DIRECŢIA GENERALĂ DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI

PROTECŢIA COPILULULUI IALOMIŢA

KINETOTERAPIA
IMPORTANŢA KINETOTERAPIEI ŞI METODE DE RECUPERARE ÎN
CELE MAI IMPORTANTE AFECŢIUNI

Kinetoterapeut,

MECU ELENA GABRIELA

SLOBOZIA
 2009

Kinetoterapia se defineşte ca terapie prin mişcare efectuată prin programe

de recuperare medicală care urmăresc refacerea unor funcţii diminuate sau
creşterea nivelului funcţional în diverse suferinţe. Kinetoterapia este o formă
terapeutică individualizată care, plecînd de la programe de exerciţii fizice statice şi
dinamice, se poate folosi în programele terapeutice profilactice (de prevenire),
curative şi de recuperare. Astfel, kinetoterapia îşi găseşte aria de utilizare în cele
trei secţiuni de asistenţă medicală, putându-se descrie:

1. kinetoterapia profilactică ce cuprinde totalitatea metodelor şi

mijloacelor de realizare a tratamentului prin care se urmăreşte: menţinerea unui
nivel funcţional satisfacator, creşterea nivelului funcţional (profilaxie primară sau
gimnastică de întreţinere, plimbări, jogging, gimnastică aerobică, pentru menţinerea
stării de sănătate), aplicarea unor programe de prevenire a agravării sau de apariţie
a complicaţiilor în unele boli cronice (profilaxie secundară);

2. kinetoterapia de tip curativ care se asociază cu sectorul de tip

profilactic şi de recuperare;

3. kinetoterapia de recuperare reprezintă secţiunea cea mai importantă în

programul de recuperare medicală şi urmăreşte prin intermediul unor programe de
exerciţii fizice: refacerea funcţiilor diminuate, creşterea nivelului funcţional,
realizarea unor mecanisme compensatorii în situaţii de readaptare funcţională (în
cazul în care, de exemplu, un anumit muşchi este afectat ireversibil, se încearcă
tonifierea altor muşchi care îi preiau parţial funcţiile, în scopul realizarii mişcării în
limite acceptabile).
 În cele ce urmează vă voi prezenta câteva din răspunsurile la întrebările pe
care şi le pune oricine atunci când aude de kinetoterapie şi kinetoterapeut:

Care sunt obiectivele urmărite în tratamentul prin kinetoterapie?

Obiectivele generale urmărite în tratamentul prin kinetoterapie sunt:
- refacerea forţei musculare şi creşterea rezistenţei musculare;
- creşterea şi adaptarea capacităţii de efort;
- ameliorarea funcţiei de coordonare, control şi echilibru a corpului;
- formarea capacităţii de relaxare;
- corectarea posturii şi aliniamentului corpului;
- creşterea mobilităţii articulare;
- reeducarea respiratorie;
- reeducarea sensibilităţii.

În ce afecţiuni se poate recomanda recuperarea medicală prin

kinetoterapie?
Există o gamă foarte largă de afecţiuni pentru care recuperarea medicală
prin kinetoterapie este specifică şi absolut necesară. Astfel, kinetoterapia ajută la
tratarea următoarelor:
- afecţiunile aparatului locomotor (ortopedice şi posttraumatice);
- afecţiunile reumatice (spondilita, poliartrita reumatoidă, artrita,
reumatisme degenerative, reumatismul ţesutului moale);
- afecţiunile neurologice (accidentele vasculare cerebrale, traumatismele
coloanei vertebrale, boli degenerative şi inflamatorii ale sistemului
nervos, sindroame neurologice);
- afecţiunile aparatului cardio-vascular;
- afecţiunile aparatului respirator;
- afecţiunile neuropsihice;
- afecţiunile metabolice (obezitatea);
- maladiile congenitale (distrofia neuro-musculară, luxaţia congenitală de
şold, tetraplegia) etc.

Care sunt principiile kinetoterapeutice în cazul scoliozei şi cifozei?

