Sunteți pe pagina 1din 10

Farmacologie Curs Colegiul Universitar

Dr. Liliana Tarţău

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA DURERII

Durerea este simptomul cel mai frecvent pentru care pacientul solicită asistenţă
medicală. Atât durerea acută cât şi cea cronică exercită influenţe negative asupra stării
generale a pacientului, asupra stării psihice, a vieţii de familie, a activităţilor sociale şi
profesionale. Ea este constatată şi tratată de către diverşi specialişti, care însă frecvent
prezintă abordări diferite în ceea ce priveşte managementul său. Acest fapt are ca rezultat
adesea un tratament nesatisfăcător.
Durerea în general este o senzaţie neplăcută, de intensitate variabilă, rezultată prin
excitarea receptorilor de către o serie de stimuli care ameninţă ţesuturile cu distrugerea, sau
care chiar le lezează. Ca simptom, durerea are rolul unui sistem de alarmă al organismului,
permiţând acestuia să ia cele mai adecvate măsuri de protecţie şi pentru îndepărtare a
stimulului care a declanşat-o. Durerea poate deveni un factor important de solicitare
nervoasă, endocrină şi metabolică, ducând la epuizare şi generând tulburări umorale şi
leziuni tisulare.
Asupra organismului durerea are următoarele efecte: protejează ţesuturile, dispariţia
ei ducând la distrugerea lor, intensifică activitatea sistemului nervos vegetativ; creşte tonusul
muscular prin mecanism reflex, tulbură somnul, modifică activitatea nervoasă superioară,
producând anxietate şi iritabilitate. (Hăulică I., 1989) Senzaţia dureroasă dă naştere unui şir
de manifestări, care în funcţie de intensitatea şi durata stimulului algogen, se constituie într-
un act comportamental complex, favorabil sau defavorabil asupra stării de sănătate a
organismului.
Revenirea la starea normală, a pacientului care a suferit de durere, este lentă şi
destul de dificilă, de cele mai multe ori producând modificări dramatice ale calităţii vieţii sale.
Toate aceste situaţii au ca repercusiune afectarea costurilor sociale.

 Durerea acută este asociată de cele mai multe ori cu o leziune evidentă şi frecvent
răspunde la opţiunile terapeutice în mai puţin de 1-3 luni.
 Durerea cronică, în schimb, este mult mai complexă, deoarece are o fiziopatologie
neclară, la care este dificil de prezis care va fi evoluţia spre ameliorare.
La astfel de pacienţi, suferinzi de o durere cronică, care se află deja sub un puternic
stress psihic şi desigur şi financiar, datorat evoluţiei îndelungate, un astfel de prognostic,
destul de ambiguu, este uneori devastator.

1
Farmacologie Curs Colegiul Universitar
Dr. Liliana Tarţău

Obiectivele medicului sunt acelea de a găsi cele mai eficiente scheme terapeutice,
individualizate pentru fiecare pacient, care să aibă ca rezultat, îmbunătăţirea calităţii vieţii,
pentru o bună integrare în familie şi societate.
Durerea, în special cea cronică, are un puternic impact asupra pacientului, deoarece
se asociază deseori de modificări neurovegetative intense, stress emoţional, depresie,
tulburări de somn şi apetit, probleme sexuale. În aceste condiţii managementul durerii trebuie
să fie focalizat pe toate aceste multiple aspecte, să fie comprehensiv şi multidisciplinar.

CLASIFICAREA TIPURILOR DE DURERE

Elementele care ilustrează fenomenul dureros şi care concură la un diagnostic precis


al acestuia sunt: calitatea (senzaţie de constricţie, greutate, sfredelire, zdrobire, roadere,
etc.); severitatea (uşoară, sâcâitoare, intensă, insuportabilă etc.); durata (acută sau cronică,
intermitentă, cu variaţii circadiene sau sezoniere); localizarea (precisă, vagă, circumscrisă
sau generalizată etc.).
Alte criterii care pot fi luate în seamă în clasificarea diferitelor tipuri de durere sunt:
1. Criteriul teritorial:
- teritoriul somatic;
- teritoriul visceral;
- teritoriul nervos-central.
2. Criteriul fiziopatologic:
- durere fiziologică;
- durere patologică.
3. Criteriul etiologic:
- durere prin exces de nocicepţie;
- durere prin dezaferentare;
- durere psihogenă.
4. Criteriul propagării:
- durere primară;
- durere secundară:
– iradiată (de-a lungul unui nerv);
– referită (proiecţia cutanată a durerii viscerale);
– punctiformă;
– perifocală.

