CURS nr.

8 – Psihopedagogie

Performanța sportivă

8.1. Conceptul de performanță

8.2. Factorii performanței sportive

8.1. Conceptul de performanță

Limbajul uzual consideră performanţa ca un rezultat al unei activităţi, ca realizăre a unei
sarcini sau ca reuşită a unei acţiuni.
Sinonimi cu performanţa sunt însă şi termenii de succes, împlinire, execuţie, acţiune,
manifestare, prezentare, spectacol, efectuare. Lor li se mai poate adauga eficienţa, pentru a se
sublinia aspectul calitativ al prestației.
Performanţa reprezintă un rezultat, de cele mai multe ori în formă cuantificată, obţinut de un
subiect într-o sarcină (Larousse – Marele dicţionar al psihologiei, 2006, p. 886).
Performanţa sportivă reprezintă rezultatul obţinut într-o activitate specifică, de regulă într-un
concurs, desemnată printr-o cifră sau un calificativ pe scara valorilor. Termenul este utilizat aproape
cu aceeaşi frecvenţă pentru a desemna rezultatul deosebit, remarcabil obţinut de subiect într-o probă,
încercare sau întrecere.
Psihologia consideră performanţa sportivă drept rezultatul valoros - individual sau colectiv -
obţinut într-o competiţie şi exprimat în cifre sau loc ocupat în clasament.
Sportul a impus termenul şi în alte domenii, în tehnică sau în activităţi sociale, trecând din
sfera motricităţii în aceea a intelectului sau artei.
Omul a fost definit în mai multe moduri: sapiens, oeconomicus, faber, ludens etc., ceea ce,
chiar dacă nu-l poate cuprinde într-un singur cuvânt, "esenţa" este de natură să sugereze
complexitatea şi multilateralitatea ființei sale. Ca singura fiinţă capabilă de autocunoaştere, omul îşi
poate propune şi dori să se perfecţioneze din dorinţa de afirmare și recunoaștere socială. Nevoia de
aprobare şi de prestigiu se transformă în nevoia de laudă, premiu sau stimulente pentru activitate.
Nevoia de performanţă sau de realizare, conturată de D.C. McClelland şi J.W. Atkinson la cei mai
buni realizatori în ştiinţă şi artă reprezintă pentru sportivi principalul motiv al activităţii lor.
Performanţa sportivă de marcă este sursa de succes a competitorului.
Comportamentul de performanţă a sportivului va include capacitatea de exprimare a acestuia,
dorinţa de afirmare, efortul şi dăruirea, precum şi cerinţele şi "presiunea" ambianţei sociale.
Performanţa este astfel şi un produs social, nu numai unul individual. Rolul factorilor sociali este
foarte important în pregătirea, obţinerea şi menţinerea performanţei. Performanţa devine un "model

1
cultural", care dobândeşte adeziunea publicului. Evaluarea publică a performanţei deţine o mare doză
de subiectivism, criteriile fiind variabile.
Căutarea performanţei, nevoia de realizare are la baza tendinţa spre perfecţiune a individului
care chiar dacă nu îi depăşeşte pe alţii, se depăşeşte pe sine. Esenţial este să îşi fixeze de fiecare dată
un scop superior rezultatului anterior. Motivaţia de realizare, împreună cu elementele de emulaţie
social plasează competiția pe o treaptă foarte înaltă în viziunea sportivului. Dacă motivaţia intrinsecă
este amplificată de variabile extrinseci (premii, avantaje sociale etc.) ; ea poate stimula victoria cu
orice preţ, conducând sportivii lipsiţi de autocontrol şi needucaţi pentru fair-play la conduite
nepermise, neloiale, exprimate mai ales prin agresivitate şi recurgere la dopaj.
Recordul este performanţa superioară, absolută într-o probă sportivă oarecare, valoarea căutată
cu insistenţă de sportivi şi apreciată de public sau specialiști. Este limita superioară atinsă într-o probă
şi care urmează în mod firesc să fie depăşită în viitor.
Sportul de performanţă reprezintă o activitate de limită a capacităţilor fizice şi psihice ale
omului.

