GEOGRAFIE ŞI METODICA

ANUL II PIPP

ANUL UNIVERSITAR 2022-2023

Curs 3.

TEMA 3. PRINCIPIILE PREDĂRII-ÎNVĂŢĂRII GEOGRAFIEI.

PRINCIPIILE CERCETĂRII SPECIFICE GEOGRAFIEI

Principiile procesului de învăţământ reprezintă norme pedagogice cu valoare strategică şi

operaţională ce trebuie respectate în proiectarea şi realizarea oricărei forme de activitate
didactico-educativă. Acestea acţionează pe două niveluri de referinţă: de maximă generalitate
(vizează proiectarea activităţii didactico-educative) şi operativ (realizarea efectivă a activităţii
specifice procesului de învăţământ - lecţie, oră de dirigenţie etc.).
Principiile didactice reprezintă un ansamblu de cerinţe, norme, reguli operaţionale
exprimate, sintetic, cu rolul de a anticipa eficienţa activităţii de predare - învăţare - evaluare,
proiectată şi realizată în condiţii pedagogice şi sociale concrete.
Ele au caracter obiectiv (rezultat din logica axiomatică a principiilor pedagogice);
sistemic (rezultat din interdependenţa principiilor didactice, implicată în realizarea activităţii de
educaţie/instruire); global (reieşit din faptul că orice principiu didactic angajează toate
elementele componente ale procesului de învăţământ, implicit cele ale activităţii de predare -
învăţare - evaluare).
Analiza principiilor didactice permite aprofundarea corelaţiei funcţionale dintre profesor
şi elev, relevantă la nivelul structurii activităţii de educaţie-instruire abordabilă dintr-o
perspectivă operaţională.
Principiile didactice se pot concretiza într-o gamă variată de activităţi, într-un cadru larg
şi în funcţie de profesionalismul cadrului didactic. Printre principiile recomandate de pedagogia
şcolară prezentăm o parte aplicabilă în activitatea de predare-învăţare privind geografia.

I. Principiul participării conştiente şi active a elevilor în activitatea de învăţare

Esenţa acestui principiu este exprimată prin considerarea elevului ca subiect al propriului
proces de devenire, de asimilare a celor transmise şi de formare a personalităţii sale. Condiţia
importantă în acest proces este aceea ca elevul să fie participant activ în desfăşurarea lecţiei de
geografie.
În viziunea acestui principiu cerinţa fundamentală o reprezintă participarea conştientă la
actul învăţării, respectiv înţelegerea cât mai clară şi profundă a materialului de învăţat. Fără
înţelegerea lor, cunoştinţele se întipăresc mecanic în memorie, nefiind durabile şi neputând fi
aplicate în practică, ajungându-se astfel la o învăţare automatizată ( pe de rost, formală).
Ca parte a gândirii, înţelegerea intervine în orice activitate a acesteia: este implicată în:
- actul perceperii (al identificării, al diferenţierii),
- analizei (al sesizării elementelor structurale ale obiectivelor şi fenomenelor);
- al comparaţiei (al raportării la alte obiectelor şi fenomenelor);
- al sintezei (integrării datelor);

1
 -al abstractizării şi generalizării (al sesizării punctelor comune, legăturilor
esenţiale).
În acelaşi timp, înţelegerea cunoştinţelor favorizează descoperirea legăturilor de cauză-
efect, a sensurilor şi semnificaţiilor, rezolvarea problemelor, utilizarea în mod creativ a
informaţiilor etc.
O altă cerinţă care stă în centrul atenţiei didacticii moderne o constituie participarea
activă a elevilor, în sensul că însuşirea cunoştinţelor urmează să se facă pe calea activităţii
proprii a elevilor, a angajării optime a gândirii şi a celorlalte procese intelectuale.
Activizarea elevilor se bazează pe mecanismele inteligenţei, ale operaţiilor de gândire,
acţiuni ce îndeamnă elevul să opereze cu materialul de studiat, să efectueze o analiză profundă,
bazată pe confruntarea asemănărilor şi deosebirilor, pe sesizarea unor diferenţieri şi realizarea
unor integrări ample, să stabilească relaţii între cunoştinţe.
În acelaşi timp, participarea conştientă poate deveni maximă atunci când este susţinută şi
de motivaţia de învăţare. Componente indispensabile analizării din acest punct de vedere sunt:
- stările emoţionale ale elevului
- trăirile afective
- emoţiile, sentimentele,
- dispoziţia de moment sau
-anumiţi stimuli interni motivaţi de tipul curiozităţii, intereselor, trebuinţelor,
dorinţei de succes etc.
Aplicabilitatea principiului aflat în discuţie, în predarea-învăţarea geografiei, poate fi
realizabilă prin activităţi cum sunt:
- demonstrarea şi observarea unor fenomene, procese geografice didactice;
- compararea unor date cantitative, ordonărilor de mărime (distanţe, suprafeţe); -
selectarea unor informaţii fie textuale, fie aflate în materiale cartografice etc.

