ASPECTE CLINICE SI TRATAMENT DE RECUPERARE

„ Sănătatea este calitatea cea mai meritorie a corpului”

-ARISTOTEL-
Periartrita scapulo-humerala (PSH) este un sindrom clinic, caracterizat prin durere,
redoare si impotenta functionala a umarului, asocialte in diverse grade, determinate
de procese patologice, care intereseaza te-
suturile periarticulare (tendoane, burse) si – in unele cazzuri – capsula articulara.
Periartrita scapulo-humerala este una dintre suferintele cele mai frecvente, pentru
care bolnavul se adreseaza medicului. Este intalnita la ambele sexe, la subiecti in
varsta activa, cu incidenta maxima la cei peste 40 de ani.
Termenul de periartrita, care subliniaza faptul ca sunt interesate structurile
periarticulare este in unele cazuri, necorespunzator realitatii, nefiind vorba de un
proces inflamator.
Clasificarea suferintelor care se incadreaza in notiunea vaga si
imprecisa de PSH este diferita, in functie de scoala.
Reumatologii francezi deosebesc urmatoarele forme clinice :
- umarul dureros simplu
- umarul dureros acut (hiperalgic)
- umarul mixt
- umarul blocat
- umarul pseudoparalitic.
 Umărul dureros simplu (evoluţia bolii)
Este o forma clinică particulară, cunoscută şi sub numele
de periartrita dureroasă simplă neanchilozantă. Această formă
de PSH este consecinta leziunilor degenerative(uneori
calcificate) ale tendoanelor celei de-a doua articulaţii, mai ales
tendoanele supraspinosului si bicepsului.
Este forma clinică cea mai frecventă. Bolnavul acuza dureri
moderate în umăr când se îmbracă, se piaptănă, sau când
solicită membrul superior respectiv prin purtatea unor greutaţi.
Durerile pot stânjeni bolnavul în timpul somnului,
intensificându-se în anumite poziţii.
Caracteristica acestei forme clinice este conservarea
mobilităţii, rareori existând o impotenţă funcţională datorită
durerii.
Evoluţia umărului dureros simplu este în general favorabilă
trecând din stadiul acut, în stadiul subacut, urmat de un stadiu
terminal. Vindecarea se produce în câteva săptămâni (cel mult câteva
luni), fie spontan, fie în urma tratamentului.
Uneori însă durerea se poate agrava, umărul dureros simplu
devenind umăr dureros acut hiperalgic.
 Umărul acut hiperalgic
De obicei are ca substrat o tendinită calcifiantă în puseu inflamator; sau o
migrare de elemente calcifiante în bursita subacromio-deltoidiană, determinând o
bursita acută la acest nivel; sau o bursită seroasă fără calcifieri.
Umărul acut hiperalgic poate debuta în mod brutal, cu o durere atroce şi o
impotenţă totală a membrului superior, alteori această formă clinică este
continuarea evolutiei unui umăr dureros simplu.
Durerile sunt violente, insuportabile ; ele se intensifică noaptea impiedicând
bolnavul să se odihnească. De asemenea durerea se intensifică la orice tentativă de
mobilizare a umărului, limitarea mobilităţii nefiind deci mecanică ci antalgică.
Durerea iradiază către ceafă sau către fosa supraclaviculară, dar mai ales pe
marginea laterală a membrului superior, către mână.
 Umărul mixt
Este asocierea dintre un umăr dureros de origine tendinoasă, tenosino-vitică sau
bursitică şi o limitare a mobilităţii umărului prin contractură antalgică la rotatori,
flexori sau / şi abductorii umărului.
Limitarea mişcării în umărul mixt nu se datorează numai durerii, ca în formele
precedente, ci şi unei redori reale structurale, care nu dispare nici sub anestezie
totală.
Evolutia în umărul mixt poate să se facă fie spre umărul dureros, cu persistenţa
durerii, dar recuperarea mobilităţii, fie spre umărul blocat ca o forma evolutivă
agravată.
 Umărul blocat
Este o suferinţă frecvent întâlnită, care debutează cu dureri moderate ale
umărului, exarcerbate nocturn, pretând la confuzia de umăr dureros simplu.
În timp însă, evoluând lent se instalează o limitare marcată a mobilităţii
umărului realizând aşa numitul « umăr îngheţat ».
