Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
GENERALITĂŢI
Reacțiile enzimatice şi implicit procesele biologice depind în mare mă sură de
concentrația ionilor de hidrogen din mediu. Limitele fiziologice acceptate de laboratoarele
clinice pentru pH-ul plasmatic sunt 7,35 - 7,45, dar in vivo ele sunt mai restrâ nse. Menținerea
între aceste limite necesită mecanisme homeostatice eficiente, care mențin echilibrul între
procesele fiziologice care generează H+ şi cele care reduc concentrația de H+.
!!! Supraviețuirea este posibilă doar între 6,8 - 7,8.
Mecanismele prin care se realizează EAB sunt:
fizico-chimice reprezentate de sisteme tampon :
o plasmatice:
H2CO3/HCO3- (acid carbonic/bicarbonate) ;
NaH2PO4/Na2HPO4 (fosfat acide/fosfat bazic) ;
proteină acidă /proteinat de Na ;
o eritrocitare:
hemoglobină acidă /oxihemoglobinat de K ;
H2CO3/HCO3- ;
fosfaţi organici ;
o intracelulare:
proteină acidă /proteinat de Na ;
acide lactic/lactat ;
acide citric/citrat ;
fosfaţi organici.
biologice realizate prin intervenţia:
o plă mâ nului (adaptarea pCO2 şi concentraţiei H2CO3 la variaţiile permanente ale
bicarbonaților);
o rinichiului (secreție de H+ în tubul contort proximal, secreție de H+ sub formă de
aciditate titrabilă şi secreție de amoniu în tubul contort distal, eliminare de
bicarbonat);
o ficatului (transformarea acidului lactic în glicogen şi procesele de sulfo- şi
glicuronoconjugare) ;
o tegumentului (eliminare de substanţe acide prin secreţia sudorală );
o tubului digestiv (eliminare de valenţe acide prin secreţiile acestuia).
Cel mai important sistem tampon extracelular (de care depinde practic pH-ul
plasmatic) este HCO3-/H2CO3.
Dacă se aplică ecuaţia Henderson-Hasselbach acestui sistem tampon rezultă că :
CO 3 H-
pK + log
pH = CO 3 H 2 , unde pK este o constantă .
Deoarece pentru acest sistem tampon pK = 6,1 ecuația devine:
CO 3 H-
6,1 + log
pH = CO 3 H 2
CO 3 H-
log
Se poate stabili astfel că pentru un pH normal (7,4), CO 3 H 2 trebuie sa fie 1,3 deoarece
7,4 = 6,1 + 1,3.
CO 3 H-
Întrucâ t logaritmul din 20 este 1,3, rezultă că raportul CO 3 H 2 trebuie sa fie 20.
CO 3 H- CO 3 H-
În aceste condiţii pH diminuă câ nd CO 3 H 2 < 20 şi creşte câ nd CO 3 H 2 > 20.
Acidozele şi alcalozele sunt tulbură ri ale EAB şi pot fi metabolice sau respiratorii după
cum inițial se modifică componenta metabolică (HCO3- ) sau respectiv respiratorie (H2CO3) a
sistemului tampon principal extracelular.
ACIDOZA METABOLICĂ
Acidoza metabolică se definește ca scă derea pH-ului sanguin < 7,35, ca o consecință a
CO 3 H-
scă derii raportului CO 3 H 2 sub 20, printr-o diminuare iniţială a concentraţiei plasmatice a
bicarbonatului (< 22 mmol/l).
2
Fig. 1. Mecanisme renale implicate in EAB
3
De peste 30 de ani diagnosticul diferențial al acidozelor metabolice se face prin
calcularea lacunei anionice (anion gap = AG) = diferența dintre suma cationilor (Na+, K+) şi
cea a anionilor (Cl-, HCO3-) mă surați:
AG = ( [Na+] + [K+]) - ([Cl-] + [HCO3-]) = 8-16 mEq/L
În condiţii normale anionii sunt egali cu nivelul cationilor. Anumiţi anioni (proteine, sulfaţi,
fosfaţi, acizi organici) nu sunt mă surați în mod curent. De aceea AG normală exprimă
concentrația anionilor nemă surați.
