Universitatea „Dunărea de jos” Galați

Facultatea Transfrontaliera
Specialitatea Kinetoterapie la domiciliu

REFERAT
Ameliorarea afectiunii
genunchiului(gonartroza)cu ajutorul
Hidrokinetoterapiei.

Masteranda: Corina Sîrbu

-Galati 2020-
Introducere
 Recuperarea este un domeniu de activitate complexă, medicală, socială, profesională. Prin recuperare
se urmăreşte restabilirea în urma unei boli sau traumatism a capacităţii funcţionale pierdute de către un
adult sau copil, cât şi dezvoltarea unor mecanisme compensatorii pentru a-i oferi în viitor posibilitatea
de a duce o viaţă independentă economic sau social, dar şi de muncă sau autoservire.

Rolul kinetoterapeutului este de a informa pacientul despre importanţa şi necesitatea

kinetoterapiei, despre mijloacele şi tipul de terapie, precum şi efectele, modul de apreciere cât şi
necesitatea evaluarii şi a controlului periodic. Acesta are rolul de a convinge pacientul să practice
şedințele de recuperare atât în timpul perioadei de tratament cât şi după terminarea acestuia.
Kinetoterapeutul trebuie să analizeze să selecteze complexele de exerciţii în mod diferit de la un pacient
la altul şi să le adapteze continuu atât condiţiei clinice cât şi situaţiei bolnavului. În timpul lucrului
kinetoterapeutul trebuie să adopte poziţiile cele mai stabile să prezinte empatie să creeze o atmosferă
corespunzătoare şi să realizeze un dialog permanent cu pacientul pentru a obţine cooperarea acestuia.

Hidrokinetoterapia este o metodă terapeutică care presupune practicarea exerciţilor fizice în

apă ( apă termală, sărată, sulfuroasă sau apă simplă).

Hidrokinetoterapia se poate aplica prin două moduri:

-baie parțială;
-baie generală.

În baia parţială pacientul introduce doar o parte a corpului, pe când în baia generală se
realizează imersia intregului corp. Hidrokinetoterapia realizată prin baie parțială este utilizată în mod
special pentru creşterea mobilităţii articulare, prin baia parțială se relaxează musculatura, ajută la
diminuarea durerilor şi a recuperării funcţionale.

Prin baia generală se produc efecte antialgice vasodilataţia periferică, scăderea tensiunii
arteriale cât şi scăderea tonusului muscular; baia se realizează prin mişcări în sensul flotării, iar apa din
bazinele de recuperare trebuie să aibă o temperatură de 35˚-36˚C.

Pentru recuperarea multor afecţiuni hidrokinetoterapia este forma de tratament de primă intenţie.

Anatomia genunchiului

Genunchiul este format din trei articulaţii: articulaţia tibioperonieră superioară, aceasta permite
mici mișcări de alunecare şi participă la mişcarile gleznei, articulaţia femurotibială este o trohleartroză
imperfectă, aceasta este cea mai voluminoasă şi puternică din corp, iar articulaţia femuropatelară se
formează între faţa posterioară a rotulei şi trohleea femurală.

Genunchiul este o articulaţie cu un singur grad de libertate, fiind cea mai mare articulaţie a
corpului, este şi complicată din punct de vedere al structurilor, participă la asigurarea staticii a
momentului de sprijin în mers şi la asigurarea dinamicii mersului prin ridicarea piciorului; mişcarea

2
genunchiului nu este doar de flexie extensie se asociaza şi cu o mişcare de rotaţie, iar în urma unor
cercetări realizate de dr. Steven Claes și dr. Jon Bellemans s-a descoperit ligamentul anterolateral ca
fiind prezent în procent de 97% din populaţie, având un rol important în cazul pacienţilor cu leziuni ale
ligamentului încrucișat anterior.

Gonartroza

In lucrarea lui Guillaume de Baillou apare pentru prima dată termenul de reumatism, aceasta fiind
o boală cronică, infecțioasă sau alergică, însoţită de dureri la nivelul aparatului locomotor afectând şi
aparatul cardiovascular. În timp boala evoluează producând imobilizarea sau anchiloza articulară, astfel
gonartroza constituie localizarea reumatismului degenerativ la articulaţia genunchiului.

Gonartroza poate să fie de două feluri:

-primitivă;
-secundară.

Gonartroza primitivă apare fară o cauză identificabilă, iar cea secundară are cauze cunoscute
primitive debutând între 40 şi 50 de ani, apare la femeile obeze cu varice la membrele inferioare
leziunile artrozice sunt bilaterale.