Durerea, prezentă la debut, poate să persiste cu o intensitate scazută, sau poate
să dispară şi să reapară periodic pe parcursul bolii.
Substratul anatomic îl reprezintă leziunile inflamatorii ale capsulei
glenohumerale, determinând îngroşare fibroasă şi constituind în timp capsula
retractilă. Retracţia capsulei articulare se opune special abductiei şi rotaţiei (externe
sau interne) a umărului şi împiedică bolnavul în efectuarea unor gesturi uzuale (ca
îmbrăcatul sau pieptănatul), sau profesionale, când se solicita o bună mobilitate a
membrului superior
 Umărul pseudoparalitic
Are la bază, perforarea, de diverse grade a tendoanelor muschilor rotatori, apărută
de obicei pe un fond degenerativ (la peste 60 de ani) după traumatisme minore.
Ruptura calotei rotatorilor poate apare însă şi la tineri în urma unui traumatism
puternic, situaţie în care se evidenţiază o echimoză întinsă pe faţa anterioară a
braţului.
 In afara manifestarilor articulare ale reumatismului inflamator sau degenerativ, in
practica zilnica intalnim adesea bolnavi cu suferinte determina- te de procese
patologice abarticulare in cursul carora sunt afectate tendoane,
teci sinoviale, burse, fascii, aponevroze.
Cele mai frecvente si cele mai suparatoare uneori invalidante sunt : tendinitele si
bursitele umarului (cunoscute generic sub numele de periartrita scapulo-humerala) ; mai
rar sunt intalnite sunt sindromul umar-mana, retractia aponevrozei palmare (Boala
Dupuytren), periartrita coxo-femurala.
La nivelul structurilor umarului si in primul rand la nivelul tendoanelor, are loc
un proces de uzura a carei accelerare si agravare pot fi determinate de traumatisme,
microtraumatisme (in special cele de ordin profesional)
expuneri la frig etc.

Un rol deosebit in accelerarea proceselor de uzura si in aparitia inflamatiei ; un argument

in acest sens il constituie frecventa mare a acestui sindrom, atat in afectiuni ale
sistemului nervos periferic (nevralgia cervico-brahiala, zona zoster) , cat si in afectiuni ale
sistemului nervos central (acci-dente vasculare cerebrale, traumatisme cerebrale, Boala
Parkinson, sindroame talamice).
Tratamentul periartritei scapulo-humerale are ca obiectiv sa calmeze durerea, sa
combata inflamatia si tendinta in fibroza, sa amelioreze mobilitatea articulara.
Intensitatea si complexitatea tratamentullui depind de forma clinica a bolii. Astfel in
umarul dureros simplu acut se recomenda repaus absolut al articulatiei (bratul este
sustinut intr-o esarfa). La umarul pseudoparalitic tratamentul este cel chirurgical. In
general in toate fazele de PSH tratamentul se imparte in:
•igieno-dietetic
•evolutia starii psihice
•medicamentos
•balneofizical:
- hidroterapie
- electroterapie
- masaj
•kinetoterapie
•examen CFM
•terapie ocupationala
•cura balneoclimatica.
Recuperarea medicală poate fi realizată prin terapie fizică, dar și prin kinetoterapie,
exercițiile medicale speciale fiind sub realizate sub coordonarea și atenta supraveghere
a unui kinetoterapeut.
Acest tip de recuperare vizează diminuarea durerii și a proceselor inflamatorii,
corectarea pozițiilor vicioase, refacerea gradelor normale de mobilitate, întreținerea
mobilității normale și întreținerea și dezvoltarea tonusului muscular normal.
Kinetoterapia la nivelul umărului dureros are efecte analgetice, ea îmbunătățind
simțitor circulați sangvină și circulația limfatică. În plus, prin tehnicile speciale, se
poate obține ameliorarea supleții țesutului subcutanat și a tegumentelor afectate,
mărind considerabil tonusul muscular.
Ședințele de masaj și electroterapie sunt indicate în cazul recuperării acestei afecțiuni,
reușind să diminueze durerile resimțite la nivelul umărului, atât la palpare, cât și la
mobilizare.
Exercițiile kinetoterapeutice pot reda mobilitatea și funcționalitatea umărului afectat,
dacă sunt executate corect și din timp.