II. Principiul intuiţiei (învăţării intuitive)

Principiul intuiţiei exprimă cerinţa de a se asigura o bază perceptivă, concret senzorială,
pentru învăţare, sprijinită însă pe activitatea directă a elevului, care este legată de mânuirea unor
obiecte, materiale, instrumente, aparate de laborator etc.
Se porneşte de la ideea că elevii, pe baza unui material (mijloc) perceptibil şi observabil,
pot ajunge la reprezentări concrete, durabile, a obiectelor şi fenomenelor din natură (elemente
hidrografice, pedologice, vegetale, economice etc.).
Activitatea de învăţare trebuie organizată în aşa fel încât reprezentările, noţiunile şi
deprinderile pe care şi le formează elevii să se întemeieze pe perceperea nemijlocită sau mijlocită
a obiectelor şi fenomenelor studiate (învăţarea trebuie să se sprijine permanent pe senzaţii,
percepţii şi reprezentări precise şi clare, pe selecţia şi prelucrarea activă a impresiilor obţinute pe
calea intuiţiei).
În lecţia de geografie există mai multe variante de îmbinare a explicaţiilor profesorului cu
elementele intuitive. Astfel, o primă variantă ar fi aceea în care cuvântul cadrului didactic
conduce observaţia elevilor, ajutându-i să obţină unele informaţii despre aspectul exterior al
obiectelor sau fenomenelor prezentate, caz în care funcţia componentelor intuitive este aceea de
a servi ca sursă a cunoştinţelor, iar funcţia cuvântului - de a orienta procesul observaţiei, de a
conduce elevii către aflarea aspectelor particulare ale obiectelor şi fenomenelor luate în studiu.
O a doua variantă este aceea în care cuvântul profesorului are rol de mijloc de
comunicare a cunoştinţelor noi, iar mijloacele intuitive vin să confirme, să ilustreze conţinutul

2
explicaţiei verbale. În acest sens, funcţia cuvântului este aceea de sursă de cunoştinţe, iar intuiţia
confirmă explicaţia verbală a profesorului.
A treia variantă poate fi caracterizată prin aceea că profesorul, pe baza observaţiilor şi a
datelor însuşite deja de către elevi, prin intermediul cuvântului, conduce gândirea elevilor către
înţelegerea şi formularea legăturilor dintre obiecte sau fenomene, adică la generalizări.
În concluzie, putem spune că intuiţia stă la baza însuşirii reale a cunoştinţelor şi
noţiunilor geografice de către elevi.

III. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor

Acest principiu pleacă de la ideea însuşirii eficiente şi operaţionale a principalului fond
de reprezentări şi noţiuni, de concepte prevăzute de curriculum-ul geografic, într-un mod
temeinic atât în plan teoretic, cât mai ales practic.
Învăţarea este temeinică atunci când are la bază o motivaţie intrinsecă, adică acea stare
interioară determinată de interesul pentru conţinutul procesului de cunoaştere, fiind susţinută de
curiozitatea şi pasiunea de a cunoaşte şi înţelege o serie de fenomene şi procese cu conţinut
geografic.
Prin efortul repetat şi conştient al elevului, cumulat cu interesul pentru cunoaştere,
învăţarea se face treptat, etapizat, informaţia păstrându-se mult timp, învăţarea devenind mai
bine fundamentată. În actul învăţării accentul trebuie pus pe fixarea corectă a perceperii noului
material, care devine posibil dacă noile informaţii sunt prezentate clar, simplu, intuitiv, cu
exemple, şi dacă se subliniază esenţialul şi se sprijină pe asocierea diferitelor forme de memorare
(vizuală, auditivă, motrică, simbolică etc.).
Cunoştinţele detaliate, în mare parte, pot fi uitate în timp de către elevi. Verificările
recente (periodice) contribuie la însuşirea durabilă a informaţiilor şi a deprinderilor, la care se
poate adăuga efortul propriu de memorare a conţinuturilor parcurse.
Operarea cu cunoştinţele esenţiale, în diferite forme de corelaţii în cadrul diverselor
activităţi didactice, conduce la situaţii de învăţare în care elevii pot aplica în practică cele
însuşite, prin exerciţii, analize de imagini, scheme, hărţi, diagrame etc., unde vor descoperi
singuri informaţiile dorite.

