Curs 1 si 2 -Pozitii fundamentale si derivate- definitie, avantaje si dezavantaje (4 ore)

Definitia pozitiei : aliniamentul corpului si a segmentelor sale in raport cu linia mediana ; o

atitudine statica pe care corpul si segmentele sale o pot lua pentru a asigura conditii optime de
executare a miscarilor in functie de scopul urmarit.
Pozitia este un termen frecvent utilizat atât în procesul de educatie fizica, cât si în cel de
recuperare. Este o actiune pe care subiectul o adopta în mod voluntar si pe care o adapteaza la
structura actului motric ce urmeaza a fi efectuat.
In procesul de recuperare, pe lânga sensul prezentat, pozitia mai dobândeste înca doua forme
de baza, impuse de particularitatile pe care le prezinta pacientii, dar si de scopul urmarit in cadrul
terapiei prin miscare : pozitionarea si posturarea.
- pozitionare : actiunea prin care kinetoterapeutul asigura pacientului un aliniament adecvat al
corpului si segmentelor sale pentru a a indeplini planul terapeutic propus, pentru a facilita
executarea ex terapeutic propus .
- posturare : atitudini impuse corpului intreg sau doar a a unor parti ale lui in scop terapeutic sau
preventiv pentru a corecta sau a evita instalarea unor devieri de statica si pozitii vicioase sau
pentru a facilita un proces fiziologic.
- manevrarea bolnavului reprezinta suma actiunilor executate de Kt prin care pozitioneaza P in
concordanta cu scopul terapeutic urmarit
-pozitia fundamentala- notiune ce precizeaza moda,itatatea prin care corpul si segmentele sale
vin in contact cu suprafata de sprijin de pe sol sau de pe aparat
Pentru a defini o pozitie fundamentala este necesara precizarea elementelor definitorii ce
caracterizeaza aceasta atitudine.
- pozitia derivata :modalitati de punere in practica a pozitiilor fundamentale , se obtin prin
modificarea :
- bazei de sustinere
- pozitiei tr.. si/sau a capului
- pozitiei mb. sup.
- pozitiei mb. inf.
- modificari complexe
Tipuri de pozitii fundamentale:
1. pozitia fundamentala de decubit dorsal
- descrierea pozitiei
- avantaje- baza de sustinere mare,
- pozitia cea mai odihnitoare, relaxanta, corpul avand cea mai mare stabilitate,
- solicitarea musculaturii e redusa,
- asigura simetrie corporala.
dezavantaje- activeaza tonusul muscular la nivelul muschilor extensorilor, cu precadere la
membrele inferioare,
- favorizeaza rotatia externa a soldului , ceea ce poate determina fixarea lui intr-o
pozitie incorecta, se poate evita acest neajuns prin folosirea unui rulou trohanterian si
a unui sustinator sub genunchi
- limitarea ariei de explorare a mediului inconjurator,
- mentinerea ei indelungata induce efecte osteoporozante generale, deoarece ofera
gravitatiei posibilitatea actiunii pe o suprafata intinsa.
Pozitii derivate
a) decubit ventral
- avantaje- efort musc. solicitat minim
-asig. extensia bazin, mb. inf.
- dezavantaje- manevrarea obiectelor limitata
-pot apare tulb resp.
- favorizeaza torticolisul
b)decubit lateral
avantaje- asig. relaxarea la niv. centurii scapulare si al
gatului
-mb. de partea degajata pot actiona
libere
dezavantaje
- det. pres. crescuta asupra proem osoase
limiteaza mobilitatea mb. sup. la zona de contact cu salteaua
Se vor stabili impreuna cu studentii pozitiile derivate ale decubitului nu numai prin modif. bazei
de sprijin, ci si prin modificarea celorlalti parametri.
Se vor exemplifica practic.

2.pozitia funamentala asezat

avantaje : baza de sustinere suficient de mare,
- reducerea riscului instalarii unor deformari la nivelul coloanei vertebrale
- posibilitati mai bune de folosire a bratelor,
- dispunerea simetrica a greutatii corporale,
- posibilitatea mentinerii capului si trunchiului pe verticala cu mai multa usurinta,
- pozitie comoda si odihnitoare, a carei mentinere se realizeaza cu consum energetic
scazut
dezavantaje- statul prelungit duce la low back pain

se stabilesc poz. derivate

3poz. fundamentala in genunchi

avantaje pozitie cu baza mare de sustinere,
- pozitie in care stabilitatea corpului este mai buna spre posterior, centrul de greutate
proiectandu-se direct pe suprafata de sprijin,
- pozitie in care trunchiul inferior si pelvisul se pot mobiliza cu usurinta.
dezavantaje- mentinerea pozitiei este incomoda
se stabilesc derivatele impreuna cu studentii:

4.pozitia fundamentala in ortostatism

Descrierea pozitiei
avantaje asigura normalizarea tonusului postural, mai ales prin stimularea musculaturiii
bazinului, trunchiului, bratelor, gambelor si picioarelor;
- stimuleaza extensia bazinului si aliniamentul trunchiului, oferind conditii optime
pentru mers;
- asigura formarea imaginii corporale in conditii statice si dinamice, intarind
increderea in fortele proprii;
 - largeste orizontul vizual asupra mediului inconjurator.
dezavantaje-pozitia cu cea mai mica baza de sustinere

se stabilesc cu studentii derivatele pozitiei fundamentale stand si se exemplifica practic

5. pozitia fundamentala atarnat

avantaje :
- corectarea deficientelor vertebrale
dezavantaje ;
- e nevoie de supraveghere a P
- mentinerea pozitiei impune efot mare
- blocheaza resp. in inspir
- stanjeneste circulatia
se stabilesc derivatele

6. pozitia fundamentala cu sprijin in maini

avantaje:
-dezvolta forta la nivelul musculat. abd. si spate
dezavantaje
- solicita un nivel mai ridicat de forta

Curs 3-5 Posturarea bolnavilor in afectiuni respiratorii, cardiovasculare, locomotorii (6

ore)

