FIZIOLOGIA DURERII

Definiție
Clasificare
Sistemul algogen
-algoreceptori; stimuli algogeni primari și secundari; transducția semnalului
-căi ascendente
-proiecția durerii
Modularea durerii

Introducere
Durerea este o experiență universală și este motivul cel mai frecvent al prezentării la medic.
Prezența durerii interferă cu senzația de confort și șterge starea de bine a individului. Atunci
când durerea persistă pentru o perioadă mai lungă de timp, mobilitatea este diminuată, calitatea
somnului, a nutriției și a vieții, în general, sunt alterate. Cu toate că, practic, mai toți indivizii
experimentează, la un anumit moment, senzația dureroasă, durerea este unul dintre fenomenele
cel mai puțin înțelese în fiziologie.

FIZIOLOGIA DURERII
Definiție
Durerea este o experiență senzorială și emoțională neplăcută, determinată de acțiunea unor
agenți care lezează sau amenință să lezeze organismal (Asociatia Internationala de Studiu a
Durerii).
Cu alte cuvinte, factorul senzorial propriu-zis este întotdeauna însoțit de trăirea cerebrală a
suferinței. Experiența extrem de complexă a durerii îmbină senzația resimțită într-o anumită zonă
cu o serie de reacții psihoemoționale: îngrijorare, frustrare, iritabilitate, tristețe, teamă, furie.
Prezența acestor reacții diferențiază fundamental durerea de alte modalități senzoriale.
În plus, senzația de durere este însoțită de reacții vegetative și generează anumite
comportamente motorii. Printre reacțiile vegetative asociate durerii se numără: modificări ale
frecvenței cardiace și ale tensiunii arteriale, alterarea frecvenței respiratorii, transpirații,
modificări ale diametrului pupilar. Comportamentele motorii agenerate de prezența durerii
includ modificări tipice ale expresiei faciale, alterarea posturii, acțiuni care să ușureze durerea
sau care să îndepărteze stimulul dureros. De exemplu, stimulii nociceptivi generează reflexe de
apărare (nociceptive), care retrag organismul din fața stimulilor dureroși.

Clasificarea durerii
 După durată
Trebuie făcută de la început distincția între durerea acută și durerea cronică.
Durerea acută sau nociceptive este generată de un stimul care produce sau amenință să producă
leziuni tisulare. Acest tip de durere durează puțin și, de obicei, cedează atunci când factorul care
o determină a fost îndepărtat. Prin urmare, durerea acută este o durere adaptativă, care servește
menținerii integrității organismului.
Durerea cronică descrie o stare dureroasă care persistă un timp îndelungat după îndepărtarea
factorului cauzator sau care nu are o cauză aparentă. Durerea cronică nu are un rol biologic și
reprezintă o patologie în sine.
Cu alte cuvinte, durerea acută este durerea “fiziologică“ și aceasta va fi discutată în continuare.