Există şi cationi nemă surați (Ca2+, Mg2+), care pot neutraliza contribuţia sulfaţilor şi a
lactatului. Datorită concentraţiei mici a K+, acesta poate fi omis din calcularea AG.
Acidozele metabolice pot fi cu AG crescută (AG pozitivă) sau normală (non AG
sau hipercloremice).
Insuficienţa renală doar în stadii avansate produce acidoză prin acumularea de sulfaţi şi
alţi acizi ce nu pot fi eliminați.
Acidoze metabolice cu AG normală pot apă rea fie prin creşterea clorului relativ la cationi
(în special sodiul), fie prin pierdere de cationi.
4
sindromul Fanconi, care mai include şi alte defecte de reabsorbţie (glucoză ,
aminoacizi, fosfaţi, acid uric, şi alţi anioni organici cum este citratul).
În ATR II celulele tubulare distale sunt capabile să genereze bicarbonaţi şi să secrete
H+, care se tamponează în urină cu fosfaţi şi cu amoniu. De aceea în ATR II se pă strează
o urină acidă, bogată în săruri de amoniu, în condițiile unei acidoze metabolice. În
plus, reducerea absorbției proximale de bicarbonat determină şi o reducere a
reabsorbţiei proximale de NaCl. Consecința este hiperaldosteronismul secundar, cu
pierdere de potasiu şi hipokalemie.
Alte complicaţii ale ATR II pot fi rahitismul la copii şi osteomalacia şi osteopenia la
adult. Mecanismele sunt:
o Tamponarea acizilor de că tre os şi creşterea eliberă rii de să ruri de calciu din os
o Deficitul dobâ ndit de vitamin D, deoarece tubul proximal este principalul loc de
formare a calcitriolului.
5
După cistectomia totală, implantarea ureterelor în colon face ca urina acidă să ajungă
în contact cu celulele mucoasei intestinale, ceea ce duce la schimbarea ionului de Cl- din
lumenul intestinal pentru bicarbonatul din lichidul extracelular al mucoasei intestinale. Ca
urmare, se instalează o acidoză hipercloremică.
ACIDOZA RESPIRATORIE
Acidoza respiratorie se definește ca scă derea pH-ului sanguin < 7,35, ca o consecinţă a
CO 3 H-
scă derii raportului CO 3 H 2 sub 20, printr-o creştere iniţială a pCO2 peste 45 mm Hg
(hipercapnie) şi implicit o creştere a concentraţiei acidului carbonic (H2CO3).
Cauze de hipercapnie şi de acidoză respiratorie
1. Hipoventilaţie de cauză centrală :
o Intoxicaţie cu substanţe ce inhibă activitatea centrilor respiratori:
barbiturice, benzodiazepine;
psihotrope;
morfină şi derivaţi;
alcool, etc.
o Traumatisme cerebrale;
o Accidente vasculare cerebrale ischemice sau hemoragice;
o Inflamaţii:
encefalite;
meningite;
6
o Tumori cerebrale;
o Abcese cerebrale;
o Poliomielită , etc.
2. Hipoventilaţie de cauză periferică :
o Afecţiuni neuromusculare:
polinevrite;
sindrom Guillain Barré;
botulism;
intoxicaţii cu substanţe curarizante;
miatonii;
miastenii;
miozite virale, bacteriene, parazitare;
dezechilibre ionice:
hipofosfatemie;
diskaliemie;
o Obezitate marcată ;
o Afecțiuni ale cutiei toracice:
traumatisme şi deformaţii toracice;
spondilartrită anchilozantă ;
pneumotorax;
colecţii pleurale;
o Afecţiuni bronho-pulmonare:
obstrucţii traheo-bronşice;
bronşite;
astm;
emfizem;
colagenoze;
sarcoidoză ;
insuficienţe respiratorii acute.