IV. Principiul sistematizării, structurării şi continuităţii

Particularitatea de bază a acestuia este aceea ca toate cunoştinţele, priceperile şi
deprinderile să fie învăţate într-o ordine logică, după un anumit sistem care să asigure o înaintare
progresivă.
Sistematizarea, structurarea şi continuitatea se asigură, primordial, prin documentele
şcolare (planul de învăţământ, programa, manualul şcolar).
Sistematizarea cunoştinţelor presupune ordonarea lor plecându-se de la concret la
abstract, de la elemente simple, de bază, până la structuri complexe, sintetice.
A preda sistematic înseamnă a organiza informaţiile şi influenţele exercitate într-un
sistem, pe de o parte, iar pe de altă parte, a asigura condiţiile psihologice ale integrării acestora în
experienţa anterioară a elevului.
Profesorul va utiliza, în transmiterea noţiunilor şi conceptelor specifice geografiei,
explicaţia, argumentarea, demonstrarea celor predate; totodată, i se cere să stabilească legături
reciproce între cunoştinţele noi şi cele mai vechi, să faciliteze legături intra- şi interdisciplinare,
să îmbogăţească şi să lărgească sistematic cercul de reprezentări şi noţiuni, să scoată în evidenţă

3
elementele secundare şi pe cele principale, pentru ca în final să facă acelaşi lucru cu cele
generale.
Alături de profesor, şi elevii trebuie să desfăşoare o activitate sistematică, ordonată,
pentru însuşirea noilor cunoştinţe. În această direcţie, în procesul de învăţare ei trebuie să
stabilească legături interne între cunoştinţe, să repete şi să consolideze cele învăţate, să
restructureze vechile date în noi sisteme, pe baza unui proces integrativ activ, de aici rezultând
continuitatea ca o cerinţă firească, în sensul că asigură o ierarhizare şi o structurare logică a
cunoştinţelor.
Structurarea exprimă selectarea fondului de bază al noţiunilor, conceptelor cu care
operează un obiect de învăţământ, în jurul cărora se aplică altele noi, în mod gradual, conform
nivelului de gândire al elevilor. De exemplu, pe fondul primelor informaţii şi noţiuni privind
geografia în învăţământul primar, se fundamentează şi se continuă cele din gimnaziu, mai
amplificate, pentru ca apoi, în liceu, să devină mult mai esenţializate şi abstractizate, sub formă
de concepte, reguli, principii, procese etc.
Respectarea acestui principiu în activitatea de predare-învăţare implică adoptarea unui
ritm optim de muncă, consecvenţă şi rigurozitate în realizarea sarcinilor învăţării. Nerespectarea
acestor cerinţe conduce la apariţia golurilor în cunoştinţele elevilor, a unor stagnări în
dezvoltarea lor, consecinţe care se răsfrâng negativ asupra celorlalte componente ale
personalităţii elevilor (voinţă, caracter, interese, motivaţii) şi care determină carenţe, de aici
ajungându-se la insuccesul şcolar la diferite forme de evaluare.

