Normativitatea activității didactice

Principiile didactice se referă la acele norme orientative, teze generale cu caracter

director, care pot imprima procesului paideutic un sens funcţional, asigurând, prin
aceasta, o premisă a succesului în atingerea obiectivelor propuse. Principiul exprimă
constanţa procedurală, elementul de continuitate care poate fi regăsit în mai multe situaţii
de predare-învăţare; el este o expresie a legităţii procesului educativ, a faptului că şi în
perimetrul paideutic se pot regăsi sau identifica raporturi esenţiale, necesare, generale,
relativ constante, reiterabile ce se cer a fi cunoscute şi exploatate de actorii implicaţi, în
primul rând de învăţători şi profesori. Norma şi legea didactică reprezintă un semn că
pedagogia este o ştiinţă respectabilă, care a ajuns la o anumită maturitate epistemologică.
În urma acumulării unei experienţe în timp, s-au decantat anumite axiome procedurale,
care, dovedindu-şi eficacitatea, pot fi preluate, extinse şi generalizate.
Impunându-se ca un reflex al complexităţii activităţii didactice, principiile
didactice au totodată menirea de a-1 instrumentaliza pe profesor cu un cumul normativ,
pentru a evita, în acest fel, alunecarea pe panta improvizaţiei şi a unei desfăşurări
spontane, neroditoare. Recurgând la reguli prefixate, profesorul poate rezolva sarcini
dificile, noi.
Unii pedagogi fac deosebirea dintre principiul didactic şi regula didactică
(Ţîrcovnicu, 1975), plecând de la sfera de aplicabilitate a respectivei norme. Dacă
principiul are o sferă mai largă de valabilitate, regula este o normă mai restrânsă, ce se
particularizează la un anumit segment al proceselor didactice (latură a educaţiei,
componentă didactică, moment al lecţiei etc.).
Conştientizarea prezenţei normei în educaţie s-a realizat încă din faza empirică a
ştiinţei educaţiei. Chiar şi în prezent, educaţia spontană (realizată în familie, pe stradă
etc.) decantează, în cele din urmă, o serie de regularităţi cu caracter normativ. Garantul
eficacităţii educaţiei stă în reproducerea acelor trasee care au condus la rezultate pozitive.
Norma didactică se constituie ca fiind expresia unor acumulări de experienţe paideutice
exemplare. Dacă totul s-ar pierde şi nimic nu s-ar relua, atunci cele mai multe gesticulaţii
educative s-ar consuma în reinventări ale unor procedee care au mai existat. Dar, din

1
motive de eficienţă, este bine ca ceea ce s-a dovedit a fi bun să se tezaurizeze şi să se
păstreze. Tocmai la acest aspect se referă principiul didactic.
Comenius este primul gânditor modern care a formulatei a teoretizat în mod
explicit principiile educative în monumentala sa lucrare Didactica Magna (1970).
Aproape toate principiile didactice recunoscute în prezent îşi au originea în reflecţiile
profunde ale pedagogului ceh. Redăm câteva principii, explicitate de Comenius încă din
1632, care rezonează cu cele mai actuale principii ale învăţământului:
• educaţia se va începe de timpuriu, înainte ca mintea să fie coruptă;
• se va proceda de la general la special;
• se va proceda de la uşor la greu;
• nimeni nu va fi supraîncărcat cu prea multă materie;
• totul se va preda intuitiv;
• totul se va preda pentru utilizare prezentă;
• cunoştinţele se vor aşeza pe o bază solidă;
• tot ce succedă se va baza pe ceea ce precedă;
• totul va fi organizat pe măsura minţii, a memoriei şi a limbii;
• toate se vor consolida prin exerciţii continue;
• tot ce este unit laolaltă se va preda împreună;
• tot ce se învaţă trebuie predat aşa cum este şi cum a apărut, adică prin
prezentarea cauzelor;
• tot ce se oferă cunoaşterii se va oferi mai întâi în general şi apoi în părţile sale;
• la fiecare lucru ne vom opri atât timp cât este necesar spre a fi înţeles;
• executarea se învaţă executând;
• exerciţiul va începe cu elemente, iar nu cu lucruri complicate etc.
Principiile evocate de Comenius sunt intuiţii geniale, care, unele dintre ele, au
primit abia în secolul nostru o consacrare şi o fundamentare teoretică (principiul educaţiei
permanente, al predării interdisciplinare, al cunoaşterii holistice a realităţii etc.).
În activitatea didactică, principiile didactice îndeplinesc mai multe funcţii:
• orientează traseul educativ înspre obiectivele propuse de profesori și învăţători;
• normează practica educativă prin aceea că intervine obligaţia de a fi respectate
nişte reguli psihologice, pedagogice, deontologice, ştiinţifice ;

