Universitatea Valahia din Târgoviște

Facultatea de Științe Umaniste

Specializarea: Kinetoterapie si Motricitate Speciala

Evaluare finala Semiologie

Student: Filip Florin-Gabriel

Anul II, grupa II
Conceptul de sanatate si boala.

Sănătatea se definește în mod curent ca starea unui organism la care funcționarea

tuturor organelor se face în mod normal și regulat.
Organizația Mondială a Sănătății a propus în 1946 definiția următoare: „Sănătatea
este o stare pe deplin favorabilă atât fizic, mental cât și social, și nu doar absența
bolilor sau a infirmităților”. Mai târziu a fost inclusă în această definiție
și „capacitatea de a duce o viață productivă social și economic”.
Definiția OMS nu este lipsită de critici, după cum unii susțin că sănătatea nu poate
fi definită ca o stare, ci trebuie să fie văzută ca un proces continuu de adaptare la
cerințele în schimbare ale vieții și ale sensurilor pe care le dăm vieții. Definiția
OMS este, prin urmare, considerată de mulți ca fiind un scop idealist, mai degrabă
decât o propunere realistă.
Sănătatea este eficiența funcțională și/sau metabolică a unui organism, în orice
moment, atât la nivel celular cât și global. Toate organismele individuale, de la
cele mai simple la cele mai complexe, variază între o sănătate optimă și sănătate
zero (mort).
Boala este o stare particulară a organismului condiționată de acțiunea nocivă a
diverși factori determinanți din mediu și, caracterizată printr-un complex de
modificări morfologice și funcționale - locale și generale, cu caracter reactiv și
lezional, ce tulbură regalarea și activitatea la diferite niveluri funcționale. Prin
acestea se realizează limitarea capacităților de adaptare, respectiv reducerea
capacității de muncă, printr-un proces ce afectează organismul în ansamblul
unității sale biologice și sociale complexe.
Dacă sănătatea reprezintă funcţionarea armonioasă a tuturor aparatelor şi
organelor în vederea păstrării stabilităţii, a adaptării şi a dezvoltării organismului,
în pofida nenumăraţilor factori patogeni şi factori de risc, putem afirma că boala
este tulburarea funcţionării armonioase a tuturor aparatelor şi organelor, ceea ce
implică și scăderea mecanismelor de apărare a organismului.
Etapele diagnosticului clinic al unei afecțiuni musculare.

Diagnosticul este pus de medicul specialist in baza anamnezei si a examenului

clinic local. Dar, exista situatii, mai ales in cazul leziunilor severe, in care sunt
necesare o serie de investigatii paraclinice:

 ecografia musculara – pentru a evidentia intinderea leziunii

 RMN

Semnele si simpotmele sunt variabile si de intesitati diferite, in functie de tipurile

de leziune. De la o usoara durere in cazul intinderilor musculare, pana la
imposibilitatea de a folosi (contracta) muschiul in cazul leziunilor complete. Dar,
cele mai frecvente semne si simptome sunt :

 durere vie aparuta brusc cu caracter de arsura

 prezenta unui punct sau zona dureroasa la palpare 
 edem (umflatura) local
 hematom (invinetire locala)
 impontenta functionala a muschiului afectat 

Simptomele tipice de leziune musculară sunt:

 durere vie cu caracter de arsură, cu apariție bruscă

 atitudine antalgică (adoptă o poziție în care durerea nu mai este atât de
intensă)
 prezența durerii localizate la palpare
 tumefierea regiunii (umflarea), echimoză (vânătaie) locală, apariția
hematomului (ruptură musculară parțială sau totală)
 în cazuri severe (ruptură musculară parțială sau totală) apar grade diferite
de impotență funcțională a mușchiului.