Durerea viscerală prezintă 5 caracteristici principale:


1. nu se manifestă la toate viscerele;

2
Farmacologie Curs Colegiul Universitar
Dr. Liliana Tarţău

2. nu este corelată în mod direct cu leziunea viscerală;


3. poate prezenta şi alte localizări (este proiectată în alte zone ale corpului);
4. este localizată vag şi iradiază;

5. este însoţită de reflexe motorii şi vegetative. (Cervero F. et al., 1986)

Primele două caracteristici, sugerează ideea că o serie de viscere sunt lipsite de o


inervaţie aferentă. Totodată multe viscere prezintă receptori ai căror activare nu evocă
percepţia conştientă şi care nu sunt receptori “senzoriali ” în sensul strict.
Ultimile trei proprietăţi, sunt legate de organizarea centrală a mecanismelor
nociceptive viscerale, iar în particular, de lipsa unei căi patogenice senzoriale, viscerale
separate şi de proporţia scăzută de fibre aferente viscerale, comparativ cu cele de origine
somatică. (Cervero F., 1988)

REPERELE ANATOMICE ALE DURERII

Pentru producerea durerii fizice şi realizarea percepţiei acesteia se parcurg o serie de


etape, şi anume:
a) etapa periferică („sensibilizarea periferică”) tisulară;
b) etapa de transmisie prin structuri specializate;
c) etapa de integrare şi organizare a durerii în plan temporo-spaţial cu sau fără
conştientizare şi cu participarea funcţiei de atenţie, concentrare, memorie şi afectiv-
emoţională.

Suportul anatomic al durerii are trei segmente şi anume:


 segmentul de recepţie;
 segmentul de conducere;
 segmentul de percepţie.

1. SEGMENTUL DE RECEPŢIE

Cuprinde receptori pentru durere atât la nivel somatic, cât şi la nivel visceral. Aceşti
receptori, denumiţi nociceptori sau receptori noxici, sunt consideraţi specifici (deşi unii
autori contestă aceasta) (Wall, 1984), în timp ce stimulii noxici sunt nespecifici. Receptorii
sunt formaţi din terminaţiile libere arborescente ale fibrelor aferente, fie cele subţiri
mielinizate, fie cele nemielinizate (Aδ, respectiv C).

3
Farmacologie Curs Colegiul Universitar
Dr. Liliana Tarţău

Stimulii nocivi sunt definiţi ca fiind acei stimuli a căror intensitate este dăunătoare sau
potenţial dăunătoare asupra integrităţii ţesuturilor. Se recunoaşte existenţa unei legături între
leziune şi durere, dar percepţia finală a senzaţiei dureroase este rezultatul unui mecanism
complex în care un rol determinant îl deţine procesarea la nivel central a informaţiei legate
de leziune.
Există şi cazuri în care unii stimuli pot produce frecvent o leziune, dar nu evocă
niciodată durere. De asemenea, este binecunoscut faptul că starea emoţională a subiectului
sau prezenţa unor circumstanţe stresante, influenţează momentul în care pacientul resimte
durerea după producerea leziunii.

Stimulii algogeni care pot produce durerea sunt:


- excitanţii mecanici;
- excitanţii termici;
- excitanţii chimici;
Excitanţii mecanici, sunt de natură variată şi pot influenţa suprafaţa receptoare prin
presiune, vibraţie, înţepătură, distensie, tracţiune sau secţionare. (Stamatoiu I.C. et al., 1997)
Stimulii termici acţionează prin valoarea temperaturii.
Stimulii chimici sunt reprezentaţi de: histamină, serotonină, acetilcolină, bradichinină,
substanţa P, prostaglandine, ionii de hidrogen, potasiu, unii ioni metalici, hipoxie.