 După localizarea nocireceptorilor

Durerea nociceptivă poate fi clasificată ca durere somatică, cutanată și profundă, și durere
viscerală.
Durerea cutanată este declanșată de stimularea receptorilor cutanați pentru durere, este
localizata și nu iradiază. Durerea cutanată poate fi separată în 2 componente, durerea imediată
și durerea tardivă. Durerea cutanată rapidă/imediată este condusa de fibre Aδ la măduva spinării
și apoi la talamus si scoartă. Prin urmare se produce în 0.1 secunde, și este este ameliorata de
hipoxie. Durerea este bine localizată, ascuțită, are caracter de înțepătură și este acompaniata de
tahicardie, hipertensiune arterială, tahipnee, transpiratii profuse. Acest tip de durere informeaza
rapid individual asupra prezentei stimulului nociv, declanseaza reactii de indepartare din fata
pericolului. Durerea cutanată lentă/tardiva este transmisa prin fibre nervoase amielinice C la
formatiunea reticulara, apoi la talamus si cortex. Prin urmare apare la 1 sec, se intensifica in
secunde, minute și este ameliorata de anestezicele locale. Durerea tardivă este arzatoare,
neplacută, și se asociază cu reacții psihice.
Durerea profundă își are originea originea în muschi (mialgie), articulatii (artralgie), periost, pulpa
dentara și este asociata cu bradicardie, hipotensiune, greață, transpirații, contractură musculară
de vecinătate. Contractura conduce la ischemie, iar ischemia, la rândul ei, este o cauză de durere,
cu accentuarea contracturii și inițierea unui cerc vicios. Durerea profundă este slab localizată și
uneori însoțită de durere raportată.
Durerea viscerală pleacă de terminațiuni nervoase libere ale unor fibre amielinice C, cu câmp
receptor larg și viteză mică de transmitere. Calea de transmitere este lentă, multisinaptică, cu
numeroase stații în substanța reticulată, iar proiecția centrală nu este organizată topografic. Prin
urmare senzația de durere este slab localizată, difuză, neplăcută, persistentă, asociată cu greată,
transpirații și alte reacții autonome. Printre cauzele de durere viscerală se numără ischemia,
tracțiunea, spasmul musculaturii netede, distensia organelor cavitare, distensia țesutului
conjunctiv, substanțe chimice.
Durerea viscerală iradiază și se raportează. Durerea raportată este o durere simțită nu la nivelul
viscerului interesat, ci într-o altă regiune, somatică, de obicei cea care s-a dezvoltat în același
segment embrionar ca și viscerul respectiv. Teoria proiecției convergente explică durerea
raportată prin proiecția protoneuronului durerii somatice și viscerale pe unul și același
deutoneuron din măduva spinării, așa încât creierul nu poate preciza de unde a nume sosesc
impulsurile dureroase. Teoria dermatoamelor susține că durerea datorată suferinței unui organ
intern se raportează într-o structură (dermatom) dezvoltat din din același segment embrionar.
Durerea raportată este un element de diagnostic. Astfel, durerea în umărul stâng, care iradiază
în braț, antebraț și ultimele două degete este sugestivă pentru infarctul miocardic.

Structurile anatomice ale durerii. Sistem algic.

Structuri nervoase specializate responsabile de recepționarea, transmiterea , analiza informației
și declanșarea răspunsurilor la durere sunt cuprinse sub termenul de sistem algic.
Receptorii pentru durere
Receptorii pentru durere se numesc algoreceptori sau nociceptori (algos = durere, greacă/nocere
= a răni, latină). Aceștia transformă o varietate de stimuli în impulsuri nervoase, pe care creierul
le percepe ca durere. Algoreceptorii sunt distribuiți în majoritatea țesuturilor: piele, mucoase,
mușchi (fascii musculare, tendoane), oase (periost, os spongios), articulații (capsula articulară,
ligament), pereții vaselor sanguine, organele interne, seroase (peritoneu, pleura, pericard,
meninge). Algoreceptorii lipsesc în creier și în ficat.
Cu toate că sunt o clasă heterogenă, algoreceptorii împărtășesc trăsături funcționale comune: au
un prag înalt de activare și sunt tonici. Receptorii pentru durere nu numai că nu se adaptează,
dar uneori excitabilitatea lor crește progresiv, așa cum se va vedea mai jos.
Pe baza tipului de fibră căreia îi aparține terminațiunea nervoasă, se disting 2 tipuri de
algoreceptori: Aδ și C. Caracteristicile celor 2 tipuri de algoreceptori sunt redate ân tabelul de
mai jos.
Caracteristicile aferențelor primare
Tip fibră nervoasă Aδ (mielinizată) C (nemielinizată)
Diametru 2-5 µm ≤ 2 µm
Viteza de conducere 5-30 m/s 0,5-2 m/s
Distribuție Piele, mucoase, mușchi, Majoritatea țesuturilor
articulații
Sinapsa cu deutoneuronul Lamina I, lamina V Substanța gelatinoasă
spinal (lamina V)
Sensibilizare Da Da
Susceptibilitate la anestezice Puțin Da
locale

Receptorii Aδ cuprind mecanoreceptori și mecanotermoreceptori și, în tegument, sunt mai

numeroși decât receptorii C. Aceștia din urmă sunt receptori polimodali, respectiv răspund la
stimuli mecanici, termici și chimici. În plus, au fost descriși un subset de nociceptori silențioși,
inactivi în condiții obișnuite și care sunt activați în cursul inflamației de stimuli mecanici și/sau
termici.
Durerea poate fi deci produsă de factori mecanici, termici sau chimici. Stimulii algogeni sunt
reprezentați în tabelul de mai jos. Pe lângă stimulii chimic algogeni primari, menționați în tabel,
există substanțe algogene secundare. Acestea nu acționează direct asupra algoreceptorilor, ci
scad pragul de excitație al acestora. Astfel de algogeni secundari sunt: prostaglandinele,
leucotrienele, AMP.