Noţiunea de postura este concretizată prin impunerea în scop terapeutic a unei atitudini
corective.
Posturile asigură aşadar realizarea a două obiective de bază:
- unul sedativ. concretizat prin posturi antalgice destinate să reducă sau să suprime durerea;
- celălalt morfologic, prin care se urmăreşte prevenirea şi, după caz, corectarea retracţiilor
musculo-tendinoase.
A. Posturile antalgice
Posturile antalgice sunt poziţionări pasive, adoptate de către pacient în mod spontan, pentru a
suprima durerea. La aceste posturi pacienţii recurg în perioadele dureroase din timpul puseurilor
evolutive, cu scopul de a le preveni sau de a reduce durerea, postura aleasă de către pacient fiind
in funcţie de natura şi localizarea durerii.
Durata de menţinere a posturii antalgice este de la câteva ore până la câteva zile.
B. Posturi/e corective
Posturile corective sunt utilizate cu scopul de a redobândi mobilitatea pierdută, fiind indicate în
redori ale părţilor moi periarticulare : muşchi, aponevroze, tendoane, indiferent dacă sunt sau nu
însoţite de retracţii.
1. Posturile autocorective
Sub raportul scopului pentru care sunt recomandate, posturile autocorective pot fi :
- Posturi de redresare a poziţiei corpului, ca urmare a conştientizării deficienţei şi a dorinţei de a
se corecte.
în această direcţie, aparţinătorii şi familia au un rol deosebit în privinţa atenţionării asupra
poziţiei corpului şi a segmentelor, a modului în care se deplasează, atitudinile pe care le adoptă in
anumite momente etc, toate acestea constituind semnale pentru conştientizarea unei posturi
corecte.
-Posturi specifice. în aceste situaţii pacientul este poziţionat de o manieră deosebită, adesea deloc
confortabilă - de exemplu, postura recomandată in cazul discopatiilor lombare, în care pacientul
este poziţionat în decubit dorsal, genunchii flectaţi. cu o pernă sub coapse, iar sub cap şi trunchi
perne suplimentare, in aşa fel încât unghiul format de planul coapselor şi cel a! abdomenului să
fie cuprins între 120 şi 150°, realizându-se aşa-numita „poziţie de suprarepaus
In algiile vertebrale joase, în funcţie de regiunea afectată, se intervine pentru reeducare posturală
din poziţia de decubit dorsal, cu coapsele şi genunchii flectaţi, plantele sprijinite pe perete sau pe
sol, poziţia din care se apropie regiunea respectivă de planul de sprijin (pat sau sol). Prin acest
exerciţiu se urmăreşte redresarea curburilor şi degajarea articulaţiilor intervertebrate pentru a
pune discul în repaus.
Se folosesc şi poziţiile aşezat sau stând cu spatele la perete, pentru redresarea coloanei
vertebrale.
2. Posturile susţinute
Pacientul adoptă o postură corectivă, dar nu poate menţine rectitudinea regiunii lombare sau
dorsale, sau pe cea a membrelor superioare şi inferioare, ceea ce impune utilizarea uiinr mijloace
ajutătoare pentru susţinerea acestor posturi.
In acest sens, de strictă necesitate sunt mijloace cum ar fi : saci cu nisip, benzi elastice, scripeţi
cu contragreutăţi, perne mici şi dure, suluri, cordaje etc.
Acest inventar poate fi completat şi cu unele amenajări la nivelul patului, cum ar fi
• introducerea unei planşete sub saltea, pentru a asigura rectitudinea coloanei vertebrale ;
- un montaj de tracţiune-suspensie la pat numit rec sau trapez ;
• utilizarea patului basculant
Folosirea acestui mic inventar obligă pacientul să cunoască : pozitia corectă ce trebuie adoptata ;
modul de utilizare a acestor mijloace ; durata de timp cat pot fi menţinute, efectele ce se obtin
prin utilizarea lor.
3. Posturile fixate sau de imobilizare
în cazul in care un segment corporal sau chiar întregul corp trebuie menţinut o anumită perioadă
intr-o stare de imobilizare temporară sau într-o poziţie corectivă, se aplică un aparat special.
Prin aplicarea acestor dispozitive şi amenajări, pacientul nu mai are posibilitatea de a mobiliza
articulaţia respectivă sau de a deplasa voluntar segmentul supus imobilizării,. In această situaţie,
pentru a evita consecinţele imobilismului prelungit, sunt indicate contracţiile izometrice.
Realizarea practică a imobilizării se face prin : aparat gipsat, materiale sintetice sau metale
uşoare, corsete, aţele, orteze.
Imobilizările sunt utilizate pentru consolidarea fracturilor, luxaţiilor, entorselor şi, cu totul
excepţional, pentru corectarea devierilor osoase din timpul perioadei de creştere şi dezvoltare a
copiilor şi adolescenţilor.
C. Posturile de facilitare
Pentru a facilita un proces fiziologic dereglat de boală, poziţionarea corpului se constituie intr-un
procedeu cu mare valoare terapeutică.
Posturările cu cea mai largă aplicabilitate sunt în afecţiunile aparatelor respirator, circulator şi
biliar.
Posturile in afecţiuni ale aparatului respirator
Observând bolnavii bronhopulmonari, se constată că, intuitiv, unii dintre aceştia adoptă în
anumite momente mai dificile (criză de dispnee, chinte de tuse) unele poziţii particulare ale
trunchiului şi chiar ale întregului corp, poziţii care le uşurează starea de disconfort respirator.
Posturarea are un rol important in cadrul tratamentului unui pacient respirator, indiferent de
gravitatea stării clinice, de la dispneici de gradul V, care nu pot părăsi patul, până la bolnavul
care încă îşi continuă munca obişnuită.
De fapt există 2 mari categorii de posturi:
A. Posturile facilitatoare ale respiraţiei,
B. Posturile de drenaj a secretiilor bronsice
Regulile drenajului de postură
Tehnicile de aplicare a drenajului postural sunt diverse. Insă, deşi nu prea sunt agreate de
pacienţi, se impun prin rezultatele obţinute. Sunt situaţii când, datorită asocierii la afecţiunile
pulmonare şi a altor maladii (insuficienţă circulatorie, hipertensiune, operaţii recente etc),
pacienţii nu pot beneficia de efectele posturării (Sbenghe, 1981).
1. Este de preferat ca la pacienţii cu fenomene obstructive să se administreze înainte cu
10-15 minute un bronhodilatator .
2. Drenajul se face înainte de masă, preferabil dimineata .
3. Totodata, inainte de drenaj postural, se indica exercitii de relaxare asociate cu
respiratii de tip diafragmatic din pozitia de decubit dorsal pe o durata de 3-5 minute .
4. Drenajul se execută o dată sau de 2-3 ori pe zi, în funcţie de necesitate
5. Un drenaj al întregului plămân nu trebuie să dureze mai mult de 30 de minute, în care
timp se va trece prin câteva poziţionări mai importante pe o durată de 5-10 minute
fiecare. Zonele cele mai încărcate se drenează primele.
6. După fiecare poziţie, pacientul va respira de câteva ori profund, apoi va tuşi de
câteva ori încercând să expectoreze. Prezenţa paharului pentru expectoraţie are şi un
bun efect psihic.
7. La sfârşitul fiecărei posturari, timp de aproape 1-2 minute., asistentul va executa
tapotări deasupra segmentului drenat sau vibraţii, manuale sau cu aparatul de
vibromasaj. În anumite situaţii, asistentul execută vibrarea-scuturare a întregului
torace. Se pare că, pentru sputele vâscoase, groase este de preferat percuţia
(tapotarea) toracelui, iar pentru sputele subţiri, fluide, vibraţia. Mulţi autori aplică 1/2
minut percuţia, apoi 1/2 minut vibraţia. După drenaj, se recomandă aerosoli cu
antibiotice, antifungice, glucocorticoizi etc.
8. Poziţiile declive sunt contraindicate persoanelor în vârstă, ateroscleroticilor,
hipertensivilor şi celor cu insuficienţă cardiacă. în această situaţie se adoptă poziţii
care favorizează drenajul, dar fără a determina apariţia unor complicaţii.
9. Când drenajul nu se poate aplica în bune condiţii, se apelează la tehnica de aspiraţie
bronşică.
Posturile in afectiunile cardiovasculare
-Pacientii cu IMA tb sa ramana imob la pat , pana la trecerea instabilitatii clinice
Pacientilor cu atsc obliteranta a mb. inf. li se aplica metoda Burger, ciclul din gimn. B. se repeta
de 4-6 ori consecutiv
-In tulb cv. hipokinetice se recomanda ca inainte de provocarea reactiei de adaptare circ. La
ortostatism, sa se faciliteze drenarea circ. venoase de la niv. mb. inf. prin posturarea pac. In dd.
cu picioarele intinse, calcaiele sprijinite pe un perete, coapsele flectate la 90 grade fata de
trunchi. Aceasta este mentinuta 3 min.
- in cazul flebitelor, posturarea este in dd. Cu picioarele plasate la 20-30 cm. mai sus decat planul
patului
Posturile in afectiunile aparatului digestiv
In cazul afectiunilor aparatului digestiv, tratamentul prin mijloace kinetoterapeutice va fi
intotdeauna dublat de un tratament igieno-dietetic si medicamentos.
De asemenea, se va apela la mijloace kinetice specifice, numai dupa stabilirea
diagnosticului de certitudine, confirmat clinic si paraclinic de medicul specialist.
Mijloacele kinetice specifice, folosite in afectiunile aparatului digestiv, sunt reprezentate de
gimnastica abdominala si respiratia diafragmatica .
In functie de afectiunea digestiva se prefera anumite pozitii din care sa se execute
exercitiile specifice.
Astfel, in diskineziile biliare, pozitia de electie pentru efectuarea exercitiilor este pozitia de
decubit lateral drept.
Aceasta reprezinta, practic, o postura de drenaj biliar.
Un foarte bun efect colecistokinetic( de eliminare a bilei din vezicula biliara) revine
respiratiei diafragmatice.