8.2. Factorii performanței sportive

Performanţa este multiplu determinată: multidisciplinar şi multifactorial. La realizarea ei
contribuie mai multe discipline care, în ultimul timp structurează tot mai coerent ştiinţa activităţilor
corporale: antropologia, fiziologia, psihologia, sociologia, pedagogia, biomecanica, etc. şi este
constituită din îmbinarea caracteristică a mai multor factori - biologici, psihologici, sociali, culturali şi
materiali.
Acest al doilea aspect multifuncţional priveşte ansamblul însuşirilor sortivului, cele mai
perfectibile și prin aceasta, supuse procesului științific al selecției și al pregătirii. Este punctul de
vedere analitic din care este studiată performanţa sportivă de către cei mai multți specialiști ai
domeniului.
Sintetic, performanţa este dependentă de capacitatea totală a sportivului - capacitatea de
performanţă, de sistem bio-psiho-social. Performanţa este aspectul de excelenţă al fiinţei umane privită
în totalitatea ei. Factorii personalităţii omului sunt în primul rând cei care condiţionează performanţa.
Individul uman este definit atât de elemente endogene (înnăscute) cât şi de cele exogene
(dobândite) care determină cele trei aspecte ale activităţii de pregătire:
 Selecţia după criterii genetice;
 Optimizarea activităţii psihologice şi de instruire-educare;
 Pregătirea la vârstă timpurie.
Sportivul, principalul subiect generator al performanţei este definit de un număr foarte mare
de atribute caracteristice pentru realizarea acesteia.

2
 În activitatea sportivă – ca în majoritatea tipurilor de activitate – adevăratul talent îşi face
apariţia relativ rar, dar în multe cazuri, el se manifestă ca o configuraţie unică de aptitudini şi abilităţi.
Cei mai mulţi specialişti sunt de părere că domeniului motricităţii îi sunt specifice trei tipuri
de talent:
 talentul motric general reprezintă capacitatea de a învăţa mişcările, cu multă uşurinţă,
siguranţă şi într-un timp scurt; el presupune „un vast repertoriu de acţiuni şi calităţi motrice” – aşa
cum subliniază Hahn (1996);
 talentul sportiv se referă la predispoziţia aptitudinii peste medie în ceea ce priveşte realizarea
înaltei performanţe, în domeniul sportiv (Rothing, apud Hahn, 1996);
 talentul sportiv specific evidenţiază predispoziţia fizică şi psihică, necesară unei performanţe
extraordinare, într-o anumită ramură/probă sportivă.
Subliniem faptul că nu toate talentele se manifestă prin realizarea unor performanţe deosebite;
se dezvoltă şi obţin performanţe sportive acele talente care sunt cultivate, prelucrate până la niveluri
înalte, făcându-l pe individ capabil de creaţii şi manifestări originale.
Talentul sportiv corespunde nivelului de performanţă al deprinderilor dezvoltate sistematic, ce
plasează subiecţii în procentul de 15-20% din populaţia activă din acest domeniu.
„În performantica sportivă, talentul este redat printr-un comportament ce nu se încadrează în
normativele medii ale unui model de performanţă, este mult superior acestuia, apare rar şi se manifestă
într-o configuraţie unică de aptitudini, la indivizii atipici din eşalonul de referinţă. La baza talentului
sportiv stau aptitudinile generale şi specifice cu valori superioare. Talentul rezultă nu din însumarea
acestora, ci din combinarea lor originală, de multe ori compensatorie şi într-o configuraţie unică”
(Belous, Stănciulescu, Teodorescu şi Ungureanu, 1996, pp. 220-221).
Talentul se manifestă printr-o serie de caracteristici din care următoarele se consideră a fi
principale: fondul ereditar de calitate excepţională; nivelul sanogen optim; aptitudinile generale şi
specifice de mare valoare; inteligenţă superioară, tip de sistem nervos puternic şi echilibrat; capacitate
mare de sesizare, execuţie şi creativitate motrică; nevoie permanentă de realizare, independenţă,
dominare, agresivitate şi de confirmare a Eului. „Valorificarea caracteristicilor fundamentale ale
talentului impune atât asigurarea unui mediu social şi educativ superior, cât şi a intervenţiilor pentru
menţinerea motivaţiei puternice şi de durată” (Belous, Stănciulescu, Teodorescu şi Ungureanu, 1996,
p. 221).

Modelul teoretic al celor „4A” ai performanţei sportive – M. Epuran (1979, 1981, 2001)
Modelul conceput de M. Epuran et al. (2001) are la bază o serie de preocupări mai vechi ale
autorului (1979, 1981), care consideră că cei „4A” ai performanţei sportive reprezintă de fapt factori
psihici care cuprind tot ceea ce este esenţial pentru obţinerea acestei performanţe.