Gonartroza genunchiului se manifestă prin dureri în special la urcarea şi coborârea scărilor, iar
mişcarea de flexie şi cea de extensie este însoţită de dureri şi diminuare a mobilităţii, este o boală lentă,
dar progresivă cu degradarea tot mai accentuată a articulaţiei. Diagnosticul în gonartroza se bazează pe
date etiologice, semne radiologice şi clinice.

Această boală se poate prezenta clinic sub trei stadii:

-stadiu inițial: unde apar dureri în ortostatism cât şi în mers pe teren accidentat,
-stadiu evoluat: dureri intense care apar repede atât în mers cât şi în ortostatism,
-stadiu final: dureri în repaus.

Tratamentul în gonartroza

Tratamentul în gonartroza poate fi profilactic, igieno-dietetic, medicamentos, ortopedico-

chirurgical cât şi prin hidrokinetoterapie.

Obiectivele tratamentului balneofizioterapeutic sunt obţinerea mobilităţii, coordonarea

mişcărilor membrului inferior, menţinerea troficităţii cartilajului articular, protejarea articulaţiei de
încarcare a greutăţii corpului, obţinerea stabilităţii (fiind principala funcţie a genunchiului), reducerea
durerii este factorul determinant în cadrul recuperării deoarece durerea îngreuneză sau face imposibilă
executarea exerciţiilor terapeutice.

3
 Tratamentul prin hidrokinetoterapie se realizeză în scop atât profilactic cât şi curativ printr-un
număr variat de proceduri folosind apa la diferite temperaturi şi sub diferite stări de agregare.

În urma tratamentului hidrokinetoterapeutic trebuie realizată o profilaxie secundară numită

“igiena ortopedică’’ şi anume evitarea mersului pe teren accidentat, mersul cu sprijin în baston, greutate
corporală normală, evitarea poziţiei de flexie maximă, evitarea ortosatismului şi mersului prelungit,
evitarea tocurilor inalte şi evitarea traumatismelor directe, evitarea petrecerii timpului într-un climat
umed şi rece, evitarea consumului exagerat de cafea, tutun, alcool şi adoptarea unei alimentaţii bogate în
vitamine săruri minerale şi proteine.

Exerciţiile în apă cât şi pe uscat pot ajuta persoanele cu gonartroză prin îmbunătăţirea mobilităţii
articulaţiei. Astfel s-au realizat studii care demonstreză eficienţa exerciţiilor în apă.

Indicaţii:
 „sindromului de decondiţionare” care se manifestă, mai ales, prin diminuarea
funcţiei de termoreglare a organismului;
 afecţiuni degenerative ale aparatului locomotor;
 scolioze (boala Scheurmann) şi alte deficienţe fizice, în special ale coloanei
vertebrale şi ale membrelor;
 afecţiuni respiratorii (în astmul bronşic - datorită efectului facilitator al
presiunii hidrostatice asupra expiraţiei nu apare acut sindromul obstructiv; expirul se face
în apă);
 boli neurologice (pareze, paralizii) şi circulatorii (varice, sindrom post-
trombotic, edeme);
 reeducarea mersului;
 afecțiuni reumatice, degenerative, articulare şi abarticulare, după remisiunea
puseului acut;
 afecţiuni posttraumatice;
 afecţiuni cardio-vasculare (se contraindică doar băile calde hiperterme);
 afecţiuni senzoriale – deficienţe de văz, de auz;
 tulburări ale psihomotricităţii – motorii, de schemă corporală, de lateralitate,
de orientare, de organizare şi structurare spaţială sau temporală, instabilitate
psihomotorie, tulburări psihomotorii de natură afectivă;
 afecţiuni metabolice (obezitatea) - se eliberează din ţesutul adipos precursorii
prostaglandinelor (substanţe naturale din organism care au o largă gamă de efecte asupra
acestuia; poate fi folosită şi ca medicament – de exemplu, tratamentul cu prostaglandine
este o noutate, fiind recomandat bolnavilor candidaţi la transplantul de ficat);
 afecţiuni ale sistemului nervos: în formele spastice ale IMC, distrofii
musculare, sindroame de neuron motor central și sindroame de neuron motor periferic;