7
Fig. 3. Rolul eritrocitului în EAB
o tahicardie;
o insuficienţă ventriculară dreaptă ;
cutanate:
o eritroză şi hipersudoraţie prin hipercapnie;
o cianoză prin hipoxie.
ALCALOZA METABOLICĂ
Exogen:
Ingestie crescută de bicarbonat (la bolnavii ulceroşi, sindromul lapte-alcaline);
o Sindromul lapte-alcaline este cauzat de ingestia de cantită ți mari de calciu
și alcaline absorbabile pe cale orală . Mecanismul nu este complet înțeles.
Absorbția calciului în doze mari poate duce la supresia hormonului
paratiroidian (PTH), care produce apoi retenție de bicarbonat în rinichi.
Asocierea ingestiei de alcaline (carbonat de calciu și bicarbonat) duce la
alcaloză , care provoacă resorbție crescută a calciului în tubul colector distal.
De asemenea, hipercalcemia produce un defect renal concentrare, care poate
fi considerată o formă de diabet insipid nefrogen. Rezultatul este
deshidratarea, care poate agrava hipercalcemia. Acest ciclu menține
hipercalcemia și alcaloza atâ ta timp câ t calciul și alcalinele sunt luate per os.
Dacă este netratat, sindromul lapte-alcaline cronic poate duce la calcifieri
metastatice și insuficiență renală . Inițial sindromul lapte-alcaline a fost
cauzat de consumul excesiv de lapte și anumite antiacide, în special carbonat
de calciu sau bicarbonat de sodiu, pe o perioadă lungă de timp. Astă zi, un
8
scenariu mai frecvent este atunci câ nd cineva ia carbonat de calciu prea mult
într-o încercare de a preveni osteoporoza. Consumul de cantită ți excesive de
vitamina D, care este de obicei adă ugat la laptele cumpă rat de la
supermarket, poate agrava această condiție
Aport parenteral excesiv de bicarbonaţi, carbonaţi, acetaţi, lactaţi, citraţi (corecţia excesivă
a acidozelor, politransfuzionaţi, etc.);
Endogen: Mobilizare de carbonaţi/bicarbonaţi în urma osteolizei (neoplazii primitive
sau metastatice, etc.);
2. Tulburări în excreţia renală de bicarbonaţi;
3. Pierderi de acizi:
o Pierderi digestive (fig. 4.):
Vă rsă turi abundente;
Aspiraţii gastrice prelungite;
9
Hipopotasemia nu este doar o consecinţă directă a pierderilor de K+ prin vă rsă turi, ci
survine şi ca urmare a alcalozei metabolice: reducerea concentraţiei de H+ în celulele tubilor
renali creşte schimbului Na+-K+, cu eliminarea urinară crescută a K+.
o Pierderi renale:
Alcaloză post-hipercapnică ;
Hipercalcemie;
Hipoparatiroidism;
Hipopotasemie – in această situaţie apare un eflux celular de K +
(pentru corectarea potasemiei) şi un contrainflux de H+ cu alcaloză
extracelulară consecutivă şi creşterea concentraţiei intracelulare de
H+, care stă la baza unei excreţii excesive de H+ pe cale urinară ,
concomitent cu generare plasmatică de bicarbonat, ce agravează
alcaloza.
Creşterea sarcinilor negative în lumenul tubular prin încă rcare cu
anioni nereabsorbabili: sulfaţi, penicilină , carbenicilină , etc.) ;
Exces de mineralocorticoizi;
Compensarea alcalozelor metabolice
CO 3 H-
În scopul restabilirii rapide a raportului CO 3 H 2 la valoarea de 20 (pentru ca pH-ul
să se normalizeze) organismul caută să crească concentraţia H2CO3 prin creşterea pCO2.
Aceasta se realizează prin hipoventilaţie. Acest mecanism este limitat în timp întrucâ t centri
respiratori vor fi stimulaţi de hipoxia consecutivă .