 Scolioza este o deviaţie a coloanei vertebrale formată din una sau mai multe
curburi, ce apare iniţial în plan frontal, apoi fiind însoţită de rotaţia vertebrelor.
Scoliozele pot fi de mai multe tipuri: scolioza C stînga, scolioza C dreapta şi
scolioza cu mai multe curburi. Aceste deviaţii ale coloanei vertebrale pot fi de
natura funcţională, adică acele scolioze prin deprindere care au o evoluţie lentă şi
este păstrată mobilitatea coloanei vertebrale, scoliozele profesionale şi statice, sau
de natură patologică, aşa cum sunt scoliozele congenitale, rahitice, paralitice,
traumatice, reumatice ş.a.m.d. De la început trebuie menţionat faptul că tratamentul
prin gimnastică medicală urmăreşte să oprească evoluţia scoliozelor, să corecteze
deviaţiile coloanei vertebrale şi să menţină această corectare (prevenirea recidivelor
sau a perioadelor cu evoluţie nefavorabilă), să reducă tulburările funcţionale şi
asimetriile secundare ale corpului.
Exerciţiile fizice folosite în corectarea scoliozei urmăresc să exercite
tonusul muşchilor şi simţul de atitudine corectă a corpului întreg şi îndeosebi a
spatelui. Scopul gimnasticii corective este:
- corectarea coloanei vertebrale prin tonifierea musculaturii spatelui;
- reducerea gibozităţii costale prin mobilizarea coloanei vertebrale şi
detorsionarea corpurilor vertebrale;
- redresarea bazinului şi echilibrarea centurii scapulare;
- dezvoltarea mobilităţii cutiei toracice;
- crearea unui reflex de postură corectă.
Mijloacele folosite constau în exerciţii statice şi exerciţii dinamice
executate prin mişcări ale trunchiului, ale membrelor superioare şi inferioare,
exerciţii de respiraţie, exerciţii aplicative de târâre şi de echlibru, exerciţii de
redresare şi relaxare. Exerciţiile cu obiecte portative sunt des folosite în corectarea
scoliozei. Dintre aceste obiecte se folosesc bastonul, mingea medicinală, gantera,
extensorul.
Cifozele sunt deviaţii ale coloanei vertebrale în plan sagital cu convexitatea
curburii îndreptată înapoi. Cifozele funcţionale sunt deviaţii tipice, provocate şi
întreţinute de tulburările funcţionale ale coloanei vertebrale care se accentuează
atunci când nu sunt corectate corespunzator şi la timp, fiind însoţite de unele
modificări în forma şi structura oaselor şi a articulaţiilor vertebrale. Aceste deviaţii
se pot întâlni sub forma atitudinii cifotice sau cifozei profesionale. Cifozele
patologice pot fi congenitale, rahitice, paralitice, traumatice, precum şi alte forme
clinice mai rare.
Scopul exercitiilor fizice pentru corectarea cifozei este:
 - tonifierea şi scurtarea muşchilor spatelui şi lungirea celor situaţi în
partea anterioară a trunchiului;
- corectarea deficienţelor secundare care însoţesc cifoza, cum sunt: cap şi
gât înclinat înainte, omoplaţi depărtaţi şi desprinşi, umeri aduşi în faţă,
torace înfundat sau în flexiune;
- stoparea reflexului de atitudine greşitş a trunchiului şi formarea unui
reflex de postură corect şi stabil în activităţile statice şi dinamice ale
corpului.
Pentru realizarea acestor scopuri, mijloacele folosite sunt exerciţiile statice
şi exerciţiile dinamice care constau în mişcări active libere sau îngreunate care să
redreseze coloana vertebrală şi celelalte deficienţe secundare ale cifozei.