Kinetoterapia are drept scop refacerea tonusului muscular și a forței musculare la nivelul
umărului, dar și refacerea completă sau funcțională a mobilității afectate, pe toate axele
de mișcare, cu reintegrarea umărului în lanțul kinetic al membrului superior.
În cazul umărului dureros simplu, atunci când nu apar limitări de mobilitate,
kinetoterapia are doar un rol profilactic, împiedicând apariția fibrozei, dar și pierderea
mobilității articulației umărului. Î stadiul acut se recomandă doar posturările, timp ce în
cazul stadiului subacut se permit mobilizări ale articulației scapulo-humerale.
Exercițiile kinetoterapeutice care sunt recomandate pentru stadiul terminal au drept
scop redobândirea forței musculare, refacerea stabilității și a mișcării controlate a
umărului. În cazul umărului dureros acut, singurul tip de tratament kinetoterapeutic este
imobilizarea absolută a brațului, cu o pernă în axilă și cu o eșarfă de susținere a
antebrațului și mâinii. După ce durerea se ameliorează, se poate trece la contracții
izometrice și chiar la mobilizări precedate de aplicații calde.
Kinetoterapia umărului blocat începe printr-un tratament preventiv al capsulitei
retractile. Aceasta presupune posturarea corectă a umărului inflamat și mobilizarea
precoce a membrului superior. Sunt recomandate exercițiile cu bastonul, roata și
diverse instalații de scripeți.
Kinetoterapia are un rol decisiv în redobândirea amplitudinii articulare, prin
intermediul exercițiilor specifice:
posturări și contracții izometrice;
mișcări active asistate;
mișcări pasive – tracțiuni cu decoaptare gleno-humerală;
mișcări pasivo-active;
mișcări autopasive – automișcare pendulară;
mișcări active – diagonalele Kabat pentru flexia membrului superior;
exerciții pentru stabilitatea umărului;
exerciții pentru creșterea forței musculare.
Unele forme clinice al poliartritei scapulo-humerală pot fi prevenite cu ajutorul
kinetoprofilaxiei, ce implică mobilizarea reculată și precoce a membrului
superior la persoanele predispuse la această afecțiune (de exemplu, persoanele
operate la nivelul toracelui, cu traumatisme vertebro-medulare sau hemiplegice),
dar și posturarea corectă a umărului inflamat.
Terapia ocupationala (ergoterapia)
Ergoterapia urmareste ca, prin munca sau orice alta ocupatie la care participa bolnavul,
sa-i restaureze sau sa-i mareasca performantele, sa-i faciliteze invatarea acelor sarcini si
functii esentiale pentru adaptarea sa sociala, pentru a reduce sau a corecta disfunctiile, si
pentru a promova sau mentine starea de sanatate. La bolnavii cu afectiuni ale sistemului
locomotor terapia ocupationala isi propune sa corecteze disfunctiile motorii determinate de
boala si de inactivitate. La baza activitatii de terapie ocupationala este evaluarea
bolnavului, care cuprinde:
- performanta activitatilor curente zilnice, de autoingrijire;
- adaptarile terapeutice necesare, de exemplu echipamentele ajutatoare, orteze sau
proteze;
- abilitatea senzoriomotorie si componentele sale – integrarea neuromusculara si
senzoriala.
Prima etapa a evaluarii stabileste deficitul functional prin bilant articular si testing
muscular, in a doua etapa, evaluarea performantelor bolnavului in activitatile de fiecare
zi, pe baza unei fise cu posibilitatea de a stabili scoruri:
- modul de alimentare (cum mananca, cum bea);
- igiena personala (spalat pe maini, pe fata, igiena gurii);
- toaleta personala (pieptanat, curatat unghiile, ras etc.);
- imbracat – incaltat;
- comunicari functional;
- activitate casnica (planificarea si prepararea miscarii, deschiderea si inchiderea de
containere, curatenie, spalat rufe, facut patul);
- manipularea de obiecte (ceas, bani chei);
- adaptarea la sarcini (initiere, integrarea informatiilor, invatarea, rezolvarea problemelor);
- accesibilitate/adaptare a mediului (accesibilitate, recomandarea mutarilor, efectuarea
modificarilor, controlul medilui modificat);
- preventie (siguranta, conservarea energiei, protectie articulara, ajutatoare mecanice).