MODIFICĂRI ÎN ABORDAREA PRACTICII DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Orice domeniu ştiinţific are un repertoriu conceptual propriu care îi asigură un temei
de identitate. Domeniul pedagogic sau al ştiinţelor educaţiei operează cu concepte proprii
precum: educaţie, instruire, învăţare, curriculum, metodologie didactică etc. şi cu concepte
împrumutate şi asimilate ca: design instrucţional, management educaţional, consiliere
profesională.
Educaţia este acţiunea conştientă a subiectului ( părinte, dascăl şi alţi agenţi) de
stimulare, îndrumare şi influenţare a obiectului educaţiei ( copil, elev, student); este proces,
întrucât influenţele exercitate declanşează şi întreţin, în timp, acumulări şi salturiîn dobândirea
experienţei de cunoaştere, a capacităţilor de cunoaştere, a conduitelor prosociale; este rezultat
prin efectele prelucrării cunoştinţelor, acţiunilor, îndemnurilor şi includerea lor în structuri
comportamentale proprii de cunoaştere şi acţiune : cunoştinţe, priceperi, deprinderi, atitudini,
aptitudini.
Instruirea ( în limba latină, instruo, ere = a construi, a aranja, a prevedea; instructio,
onis = pregătire, orânduire) este activitatea, procesul şi rezultatul de transmitere, receptare,
prelucrare şi asimilare a cunoştinţelor, de formare a priceperilor şi deprinderilor, de construire
şi modelare a conduitei de cunoaştere, a intelectului.
Instruirea se realizează în cadrul unei relaţii, dintre cel care transmite şi dintre cel care
receptează, prelucrează şi asimilează cunoştinţe, priceperi, deprinderi, prin diferite forme de
organizare : lecţii, cursuri, seminarii, labo- ratoare, stagii de practică, în perioade distincte -
ore, semestre, ani de studii.
Organizatorul şi realizatorul instruirii - învăţătorul, profesorul, maistrul – îşi
desfăşoară activitatea pe baza anumitor obiective, folosind metode, strate-gii şi procedee
didactice corespunzătoare, transmite cunoştinţe ( noţiuni, idei, teorii, principii ), formează şi
exersează priceperi şi deprinderi într-un domeniu monodisciplinar ( matematică, fizică,
chimie, psihologie etc. ) sau interdisciplinar ( biofizică, biochimie, psihosociologie,
psihopedagogie etc.). Activitatea de instruire declanşează şi întreţine procesul treptat de
însuşire a cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor, de integrare a lor în experienţa lor proprie,
de dezvoltare a capacităţilor de cunoaştere şi a abilităţilor practice. Instruirea ca rezultat
confirmă calitatea activităţii celui ce instruieşte, receptivitatea, interesul şi capacităţile celui ce
se instruieşte. Astfel că eficienţa instruirii se obiectivează în rezultate informative:
- asimilarea cantitativă şi calitativă a cunoştinţelor;
- formarea priceperilor şi deprinderilor;
- îmbogăţirea experienţei de cunoaştere şi a celor formative:
- dezvoltarea capacităţii de cunoaştere (percepere, memorie, imaginaţie, gândire,
limbaj, inteligenţă);
- însuşirea şi folosirea metodelor şi a tehnicilor de învăţare, de studiu individual;
- constituirea, dezvoltarea şi valorificarea atitudinilor şi convingerilor de învăţare;
- dezvoltarea motivaţiei învăţării.
De formularea adecvată a scopurilor şi obiectivelor informative şi formative, atinse
printr-o metodologie adecvată, într-un mediu de învăţare stimulativ, depinde calitatea
rezultatelor informative şi formative, întrucât prin cunoştinţe sau informaţii se dezvoltă
capacităţile de cunoaştere şi atitudinile iar capacităţile şi atitudinile exersate asigură
asimilarea cunoştinţelor.
Tipologii de abordare a conţinuturilor învăţământului:
(1) Perspectiva intradisciplinară trebuie să asigure coerenţa metodologică şi
conceptuală a unei discipline sau a unui grup de discipline ştiinţifice. Ea se realizează, în
principal, respectând logica ştiinţei respective, adaptată particularităţilor logicii didactice.
Intradisciplinaritatea are avantajul că oferă, atât elevului, cât şi profesorului o structură care