Ce sunt accidentele vasculare cerebrale şi cum pot fi tratate din punct

de vedere kinetoterapeutic?
Accidentele vasculare cerebrale rezultă din restricţia sanguină către creier şi
cauzează leziunea neuronilor şi deficit neurologic. Clinic, sunt posibile o varietate
de deficite: motor, senzitiv, mental perceptual şi de limbaj. Deficitul motor este
caracterizat de paralizie (hemiplegie) sau scădere parţială de forţă (hemipareză) şi
este situat pe partea corpului opusă sediului leziunii cerebrale. Aceşti bolnavi sunt
denumiţi cu termenul generic de hemiplegici. Rata incidenţei este de 1-2 persoane
la 1.000 de persoane/an. Incidenţa creşte dramatic cu vârsta, frecvenţa maximă
fiind la 55 de ani. Cauzele cele mai comune sunt: tromboza, embolismul,
hemoragia cerebrală. Ateroscleroza este factorul major care duce la obstrucţia
arterelor cerebrale, fapt ce provoacă ischemia şi infarctul cerebral.
Embolia este dată de materii care se deplasează prin vasele sanguine.
Aceştia pot fi trombi, grăsime, aer, bacterii etc. Cel mai frecvent se asociază cu boli
cardiace cum ar fi stenoza mitrală, infarctul miocardic, aritmiile etc. Hemoragia
apare în urma rupturii unui vas cerebral cu inundarea creierului şi se datorează
hipertensiunii arteriale, ruperii unui anevrism. Când hemoragia este masivă moartea
apare în câteva ore. Factorii de risc sunt: funcţia cardiacă deficitară, diabetul,
obezitatea, fumatul, sedentarismul, stresul, contracepţionalele orale, creşterea
colesterolului sanguin, predispoziţia genetică. Recuperarea trebuie să înceapă din
stadiul acut cât mai devreme posibil, când pacientul este stabilizat medical, tipic
dupa 24 – 36 de ore. Hemoragiile cerebrale pot să amâne începerea tratamentului
kinetic până la stabilizarea hemoragiei, adică în medie până la 10 zile.
 Când nu mai există contraindicaţii medicale, pacientul trebuie imediat
antrenat să se ridice la marginea patului şi în ortostatism. Aceasta va duce la
grăbirea recuperării, scăderea confuziei şi îmbunătăţirea funcţiilor vitale.
Tratamentul trebuie să se bazeze pe câştigarea controlului central al mişcării.
Exerciţiile trebuie să aibă o motivaţie legată de activitatea funcţionala de zi cu zi şi
de cea profesională proprie. Pacientul trebuie să înţeleagă ceea ce face şi să
înţeleagă logica exerciţiilor, terapeutul având obligaţia să explice permanent
mişcările de executat.
Exerciţiile trebuie executate corect deoarece persistenţa unei practici
incorecte va întârzia progresul, mişcările incorecte fiind mult mai greu de înlocuit
cu unele corecte. O importanţă foarte mare o are numărul repetiţiilor, care trebuie
să fie destul de mare pentru a învaţa o mişcare coordonată, precisă, cu acurateţe.
Pacientul trebuie să participe activ şi nu să se insiste pe mobilizări pasive.
Terapeutul trebuie să-l ajute pe pacient cu necesarul minim. Exerciţiile nu
trebuie să fie plictisitoare, deoarece pacientul poate să obosească şi mental, nu
numai fizic. Pacientul trebuie să înveţe să-şi inhibe musculatura inutilă care se
contractă într-un exerciţiu. Exerciţiile cu rezistenţă nu sunt de dorit la hemiplegici,
deoarece nu este un obiectiv câştigarea forţei musculare, ci apariţia activităţii
contractile, a controlului motor în muşchiul respectiv.