4
  surmenaj fizic sau intelectual, supraantrenament - prin scăderea apatiei, a
fricii, prin instalarea unei senzaţii de independenţă dată de posibilitatea de mişcare mult
uşurată.
Hidrokinetoterapia are avantajul că se poate aplica precoce, când kinetoterapia
este dureroasă sau împiedicată de contracturile musculare persistente. Aici este indicată
în special hidroterapia în apă caldă - hidrotermoterapia – care reprezintă punctul de
plecare al oricărei mobilizări.
Pentru efectele sale desensibilizante nespecifice, antiinflamatorii, miorelaxante şi
trofice generale este utilizată în:
- combaterea atitudinilor vicioase, a contracturilor musculare şi a retracţiilor
capsulare şi ligamentare;
- recuperarea sau chiar antrenarea complementară a sportivilor de performanţă.
Aceste efecte se potenţează sub acţiunea chimică complexă a apelor termale, a
băilor calde cu soluţii de plante, bule de aer, etc..
Contraindicaţii:
 reumatism Sokolschi Bouillaud (reumatismul articular acut, cu caracter
infectios, datorat infectiei care atinge articulaţiile cât şi inima, leziunile
cardiace fiind consecutive);
 reumatisme degenerative în puseu acut;
 afecţiuni articulare acute;
 malformaţii cardiace;
 infecţii rino-sinuzale şi faringiene;
 hepatită;
 nefropatii;
 TBC pulmonar;
 epilepsie;
 afecţiuni dermatologice;
 leziuni de continuitate ale pielii;
 ulcere varicoase;
 incontinenţă urinară;
 conjunctivită virală;
 insuficienţă respiratorie severă;
 boli reumatice acute;
 crize comiţiale;
 alergii la clor;

5
  sarcina, alăptarea, etc..
Hidroterapia nu este indicată persoanelor care prezintă o stare generală deficitară,
o afecţiune organică gravă, o maladie mentală avansată, o deteriorare senilă, etc.

ASPECTE METODICE

A. Tehnica kinetică statică se realizează prin contracţie izometrică şi relaxare

musculară1. Contracţia izometrică nu determină deplasarea segmentului - lungimea
fibrelor musculare este constantă şi doar tensiunea musculară creşte. Deşi creşterea forţei
este rapidă, metoda limitează mobilitatea şi coordonarea (precizia mişcării).
Mobilizarea kinetică dinamică poate fi pasivă şi activă. Cea pasivă asigură
prevenirea redorii articulare, efect al imobilizării. Acţionarea pasivă constă în mişcarea
segmentului bolnav de către kinetoteraput fără folosirea forţei musculare a pacientului, în
limitele amplitudinii permise de deficienţă, până la apariţia durerii. Manipularea – se
foloseşte după ce pacientul s-a acomodat cu mişcările pasive anterioare şi constă în
efectuarea mişcărilor pasive „dincolo de limita anatomică maximă, efectuată în sens opus
celui dureros şi blocat”. Se aplică imediat după contracţiile izometrice, având efecte la:
- nivel articular - asuplizarea capsulelor şi a ligamentelor articulare, ruperea
aderenţelor intra-articulare, etc.;
- nivel muscular - întinderea rapidă şi repetată, cu efect facilitator asupra
excitabilităţii şi întinderea lentă cu efect inhibitor asupra excitabilităţii
neuromusculare;
- nivel neuromotor - menţinerea engramelor kinetice, a memoriei kinestezice;
- nivel neuropsihic - efecte stimulative datorită posibilităţii de a vedea
articulaţia în mişcare pasivă.
Mobilizarea activă este realizată prin forţa proprie a segmentului afectat,
folosind ca îngreuiere forţa gravitaţiei. Dacă în mişcarea pasivă musculatura pacientului
rămâne inactivă, în mişcările active musculatura foloseşte contracţia izotonică, alternând
contracţiile dinamice cu cele statice. Mişcările activ-pasive sunt folosite când: forţa
segmentului afectat nu este suficientă, mişcarea se produce pe direcţii deviate de la cele
fiziologice, pacientul resimte durere la mobilizarea segmentului afectat. Mişcarea activă
se poate realiza: liber, asistat, cu rezistenţă (procedee voluntare) şi reflex. Contracţiile
musculare dinamice libere (realizate fără intervenţia unei forţe exterioare) asigură:
- eliminarea subproduşilor sanguini în ţesuturile periarticulare;
- resorbţia edemelor, cauze ale transsudării plasmei în ţesuturile moi;
- îmbunătăţirea circulaţiei venoase (de întoarcere);
- ameliorarea elasticităţii musculare.
Mobilizările active libere sunt obligatorii, bolnavul le execută fără forţarea
articulaţiilor în scopul obţinerii creşterii amplitudinii articulare. Execuţia în apă a unor
serii de mişcări, fără dureri, are efect important asupra psihicului său.