Sunt descrise 3 grade de severitate ale întinderii musculare:

Grad 1: leziune ușoară care afectează un număr redus de fibre musculare (sub 5%).
Este o leziune fibrilară (afectează câteva fibre musculare) – aceasta reprezintă în
denumirea curentă întindere musculara!
Clinic: durere localizată, fără impotență funcțională, redoare și crampe la 2-5 zile
post injurie.

Gradul 2: leziune medie care afectează un număr extins de fibre musculare dar
mușchiul nu este complet rupt. Leziunea este de tip fascicular (sunt interesate
câteva fascicule ale mușchiului).

Clinic: durere intensă, tumefiere, echimoză moderată, redoare și crampe cu durata

de o săptămână.

Grad 3: leziune severă cu ruptură musculară completă.

Clinic: durere bruscă, intensă, imposibilitatea de a contracta mușchiul, echimoze și

tumefiere importante, la inspecție mușchiul se observă proeminent.

Localizările cele mai frecvente se întalnesc la mușchii membrelor inferioare, mai

precis la nivelul cvadricepsului femural, ischiogambierilor, aductorilor coapsei,
tricepsului sural dar și la nivelul membrului superior – biceps brahial (cel mai
frecvent) – și toracelui (mușchiul pectoral mare).
 Caracteristicile semiologice ale durerii din infarctul miocardic acut.

Durerea în infarctul miocardic acut este intensă, atroce, violentă, insuportabilă.

Localizarea durerii are sediu retrosternal, precordial sau parasternal stâng cu

iradiere în umărul și brațul stâng, regiunea cervicală, mandibulă.

Durerea mai poate fi localizată și extratoracic, în epigastru, abdomen, brațe,

antebrațe și poate iradia în orice regiune a toracelui. depășind în sus gâtul, iar în
jos poate iradia în epigastru, hipocondru drept sau stâng.

Aceasta este descrisă de către bolnav ca o senzație de constricție sau “o gheară”,

lovitură de pumnal, senzație de presiune, apăsare insuportabilă, corest de fier care
împiedică respirația.

Durerea nu se calmează la repaus sau la administarea de nitriți, spre deosebire

de angina pectorală.
Durata durerii poate fi de la 30 de minute, până la ore (48 de ore) și apare de
obicei în repaus și determină agitația bolnavului.

 Hipotensiunea arterială
Poate să apară imediat sau la câteva ore, precedată de o ușoară creștere a tensiunii
arteriale. Când tensiunea arterială scade brusc, există pericolul șocului cardiogen. 
Tensiunea arterială trebuie să fie monitorizată permanent. Hipotensiunea
arterială este însoțită de regulă, de tahicardie.
 Durerea este însoțită de:
– dispnee, transpirații reci;

– agitație, teamă de moarte iminentă, anxietate extremă;

– stare de șoc;

– debutul poate fi asimptomatic sau atipic ( durere epigastrică) în special

la vârstnici.

– febră, absentă la început și moderată la 24-48 ore după debut (38 grade C)
– greață, vărsături, distensie abdominală.
Intervenţiile asistentului medical pentru pacientul cu infarct miocardic acut 
Conduita de urgenţă în faza de prespitalizare (intervalul de la debutul infarctului
miocardic și până la momentul sosirii bolnavului în spital):

 Aşezarea bolnavului în decubit dorsal;

 Interzicerea oricărei mişcări;

 Psihoterapie;

 Urmărirea TA și puls;
 Menţinerea permeabilităţii căilor aeriene;

 Transportul de urgenţă într-o unitate spitalicească cu autosanitare (dotate

cu aparatură de monitorizare, defibrilare şi reanimare), obligatoriu cu
targă și însoțite de cadre medicale.

Bolnavii cu infarct miocardic sunt internaţi de urgenţă în secţiile de terapie

coronariană a secţiei de cardiologie care este organizată pentru urgenţele cardio-
vasculare şi reanimare. Secţiile de terapie coronariană sunt dotate cu personal
medical calificat în asemenea urgenţe precum şi cu aparatura de specialitate..