Ce importanţă are kinetoterapia în entorse şi fracturi ale membrului

inferior?
Entorsa este o leziune traumatică a ligamentelor şi articulaţiilor. Entorsa se
observî în special la adult, este foarte rară la copil, unde ligamentele suple şi
elastice se lasă destinse fără a se rupe, precum şi la bătrâni, unde acelaşi traumatism
determină mai frecvent o fractură. Localizarea cea mai frecventă a entorselor se
afla la nivelul gleznei, urmând entorsa genunchiului. Entorsa, prin marea ei
răspândire şi prin gravitatea urmărilor pe care le are asupra aparatului locomotor şi
circulator, constituie o cauză majoră de scădere a capacităţii parţiale de muncă, de
aici rezultă importanţa aplicării unui tratament corespunzator precoce şi specific
kinetoterapeutic asociat cu orteze. Scopul tratamentului este revenirea rapidă a
pacientului în executarea activităţilor zilnice şi specifice profesiei. Acest lucru este
deosebit de important, deoarece orice întîrziere în aplicarea tratamentului poate
periclita activitatea socio-profesională a acestuia. Aspectul membrului afectat se
schimbă, întrucât atrofia este progresivă şi cuprinde muşchii extensori, iar
neglijarea ei, ca şi persistenţa sa, ar constitui una din cauzele instabilităţilor
articulare şi recidivelor entorselor. Obiectivele urmărite în kinetoterapie sunt:
- controlul durerii;
- reducerea tumefacţiei şi a edemului din vecinătate;
- asigurarea mobilităţii;
- creşterea tonusului muscular;
- reeducarea mersului.
Fractura se produce la nivelul unui os în urma unui traumatism, de obicei,
violent; uneori fractura apare dupa un traumatism de mai mică importanţă, care
acţionează asupra unui os fragilizat printr-o suferinţă anterioară (osteoporoză,
tumoare osoasă). Numărul fracturilor este deosebit de mare, mai ales în condiţiile
vieţii moderne
Se apreciază că fracturile reprezintă 10 la suta din totalul traumatismelor şi
că sunt de 10 ori mai frecvente decît luxaţiile. Fracturile se întâlnesc la toate
vârstele, dar incidenţa cea mai mare se situeaza între 20 şi 40 de ani. Tratamentul
fracturilor are ca obiectiv principal obţinerea restabilirii funcţiei şi, pe cît posibil,
chiar a formei membrului. Refacerea osului fracturat se obţine corijând deplasările,
deci facând reducerea fracturii şi imobilizând-o prin aparat ghipsat pîna la formarea
unui calus solid. Menţinerea în stare funcţionala a articulaţiilor, a muşchilor şi a
circulaţiei membrului sau restabilirea cât mai rapidă a acestora se realizează prin
reducerea timpului de imobilizare la minimum, dar necesar pentru consolidarea
fracturii. De asemenea, instituirea cât mai precoce a tratamentului de recuperare,
prin contracţii musculare şi mobilizări articulare, chiar din timpul imobilizarii, duce
la vindecarea eficientă a fracturii. Kinetoterapia este tot atât de importantă ca si
reducerea şi imobilizarea fracturii şi trebuie urmată fără întreruperi.

Care sunt modalităţile de recuperare motorie la copiii cu afecţiuni

neurologice?
Pentru copiii cu afecţiuni neurologice, există programe de recuperare, care
se vor face – în marea lor majoritate – sub supravegherea specialistului. Programele
de exerciţii corespund diferitelor stadii de dezvoltare neuro-motorie a unui copil
normal. După ce micuţul a trecut de primul stadiu şi a învăţat rostogolirea,
specialistul adaugă în program alte scheme de tratament, pentru a trece la etapa
următoare. Este nevoie de multă muncă, dedicaţie din partea specialistului şi
participare din partea mamei. Părintele poate să lucreze anumite exerciţii cu
micuţul acasă, pentru a-i uşura munca specialistului şi pentru ca recuperarea sa fie
mai rapidă. Mama este cea care trebuie să înveţe manevre simple, secvenţializare
atentă, aplicare zilnică şi ghidată după cunoscuta zicală „mişcarea înseamnă viaţă”;
ea trebuie să facă din kinetoterapia adecvată copilului ei un „modus vivendi”.