Asociaţia Internaţională pentru Studiul Durerii (I.A.S.P.) consideră că definiţia de


stimuli nocivi, care pot fi potenţiali dăunători asupra integrităţii ţesuturilor, nu poate fi aplicată
la toate formele de durere, în special la cea viscerală.
În cazul sensibilităţii viscerale, stimulii nocivi sunt câţiva şi ei se referă strict la câteva
organe interne.
Unele viscere precum ficatul şi rinichii, sunt insensibile la toate formele de stimulare,
astfel încât nici o senzaţie nu poate fi evocată chiar şi de cei mai puternici stimuli algogeni.
Alte organe precum: vezica urinară, ureterul, colonul, sunt foarte sensibile la distensia
lumenului sau la inflamaţia mucoasei, dar sunt insensibile complet la stimuli sub formă de
tăietură sau arsură. Tăierea peretelui intestinului subţire este un stimul nociv, dar nu şi
nociceptiv, în timp ce supradistensia vezicii urinare, este atât nocivă cât şi nociceptivă. (Jänig
W., et al., 1986)

În cazul durerii viscerale propriu-zise stimulii algogeni viscerali sunt reprezentaţi de:
- distensia şi contracţiile rapide şi intense ale organelor cavitare (tract digestiv, vezicula
biliară, vezica urinară, uretere, uter)

4
Farmacologie Curs Colegiul Universitar
Dr. Liliana Tarţău

De exemplu: la pacienţii cu sindrom al colonului iritabil (IBS), pragul de percepţie şi


pragul dureros sunt mult mai coborâte, cu cât rata de distensie este mai rapidă şi cu cât
lungimea de distensie este mai mare.
Din punct de vedere fiziopatologic, se discută activarea unor receptori senzoriali
polimodali, în condiţiile distensiei prin coborârea pragului de percepţie şi a celui dureros
şi/sau activarea specifică,în acelaşi mod, a unor “receptori silenţioşi” nociceptivi.
- distensia capsulelor organelor parenchimatoase (ficat, pancreas, splină, rinichi, ovare
sau a fasciilor lor de acoperire (rinichi).
- tracţiunea mecanică a mijloacelor de fixare ale organelor viscerale: mezenter ( pentru
intestin), ligamente (pentru uter).
- inflamaţiile seroaselor (pleură, pericard, peritoneu), acestea având o dublă inervaţie
(foiţa viscerală, cu inervaţie simpatică şi foiţa parietală, cu inervaţie somatică)
- ischemia (în special pentru miocard şi musculatura netedă a organelor cavitare)
(Stamatoiu I.C. et al., 1997)

În afară de durerea localizată strict la nivel visceral, pot exista:


- durere parietală provenită prin stimularea de obicei inflamatorie a foiţei parietale a
seroaselor adiacente viscerelor(cu inervaţie somatică) şi având caracteristicile durerii
proiectate.
- dureri pseudoviscerale determinate de procese neoplazice viscerale, proliferative, cu
invazia plexurilor sau a nervilor somatici şi care favorizează apariţia de dureri cu
caracter somatic, în teritoriul de distribuţie a acestei inervaţii. (Neamţu C., et al., 2001b)

Clasificarea nociceptorilor
Se admite că nociceptorii sunt răspândiţi la nivelul tuturor ţesuturilor, excepţie făcând
ţesuturile hepatic, splenic, renal, osos, iar din SNC, cortexul (Cristea, 1996).
Clase distincte de receptori senzoriali nociceptivi inervează organele interne:
a. receptorii senzoriali cu prag înalt de răspuns la stimuli
- întreg domeniul conţine grupuri de receptori senzoriali cu prag înalt de răspuns la
stimuli naturali (în speciali mecanici) şi cu funcţie de decodificare a informaţiei.
- în particular aceşti receptori au fost identificaţi în: cord, vene, plămâni şi în căile
aeriene, esofag, sistemul biliar, intestinul subţire, colon, uter, vezica urinară, uretere.
(Cervero F., 1994) (Leek B.F., 1977)
b. receptori care decodifică intensitatea stimulilor
- acest domeniu cuprinde receptori senzoriali cu prag scăzut de răspuns la stimuli
naturali (în special mecanici) şi cu funcţie de decodificare a informaţiilor cuprinse în
intervalul dintre intensitatea inofensivă şi cea nocivă.

5
Farmacologie Curs Colegiul Universitar
Dr. Liliana Tarţău

- se consideră că aceşti stimuli constituie o categorie unică şi omogenă de receptori


senzoriali care decodifică intensitatea stimulilor sub formă de amplitudine a
descărcărilor lor (decodificarea intensităţii).-aceşti receptori au fost descrişi la nivelul
cordului, esofagului, colonului, vezicii urinare şi testiculelor. (Cervero F., 1996)
c. nociceptori “silenţioşi”
- au fost identificaţi pentru prima oară în 1988 de către Schaible şi Schmidt şi
denumiţi “silenţioşi” sau „tăcuti”. Impulsuri persistente, provenite de la nivelul
ţesuturilor inflamate sau iritate, pot implica, atât fibre aferente cu prag înalt, cât şi cu
prag scăzut, care, selectează concomitent impulsuri de la aşa numitele ”fibre
silenţioase ” producând durere viscerală cronică. (Cervero F. et al., 1986)