Stimuli algogeni
Stimuli mecanici Stimuli termici Stimuli chimici
Exogeni Endogeni
Presiune puternică Temperaturi ≥ 450C Ioni metalici Peptide – bradikinina
Baze Ioni: H+, K+
Acizi Amine biogene –
Vibrații
histamina,
serotonina
Temperaturi≤ 170C Solvenți Acetilcolina
Soluții hiper- și
Deformarea
hipotone
excesivă Acid lactic
Capsaicină, piperină,
gingerol

Sunt de menționat ca și cauze de durere viscerală • ischemia – întreruperea fluxului sanguin

într-un țesut duce la acumularea de cataboliți (H+, K+) sau de produși de degradare tisulară
(bradikinina, enzyme proteolitice) •spasmul sau distensia unui viscer cavitar – produc durere
prin stimularea algoreceptorilor și prin întreruperea fluxului sanguin; durerea datorată spsmului
survine deseori în crampe •stimulii chimici – HCl, enzyme proteolotice.

Traducerea semnalului
Traducerea semnalului descrie conversia energiei mecanice, termice sau chimice în impulsuri
nervoase. La nivelul terminațiunilor nervoase libere există un număr mare de molecule
receptoare responsabile de traducerea semnalului. Acestea sunt fie canale ionice în cazul
receptorilor ionotropici (de exemplu familia de canale ionice cu potential de receptor tranzitoriu
TRP –V1, V2, A1, M8, etc, sau canalele ionice activate de acid ASIC), fie molecule receptoare care
activează cai de semnalizare intracelulară, în cazul receptorilor metabotropici (cel mai frecvent
receptori cuplați cu proteine G). Moleculele cu rol în traducerea semnalului sunt numeroase și
numărul celor cunoscute este în creștere, ceea ce oferă noi perspective în terapia durerii.
Indiferent de tipul de stimul sau molecula receptoare pe care acesta acționează, rezultatul este
apariția unei depolarizări numite potential de receptor/potențial generator. Când aceasta atinge
pragul, generează un potential de acțiune transmis. Producerea potențialului generator are la
bază următoarele mecanisme:
- Direct: deschiderea unui canal ionic care permite un flux de ioni care, la echilibru, aduce
potențialul de membrană la valoarea prag (TRPV1, TRPA1)
- Indirect: deschiderea unui canal de cationi concomitent cu închiderea unui canal care
produce repolarizarea sau cu activarea unui canal care permite efluxul de Cl-.

Căile ascendente ale durerii. Proiecția durerii.