Programul de exerciţii Margaret Rood

Margaret Rood are patru trepte bazate pe mobilitate, stabilitate, mobilitatea

în stabilitate şi îndemânare. Treapta de mobilitate se referă la copiii cuprinşi între
0-3 luni. Pentru a-i mări copilului mobilitatea, se poziţionează corect capul şi gâtul
în poziţia de supt. Urmează să se inducă mişcarea de rostogolire iar mai tarziu
mişcarea de extensie, care se învaţă prin poziţionarea copilului pe burtă cu mâinile
întinse şi capul sus. Urmatoarea etapă a exerciţiilor are ca scop câştigarea
stabilităţii, adică menţinerea în poziţia respectivă a bebeluşului. După ce s-a
menţinut stabilitatea, se trece la mersul în patru labe, până la mersul în picioare.
Mobilitatea în stabilitate se creează după ce s-a obţinut o anumită poziţie.
Perfecţionarea mişcărilor se realizează prin presiuni care se fac asupra
corpului. De exemplu, dacă se ajunge la ultima etapă, mersul în picioare, se fac
presiuni pe bazin, pe umeri – în mers – pentru că aşa copilul capată o stabilitate mai
mare.

Programul de exerciţii Bobath

Autorul acestui program consideră că schemele de tratament cele mai

eficiente sunt cele care urmăresc evoluţia motorie a unui copil normal. Bazându-se
pe acest principiu, autorul a format un program de recuperare care este destul de
eficient pentru copiii cu deficienţe.
 Dezvoltarea neuro-motorie a copilului:
 între 2-3 luni copilul işi ţine capul;
 între 3-4 luni se rostogoleşte;
 între 5-6 luni stă în aşezat;
 între 6-7 luni merge în patru labe;
 dupa 9 luni merge in picioare.
Rostogolirea. Copilul este pe spate. Se prinde piciorul de partea opusă
rostogolirii. Se flectează ca să se imprime mişcarea concomitent cu întinderea
piciorului.
Târârea. Se ţine copilul cu faţa în jos (pe masă), kinetoterapeutul având
antebraţul pe sub toracele micuţului. Se face târârea pe diagonală (mână – picior
opus).
La învăţarea mersului în patru labe se păstrează aceleaşi principii.
Micile evoluţii – pentru cei din exterior aproape insesizabile – sunt
adevărate motive de bucurie pentru persoanele care sunt implicate în tratarea
copilului. Dacă învaţă să stea în genunchi poate să înveţe mai uşor să meargă.
Rostogolire, târâre, mers în labuţe, mers normal, toate acestea sunt mişcari pe care
copilul fără afecţiuni neurologice le învaţă în decursul unui singur an de viaţă. Însă,
copiii cu care lucrez au nevoie de ani de zile... Şi răbdare, aş îndrăzni să adaug, atât
din partea specialistului, a copilului (care poate de multe ori nici nu înţelege de ce
nu poate să se ridice şi să meargă dintr-o dată) şi, nu în ultimul rând, a părinţilor.

Programul LeMetayer

Prin exerciţiile propuse, se doreşte să se inducă mişcarea de la membre

către creier; în cazul persoanelor fără aceste afecţiuni informaţia se transmite de la
creier spre membre şi muşchi.
Acest program are scheme mai complexe, combinând mai multe mişcări.
De exemplu, are mişcări de adducţie, cu flexie, pronaţie, supinaţie, extensie
abducţie. Se fac din aşezat şi culcat.

Cum se lucrează în cadrul acestui program?

1. Se fac uşoare mobilizări la nivelul articulaţiei membrului superior, apoi o

mişcare de sensibilizare şi deschidere a degetelor (pentru că pacienţii, având
spasticitate, au tendinţa de a sta cu mânuţa închisă). Kinetoterapeutul ajută copilul
(care stă aşezat) să facă o mişcare cu mâna asemănătoare mişcării de îmbrăcare,
apoi se face o mişcare uşoară de relaxare în spate pe lateral, după care se întinde
mâna în sus şi lateral cu extensie. Mişcările se fac de mai multe ori, spasticitatea
scăzând la un moment dat.
2. Exerciţiu din culcat. Pacientul este întins pe spate, mâna se ţine la 45 de
grade, se face ca o mişcare de pod: se întinde mâna pe lângă cap în sus, se aduce în
poziţie normală şi se relaxează.