Posturile in afectiunile neurologice

In hemiplegie, tratamentul postural este esenţial în direcţia asigurării condiţiilor pentru
reeducarea motilităţii active, dar - neapărat - să fie instituit precoce, încă din faza acută, cu braţul
în uşoară abducţie, antebraţul în extensie, degetele în extensie, membrul inferior este menţinut
întins cu laba piciorului în unghi drept sau chiar în dorsiflexie (Albert, 1969).
Pe parcursul zilei, se recomandă alternarea poziţiei de decubit dorsal cu cea de decubit lateral
pe partea sănătoasă, la fiecare 2 ore.
E de preferat ca partea hemiplegica sa fie sub influenta stimulilor de orice tip 24 ore din 24.
De aceea, putem afirma ca posturarea hemiplegicului incepe odata cu aranjarea camerei
pacientului si pozitia lui in camera, in asa fel incat acesta sa primeasca un maximum de inputuri
de partea afectata.
Incarcarea partii paralizate este cea mai eficienta modalitate de normalizare a tonusului,
avand efect facilitator in caz de flaciditate si inhibitor in caz de spasticitate. De asemenea,
asigura un aport de informatie senzoriala prin intermediul proprioceptiei.
Ca urmare, are efect in imbunatatirea constientizarii partii afectate crescand increderea
pacientului in fortele proprii.
Incarcarea se va face printr-o serie de tehnici, dintre care amintim posturarea hemiplegicului
in decubit lateral pe partea paralizata.
Posturarea în decubit lateral pe partea paralizata se realizează astfel:
- spatele paralel cu marginea patului,
- capul se plaseaza pe perna , evitand hiperextensia coloanei cervicale,
- umarul in antepulsie completa si in rotatie externa,
- antebratul in supinatie,
- membrul inferior afectat usor flectat, talpa in flexie de 90 de grade,
- membrul inferior sanatos ridicat pe o perna, usor flectat.
Posturarea in decubit lateral pe partea sanatoasa se aseamana cu posturarea anterioara , cu
unele mici deosebiri:
- membrul superior paralizat este sprijinit pe o perna,
- membrul inferior paralizat cu soldul in flexie, genunchiul in flexie, in sprijin pe perna
- glezna si piciorul sustinute pentru a nu favoriza inversia.
 Posturarea in decubit dorsal se realizeaza cu gâtul şi trunchiul în extensie, folosind un sul mic
plasat sub ceafă, cu membrul superior plegic plasat în abductie si rotatie externa, cot extins,
antebrat supinat, pumn in extensie, police abdus, un sul sub hemibazin , membrul inferior
afectatcu un sul sub zona poplitee, talpa in flexie de 90 de grade, membrul inferior sanatos in
pozitie neutra.(figura ).
Posturarea în decubit ventral se realizează cu braţul în abducţie peste 90 °, cotul în flexie,
antebraţul în pronaţie, iar în mână se ţine un sul .