2. SEGMENTUL DE CONDUCERE

a. Transmisia nocicepţiei somatice

Aceasta se realizează prin fibre mielinice subţiri (Aδ) în proporţie de aproximativ 30%,
iar restul prin fibrele de tip C - fibre amielinice. Fibrele de tip A provin din neuroni de talie
mică (14-30 microni diametru), situate în ganglionul spinal. Tot de la acest nivel provin şi
neuronii purtători de fibre C. Un rol în integrarea nocicepţiei îl au şi fibrele Aγ şi Aβ (ce
transmit sensibilitatea la presiune şi cea kinestezică) (Hăulică, 1996).
Atât nocicepţia superficială, cât şi cea profundă se transmit asemănător. Suprafaţa
corpului uman este împărţită în dermatoame (pentru nocicepţia superficială) şi sclerotoame
(pentru nocicepţia profundă), care proiectează anumite segmente medulare, delimitate prin
metode electrofiziologice şi clinice.

b. Transmisia nocicepţiei viscerale

Se efectuează pe căi vegetative aferente care acoperă suprafeţe mari, ceea ce


explică imprecizia durerii viscerale (aceasta ar mai fi explicată şi prin întrepătrunderea
diverselor segmente care formează un viscerotom). Caracteristică pentru acest tip de
durere este durerea secundară somatică, fiecărui organ corespunzându-i o proiecţie
somatică.
Dacă durerea somatică este un element obişnuit, repetitiv, uşor de recunoscut şi
localizat, aceea viscerală este episodică, imprecis localizată şi difuză. Durerea viscerală
poate fi însoţită de fenomene vegetative având componenta afectivă şi emoţională. (Mungiu
O.C., 2002)

6
Farmacologie Curs Colegiul Universitar
Dr. Liliana Tarţău

Transmiterea nocicepţiei viscerale se realizează pe căi vegetative aferente periferice


sau extranevraxiale şi căi centrale sau intranevraxiale.

Transmisia la nivelul sistemului nervos central

Nivelul medulobulbar

Axonii neuronilor senzitivi din ganglionul spinal pătrund în măduvă pe calea


rădăcinilor posterioare şi ajung fie la nivelul cornului posterior de aceeaşi parte (unde fac
sinapsă), fie trec în cordonul posterior şi urcă până la nivelul bulbului, unde fac sinapsă cu
deutoneuronul.
În cornul posterior există şase straturi de neuroni (lamine), dar pentru nocicepţie se
consideră a fi importante straturile I, II şi V. Celulele din stratul I primesc impulsuri de la
fibrele Aδ şi C, fiind conectate atât cu celulele din straturile învecinate, cât şi cu fibre
descendente din etajele supraspinale. La nivelul celulelor din stratul V are loc convergenţa
fibrelor somatice şi vegetative, fiind locul de plecare a căilor oligo şi polisinaptice.
Conexiunile neuronilor din cornul posterior sunt multiple, ele incluzând atât neuroni
intercalari (la aceleaşi niveluri sau pe verticală), cât şi neuroni vegetativi, situaţi în cornul
lateral.
De la nivelul cornului posterior al măduvei, se pot urma două căi:
o cale oligosinaptică (sinapse puţine, spaţiate), ce conduce informaţii precise, clar
localizate (fascicolul spino-talamic sau neospinotalamic);
o cale polisinaptică (sinapse multiple, apropiate), cu viteză lentă de conducere, ce
transportă informaţii difuze cu localizare vagă (calea spinoreticulată sau paleo-
spinotalamică).
Trebuie menţionat că din calea spinotalamică se realizează conexiuni (colaterale) cu
căile spino-reticulată, spino-mezencefalică, spinocerebeloasă, spino-olivară. Această cale,
după ce realizează o încrucişare la nivel medular, trece în cordonul antero-lateral şi urcă
până în nucleii talamici. O parte din tractul spino-reticulat o reprezintă calea spinotectală, cu
importanţă mare în transmiterea durerii, deoarece se termină în zona substanţei cenuşii
periapeductale şi la nivelul nucleilor coliculului şi intercolicular.
Studii recente evidenţiază o cale spinohipotalamică (Giesler, 1994) şi una spino-
parabrahială (Saper, 1995). Această multiplicitate de căi reflectă probabil complexitatea
experienţelor dureroase la om, rolul fiecărei căi constituind un obiect de studiu pentru multe
grupe de cercetători (Villanueva, 1996).
Se consideră că un rol în transmiterea nocicepţiei l-ar juca şi sistemul de transmitere
multisinaptic al căii proprioceptive.