Protoneuronul căii nociceptive este situat în ganglionul spinal (respectiv în ganglionul nervului
trigemen). Dendritele acestor neuroni culeg informațiile de durere. Axonul protoneuronului din
ganglionul spinal pătrunde în măduvă prin rădăcina posterioară, și după ce se bifurcă și trece
rostral și caudal 2-3 segmente medulare, face sinapsă în cornul medular posterior. O mica parte
din axonii protoneuronilor pătrund în măduvă prin rădăcina anterioară, și aceste fibre fac posibilă
persistența durerii după rizotomie posterioară. Colateralele trimise în coarnele anterioare ale
măduvei de către fibrele aferente spinării generează reflexele de flexiune.
Procesele centrale ale protoneuronilor conțin, și ele, molecule receptoare de suprafață, cum sunt
cele pentru GABA, serotonină sau receptorii opioizi. La acest nivel acționează eferențe ale SNC
sau agenți farmacologici, pentru modularea senzației de durere.
Deutoneuronul căii sensibilităii algice se află în cornul medular posterior. Majoritatea
aferențelor nociceptive fac sinapsa în laminele I și II. De aici, cei mai mulți dintre axonii
deutoneuronului trec contralateral și urcă prin măduvă ca fascicul spinotalamic. Acesta are 2
componente: tractul spinotalamic lateral și tractul spinotalamic medial.
- Tractul spinotalamic lateral sau neospinotalamic conduce informația transmisă de fibrele
Aδ și este responsabil de caracterele discriminative ale durerii: localizare, durată,
intensitate, modalitate. În acest tract, neurotransmițătorul durerii este glutamatul.
- Tractul spinotalamic medial sau paleospinotalamic transmite informația condusă de
fibrele C. Această cale este polisinaptică, iar neurotransmițătorul sinapsei dintre proto- și
deutoneuron este substanța P.
Neuronul de ordin III - fibrele tractului spinotalamic fac sinapsa în nucleul ventroposterolateral
(VPL), de unde se proiectează în gyrusul postcentral, ariile somestezice I și II, unde are loc
interpretarea senzației dureroase.
O parte din axonii deutoneuronilor ajung la nivelul nucleilor talamici mediali ventral și dorsal și
la nucleul medial la complexului posterior. Aceșția se conectează cu numeroase arii corticale,
situate în lobul frontal, sistemul limbic și lobul insulei și sunt responsabile de caracterul afectiv-
motivațional al durerii și de răspunsurile neuroendocrine la durere.
În plus, sunt de menționat:
- tractul spinoreticular, cu originea în neuroni nociceptivi din laminele VII și VIII, în special din
regiunea cervicală. Axonii acestor neuroni urcă contralateral pentru a se conecta cu nucleii
formațiunii reticulate a trunchiului cerebral. De aici informația trece la nuclei intralaminari și
mediali talamici și, prin circuitul spiroreticular-talamo-cortical ajunge la cortexul cerebral, în
special sistemul limbic. Acest tract este implicat în activarea sistemului limbic și difuză a
cortexului, în răspunsurile autonome la durere prin conexiunile cu hipotalamusul și în modularea
descendentă a durerii.
- tractul spinomezencefalic, care se termină la nivelul mezencefalului, mai ales în coliculii
quadrigemeni, nucleii cuneiformi și substanța cenușie periapeductală. Aceasta din urmă
contribuie la modularea durerii. O parte din fibre ajung la amigdală și au rol în conturarea
componentei emoționale a senzației de durere.
Modularea durerii
Durerea poate fi modulată, respectiv amplificată sau inhibată. Centrul cheie unde se exercită
modularea durerii este cornul medular posterior. Aici face sinapsa prelungirea centrală a
protoneuronului, și aici se produc interacțiuni complexe între neuroni intermediari excitatori sau
inhibitori cu rol în modularea durerii.
Cornul medular posterior este divizat în 10 lamine (Rexed). Fibrele Aδ se termină în laminele I, II
și V. Fibrele C care provin din tegument fac sinapsa predominant în laminele I și II, iar cele care
aduc informații de la mușchi, oase, articulații, viscere în lamina I, V și X. Oricare dintre cele 2
categorii de fibre face sinapsa cu neuroni intermediari excitatori sau modulatori din lamina II
(substanța gelatinoasă), și aceasta este una dintre cele mai importante regiuni de modulare a
durerii, alături de lamina V.
Inhibiția durerii
În substanța gelatinoasă există neuroni inhibitori asupra durerii care pot fi activați fie direct de
către stimulii dureroși, fie indirect, prin neuroni intermediari excitatori.
Neuronii intermediari primesc o multitudine de semnale: de la protoneuronul sensibilității algice,
de la alți receptori decât cei nociceptivi (aferente prin fibre cu diametru mare), fibre ale unor căi
descendente modulatoare ale durerii. Astfel, transmiterea durerii de la periferie spre centrii
nervoși superiori este controlată de o serie de mecanisme care modulează durerea: inhibiție de