3
 În elaborarea acestui model, Epuran a avut ca punct de plecare două postulate: primul, că
omul, realizatorul performanţei sportive, este un produs complex al factorilor biologici, psihologici şi
socio-culturali, iar al doilea, că optimizarea proceselor instructiv-educative de maturizare şi de
dezvoltare depinde de gradul de utilizare a datelor ştiinţelor de către educatori-antrenori. Astfel,
autorul îşi construieşte modelul pe baza sintezei a patru factori psihici esenţiali, grupându-i în
aptitudini, atitudini, antrenament sportiv, ambianţă.

A1 – Aptitudini
În aria sportului, se pune un mare accent pe aptitudinile motrice, lucru firesc dacă luăm în
consideraţie preponderenţa activităţii motrice în performanţă. Dar nu trebuie neglijat faptul că
întreaga funcţionalitate motorie este condusă conştient de instanţele psihice superioare şi că în toate
sporturile, inteligenţa, motivaţia, echilibrul afectiv, controlul şi efortul voluntar sunt absolut
indispensabile.
Astfel, autorul opinează că ori de câte ori ne vom centra discuţia asupra aptitudinilor, va trebui
să avem în vedere complexitatea şi varietatea componentelor lor de ordin somatic, fiziologic,
psihologic, care conferă un nivel superior comportamentului sportivului.
Sistemul aptitudinal care stă la baza performanţelor în domeniul sportului, caracterizat de
interrelaţia, ierarhizarea şi autoreglarea componentelor sale, cuprinde: aptitudinile somatice (înălţime,
greutate, tip de fibră musculară), aptitudinile funcţionale (tip de activitate nervoasă superioară,
capacitate vitală), aptitudinile biochimice (tip de metabolism, capacitate de refacere), aptitudinile
general-motrice (capacitate de învăţare, rezistenţă la factori perturbatori, capacitatea de mobilizare a
energiei, capacitatea de refacere psihică), aptitudinile psihomotrice (coordonare generală şi
segmentară, echilibru static şi dinamic, schemă corporală, lateralitate, ambidextrie, tonus muscular,
percepţii spaţio-temporale, kinestezie, ideomotricitate, viteza de reacţie, de repetiţie şi de anticipare,
sincronizare), aptitudinile motrice (viteză, rezistenţă, forţă, mobilitate), aptitudinile psiho-intelectuale
(vigilenţă, atenţie, concentrare mentală, gândire, imaginaţie, memorie, anticipare, decizie), aptitudinile
psiho-afective (echilibru afectiv, rezistenţă la stres), aptitudinile psiho-reglatorii voliţionale (efort
voluntar, perseverenţă, combativitate, rezistenţă la durere).
Acest sistem aptitudinal determină performanţa sportivă, dar nu toate componentele sale au
aceeaşi pondere şi nici acelaşi grad de încărcare genetică sau educabilitate.

A2 – Atitudini
„Disponibilitatea” atitudinală se exprimă foarte diferit, în termenii cu care, în mod obişnuit,
caracterizăm personalitatea şi comportamentul uman: predispoziţie, opinie, preferinţă, orientare faţă
de lucruri sau persoane etc., convingeri, ţinută, sentimente, tendinţe şi motive, seturi anticipative, rol
jucat spontan sau conştient intenţionat, mod de relaţie cu alţii etc.

4
 Epuran consideră că atitudinile de tip cognitiv şi evaluativ sunt definitorii în profilul
sportivului de succes. În ceea ce priveşte atitudinile cognitive, importanţa lor rezidă în influenţa
anumitor idei preconcepute despre adversar şi despre sine sau a preferinţelor pentru sporturile
individuale sau de echipă asupra deciziilor din viaţa sportivă.
Atitudinile evaluative constau în modalităţi personale de raportare la activitatea sportivă şi
nesportivă, la valorile promovate de sportul practicat, la caracteristicile coechipierilor, ale adversarilor
şi ale antrenorilor.

A3 – Antrenament sportiv
Departe de a fi un simplu proces biologic de creştere a aptitudinilor motrice sau un proces
psihopedagogic de învăţare şi consolidare a unor comportamente tehnico-tactice, antrenamentul se
prezintă ca o realitate foarte complexă de condiţii, stimuli, strategii, tehnici şi metode, prin care se
urmăreşte în principal:
1. dezvoltarea maximală a capacităţii integrale de performanţă a sportivului;
2. pregătirea sportivului pentru reuşită performanţială deplină în concurs;
3. dezvoltarea armonioasă a personalităţii socio-morale a sportivului, ca membru activ al
comunităţii şi al societăţii, şi după încheierea activităţii competiţionale.
Ştiinţa sportului a progresat foarte mult în ultimii ani, determinând noi luări de poziţii şi
fundamentări ale antrenamentului. Punctele de vedere praxiologic, sistemic şi interdisciplinar oferă
practicii o serie de orizonturi şi strategii operaţionale mai eficiente. Antrenamentul sportiv este un
proces complex de tip bio-psiho-social, multifactorial, a cărui desfăşurare trebuie să se supună legilor
care guvernează fenomenele hipercomplexe, unele de tip determinist, dar multe de tip probabilist.