7
Farmacologie Curs Colegiul Universitar
Dr. Liliana Tarţău

Sunt menţionate şi calea spino-cervicală şi calea dorsală medulară de ordinul II, dar
la om despre aceste căi cu multe colaterale şi cu posibil rol modulator al nocicepţiei se ştie
deocamdată destul de puţin.
Un rol deosebit se atribuie subnucleului bulbar numit subnucleus reticularis dorsalis
(SRD), care este locul unde se prelucrează impulsurile nociceptive cutanate şi viscerale.
Aceste date au fost obţinute prin studii anatomice şi electrofiziologice la şobolan (Newman,
1985) şi maimuţă (Villanueva, 1990). Astfel, se poate presupune că, la diferite specii,
neuronii reticulari bulbari se constituie într-o entitate morfofuncţională care prelucrează
impulsurile nociceptive (Villanueva, 1996).
Rezumând, amintim că fibrele de conducere rapidă sunt fibrele Aα şi Aβ (40-100
m/s), acestea conducând sensibilitatea tactilă. Fibrele Aδ au o viteză medie de 5-40 m/s şi
conduc durerea acută („rapidă”) precis localizată. Fibrele de tip C nemielinizate au viteza de
conducere lentă (1-2 m/s) şi sunt activate de stimularea receptorilor polimodali. Excitarea lor
determină senzaţia de durere difuză (de ’’arsură’’), numită şi durere ’’tardivă’’.

III. SEGMENTUL DE PERCEPŢIE

Centrii supraspinali cuprind: trunchiul cerebral, diencefalul şi cortexul.


La nivelul trunchiului cerebral, fascicolele ascendente realizează conexiuni cu
substanţa reticulată bulbară (nucleul magnocelular), pontină şi mezencefalică, ceea ce
explică modificările cardiorespiratorii, precum şi reacţia de surescitare şi reacţiile motorii la
durere. De la aceste niveluri, pornesc eferenţe spre nucleii talamici. Se menţionează
aferenţe de la nucleii amigdalieni dorsali ai rafeului şi pontini (Sandu, 1996).
Talamusul constituie punctul terminus al căii spinotalamice, sinapsele realizându-se
atât la nivelul nucleului retrocaudal parvocelular, cât şi în nucleii central lateral, para-
fascicular şi magnocelular al corpului geniculat medial. Tot la acest nivel se termină şi tractul
spino-cervico-talamic care îşi are originea în unii neuroni din stratul V medular. S-a pus
recent în evidenţă o arie bine delimitată la nivelul nucleilor talamici mediali (nucleul
parafascicular), în care sosesc numeroase aferenţe de la SRD, care este, după cum am
arătat anterior, o staţie importantă de releu pe calea spino-reticulo-talamică (Bushnell, 1989).
Craig (1994) a arătat că aproape toţi neuronii conţinuţi în partea posterioară a nucleului
ventromedial sunt specifici pentru excitaţiile termice şi dureroase.
La nivelul nucleilor bazali (globus pallidus, caudat putamen, substanţa neagră)
sosesc aferenţe de la talamus, nucleii amigdalieni, dorsali ai rafeului şi pontini, precum şi de
la cortex. Neuronii din aceşti nuclei au rol modulator în proiecţia durerii la nivel cortical
(afectiv, cognitiv, senzorial).

8
Farmacologie Curs Colegiul Universitar
Dr. Liliana Tarţău

Cortexul somato-senzorial. Informaţiile nociceptive primite de la etajele subcorticale