Compensarea renală se face prin diminuarea reabsorbţiei de bicarbonat şi prin
diminuarea excreţiei de ioni H+ sub formă de aciditate titrabilă şi sub formă de ioni NH4+.
10
o Vasoconstricţie periferică în diverse teritorii (creier, cord, rinichi, etc. – cu
insuficienţă circulatorie respectivă ;
o Diminuarea disocierii oxihemoglobinei;
Diminuarea nivelului plasmatic al calciului ionic cu creşterea consecutivă a
excitabilită ţii neuromusculare şi apariţia de crize de tetanie.
ALCALOZA RESPIRATORIE
Alcaloza respiratorie se caracterizează prin creşterea pH-ului sanguin > 7,45, ca o
CO 3 H-
consecinţă a creşterii raportului CO 3 H 2 peste 20, printr-o scă dere iniţială a pCO2 sub
35mmHg (hipocapnie) şi implicit o scă dere a concentraţiei plasmatice a H2CO3.
Hipocapnia este rezultatul unei hiperventilaţii excesive.
11
creşterea presiunii intratoracice;
scă derea debitului coronarian;
Semne neuropsihice:
o Cefalee, confuzii – consecinţa diminuă rii fluxului sanguin cerebral;
o Furnică turi ale extremită ţilor, pozitivarea semnului Chvosteck, etc. –
consecinţa scă derii calciului ionic.
12
b. presiunea hidrostatică interstiţială (PHI): mai mare la capă tul venos al capilarului.
Diferenţa dintre cele două grupe de forţe determină apa netă filtrată:
apa netă filtrată = (PHP+ POI) – (PCOP+ PHI)
La nivelul capilarelor, transportul apei depinde şi de funcţionalitatea aquaporinelor
(proteinele canalelor de apă ).
Schimburile de fluide dintre plasmă şi lichidul interstiţial sunt condiţionate şi de drenajul
limfatic, metabolismul celular şi integritatea membranelor.
Electroliţii sunt reprezentaţi de ionii principalelor elemente (Na+, Cl-, H+, HCO3+, K+, SO42-,
3-
PO , Co2+, Mg2+). Cel mai important electrolit extracelular este sodiul şi de aceea are contribuţia
4
majoră în determinarea osmolarită ţii. Sodiul, în colaborare cu potasiul şi calciul, sunt elementele
determinante pentru:
Funcţia neuromusculară
Echilibrul acido-bazic
Reacţiile chimice celulare
Transportul membranar.
Există şi substanțe ne-electrolitice ce pot influenta osmolaritatea (ex. uree, glucoză), denumite
osmoli inefectivi. În condiţii normale însă, presiunea osmotică exercitată de acestea este neglijabilă,
datorită numărului relativ redus de particule osmotic active.
1.Reglarea ingestiei de apă se exercită prin senzația de sete. Aceasta poate fi declanșată de:
Creşterea osmolaritatea lichidului extracelular (creşterea concentraţiei de sodiu
determină ieșirea apei din neuronii zonelor din hipotalamus ce conțin centrii reglă rii
ingestie de apă )
Scăderea volumului lichidului intravascular (stimulează receptorii de volum din
atrii, vena cava inferioară şi venele pulmonare, baroreceptorii din aortă şi arterele
carotide)
Creşterea Angiotensinei II circulante
Durere, emoții
Substanțe exogene (morfina, barbituricele, nicotina).
În reglarea conţinutului de sodiu al organismului, cel mai bine studiat mecanism de control
este reprezentat de sistemul renină-angiotengină-aldosteron. Peptidul natriuretic atrial este un
hormon de origine cardiacă , care se eliberează ca ră spuns la distensia atriilor şi determină creşterea
excreţiei de sodiu, inhibă sistemul renină -angiotensină -aldosteron şi modulează tensiunea arterială .
