nr. 4 [3].
Clinic și paraclinic, tabloul poate fi variat, însă cel mai frecvent putem întâlni
[1,4]:

 scăderea performanței sportive în timpul antrenamentelor și competițiilor;

 scăderea performanței la pragul lactat;
 oboseală persistentă;
 infecții recurente, mai ales infecția acută a căilor aeriene superioare;
 dureri musculare persistente;
 scăderea în greutate;
 tulburări vizuale, auditive, vestibulare, cefalee, tulburări de dinamică sexuală
;
 apatie, lipsa motivației;
 pierderea apetitului;
 somn perturbat;
 iritabilitate;
 depresie;
 modificări cardiovasculare, precum creșterea frecvenței cardiace matinale,
de repaus și creșterea tensiunii arteriale;
 modificări hematologice, precum scăderea concentrației feritinei;
 modificări hormonale, precum scăderea producției de catecolamine sau
alterarea raportului testosteron liber:cortizol;
 deși modificările paraclinice, atât cele din timpul efortului fizic, cât și cele
din repaus, au fost intens studiate, niciun marker nu este patognomonic
diagnosticului de supraantrenament.

Tratament
Sindromul de supraantrenament implică un tratament îndelungat [1,4]:

 impunerea repausului sportiv;

 alimentație hiperglucidică, hiperproteică, hipolipidică, bogată în vitamine și
minerale;
 medicație antioxidantă, neurotrofă, complexe vitaminice și multiminerale;
 măsuri de igienă a somnului;
 suport psihologic;
 refacere diversificată.

Cel mai important pilon în managementul sindromului de supraantrenament este

reprezentat de măsurile de prevenire a acestuia.

Prevenție
Recomandări pentru sportivi
Menținerea unui jurnal de autocontrol, care să cuprindă [1]:

 detalii obiective despre antrenamente – distanța, durata, frecvența

cardiacă, refacerea post-efort;
 detalii despre percepția subiectivă a antrenamentului – monotonie,
motivație, satisfacție;
 cuantificarea oboselii, stresului, calității somnului, iritabilității,
durerilor musculare;
 cauze de stres (sociale, financiare, relaționale);
 accidentări;
 alte patologii;
 ciclul menstrual;
 detalii despre aportul nutrițional și lichidian.

Recomandări pentru antrenori [2]:

 obiectivarea gradului performanței sportivului în timpul antrenamentelor și

competițiilor și ajustarea intensității sau volumului de antrenament, chiar și
acordarea unei zile de repaus complet când sportivul are scăderi de
performanță sau acuză oboseală excesivă;
 evitarea monotoniei în antrenamente;
  individualizarea antrenamentelor;
 încurajarea nutriției optime, a hidratării și a somnului;
 sprijinirea sportivului în managementul diverșilor factori cauzatori de stres
(somn nesatisfăcător, factori de mediu, ocupaționali, interpersonali);
 comunicarea cu sportivul, pe baza jurnalului de autocontrol, despre starea
fizică, psihică și emoțională;
 evaluarea periodică a statusului emoțional prin chestionare psihologice;
 asigurarea menținerii confidențialității despre starea sportivului;
 control medico-sportiv regulat;
 acordarea de timp suficient pentru recuperarea după accidentări;
 menținerea unei comunicări antrenor-medic-preparator fizic și abordarea
multidisciplinară a sportivului cu performanțe scăzute și oboseală
persistentă.

Concluzii
Oboseala persistentă este frecvent întâlnită în rândul sportivilor de performanță,
adesea ignorată de antrenori. Dezechilibrul pe termen lung dintre intensitatea
crescută a antrenamentelor și refacerea necorespunzătoare poate conduce la
apariția sindromului de supraantrenament. Diagnosticul acestuia este dificil,
retrospectiv, fiind unul de excludere. Măsurile de prevenire au o importanță
covârșitoare și trebuie respectate atât de sportiv, cât și de antrenor. Odată instalat,
sportivul este scos din activitatea sportivă, timpul necesar reinserării este
îndelungat, de câteva luni, aceasta având un impact psihofiziologic semnificativ
asupra sportivului.
Bibliografie:
1. Brukner P, Khan K. Clinical Sports Medicine, Mc-Graw-Hill, Australia,
2012, 4th edition; 57:1118-30;
2. Schwellnus M. The Olympic Textbook of Medicine in Sport, Wiley-
Blackwell, USA 2008; 3:138-159;
3. Meeusen R, Duclos M, Gleeson M, et al. Prevention, diagnosis and the
treatment of the Overtraining Syndrome. Eur J Sport Sci 6, 1–14;
4. Ionescu A. Medicină sportivă – Performanță și sănătate. Editura Medicală,
București, 2013;344-55.