A4 - Ambianţă
Teoria antropogenezei a demonstrat de mult rolul mediului (alături de ereditate şi educaţie) în
dezvoltarea fiinţei umane. Mediul care îl cuprinde pe individ este foarte variat (mediul natural sau
fizic, mediul material-tehnic, mediul social), cu efecte diferite asupra acestuia.
Ambianţa socială este constituită din sistemul foarte complex al interrelaţiilor individuale cu
societatea, al instituţiilor şi organizărilor grupale, al factorilor istorici, al modelelor culturale, al
normelor şi valorilor sociale. Simpla enumerare a principalelor constituente ale mediului social ne
convinge de însemnătatea lor în realizarea performanţei: familia, şcoala, mediul sportiv.
Raportându-ne la relaţia sportiv-ambianţă, subliniem faptul că pe traseul performanţial al
acestuia, el trece de la performanţa familiei şi a clubului, în ambianţa federaţiei şi a sistemului specific
competiţional. Pe măsură ce se apropie de vârful piramidei, adică al elitei, sportivul se îndepărtează de
mediul cultural al celor din aceeaşi generaţie, pentru a trăi în mediul restrâns sportiv. Acesta din urmă
este alcătuit din: organizaţiile sportive – federaţiile de specialitate – şi actorii domeniului – antrenorul,
ca element cardinal, echipa de tehnicieni – medic, psiholog, administrator – cu rol important, la care se

5
adaugă jurnaliştii. Calitatea climatului psihologic asigurat de acest mediu are un rol deosebit în reuşita
sportivă.

Alţi specialişti susţin că factorii performanţei sportive la nivelul copiilor şi juniorilor, constau
în: atitudine, capacitate de adaptare, rezistenţa la efort psihic constant, echilibru emoţional-afectiv;
capacitate de concentrare a atenţiei şi mobilitatea acesteia, capacitate de învăţare, receptivitate, de
înţelegere şi structura de personalitate.

a) Atitudinea
În contextul activităţilor sportive, atitudinea individuală faţă de sportul practicat poate fi uşor
identificată prin intermediul observaţiilor din timpul antrenamentelor, a meciurilor şi/sau a rezolvării
unor sarcini precise cu încărcătura psihologică mare, conturate sub forma unor jocuri sau a unor
activităţi cotidiene. O atitudine orientată spre performanţă sau spre dezvoltarea individuală se
constituie prin perspectiva sportivului îndreptată spre considerarea meciului sau activităţii în sine, ca
oportunităţi de a învăţa sau dobândi anumite tehnici sau elemente cu grad ridicat de noutate, de a-şi
dezvolta anumite abilităţi. De asemenea, o astfel de atitudine poate lua în considerare şi următoarele
elemente: manifestarea combativităţii în situaţii competiţionale; capacitatea de a învăţa din propriile
greşeli, de asumare a greşelilor şi/sau a eşecului. Prin intermediul unei capacităţi bune de introspecţie
şi de analiză, sportivul poate avea o evoluţie mai rapidă, conştientizându-şi erorile, momentele de
apariţie, astfel reuşind prin autoreglare şi autocontrol, să le depăşească sau să le evite. Un alt aspect îl
constituie spiritul de echipă/orientare rnotivaţională şi atitudinală spre echipă, spre sarcina şi spre
obiectivele colective. Un individ care are comportamente orientate numai spre beneficiul propriu, spre
recunoaşterea socială proprie, se poate constitui ca factor dezadaptativ la nivelul echipei.
De asemenea, bucuria activităţii reprezintă un alt element esenţial pentru nivelul de
performanţă al copiilor şi juniorilor, din mai multe considerente. Activitatea sportivă, la acest nivel
performanţial, nu implică obligativitate în principal, ci plăcere. În plus, sportul nu se constituie ca
activitate profesională facilitatoare a câştigului material imediat, ci ca activitate ludică care respectă
limitele şi regulile sportive, care poate oferi oportunităţi pe termen lung. Implicarea într-o activitate
sportivă care activează plăcerea, determina dezvoltarea motivaţiei de tip intrinsec, cel mai stabil tip de
motivaţie şi dezvoltarea trebuinţei şi dorinţei de progres, dezvoltare şi evoluţie. În plus, bucuria
regăsită în activitate are şi o puternică nuanţă volitivă prin aceea că sportivul alege singur să facă
anumite sacrificii pe planuri conexe, în scopul repetării plăcerii practicării sportului într-un anumit
context performanţial. Acest element are o reala importanta si prin aceea ca individul poate avea o
atitudine relaxată şi naturală în teren, atitudine care facilitează o mobilitate decizională şi o capacitate
mai bună de adaptare la situaţia competiţională.
b) Capacitatea de adaptare