V. Principiul accesibilităţii şi individualizării învăţământului

Acest principiu impune cadrului didactic o bună cunoaştere a conţinutului programei
şcolare, pe baza căreia se parcurg conţinuturile nivelulului şcolar respectiv, ale manualului şi, nu
în ultimul rând, ale structurii personalităţii elevului pe plan intelectual la orice vârstă şi nivel de
şcolaritate.
Accesibilitatea este o problemă care depinde atât de posibilităţile reale ale celui ce învaţă,
cât şi de dificultăţile obiective întâmpinate.
Este vorba de asigurarea unor relaţii între cerinţe, structura personalităţii, efortul elevului
şi rezultatele obţinute de acesta.
În situaţia în care conţinuturile şi sarcinile învăţării depăşesc nivelul de dezvoltare generală a
elevului se obţine o învăţare mecanică, bazată exclusiv pe memorare. În aceste condiţii, pot
apărea atitudini de dezinteres şi plictiseală, atunci când sarcinile de învăţare sunt inferioare
nivelului de pregătire atins de elevi.
Referitor la individualizarea instruirii, aceasta porneşte de la ideea că reflectarea realităţii
obiective, în conştiinţa elevilor, are un caracter subiectiv: nu toţi elevii percep obiectele şi
fenomenele în acelaşi mod, nu reţin aceleaşi aspecte, nu sunt atraşi de aceleaşi aspecte,
cunoştinţele nu trezesc aceleaşi impresii, acelaşi efect afectiv, elevii nu gândesc în acelaşi ritm,
nu au aceeaşi imaginaţie, fiecăruia dintre ei îi este propriu un anumit tip de învăţare etc.
Principiul la care ne referim impune utilizarea unor strategii diferenţiate pe grupe de elevi
de niveluri diferite, selecţionarea şi gradualizarea informaţiilor ştiinţifice.
În final, considerăm că principiul accesibilităţii impune necesitatea ca procesul de
învăţământ să se desfăşoare pe baza respectării unor reguli didactice, ca de pildă: trecerea de la
cunoscut la necunoscut, de la apropiat la depărtat, de la uşor la greu, de la simplu la complex, de
la concret la abstract, de la general la particular. Individualizarea însuşirii cunoştinţelor
presupune:

4
 -promovarea acelor procedee de învăţare care să impună o activitate permanentă a
elevilor în clasă pentru desemnarea unor schiţe pe hartă,
-construirea unor grafice, tabele comparative,
- reprezentarea fenomenelor prin semne distinctive,
-elaborarea de fişe de activitate independentă,
-evaluarea prin fişe/teste de control etc.;
- evaluarea acestor activităţi în funcţie de contribuţia directă şi concretă a elevilor pentru
propria pregătire, dar şi de cunoaştere, înţelegere şi aplicare a cunoştinţelor însuşite anterior.

VI. Principiul îmbinării teoriei cu practica

Acest principiu didactic exprimă cerinţa de a întrepătrunde cunoştinţele teoretice cu
posibilitatea aplicării lor în practică şi formarea de priceperi şi deprinderi.
Aplicarea cunoştinţelor în practică exprimă „exteriorizarea” sau trecerea de la forma
condensată şi internă a operaţiilor intelectuale la o formă desfăşurată şi exterioară.
În didactică, noţiunea de „teorie” se referă la ansamblul cunoştinţelor, noţiunilor, legilor,
principiilor, ce urmează a fi predate şi ulterior învăţate. Principiul îmbinării teoriei cu practica se
bazează pe necesitatea ca lecţiile să ofere suficiente ocazii de valorificare în practică a
cunoştinţelor teoretice şi a capacităţilor învăţate.
Există două căi principale prin care se realizează îmbinarea teoriei cu practica în procesul
de învăţământ.
- una se referă la rezolvarea unor probleme, exerciţii sau sarcini teoretice, pe baza
cunoştinţelor asimilate de elevi;
- o altă cale este aceea care vizează desfăşurarea unei activităţi aplicative, bazată pe
cunoştinţe teoretice sau operaţii intelectuale, ceea ce implică o „realizare motrică”.
Aplicarea acestui principiu în lecţiile de geografie presupune desfăşurarea unor activităţi
cum sunt activităţi practice ca de exemplu:
- citirea şi interpretarea unor grafice de interes geografic;
- rezolvarea de exerciţii şi probleme, teme aplicative, cum ar fi identificarea unor
fenomene şi fapte geografice;
- confecţionarea de materiale obiectuale şi figurative;
- aplicaţiile practice, sub forma drumeţiilor, excursiilor, vizitelor, observaţiilor directe;
- analiza unor fenomene şi procese de actualitate vizând utilizarea schimbările
climatice globale, utilizarea resurselor, a deşeurilor, urbanizarea, protecţia mediului
înconjurător etc.;
- executarea unor măsurători, analize, schiţe, hărţi etc.