Curs 6-8: Manevrarea bolnavilor (6 ore)

Continutul tematicii
. Manevrele reprezinta suma actiunilor executate de catre KT, pin care pozitioneaza pacientul în
concordanta cu scopul terapeutic urmarit.
În acest sens, manevrele au ca obiectiv:
· pregatirea pacientului pentru actiuni pe plan psihic si comportamental
· adaptarea pozitiei corpului si a segmentelor la cerintele pIanului terapeutic
- asigurarea comunicarii si cooperarii dintre KT si pacient în timpul aplicarii terapiei prin
miscare.
Daca pacientul prezinta unele particularitati: exces ponderal, sechele posttraumatice, aparat
gipsat etc., KT trebuie sa solicite ajutor din partea unui coleg pentru a efectua o manevra corecta,
eficienta si sigura pentru pacient, dar si pentru sine.
Valoarea unei manevre corecte si sigure este pusa în evidenta prin:
informarea pacientului asupra modului în care urmeaza sa se actioneze asupra corpului sau
numai segmentar;
utilizarea tipurilor de prize si contraprize corespunzatoare actiunilor planificate
plasarea KT în functie de actiunile ce urmeaza sa fie efectuate împreuna cu pacientul;
pregatirea corespunzatoare a locului de efectuare a manevrelor.
Intoarcerile sunt manevre efectuate de catre KT numai atunci când pacientul nu le poate executa
singur
Intorcerea din decubit dorsal în decubit lateral
-Pacientul: în decubit dorsal, cu bratele încrucisate pe trunchi, genunchiul stâng flectat, cu planta
pe pat.
- Kt este plasat în lateral, P pe fesa stânga, CP cuprinde umarul stâng.
- Actiunea: tractiunea simultana a bazinului si a umarului pâna ce pacientul ajunge În decubi
lateral, cu genunchiul stâng pe suprafata patului.
-Indicatii metodice: se atentioneaza pacientul asupra actiunii ce urmeaza a fi efectuata; se
resuceste capul spre directia de intoarcere, actiunea trebuie sa fie efectuata fara bruscari, cât mai
lent posibil; se solicita pacientului sa-si orienteze
atentia asupra miscarilor executate de KT.
Nota: priza si contra priza sunt plasate În functie de sensul Întoarcerii, spre dreapta sau spre
stânga.
Întoarcerea din decubit dorsal în decubit ventral
~ Pacientul: în decubit dorsal, cu bratul stâng asezat pe piept si mâna dreapta pe ceafa, cotul mult
ridicat, piciorul stâng în adductie asezat peste cel drept.
- KT este plasat în lateral, P pe fesa stânga, CP cuprinde umarul stâng.
-Actiunea se desfasoara În doua etape:
a) se aduce pacientul În decubit lateral, moment În care piciorul stâng ia contact cu patul, se
Întinde si se departeaza de piciorul drept; În acelasi timp, bratul stâng se plaseaza pe pat, dus
usor În lateral, iar bratul drept se Întinde in prelungirea
corpului;
b) se continua Întoarcerea pâna se ajunge in decubit ventral, bratul drept se duce prin lateral
lânga corp, iar capul se rasuceste În directia kinetoterapeutului.
- Indicatii metodice: Intoarecerea secventionala are avantajul ca permite pacientului sa participe
constient la actiune; se acorda atentie coordonarii dintre brate si picioare mai ales pozitionarii
corecte a cestora, pana se ajunge in d.v. ;se intercaleaza ex de respiratie
Ridicarile si deplasarile
Sunt procedee de manevrare a bolnavilor care, în mod involuntar, au alunecat pe planul patului
spre partea de jos sau dupa ce au fost ajutati sa se aseze pe masa de lucru sau pe
hancheta si trebuie ajutati sa se ridice si sa se deplaseze, pentru a obtine o pozitie mai buna
pentru executareamobilizarilor pasive.
Ridicarile si deplasarile pot fi executate, dupa caz, de catre unul sau doi KT.
1. RIdicare si deplasare cu tractiune
~ Pacientul: în decubit dorsal, genunchii flectati, plantele pe suprafata de sprijin; bratele îl
cuprind pe KT astfel: un brat pe sub axila, plasat pe spate, iar celalalt, prin fata , este plasat pe
umar, degetele sunt înclestate la nivelul gâtului în regiunea
cervicala.
-KT este plasat în lateral, usor aplecat spre înainte, pentru a facilita sa fie cuprins de catre
pacient, palmele asezate pe planul patului cât mai în fata, iar picioarele sunt fandate.
-Actiunea: la comanda, pacientul impinge În picioare si trage de brate, timp În care KT,prin
Îndreptarea trunchiului,ÎI idica si îl deplaseaza pe pacient spre Înainte.
- indicatii metodice: se atentioneaza pacientul asupra unor elemente: sa mentina capul ridicat fata
de planul patului, sa încordeze trunchiul la comanda "si", sa-l informeze pe KT daca nu are forta
necesara pentru a mentine degetele jnclestate sau daca nu poate împinge în picioare.
KT executa deplasarea spre înainte o data cu trecerea greutatii de pe piciorul din spate pe cel din
fata, care este fandat.
2. Ridicare si deplasare cu ajutor simplu
~ Pacientul: în decubit dorsal, genunchii flectati, plantele pe planul patului si bratele
încrucisatepe piept.
- KTeste plasat în lateral,în fandare,P pe fese, CP,pe sub ceafa,cuprinde umarul opus.
-Actiunea:la comanda, pacientul impinge in picioare,iar KT il ridica si il impinge spre
inainte,timp in care trece greutatea de pe un picior pe celalalt.
-Indic. Metodice; pacientul trebuie sa aiba capul ridicat de pe planul patului, sa inspire inainte de
a incepe actiunea si sa expire la terminarea ei; sa-i sesiseze kt-ului eventualele situatii anormale
- nota: pentru a stimula executia unei miscari kt foloseste o comanda sonora : hai acum, si!
3. Ridicarea si deplasarea cu doua ajutoare
-pacientul- in d.d. picioarele flectate de la nivelul genunchilor, bratele incrucisate pe piept.