către centrii nervoși superiori, activitatea în fibrele Aβ, modularea locală printr-o serie de
mecanisme care includ sistemele opioid și canabidoid, aminoacizi inhibitori (GABA), sau oxidul
nitric.
Modularea durerii uzează de 3 mecanisme: inhibiția periferică, sistemul opioid endogen și căile
descendente de modulare a durerii.
 Inhibiția periferică a durerii
Melzack și Wall au propus în 1965 teoria controlului de poartă asupra durerii, conform căreia
semnalul de durere primit de la periferie, înainte de a fi trimis etajelor nervoase superioare, este
modulat inhibitor de către neuronii intermediari din substanța gelatinoasă. Acești neuroni
inhibitori suprimă transmiterea durerii și deci joacă rol de barieră/poartă. Astfel, fibrele A β care
conduc informații de la mecanoreceptori emit colaterale la interneuronii inhibitori asupra durerii
din cornul posterior. Mecanismul de poartă explică atenuarea durerii prin scuturarea membrului
sau fricționarea regiunii dureroase și stă la baza analgeziei induse de stimularea nervoasă
electrică percutană TENS.
 Sistemul opioid endogen
De 4000 de ani se știe că opiumul și derivatele lui morfina, codeina și heroina sunt analgezice
puternice. În anii 60 și 70 au fost identificați receptori pentru opiacee atât in maduva spinarii cat
si in etaje supraspinale, ceea ce arată că există substante endogene care se fixeaza la acesti
receptori, substanțe produse de organsimul însuși. Astfel de substanțe se numes opioide
endogene. Opioidele endogene sunt reprezentate de
- endorfine (morfine endogene: α, β, γ, neo α, neo β) au ca funcție fiziologică primară
blocarea transmiterii semnalelor algice. Induc, de asemenea, o stare euforică similară cu
cea produsă de alte opioide.
- enkefaline (Met-enkefalina, Leu-enkefalina) modulează senzația dureroasă
- dinorfine (A,B) au ca roluri fiziologice modularea durerii, controlul apetitului, reglarea
secreției de oxitocină.
În ceea ce privește modularea durerii, opioidele endogene eliberate de interneuronii medulari
inhibitori sunt fixate pe receptori opioizi situați pe:
- terminațiile centrale ale protoneuronilor sistemului algogen, unde acționează prin inhibiție
presinaptică, cu scăderea influxului de Ca++ în butonul terminal și prin urmare scăderea cantității
de neurotransmițător eliberate de protoenuron
- dendritele deutoneuronilor, unde acționează prin inhibiție postsinaptică, respectiv cresc
conductanța pentru K+, cu producerea unui potențial postsinaptic inhibitor.
Receptorii opioizi sunt țintele moleculare și pentru numeroase opiacee: morfina, metadona,
naloxonă.
Pe când opiaceele endogene acționează mai ales prin inhibiție presinaptică, cele exogene
acționează mai ales postsinaptic.
 Căile descendente cu rol în inhibiția durerii
Există un număr semnificativ de zone supraspinale care contribuie la controlul, în cornul medular
posterior, a transmiterii semnalelor nociceptive. Controlul transmisiei nociceptive se realizează
în mai multe moduri: • prin acțiunea directă asupra neuronilor cornului posterior - axonii centrilor
supraspinali de inhibiție a durerii acționează prin inhibiție presinaptică pe neuronii primari
aferenți și postsinaptic pe deutoneuron • prin excitarea interneuronilor inhibitori •prin inhibarea
celor excitatori.
Structurile cheie ale trunchiului cerebral care exercită un rol inhibitor asupra durerii sunt
substanța cenușie periapeductală, regiunea rostrală a bulbului ventromedial, locus coeruleus.
Substanța cenușie periapeductală PAG este o structură situată pe linia mediană, formată dintr-
un grup dens de neuroni situați în jurul apeductului cerebral. Stimularea electrică a acestei
regiuni induce o analgezie profundă. PAG primește aferențe de la talamus, hipotalamus și
cortexul cerebral și colaterale de la tractul spinotalamic. Neuronii PAG inhibă durerea fie direct,
prin eferențele către măduvă, fie indirect, prin proiecțiile spre nucleul mare al rafeului și spre
porțiunea rostrală ventromedială a bulbului.
Regiunea rostrală a bulbului ventromedial - conține neuronii serotoninergici, în nucleul mare al
rafeului, și adrenergici, în porțiunea rostrală ventrolaterală a bulbului. Aceștia își trimit axonul
descendent, în cornul medular posterior. Serotonina și noradrenalina inhibă durerea prin acțiune
directă asupra deutoneuronilor căii dureroase și prin stimularea interneuronilor inhibitori
opiacei.
Locus coeruleus conține neuroni adrenergici care inhibă, la nivel medular, durerea.
Întrucât neurotransmițătorii principali ai căilor descendente de inhibiție a durerii sunt serotonina
și noradrenalina, acestea pot fi modulate farmacologic pentru a obține controlul durerii. De