6
 Acum, musculatura agonistă acţionează împotriva rezistenţei apei prin efort de
învingere sau cedare. Orice exerciţiu dinamic determină mobilizarea unuia sau mai
multor segmente. Execuţia poate fi:
- concentrică, prin învingerea rezistenţei externe de către musculatura agonistă
(de tip „trage”, când muşchiul se scurtează prin contracţie apropiind capetele
de inserţie, iar segmentele articulare descriu un unghi din ce în ce mai mic).
Această execuţie creşte forţa şi tonusul muscular;
- excentrică, prin învingerea forţei externe a musculaturii agoniste (de tip
„împinge”, când muşchiul este scurtat prin forţa externă, care depărtează
capetele de inserţie, iar unghiul format din segmentele articulare devine din ce
în ce mai mare). Se dezvoltă rezistenţa şi elasticitatea musculară.
După stabilizarea procesului inflamator sau a durerilor (în funcţie de afecţiunea
tratată), hidrokinetoterapia îşi extinde obiectivele, urmărindu-se atât creşterea
amplitudinii articulare, cât şi corectarea eventualelor atitudini vicioase instalate.
Mobilizările active trebuie executate lent, până la unghiurile maxime, prevenind sau
combătând prin aceasta retracţiile capsuloligamentare şi limitarea mobilităţii.
Deoarece redorile au tendinţa să se producă în flexie, reeducarea se va axa cu
precădere pe exerciţii de extensie. Ca exemple, pe nivele ele pot fi:
 la nivelul umărului:
- mobilizările active sunt uşurate prin manevre de presiune lente (activ-
asistat), pe muşchii trapez superior şi pectorali. Se va realiza şi o reeducare gestuală,
funcţională, chiar dacă leziunile anatomice sunt severe;
 mobilizarea activă a cotului:
- se va executa cu prudenţă, dar pe durate mai lungi decât cea pe uscat, acesta
reprezentând avantajul oferit de hidrotermoterapie;
 mobilizarea activă a mâinii:
- va avea ca scop conservarea funcţiei prin evitarea deformării articulare şi
menţinerii mobilităţii;
 la nivelul genunchiului:
- pacientul va insista pe ultimele grade de extensie.
Mobilizările active asistate de kinetoterapeut sau prin instalaţii se vor executa
în cadrul programului terapeutic într-o nouă etapă, fără forţarea la nivelul unghiurilor
articulare maxime.
Metoda activ-asistată alternează procedee active cu pasive. Se foloseşte când
bilanţul muscular are valoarea 2-3 sau când subiectul este temător în mobilizarea
segmentului afectat.
Metoda cu rezistenţă presupune opunerea unor forţe exterioare, care permit
“refacerea” circuitelor kinestezice şi îmbunătăţirea forţei. Pentru creşterea rezistenţei se
folosesc şi anumite echipamente sportive cum sunt:
 centura de înot;
 labele de scafandru;
 palmarele;

7
  greutăţi cu valoare nominală mică, etc..
Contracţia activ-reflexă are la bază acţiuni musculare reflexe, involuntare, dar
sesizabile.
B. Tehnica akinetică se poate realiza prin următoarele procedee metodologice:
 imobilizare - menţinerea pe o anumită perioadă de timp a corpului sau a
unor segmente în nemişcare, cu sau fără ajutorul unor aparate, instalaţii sau
al terapeutului;
 posturare - impunerea unei anumite atitudini întregului corp sau doar
unor segmente;
 antrenament mental - imaginarea mişcărilor posibile la nivelul
segmentului lezat.

Concluzii finale

În concluzie hidrokinetoterapia poate avea rol atât în profilaxie, concentrându-se pe ameliorarea

durerii, disconfortului şi a tensiunii, cât şi rol în tratarea diferitelor stări patologice.

În plus față de toate benefiiciile menţionate mai sus, hidrokinetoterapia îmbunătăţeşte fitnessul
fizic de ansamblu, echilibrul, coordonarea și controlul.

Tratamentele de hidrokinetoterapie sunt utilizate atât de medicina alopată cât şi de cea

complementară deoarece reduce stresul, întăreşte sistemul imunitar şi promovează o stare de wellness.

Bibliografie

1. Gheorghe Bîltac - Aplicaţii de hidrokinetoterapie, Universitaria, 2009

2. Marcu Vasile – Masaj şi kinetoterapie, Ed. Sport-Turism, 1983
3. Tohăneanu, A., Călina, M., Tehnici de mobilizare articulară, Tipografia Universităţii Craiova,
2004
4. Stroiescu Ion – Recuperare funcţională în practica reumatologică, Ed. Medicală, 1979