- kt sunt plasati in lateral de o parte si de alta a patului sau mesei de lucru; se apuca reciproc de
mâini pe sub gemmchii pacientului iar cu celalalt brat plasat pe omoplatii pacientului; picioarele
sunt fandate.
-Actiunea la comanda „si”pacientul este ridicat si deplasat spre înainte.
- Indicatii metodice; procedeul se utilizeaza atunci când pacientul este supraponderal sau cand se
face trecerea de pe masa de lucru în fotoliul rulant; priza de la nivelul omoplatilor poate fi: prin
apucarea reciproca la nivelul pumnului, prin sistemul in carlig sau prin intermediul unei benzi
late.
4. Ridicare si deplasare laterala
-Pacientul: in dd. cu bratele încrucisate pc piept
-Kt este plasat in lateral, cu picioarele fandate spre inainte
-Actiunea; ridicarea si deplasarea se executa in 3 timpi-
- kt plaseaza o mana sub cap, cealalata la niv. Omoplatilor
La comanda si ridica si trage partea sup. a corpului spre sine
- kt plaseaza o mana la niv gleznelor, cealalta la mijlocul gambelor
La comanda „si” ridica si trage mb. Inf. spre sine
- Kt plaseaza o mana pe reg. Lombara, cealalta pe zona sacrata
La comanda „si” ridica si trage bazinul spre sine
-Ind. metodice:se atentioneaza pacientul sa nu incerce sa-l ajute, intrucat apar miscari
contradictorii, Pacientul este sfatuit sa lase corpul relaxat, pentru a facilita deplasarea
secventionala; acest procedeu este utilizat cand pacientul ste supraponderal, intercaleaza ex. de
respiratie
Ridicarea în așezat la marginea patului din decubit lateral
Ridicarea în așezat la marginea patului din decubit lateral este o manevră care, ca și
celelalte, se face pornind de la o anumită poziție a pacientului, dar și a kinetoterapeutului.
Poziţia pacientului : în decubit lateral, cât mai aproape de marginea patului, genunchii
plasați în afara planului patului, mâna liberă plasată pe umărul kinetoterapeutului, cealaltă pe pat,
cu degetele în abducție, plasată înaintea picioarelor.
Poziţia kinetoterapeutului : plasat în fată, în fandare laterală, cu antebraţul sprijină umărul, cu
palma omoplatul pacientului, iar cu cealaltă mână plasată pe coapsa pacientului.
La comandă, pacientul deplasează picioarele în afara planului patului, concomitent cu
împingerea în mâna plasată pe pat, timp în care kinetoterapeutul trage de trunchi în sus și de la
nivelul coapsei spre în jos, pentru a ajunge în aşezat la marginea patului.
Odată obţinută poziţia şezând, se urmăreşte ca pacientul să redreseze poziția spatelui, să
mențină capul ridicat, iar privirea să fie orientată spre înainte.
Pentru menţinerea poziţiei de echilibru în aşezat, kinetoterapeutul îl va sfătui pe pacient să-şi
folosească membrul superior sănătos, plasând palma pe planul patului înapoi şi uşor în lateral, cu
degetele în abducție.
Menţionăm că această manevră poate fi executată doar de acei pacienţi cooperanţi și cu un
minim tonus al musculaturii.
Ridicarea în aşezat la marginea patului din decubit dorsal
Ridicarea în aşezat la marginea patului din decubit dorsal se execută astfel:
Poziţia pacientului: în decubit dorsal, cu membrele inferioare extinse, braţele încrucişate pe
piept.
Poziţia kinetoterapeutului : cu mâna dinspre pat se prinde bolnavul de spate, iar cealalată se
așază în regiunea poplitee.
Kinetoterapeutul va ridica trunchiul pacientului simultan cu rotirea picioarelor acestuia în
unghi de 90°. Pacientul se poate sprijini cu mâna pe braţul kinetoterapeutului.
Ridicarea în aşezat la marginea patului din decubit dorsal se poate efectua și cu doi
kinetoterapeuţi, cu menţiunea că un kinetoterapeut îl sprijină de spate, iar celălalt îi roteşte
picioarele, dar cu priza pe glezne.
Ridicarea din așezat la marginea patului în ortostatism
 Ridicarea din așezat la marginea patului în ortostatism se execută în felul următor:
Poziţia pacientului :așezat la marginea patului, cu picioarele atârnate, brațele ușor flectate
din cot, palmele pe marginea patului.
Poziţia pacientului: plasat în faţa pacientului, priza pe sub axilă cuprinde umărul opus,
contrapriza pe genunchiul pacientului, cu un picior sprijină genunchiul pe care a plasat
contrapriza , iar celălalt picior îl aşază cu planta în lateral.
Kinetoterapeutul îi va cere pacientului să deplaseze fesa de partea piciorului liber pâna ce
acesta din urmă ajunge pe sol, cu vârful sprijinit de piciorul kinetoterapeutului.
Când un picior al pacientului atinge podeaua, kinetoterapeutul ridică mâna de pe genunchiul
pacientului și o plasează sub axilă, concomitent cu schimbarea poziției piciorului (pe care o
așază în lateral).
Kinetoterapeutul solicită pacientului să alunece și cu cealaltă fesă, pentru a ajunge în poziția
de sprijin cu ambele picioare pe sol.
În ultima fază, îl ajută pe pacient să se desprindă de pat pentru a ajunge în ortostatism.
Pe parcursul tehnicii şi după ce a fost executată, e foarte important să urmăreşti faciesul
pacientului.
Se va sfatui pacientul să nu-și rețină respirația și să privească mereu inainte.
Ridicarea din așezat la marginea patului în ortostatism poate fi executată şi astfel:
kinetoterapeutul sprijină pacientul de sub axile, iar pacientul se sprijină pe umerii
kinetoterapeutului, genunchii acestuia din urmă fixează genunchii pacientului.
Ridicarea din așezat la marginea patului în ortostatism poate fi executată și de doi kinetoterapeuţi
Aceştia se găsesc de o parte și de alta a pacientului, mâna dinspre pacient sub axilă, iar
cealaltă sprijină spatele. Ambii kinetoterapeuţi vor fixa genunchii pacientului.