Aportul excesiv de apa şi/sau de sodiu are rareori importanţă clinică, dacă mecanismele
homeostatice funcţionează normal. Modificări patologice ale secreţiei de hormoni cu rol în
reglarea echilibrului hidroelectrolitic produc însă alteră ri importante ale osmolaritaţii şi ale
volumului lichidelor din diversele compartimente.
13
În majoritatea cazurilor, anomaliile interesează atâ t apa câ t şi sodiul. Există însă şi situaţii în
care perturbarea afectează cu predominanţă unul din cele două componente:
Raportat la apa totală poate fi hiperhidratare/deshidratare/hidratare normală.
Raportat la apa plasmatică poate fi hipovolemie/hipervolemie/izovolemie.
Raportat la presiunea osmotică poate fi hiperosmolaritate/hipoosmolaritate/
osmolaritate normală.
Raportat la tonicitate poate fi hipertonicitate/hipotonicitate/izotonicitate.
Osmolaritate calculată (mOsm/L) = 2x(Na+) + glu/18 + Uree/2,8 + etanol/3,7
Tonicitate = 2x(Na+) + glu/18
Lacună osmotică = Osmolaritate măsurată - Osmolaritate calculată
Lacună osmotică normală = 10-15mOsm/L
Ingestia excesivă de apă survine rar, dar ea a fost semnalată în cazuri de polidipsie psihogenă
asociată unor boli psihice sau în urma unor leziuni ale hipotalamusului anterior.
Excesul de ADH, sau sindrom de secreţie neadecvată de hormon antidiuretic (syndrome
of inappropriate antidiuretic hormone secretion, SIADH) poate surveni în:
Secreţie tumorală /ectopică de ADH (carcinom bronşic, de prostată , uterin, pancreatic)
14
Afecțiuni cerebrale iritative (ex. meningite, encefalite, tumori cerebrale, hematom
subdural, traumatisme cerebrale cu fracturi)
Afecţiuni pulmonare sau ale cutiei toracice (tbc pulmonar, pneumotorace, BPCO,
pneumonii, bronsiectazie, ventilaţie artificială ) ce reduc perfuzia atriului stâ ng şi
stimulează receptorii atriali
Infecţii (prin ră spunsul de fază acută al SNC)
Medicamente (ex. morfina, barbituricele, vincristina)
Alte cauze (ex. stresul chirurgical).
În SIADH sinteza de ADH nu este inhibată de reducerea osmolarită ții plasmei și astfel se agreavează
hiponatremia dacă nu se restricționează aportul de apă.
b. Hiponatremie hipotonă HIPERVOLEMICĂ
Această formă se întâ lneşte cel mai frecvent în:
• insuficienţă cardiacă congestivă (ICC) decompensată
• insuficienţă renală
• ciroză decompensată cu ascită .
În aceste situaţii survine retenţia combinată de apă şi sodiu, predominant de apă datorită unui
stadiu avansat de boală, a unui exces de diuretice sau a restricţionă rii exagerate a aportului de sodiu.
Atunci câ nd volumul lichidului interstiţial creşte cu cel puţin 10% se instalează și
edemele. Acestea apar ori de câ te ori ieşirea fluidului din capilare depă şeşte capacitatea de
reîntoarcere sau de drenare pe cale limfatică. Edemele se dezvoltă mai ales în ţesutul conjunctiv
subcutanat, care fiind lax poate fi destins cu uşurinţă de lichidele care se acumulează.
Principalele mecanisme care contribuie la dezvoltarea edemelor sunt:
creşterea permeabilită ţii capilarelor
scă derea presiunii coloidosmotice plasmatice (sindrom nefrotic, ciroza hepatică,
caşexie, enteropatie cu pierdere de proteine)
creşterea presiunii hidrostatice in capilare
o obstrucţie venoasă (tromboflebite)
o creşte retenţia de sodiu şi apă (insuficienţă cardiacă congestivă , insuficienţă
renală )
obstrucţia căilor limfatice (limfedem).