exemplu, inhibitorii selectivi ai receptorilor adrenergici și antidepresivele tricilcice (amitriptilina)
au proprietăți analgezice.
Se cunoaște faptul că în timpul unui stres puternic, durerea poate să nu fie simțită. Analgezia
indusă de stres poate fi explicată prin eliberarea de noradrenalină de către neuronii
noradrenergici din trunchiul cerebral, sau prin eliberarea de canabidoide endogene (2-
arachidonilglicerol, anamdamidă).
Acupunctura are efecte analgezice doearece activează căi ascendente care emit colaterale în
PAG, NMR, LC. Efectele analgezice ale acupuncturii sunt anulate de administrarea de antagonisti
ai receptorilor opiacei.
Facilitarea durerii. Sensibilizarea.
Sensibilizare
Prin sensibilizare se înțelege scăderea pragului pentru durere într-o anumită regiune, așa încât
stimulii dureroși sunt percepuți cu mai mare intensitate (hiperalgezie), stimuli indiferenți pot
deveni dureroși (alodinie), sau durerea este prezentă în absența oricărui stimul algogen.
Hiperalgezia primară se instalează în aria lezată, pe când cea secundară, apărută la aproximativ
20 minute de le producerea leziunii, interesează zonele adiacente.
Intensitatea resimțită a durerii poate fi amplificată prin mecanisme centrale sau periferice.
Sensibilizarea periferică este dată de alterarea funcției algoreceptorilor, la nivelul cărora pragul
de activare coboară, iar receptivitatea crește (frecvența potențialelor de acțiune transmise
crește). Nu se cunosc cu precizie mecanismele sensibilizării periferice. La ora actuală, se consideră
că aceasta se datorează prezenței unor stimuli algogeni secundari, care scad pragul de excitație,
alterării sau dereglării expresiei moleculelor receptoare de la nivelul algoreceptorilor, sau chiar
modificărilor la nivelul unor celule din vecinătatea algoreceptorilor, cum ar fi cele epidermice.
Unul dintre cele mai importante și frecvente mecanisme care produc sensibilizare periferică este
prezența inflamației. Într-un focar inflamator sunt prezenți o multitudine de mediatori chimici
eliberați de celulele lezate, celulele sistemului imun (mastocite, neutrofile, macrofage, limfocite),
terminațiunile nervoase din țesut și/sau alte tipuri celulare (fibroblaști): citokine proinflamatorii,
prostaglandine, histamină, serotonină, bradikinină, peptidul corelat cu gena calcitoninei,
noradrenalină, substanța P, molecule ale tiparului olecular asociat leziunilor tisulare. Aceștia pot
afecta pragul de durere, prin creșterea excitabilității receptorilor polimodali TRPV1.
Magnitudinea și durata sensibilizării depind de severitatea leziunii/inflamației.
Sensibilizarea centrală
Sensibilizarea centrală se referă la alterarea stării functionale a neuronilor nociceptivi: scăderea
pragului de activare, lărgirea câmpului receptor, activitate spontană. Activitatea crescută a
neuronilor nociceptivi se datorează creșterii excitabilității (prin alterarea curenților ionici),
dezinhibiției (pierderii influențelor inhibitoare prin diminuarea eliberării de glicină sau GABA) sau
facilitării acestor neuroni (creșterea puterii conexiunilor sinaptice excitatorii). Mecanismele
moleculare care stau la baza sensibilizării centrale sunt multiple: activarea proteinkinazei A, a
proteinkinazei C, a proteinkinazei dependente de calciu-calmodulina. Un exemplu de mecanism
al sensibilizării centrale, comun de altfel pentru numeroși receptori, este este creșterea
concentrației intracelulare de Ca++, ca urmare a activării receptorilor cuplați cu proteine G.
Un alt exemplu al sensibilizării centrale este creșterea excitabilității neuronilor nociceptivi în cazul
unui traumatism sau a inflamației la periferie. Acestea conduc la exprimarea COX-2 la nivelul
cornului posterior, cu producerea de PGE2. Aceasta activează PKA, eveniment care rezultă în
fosforilarea receptorului pentru glicină, Acesta este un canal de Cl-, pentru care probabilitatea de
a se deschide scade. Astfel, deutoneuronul durerii devine mai excitabil. Inhibitorii de COX2
normalizează excitabilitatea neuronilor glutaminergici implicați în transmiterea durerii, si deci
exercită efect analgesic.
Un alt mecanism posibil al sensibilizării centrale este modificarea conexiunilor fibrelor aferente
aparținând sistemului algic și a celor care conduc alte tipuri de sensibilitate. Degenerarea fibrelor
amielinice C face ca prelungiri centrale ale unor fibre Aβ, care conduc sensibiitatea tactilă fină,
sa se conecteze cu neuroni nociceptivi din substanța gelatinoasă. La stimularea tactilă a
tegumentului, în acest caz, se va produce senzația de durere (alodinia).
Sensibilizarea centrală se poate produce și la nivel supraspinal.
Sensibilizarea central contribuie la realizarea memoriei durerii.