Curs 9-11 Transferul bolnavilor. Tehnici de transfer (6 ore)

Transferul
Transferul definește schimbarea poziției pacientului dintr-un loc într-altul , în funcție de
cerințele momentului.
Tipurile de transfer sunt utilizate în funcție de posibilitățile pacientului, de capacitatea sa de a
participa la acțiune, de etapa de evoluție a bolii.
Modalitățile de transfer sunt următoarele:
1. transferul pasiv, la care pacientul nu reacționează ;
2. transferul pasivo-activ, la care pacientul contribuie în anumite momente ale
acțiunii;
3. transferul activ-dirijat, la care kinetoterapeutul intervine numai în anumite
momente, pentru a susține unele acțiuni.
4. transferul activ sau autotransferul se realizează de către pacient după indicații
precise și după o perioadă de antrenament.

Transferul pasiv de pe pat pe scaunul rulant

Înaintea transferului se va ține cont de următoarele măsuri pregătitoare:
- se ridică sprijinitoarele pentru picioare;
- se scot sprijinitoarele pentru brațul din partea în care se face transferul
- se blochează roțile;
- se poziționează scaunul rulant în lateral, paralel cu lungimea patului.
 - kinetoterapeut se va plasa în spatele pacientului, va trece antebrațele pe sub axilele
pacientului și va încleșta degetele pe pieptul acestuia din urmă.
- Cel de-al doilea kinetoterapeut se va plasa în fața pacientului și va prinde
membrele inferioare ale pacientului sub spațiul popliteu.
Prin mișcările simultane ale celor doi kinetoterapeuți, pacientul este plasat pe scaunul rulant.
Prin intermediul acelorași prize și mișcări, pacientul poate fi transferat și din scaunul rulant pe
pat .
Acest tip de transfer se utilizează la pacienții neurologici.
Transferul de pe pat pe scaunul rulant cu doi kinetoterapeuți se remarcă și în imaginile
următoare:
Transferul activo-pasiv de pe pat pe scaunul rulant
Se vor respecta aceleași măsuri pregătitoare pe care le întâlnim și la transferul pasiv de pe pat
pe scaunul rulant ( scaunul rulant este plasat paralel cu patul, cu roțile blocate și sprijinitoarele
pentru picioare și brațul din partea transferului îndepărtate).
Pacientul așezat pe pat, cât mai aproape de marginea acestuia, va poziționa mâna dinspre
scaunul rulant pe sprijinitoarea externă, iar mâna cealaltă, cu palma întinsă, o va duce prin spate,
cât mai aproape de marginea patului.
Kinetoterapeutul se va plasa în fața pacientului și va prinde membrele inferioare ale
pacientului de sub genunchi.
Prin mișcări simultane cu ale kinetoterapeutului, pacientul își va ridica trunchiul de pe planul
patului și il va transfera în scaunul rulant.
Kinetoterapeutul plasează picioarele pacientului pe sprijinitoarea de jos.
Transferul activo-pasiv de pe pat pe scaunul rulant este utilizat pentru a-i ajuta pe pacienții
care nu au control voluntar asupra trenului inferior.
Transferul activ de pe pat pe scaunul rulant
Cand pacientul execută singur transferul de pe pat pe scaunul rulant, acesta va ține cont de
pregătirile în vederea transferului și va proceda în felul următor:
- Se poziționează scaunul rulant paralel cu patul,
- Se plasează mâinile pacientului ca la transferul pasivo-activ de pe pat pe scaunul
rulant,
- Inițial, pacientul își transferă trunchiul în fotoliu, apoi apucă un picior de la nivelul
genunchiului și îl așaza lin pe sprijinitoarea pentru picioare
- Apucă al doilea picior și îl așază pe cealaltă sprijinitoare,
- Îndreaptă trunchiul, deblochează roțile și se poate deplasa în direcția dorită.
Pentru a reveni pe pat, pacientul execută aceleași mișcări, însă acțiunea va începe cu
deplasarea fiecărui picior pe planul patului și, în final, trunchiul.
Transferul prin pivotare ortostatică
Transferul prin pivotare ortostatică presupune că pacientul este capabil să ajungă în poziție
ortostatică și să pivoteze pe unul sau ambele membre inferioare.
În general, transferul prin pivotare ortostatică se poate aplica în următoarea patologie:
- Hemiplegie,
- Hemipareză,
- Reducerea generalizată a forței musculare,
- Tulburări de balans.
Transferul de pe pat pe scaun se desfașoară în următoarea succesiune:
1. Se aduce pacientul în șezând la marginea patului cu picioarele aplicate pe sol,
 2. Kinetoterapeutul ridică pacientul cu mâna plasată în regiunea scapulară sau în jurul taliei
și stabilizează fie piciorul și genunchiul afectat cu ajutorul propriului său genunchi și
picior, fie ambii genunchi,j
3. Pacientul este ghidat spre suprafața de transfer până când bazinul acestuia este orientat
spre suprafața scaunului,
Transferul de pe pat pe brancard
Transferul de pe pat pe brancard sau invers se poate face :
a) cu 2-3 persoane, de obicei trei așezate pe aceeași parte a patului, cu mâinile sub pacient:
- primul, cuprinde capul si umerii,
- al doilea, bazinul si trunchiul,
- iar al treilea membrele inferioare,
- se ridică bolnavul la semnal și se dau 1-2 pași înapoi.
Se creează un spațiu între pat și pacient, o altă persoană introduce targa.
b) Transferul se poate face și cu 2 persoane, cu ajutorul unui cearceaf, în cazurile în care
coloana nu trebuie să stea perfect dreaptă.
c) Transferul se poate face cu 1 persoană. când nu e contraindicată flexia coloanei vertebrale.
Condiția realizării acestui transfer este ca pacientul să aibă tonus muscular ( pacientul se
sprijină de gâtul kinetoterapeutului).