6
 În contextul perspectivei unei perioade de pregătire centralizată pe termen lung, capacitatea de
adaptare la mediu, la grup şi la situaţii şi/sarcini noi, devine foarte importantă. Un individ cu
capacitate de adaptare scăzută poate manifesta comportamente de fugă, abandon, furie sau refuz în
condiţiile încadrării într-un mediu social nou, în condiţiile alienării fata de contextul situaţional
cunoscut şi adoptat.
c) Rezistenţa la efort psihic constant
Performanţa implica situaţii cu un nivel înalt al frustrării, implică activare permanentă la
sarcină pentru a putea fi îndeplinită şi implică un nivel de solicitare psihică superior faţă de un context
cotidian, mai ales la acest nivel performanţial, nivel la care schimbările de solicitare sunt marcante.
Apariţia oboselii psihice este firească în contextul unei suprasolicitări, însă performanţa implică
împingerea permanentă a limitelor în scopul progresului. Astfel, este important ca sportivul să aibă un
nivel bun al toleranţei la frustrare şi o rezistenţă bună la efort psihic constant.
d) Echilibrul emoţional-afectiv
La nivelul copiilor şi juniorilor, problema echilibrului emoţional este fragilă, luându-se în
considerare schimbările care se produc conform particularităţilor de vârstă, etapelor de dezvoltare
specifice. În acest sens, este de observat capacitatea de conştientizare, capacitate care poate facilita
dezvoltarea echilibrului emoţional, prin lucru individualizat.
e) Capacitatea de concentrare a atenţiei şi mobilitatea acesteia
Atenţia este un element cu o reală importantă în activitatea sportivă prin toate formele ei.
Evident, acest proces psihic complex poate fi dezvoltat prin intermediul unor exerciţii specifice, prin
lucrul individualizat. Însă, este de observat potenţialul sportivului în acest sens luând în considerare
faptul că un individ cu o structură haotică va întâmpina mari dificultăţi în sensul dezvoltării atenţiei,
ceea ce va implica un antrenament de lungă durată în special pe această latură, spre deosebire de un
individ structurat sau cu bune capacităţi de autoreglare şi autocontrol care va implica o perioada mai
scurtă în sensul dezvoltării atenţiei.
f) Capacitatea de învăţare, receptivitate, capacitate de înţelegere
Activitatea sportivă nu revendică din partea sportivilor un coeficient de inteligenţă deasupra
mediei. Însă revendică anumite capacităţi precum: capacitatea de învăţare, receptivitatea şi capacitatea
de înţelegere, elemente care pot facilita dezvoltarea în sensul performanţei. Interiorizarea unui element
nou de tehnică sau tactică, de exemplu, implică: în primul rând, receptivitate faţă de elementul de
noutate, dorinţa de a şti la ce se referă, scopul acestuia şi aplicabilitatea; în al doilea rând, este necesar
ca sportivul să înţeleagă exerciţiul cu toate aspectele implicate de acesta - elemente constitutive,
modul în care acestea se corelează între ele, finalitatea exerciţiului, scopul acestuia, strategii de lucru,
aplicabilitate, etc.; în al treilea rând, pentru ca sportivul să poată utiliza elementul expus, este necesar
ca acesta să-l înveţe.
g) Structura de personalitate

7
 Personalitatea sportivului nuanţează întreaga sa activitate şi o direcţionează într-un sens sau
altul. Dominantele temperamentale, elementele de ordin caracterial şi aptitudinile acestuia determină
comportamente în teren sau în afara acestuia. De structura de personalitate se leagă într-o anumită
măsură şi elementele prezentate mai sus, însă, dacă acestea din urmă (excepţie făcând atitudinea - care
poate cel mult să fie redirecţionată pe termen scurt) pot fi dezvoltate în anumite limite, prin lucru
individual şi tehnici şi metode specifice, structura de personalitate reprezintă practic omul în totalitatea
sa şi reprezintă codul psihic al fiecăruia dintre indivizi. De aceea este important a se identifica
structura de personalitate individuală pentru a putea identifica elementele adaptative sau dezadaptative
pentru activitatea sportivă.