Programul Kabath

Se lucrează atât partea superioară, cât şi partea inferioară a corpului. Kabath

pune accent foarte mare pe pivot, adică axul principal, şi propune mişcări în jurul
axului respectiv. Axul principal la Kabath este umărul, şi de aceea se fac mişcări în
jurul lui. După exerciţiile pentru umăr se lucrează ariculaţia cotului - el nu pune,
însa, accent pe articulaţia cotului sau mâinii foarte mult. În alegerea programului,
trebuie să se ţină cont de spasticitate. Daca ai un cot flectat şi umărul este relaxat nu
pui accent pe Kabath, pentru ca acest program lucrează umărul, ci se pune accent
pe altceva care lucrează cotul. Mişcările se fac cu participarea pacientului şi
constau în efectuarea a diferite diagonale. Kinetoterapeutul pune rezistenţă iar
pacientul trebuie să o învingă.
Sunt mai multe diagonale:
 Diagonala pentru umăr, în care mâna este întinsă la 45 de grade pe
lângă pacient, se opune rezistenţă asupra mânii întinse, efectuându-se o mişcare de
flexie, asociată cu mişcarea de supinaţie, se duce mâna pe lângă ureche întinsă şi se
revine, combinându-se cu pronaţie.
 Cealaltă diagonală porneşte tot de jos, de la 45 de grade uşor depărtat,
se duce mâna pe partea opusă (la urechea opusă), asociată cu supinaţie, pronaţie şi
se revine.
 Varianta pentru cot. Mâna se ţine tot la 45 de grade, se face mişcare de
flexie, se ridică braţul, se îndoaie din cot combinată cu pronaţie şi supinaţie şi se
revine în poziţia iniţială.
Aceste exerciţii se fac şi pentru membrele inferioare.
Mama poate să ajute foarte mult în recuperarea copilului. Se poate începe
cu exerciţiile mai simple şi poziţionări ale copilului. În timp, dacă lucrează singură
cu micuţul, învaţă şi reuşeşte să facă exerciţii din ce în ce mai complexe.
Rostogolirile, târârile, ridicarea în aşezat şi mersul în patru labe nu sunt dificil de
realizat de către mamă, o dată ce a fost instruită de kinetoterapeut în acest sens.

Care este rolul terapeutic al exerciţiului fizic?

Exerciţiile fizice contribuie la menţinerea stării de sănătate şi au rolul de a
conduce către echilibrul tuturor funcţiilor organismului uman. Mişcarea ajută fiinţa
umană să-şi menţină deplinatatea forţelor fizice şi morale, facând-o utilă cât mai
îndelungat timp. Exerciţiul fizic este mijlocul principal al educaţiei fizice. Ca
urmare a practicării sistematice a exerciţiului fizic, apar în organism efecte locale
sau generale, imediate sau tardive, trecătoare sau de durată, care îmbunătăţesc
structura şi funcţionalitatea corpului uman. Orice activitate cu caracter fizic
constituie şi o stimulare pentru muşchi, cărora le îmbunătăţeşte proprietăţile
fiziologice şi calităţile fizice.
Una dintre cele mai frecvente cauze ale deficienţelor fizice sunt tulburările
tonusului muscular; corectarea acestora se bazează pe efectele exerciţiului fizic
asupra muşchiului. Din punct de vedere al rolului educativ, exerciţiul fizic are efect
benefic la orice vârstă, dar mai ales în perioada de creştere, când mişcările nu sunt
încă bine definite, când creşterea oaselor nu este încheiată, prin repetarea corectă a
unor mişcari se ajunge la eliminarea mişcărilor incoerente şi la stapânirea celor
necoordonate. Stimularea factorilor morali şi voliţionali contribuie la corectarea
atitudinilor greşite. Omul are nevoie de multă mişcare în aer liber, de exerciţii, pe
care să le integreze sistematic în programul său de activitate zilnică.