Curs 12–Transportul accidentatilor in pozitiile decubit si asezat; ghidajul mersului (2 ore)

Continut
Transportul pacientului este acțiunea de ridicare și transport a unui pacient dintr-un loc într-altul.
Transportul pacienților se face în funcție de mai mulți factori:
1. locul leziunii,
2. gravitatea leziunii,
3. număr de persoane existente,
4. mijloace existente la locul accidentului.
În funcție de mijloacele existente la locul accidentului, transportul se face :
1. fără mijloace ajutătoare
2. cu mijloace specializate.
3. cu mijloace improvizate .

Transportul pacientului: actiune de ridicare si transport a unui pacient dintr-un loc intr-altul
Reguli de baza pentru transport: in functie de starea pacientului si de afectiune putem adopta
unele atitudini:
1.transport in ortostatism, in cazul in care bolnavul se poate sprijini pe unul dintre mb. Inf.,kt se
asaza pe partea bolnavasi introduce umarul sub axila bolnavului cuprinzandu-l de mijloc.
Bolnavul trece mana dinspre partea bolnava, dupa umerii Kt-ului si se aprijina pe el
2. transportul in pozitia asezat se realizeaza de catre 2 persoane
a) scaun din 4 maini, pentru acei bolnavi care isi pot folosi mb. Superioare; Kt-utii isi pierd
artic. Mainii stangi cu mana dreapta, amandoi in acelasi fel
c ) scaun din 2 maini in cazul in care un bolnav nu-si poate folosi mb. Superioare, nici cele ale
mb. Inf. ;Astfel, trebuie sustinut; Cei 2 Kt-uti isi folosesc mainile analoage si se prind de
articulatia pumnului; Cu mainile libere sprijina bolnavul,unul de spate, altul de torace
3. Transportul in pozitia culcat: cu brancardul sau benzile portative( se asaza pe targa)
- pe teren plan deplasarea se face cu capul bolnav in directia de mers,
- la coborare- cu picioarele in directia de mers capul va fi mai sus, iar daca aluneca coboara
picioarele , nu capul
- la urcare cu capul inainte
4. Alte modalitati de transport:
a)transportul pe spatele Kt-ului: daca pacientul nu poate folosi mb. Inferioare, dar este constient
si isi poate folosi mb. Superioare: se asaza coapsele bolnavului pe soldurile Kt-ului care trece
antebratele pe sub genunchi si se prinde de maini; iar bolnavul se sprijina pe umerii si pe pieptul
kt-ului
b) transportul pe umerii Kt-ului in cazul in care pacientul si-a pierdut cunostinta:corpul
pacientului este cu fata in jos pe unul din umerii Kt-ului, astfel incat capul si membrele
superioare atarna de partea anterioara, iar mb. inferioare posterior; Kt sprijina picioarele si
membrele superioare

Ridicarea si asezarea pe targa

-se realizeaza prin 2 procedee:
1. a) culesul din lateral: e nevoie de 4 persoane
- 3 persoane se asaza in rand intr-un genunchi pe una din partile laterale ale bolnavului;
- se apleaca simultan cuprinzand: primul, capul si umerii, al doilea, bazinul si trunchiul, al treilea
membrele inferioare, iar al patrulea introduce targa dedesubt.
- bolnavul este ridicat, adus pe genunchiul liber
- apoi, cei trei depun bolnavul pe targa.
b)culesul de sus( puntea olandeza) in care 3 persoane se asaza unul in spatele celuilalt cu fata
spre fata bolnavului; un picior este trecut peste bolnav, putand ridica pe orizontala cat cuprinde
spatiul dintre picioare sustinerea are loc ca la tehnica precedenta( primul reg cervicala, etc)