La început, prin constituirea edemelor scăderea volumului plasmatic determină secreție de aldosteron şi
ADH, ceea ce duce implicit la o retenție sporită de sodiu şi apă. Întrucât lichidul continuă să difuzeze în
interstiţiu, se împiedică restabilirea volumului plasmatic, astfel încât secreția de aldosteron şi de ADH nu
sunt inhibate printr-un mecanism adecvat de feed-back negativ. Din aceste motive echilibrul homeostatic
nu se restabileşte, ajungându-se la acumulări şi mai importante de apă şi sodiu şi în final la creşterea
volemiei.
În insuficiența cardiacă prima modificare este scă derea debitului cardiac. Aceasta antrenează
mecanismele compensatorii (RAA, ADH, norepinefrină ) pentru creşterea retenției de apă şi sodiu.
Peste un anumit nivel, mecanismele compensatorii devin mecanisme patologice deoarece induc o
creştere în continuare a retenţiei hidrice şi de sodiu, fă ră a mai putea creşte paralel perfuzia tisulară .
De aceea formarea edemelor şi creşterea volumului plasmatic se disociază de mecanismele care le
induc.
În ciroze avansate volumul plasmatic creşte datorită creşterii spaţiului intravascular venos
prin hipertensiune portală : realizarea unor anastomoze, dezvoltarea unor fistule arterio-venoase,
vasodilataţie splanchnică.
15
În hiponatremia hipotonă cu hipervolemie deşi există exces de fluide, acestea sunt
hemodinamic ineficiente şi de aceea organismul se comportă ca şi cum ar fi deficit de fluide.
Tratamentul presupune restricţii de fluide şi sare.
În pofida hiponatriemiei, lipseşte tendinţa de compensare prin aldosteron. Se presupune că o
creştere a volumului plasmatic inhibă sistemul renină-angiotensină-aldosteron, iar pe de altă parte
excesul de ADH ar anula efectele aldosteronulul la nivelul tubilor renali.
CONSECINŢELE HIPONATREMIEI
Consecinţele depind de tonicitate. Scăderea osmolarităţii lichidului interstiţial prin
hiponatriemie hipotonă, va duce la deplasarea intracelulară a apei, determinâ nd hiperhidratări
celulare.
În cazurile în care depleţia de sodiu s-a instalat brusc, fenomenele cerebrale sunt deosebit de
pregnante, realizâ nd tabloul clinic al intoxicaţiei cu apă. Hiperhidratarea celulelor cerebrale se
traduce prin cefalee, confuzie şi chiar prin convulsii, iar senzația de sete lipseşte. Aceste manifestă ri
depind atâ t de gradul de scă dere a natremiei, câ t şi de viteza cu care se instalează o astfel de scă dere.
Dacă hiponatremia se instalează lent, mecanismul compensator cerebral este activat: acesta
constă din deplasarea electroliţilor şi a unor micromolecule organice produse de metabolismul
celular cerebral (osmoli idiogenici) extracelular, pentru a coborî osmolaritatea celulară la nivelul celei
extracelulare (astfel se evită edemul cerebral excesiv).
Dacă se intervine terapeutic agresiv prin administrare rapidă de soluţii hipertone, creşterea
osmolarită ţii extracelulare va determina deshidratarea celulelor nervoase, cu apariţia sindromului de
demielinizare osmotică. Prin urmare, rata de creştere a sodiului nu trebuie să depă şească 0,5
mEq/L/h.
În pseudohiponatremii nu apare deshidratare celulară .
HIPERNATREMIA
16
2. Hipernatremia HIPERVOLEMICĂ - de obicei rezultă după perfuzie sau aport de soluţii cu o
concentraţie mare de sodiu.
perfuzii cu soluţii hipertone de NaHCO3 date unor bolnavi oligurici.
clisme cu soluţii saline hipertone
naufragiaţii care au ingerat apa de mare.
Forma acută duce la deshidratare intracelulară cu expansiunea ECF, edem şi insuficienţă
cardiacă congestivă . Scopul terapiei este de a elimina excesul de sodiu.