2
 • prescrie tratamente si moduri de relaţionare specifice în raport cu situaţia de
învăţare;
• reglează activitatea educativă atunci când rezultatele şi performanţele la care se
ajunge nu sunt cele scontate.
După unii autori (Preda, 1995), principiile didactice au un caracter general,
sistemic şi deschis. Caracterul general este, imprimat de faptul că principiile vizează toate
componenţele functionale ale procesului de învăţământ, toate activităţile și disciplinele
şcolare, indiferent de nivelul de şcolarizare. Caracterul sistemic rezidă în aceea că
principiile care interacţionează între ele se cer a fi aplicate ca un ansamblu, în mod
simultan, şi nu izolat; apoi, principiile se vor conexa cu toate componentele procesului de
predare - cu conţinuturi, cu metode, cu forme de organizare a predării etc. Caracterul
dinamic se susţine prin faptul că principiile didactice nu sunt date o dată pentru
totdeauna, ele au o istorie, numărul lor nu este fix, ci schimbător, în funcţie de variabile
ce ţin de contextul extradidactic, de noile date ale psihologiei şi pedagogiei, de experienţa
cadrului didactic; în acelaşi timp, sistemul principiilor variază de la un autor la altul,
multiplicându-se sau restructurându-se (de pildă, astăzi se poate vorbi de principiul
predării interdisciplinare, de principiul educaţiei interculturale, de principiul educaţiei
axiologice etc.). Pentru a exemplifica, vom recurge, mai întâi, la pedagogia germană,
recunoscută prin profunzimea şi seriozitatea analizelor, invocându-l pe E.E. Geissler
(1981, pp. 51-54), care propune următoarele principii, mascate, deseori, de scopuri
formal-globale ale învăţământului:
a) nivelul obiectiv-structural al dezvoltării elevului (rezidă în dezvoltarea unor
premise ale învăţării drept garant al eficienţei acesteia; anumite aptitudini trebuie să fie
dezvoltate înainte ca structura şi semnificaţia multor experimente să poată fi înţelese;
cunoaşterea unor structuri mai simple precedă înţelegerea unor structuri mai complexe);
b) complexitatea progresivă (cerinţa respectării unei succesiuni care să permită o
intrare gradată în probleme din ce în ce mai complicate);
c) învăţarea operaţională (care stipulează că noţiunile nu se formează prin simpla
contemplare a unor fapte obiective, ci din contactul direct ai elevului cu obiectul
respectiv);

3
 d) orientarea scopului învăţământului (pentru ca un conţinut cultural să devină şi
educativ, trebuie precizate motivul şi condiţiile de instituire a funcţionalităţii culturale);
e) orientarea logico-obiectivă (cerinţa de a se interzice aplicarea unor criterii
străine de o anumită disciplină în selectarea propriilor elemente de conţinut ale instruirii);
f) principiul exemplului (are la bază premisa epistemologică a exprimării
generalului prin raportul dintre individ şi specie);
g) orientarea ştiinţifică şi propedeutic-ştiinţifică (aceasta pretinde că nu se va
introduce în învăţământ nici o cunoştinţă care nu a fost validată ca fiind ştiinţifică);
h) corelarea cu acţiunea (cerinţa continuităţii dintre teoretic şi practic);
i) principiul învăţământului educativ (invitaţia ca învăţământul să şi formeze, nu
numai să informeze);
j) principiul globalismului (orientarea către totalizarea cunoaşterii şi deschiderea
ei spre viaţă).