Curs 13. Reeducarea ambulației cu mijloace de asistență pentru mers - mers între bare paralele,
mers cu cadrul, cu cârjele, ghidajul mersului.(2 ore)
Mersul este o deprindere motrică prin care se realizează în mod obișnuit locomoția.
Mersul reprezintă o succesiune de mișcări alternative executate în același fel, prin care membrele
inferioare își asumă, pe rând, funcția de suport și de propulsor al corpului.
Ca activitate motorie voluntară, mersul se învață, se perfecționează treptat pentru a permite deplasarea
automată, stereotipă (mișcare cu randament maxim și cu cel mai economic consum energetic) și în totală
independență față de mediu.
Aceasta presupune adaptarea morfologică a aparatului locomotor și coordonarea perfectă a mișcărilor
membrelor și ale întregului corp.
Mersul constă din dezechilibrări și reechilibrări permanente, prin care corpul se adaptează suprafeței
de sprijin și mediului înconjurător.m
Reeducarea mersului la bolnavii cu diferite afecţiuni posttraumatice
Mersul reprezintă condiția finală de realizat în programul recuperator al oricărui traumatism al
membrului inferior.
Astfel, mersul este pregătit de tot ceea ce se execută pentru a atinge obiectivele recuperatorii ale
tipului lezional implicat.
Exercițiile de reeducare a mersului încep, în primul rând, cu perioade de adaptare la ortostatism.
Adaptarea la ortostatism capătă la vârstnici o importanță deosebită.
Când stațiunea în picioare este posibilă fără tulburări de echilibru, se începe mersul.
Mersul se reeducă și se realizează prin mai multe tipuri .
Mersul fără sprijin pe membrul inferior afectat este des întâlnit în prima etapă de recuperare a
traumatimelor membrelor inferioare.
Mersul se va face cu ajutorul cadrului de mers sau al cârjelor. Pacientul este învăţat să meargă cu cârje
în felul următor:
o sprijin pe membrul sănătos,
o cârjele se duc în faţă,
o membrul afectat se duce în față între cârje, fără încărcare (atinge doar solul),
o se trece greutatea corpului pe cârje prin balansarea în faţă a acestuia ,
o membrul inferior sănătos (eliberat de greutatea corpului) se trece printre cârje și se
spijină pe sol înaintea cârjelor , concomitent cu trecerea greutăţii corpului de pe cârje
pe membrul sănătos.
După ce pacientul s-a obişnuit cu cârjele, timpii b și c se fac simultan.
În această fază a mersului fără sprijin pe membrul inferior afectat se va ține cont de câteva aspecte
dintre care amintim:
- piciorul membrului afectat nu stă în aer, ci se aşază pe sol în sprijin virtual ( o dovadă a
neîncărcării membrului afectat este procedeul prin care așezi sub picior un carton sau un ziar
pe care kinetoterapeutul îl poate trage ),
- distanța între pași să fie egală și constantă( de obicei lungimea unui picior și jumătate),
- atacul solului cu piciorul afectat, deşi este relativ mimat, să se facă corect prin talon, apoi
rularea şi părăsirea solului prin vârf, etc.
Pacientul va fi învățat să urce și să coboare o scară.
Se urcă cu membrul sănătos, apoi cârjele şi membrul afectat sunt aduse pe aceeaşi treaptă.
Se coboară cu cârjele şi membrul afectat şi apoi este adus piciorul sănătos pe aceeaşi treaptă. n
Mersul cu încărcare a membrului afectat se reia treptat, în funcţie de tipul lezional.
Uneori este precoce, ca în protezele de şold cimentate, alteori după o lună și jumătate sau două luni,
ca în luxaţii de șold sau după 90 zile, ca în fracturi.
Aceste momente nu înseamnă reluarea sprijinului 100 % ci doar începutul acestuia cu un procent de
8-10 % din greutatea corpului pacientului. Acest procent reprezintă greutatea proprie a membrului
inferior.
Pentru ca pacientul să-și dea seama cât încarcă, se poate proceda în felul următor:
- Se așază pacientul cu membrul inferior afectat pe un cântar, sprijinul pe membrul sănătos
făcându-se alăturat, la aceeași înălțime cu cel bolnav.
- Membrul afectat apasă pe cântar până ce acul indică greutatea corespunzătoare de 8-10 %
din totalul greutăţii corpului,
- Exerciţiul se repetă de 3 – 4 ori pe zi până când pacientul capătă conştiinţa valorii acestei
încărcări pe care o va utiliza în mersul cu cârjele sau cu cadrul de mers.
Treptat, se va crește procentul de încărcare la 10-15-20 % etc. din greutatea corpului, orientându-ne
după dureri, timpul scurs de la accident sau interventie, tipul leziunii și tipul contenției.
Pe perioada acestei încărcări se va performa și mersul în apă, în bazine, cu sprijinul unei mâini pe
bară.n
Mersul în baston începe cînd pacientul a ajuns la o încărcare de aproximativ 50 % și pelvisul nu mai
basculează (semnul Trendelenburg) datorită insuficienței abductorilor.
Bastonul se ţine în mâna opusă membrrului afectat şi se deplasează împreună.
Încărcarea în continuare se gradează slăbind sprijinul mâinii pe baston. Există bastoane
dinamometrice care înregistrează presiunea mâinii.
Uneori, mersul cu sprijin în baston se va păstra toată viaţa.
Reeducarea mersului cere o serie de orteze ajutătoare și
Exercitii pregatitoare
 1. Se ridica mai intai o mana de pe cadru, apoi alternativ cealalta mana pana cand vom
putea sa le ridicam pe ambele
2. se ridica un picior, se duce inainte si apoi se aduce la loc: la fel se procedeaza si cu celalat
3. aplecari laterale si torsiuni slabind treptat sprijinul in brate
4. reeducarea mersului
A) prin pasi alternanti- in patru timpi; timpul A-carja stanga, B- piciorul drept, C e carja
dreapta, in timp ce D e piciorul stang
in doi timpi( carja dr. – picior stg
carja stg –picior dr)
B) cu pasi tarsiti- stabil, putin obositor; Se avanseaza cu carjele(concomitent sau pe rand,
sau cu cadrul, apoi se tarsesc picioarele pe sol pana in dreptul carjelor, respectiv cadrului
sau putin in fata lor
C) mersul cu pendulare –se duc ambele carje inainte, greutatea corpului transferandu-se prin
intermediul bratelor pe carje, apoi prin balans ambele membre inferioare sunt aruncate
inaintea carjelor, picioarele pierzand contactul cu solul(este un mers cu stabilitate mai
mica, dar mai rapid)
Deoarece la vârsta a treia se intalneste des necesitatea de a folosi materiale de sprijin în timpul
mersului si ortostatismului prelungit, iata cum se calculeaza lungimea carjelor

Curs 14 . Recapitulare și evaluarea cunoştinţelor dobândite