1
respectă ierarhia cunoştinţelor anterior dobândite; ea se vrea un cadru securizant pentru elev
pe măsură ce el avansează în cunoaştere; permite transferul cunoştinţelor.
Această structură are şi unele inconveniente:
- disciplina nu este singura structură epistemologică posibilă;
- structura ei, chiar dacă este comodă, nu este neapărat cea mai bună;
- nu permite stimularea motivaţiei învăţării;
- transferul orizontal se produce uneori greu, ceea ce conduce adesea la ruptura
teorie-practică;
- conduce la o concurenţă „neloială” între cadrele didactice.
(2) Perspectiva pluridisciplinară (tematică).
În acest caz tema constituie obiectul de abordare din partea mai multor discipline,
fiecare cu perspectivă, logică şi metode distincte.
Perspectiva pluridisciplinară sau tematică permite abordarea unei teme, a unei situaţii
sau a unei probleme de către mai multe discipline autonome, fiecare având unghi propriu de
abordare şi o metodologie distinctă. Perspectiva se foloseşte mai ale în învăţământul primar.
Pluridisciplinaritatea are mai multe avantaje:tema este abordată în globalitatea sa, din
mai multe perspective; structurând învăţarea pe probleme, mai uşor se va putea dezvolta
motivaţia; asigură decompartimentarea cunoştinţelor; permite formarea unei gândiri realiste,
nuanţate; transferul se va putea realiza mai uşor.
Şi această perspectivă poate genera anumite dezavantaje care trebuie avute în vedere:
mai greu permite trecerea de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex; nu ia
întotdeauna în considerare structura internă a materiilor, cunoştinţele anterioare ale elevilor;
deseori educatorul sacrifică rigoarea şi profunzimea „în favoarea unor simplificări excesive”.
(3) Perspectiva interdisciplinară trebuie să-l ajute pe elev în formarea unei imagini
unitare a realităţii, să-şi însuşească o metodologie unitară de cercetare a realităţii şi să le
dezvolte o gândire integratoare.
Domeniile privilegiate sunt: teoria generală a sistemelor, teoria ansamblurilor,
lingvistica, logica, epistemologia; aceasta deoarece ele pot oferi elevilor concepte şi principii
generale care pot fi folosite în diferite domenii ale cunoaşterii.
Perspectiva interdisciplinară are câteva avantaje: permite transferul şi rezolvarea de
noi probleme; constituie o abordare economică în ceea ce priveşte raportul dintre cantitatea de
cunoştinţe şi volumul de învăţare; facilitând transferul, ea construieşte un potenţial şi
contribuie la creşterea acestui raport.
Şi în acest caz problemele, dezavantajele care trebuie avute în vedere sunt legate de
faptul că uneori se poate cădea într-un dogmatism interdisciplinar; există riscul unei
generalizări abuzive, care duce la un anumittip de reducţionism; s-ar putea neglija
dimensiunea verticală a cunoştinţelor.
Pasul următor în problematica interdisciplinarităţii îl constituie trecerea de la dezbateri
teoretice la acţiuni practice de promovare consecventă, coerentă şi sistemică a acestui
principiu de reformă a conţinuturilor învăţământului. În acest efort complex, factorii de
decizie şi educatorii au nevoie de repere metodologice cât mai clare.

Bibliografie

1. Joiţa E., 1998, Eficienţa instruirii, EDP, Bucureşti

2. Joiţa E., 1999, Pedagogia. Ştiinţa integrativă a educaţiei, Ed. Polirom, Iaşi