sunt proiectate în ariile somato-senzitive principală şi secundară. Au fost identificate
grupurile neuronale care răspund exclusiv sau diferenţiat la stimularea nociceptivă din
diverse zone ale corpului, aici realizându-se conştientizarea şi localizarea durerii.
Căile descendente cu originea la nivel cortical (fascicolul cortico-spinal) şi
subcortical (fascicolul reticulo-spinal) cuprind şi fibre cu rol în modularea şi inhibarea
nocicepţiei în special la nivel medular. Astfel, tractul cortico-spinal blochează transmiterea
impulsurilor nociceptive spre calea spinotalamică. Ambelor căi li se atribuie un rol modulator
tonic, iar lezarea lor duce la pierderea capacităţii de control a nocicepţiei.
Durerea nu trebuie confundată cu nocicepţia, deoarece durerea poate fi
experimentată în absenţa nocicepţiei şi invers. Deci termenii durere non-nociceptivă (de
exemplu, durerea psihogenă sau neurogenă) şi durere nociceptivă (de exemplu, durerea
din inflamaţie) exprimă noţiuni diferite.
Actualmente se apreciază activitatea creierului ca un sistem de realitate virtuală care
poate acţiona atât independent, cât şi în relaţie cu mediul extern sau intern (Jones, 1997).
Pentru demonstrarea acestei ipoteze s-au imaginat tehnici sofisticate, neinvazive, cum ar fi
tomografia cu emisie de pozitroni (PET) sau imagistica prin rezonanţă magnetică funcţională
(fMRI), determinări ce pot urmări modificările corticale ce se petrec în secunde sau minute.
Astfel, s-au putut delimita diferitele componente ale senzaţiei dureroase în diverse zone ale
cortexului.
În urma acestor cercetări, s-a sugerat că sistemul de durere medială procesează
durerea cronică, iar cel lateral, durerea acută, între aceste sisteme existând numeroase
interferenţe la nivel subcortical (Jones, 1997). Nu s-a putut pune în evidenţă cu nici una
dintre metodele utilizate vreun „centru al durerii”, ceea ce constituie un argument în favoarea
teoriei lui Melzack privitoare la existenţa unei reţele (neuromatrix) corticale şi subcorticale
implicate în realizarea senzaţiei de durere.
Argumente în favoarea acestei ipotezei au fost aduse şi prin metoda „grilajului
termal”, grilaj în care barele reci şi calde alternează dând iluzia de durere chiar dacă
temperatura barelor nu atinge pragul nociceptiv. În acest tip de durere indusă sunt implicate
formaţiuni anatomice ca sistemul limbic, insula şi cortexul somatosenzorial (Craig, 1996).
Participarea diferitelor structuri la mecanismele de producere, transmitere şi evocare
a durerii viscerale, este complexă, fiecare structură asigurând un alt aspect al durerii, în
acest sens diferenţiindu-se:
- senzaţia de durere şi percepţia acesteia;
- răspunsurile vegetative, endocrine, respiratorii şi imune din partea organismului;
- răspunsurile afective de suferinţă şi nefericire;

9
Farmacologie Curs Colegiul Universitar
Dr. Liliana Tarţău

- referitor la senzaţia dureroasă existenţa unui anumit comportament particular, al


învăţării şi memorizării. (Silverman D.H. et al., 1997)

Organismul uman are multiple mecanisme, care determină reacţia sau experienţa la
durere, precum şi răspunsurile reflexe la durere, în condiţiile creşterii sau scăderii
impulsurilor nociceptive. Aceste mecanisme, implică modificări funcţionale pasagere în
activitatea neuronală periferică şi centrală, precum şi modificări permanente (ce presupun
intervenţia plasticităţii neuronale). (Casey K.L., 1991)
Căile descendente cu origine în cortex sau în centrii subcorticali, exercită un control
asupra aferenţei, care poate fi modificată la fiecare nivel sinaptic, efectul final fiind fie
facilitarea, fie inhibarea durerii.

Informaţia nociceptivă este supusă unei analize complexe în care se disting trei
activităţi importante:
1. discriminativă care se referă la capacitatea neocortexului de a analiza natura stimulului
nociceptiv (mecanic, termic, chimic), localizarea spaţială a zonei de agresiune,
aprecierea actului agresiv şi durata lui de acţiune;
2. motivaţională ce conferă durerii caracterul dezagreabil şi este răspunzătoare de
apariţia reacţiilor afectiv-emoţionale.
3. cognitiv-evaluativă, implicată în transformarea informaţiei nocicepţive în senzaţie, în
fenomenul memorizare a durerii şi declanşarea măsurilor de protecţie a organismului.
Aceste aspecte prezintă mecanisme diferite şi separate de producere, dar care sunt
integrate la nivelul creierului în cadrul unui proces unitar.

Cercetările numeroase nu au demonstrat încă existenţa receptorilor şi fibrelor


specifice pentru durere şi nici un centru specific al durerii.

10