CONSECINŢELE HIPERNATREMIEI
Consecinţa hiperosmolarităţii extracelulare induse de hipernatremie este migrarea apei celulare
extracelular cu deshidratare celulară. Deshidratarea celulară activează senzaţia de sete.
Manifestă rile caracteristice deshidrată rii celulelor sunt:
senzaţie intensă de sete
uscăciunea mucoasei buco-faringiene
scă derea turgorului cutanat
lipsa sudoraţiei
hipotonia globilor oculari
adeseori febră .
În condiţii normale, concentraţia potasiului plasmatic este menţinută între limite destul de
strâ nse (3,5 – 5,5 mEq/l). Potasiul este localizat cu predominanţă intracelular, iar variaţiile
17
concentraţiilor sale în plasmă dau doar indicaţii aproximative asupra conţinutului total de potasiu al
organismului.
HIPOPOTASEMIILE
Hipopotasemiile (sub 3,5 mEq/L) pot fi cauzate de:
Scăderea aportului de potasiu (alcoolism, anorexie nervoasă , nutriţie parentarală
să racă în potasiu) (!!! acest mecanism poate fi compensat)
Pierderi
o gastrointestinale (ex. vă rsă tură , diaree, fistule, malabsorbţie, exces de laxative)
o renale (ex. Hiperaldosteronism, cauze genetice)
Deplasarea intracelulară (ex. insulină , alcaloză , hipotermie, paralizia hipokalemică
periodică )
Creșterea utilizării celulare(ex. Leucemii acute).
18
Hipopotasemia este asociată frecvent cu alcaloza metabolică. Acest lucru se datorează
faptului că :
1) cauze comune de alcaloză metabolică (vă rsă turi, diuretice, excesul de mineralocorticoizi) induc
direct pierderea de H + și K (prin aldosteron);
2) hipokalemia este o cauză importantă de alcaloză metabolică prin trei mecanisme:
provocă schimbul transcelular între K+ și H + (K+ iese și H+ intră ) ridicâ nd astfel pH-ul
extracelular.
provocă schimbul transcelular în celulele tubulilor proximali rezultâ nd o acidoză intracelulară ,
care crește producția și excreția de amoniu.
în prezența hipokalemiei, secreția de hidrogen în tubul proximal și distal crește, ceea ce duce
la reabsorbția ulterioară a HCO3-.
CONSECINŢELE HIPOPOTASEMIEI
Potenţialul de membrană al nervilor şi al fibrelor musculare şi deci excitabilitatea, depind de
raportul dintre potasiul intracelular şi cel extracelular. Ca urmare, simptomatologia depleţiei de
potasiu va fi dominată de reducerea excitabilităţii neuromusculare:
HIPERPOTASEMIILE
19
Deplasarea potasiului din celule în lichidul extracelular (hipoxie tisulară , deficit de
insulină, acidoză )
Scăderea eliminărilor renale de potasiu (insuficienţă renală, hipoaldosteronism,
diuretice care blochează secreţia de potasiu în TCD - spironolactona, triamteren)
Distrucții celulare (ex. sindrom de strivire).
CONSECINŢELE HIPERPOTASEMIEI
Manifestările neuromusculare sunt determinate de creşterea excitabilită ţii:
o Pe musculatura striată excesele mici de K+ determină parestezii, furnică turi
şi fibrilaţii musculare, apă rute mai ales la musculatura feţei. Excesul sever de
K+ determină o stare de slă biciune musculară, pâ nă la fenomene de paralizie
flască cu progresie ascendentă .
o La nivelul cordului se produc modifică ri progresive ale ECG, începâ nd cu
aspecte de unda T ascuţită la creşteri mici ale K+ şi culminâ nd în excese severe
cu lă rgirea QRS, fibrilaţie ventriculară sau asistolie.
Efecte hormonale:
o Creşte epinefrina
o Creşte aldosteronul
o Creşte insulina
o Creşte glucagonul.
20