5
 2. PRINCIPIILE CERCETĂRII SPECIFICE GEOGRAFIEI

Cercetarea geografică se bazează pe mai multe principii, al căror scop este cunoaşterea şi
interpretarea mai clară şi mai completă a fenomenelor şi proceselor specifice. Acestea sunt:

1. Principiul repartiţiei spaţiale (extensiunii)

Se referă la faptul că orice element sau fenomen geografic sunt determinate prin anumite
poziţii geografice în spaţiu (teritorii geografice) care, la rândul lor, influenţează alte legături
cauzale cu elementele şi fenomenele arealului dat (prin întindere, distanţă, poziţie geografică
etc.).
Localizarea geografică a unui teritoriu, fapt, obiect geografic etc. presupune plasarea lui
într-un spaţiu şi, de asemenea, implică poziţionarea pe hartă, raportarea şi situarea acestora în
relaţie cu mediul înconjurător, identificarea, ierarhizarea, explicarea şi analiza lor comparativ cu
altele de genul celor menţionate.
Acest principiu răspunde întrebării Unde?

2. Principiul repartiţiei în timp

Particularitatea de bază a acestui principiu este aceea că orice fenomen sau element
geografic actual este explicat şi analizat potrivit apariţiei şi evoluţiei lui într-un timp dat. Timpul
reflectă durata de existenţă sau/şi de formare a obiectului/procesului geografic respectiv.
Este cunoscut faptul că unele procese sau fenomene se produc într-un timp foarte scurt,
ca de exemplu seismele, altele durează de la câteva ore până la zile, cum sunt inundaţiile,
viiturile, avalanşele sau alunecările de teren; altele se produc în sute sau mii de ani (formarea
solurilor), iar unele în chiar milioane de ani (orogenezele).
Acest principiu răspunde la întrebarea Când?.

3. Principiul cauzalităţii (al intercondiţionării)

Trăsătura acestuia este dată de legăturile de cauzalitate dintre obiectele, procesele şi
fenomenele geografice, în vederea explicării cauzale a producerii sau desfăşurării acestora.
Principiul ilustrează corelaţia dintre cauză şi efect, succesiunea genetică a fenomenelor,
în funcţie de ansamblul condiţiilor care însoţesc dinamica lor obiectivă. Se poate spune că nu
există fenomen sau proces care să nu fie supus, legic, unor determinări cauzale.
Procesul/fenomenul geografic care precede şi provoacă producerea altui proces sau
fenomen geografic se numeşte cauză, iar consecinţa sa fenomenologică şi procesuală se numeşte
efect.
Efectul apărut poate avea un rol activ asupra cauzei care l-a generat. Fenomenul se poate
constitui atât într-o cauză, cât şi într-un efect. Deseori, în producerea unui efect sunt concentrate
mai multe cauze, şi invers. În domeniul geografiei, exemplele sunt extrem de diverse, de pildă:
- despăduririle;
- deşertificarea;
- eroziunea torenţială;
- amplificarea efectului de seră:
- subţierea stratului de ozon etc.
Răspunde la întrebarea De ce?

6
 4. Principiul structuralismului
Prin intermediul acestuia se apreciază că obiectele geografice sunt sisteme de elemente
care pot fi recompuse şi transformate prin anumite procedee de specialitate sau ansambluri
specifice, flexibilizate prin interrelaţionarea elementelor primordiale de compunere ce le
reprezintă.
Se au în vedere relaţii de la simplu la complex, cum ar fi cele de la planetar la regional
sau invers, de la regional la planetar.
Răspunde la întrebarea: Ce?

5. Principiul integrării
Fiecare component geografic face parte dintr-un ansamblu de componente legate între ele
în sisteme de ordine şi complexitate diferite, asigurându-se astfel caracterul sintetic şi analitic al
geografiei. Fiecare obiect, fenomen sau proces geografic trebuie raportat la întregul din care face
parte (local, regional, continental, planetar, stabilindu-i-se rolul şi locul în acest sistem).
Integritatea funcţională este calitatea unui sistem de a avea proprietăţi specifice date de
interdependenţa şi interacţiunea elementelor sale componente.
Exemplu: integrarea unei grupe muntoase într-un sector muntos (ex.: grupa munților
Bucegi, inclusă în sectorul Carpaţilor Meridionali - acesta, la rândul lui, poate fi integrat în
cadrul Carpaţilor Româneşti sau în cadrul lanţului carpatic).
Răspunde la întrebarea: Cum?

6. Principiul diversităţii
Are aplicabilitate largă şi în domeniul geografiei, întrucât diversitatea implică
diferenţierea unor caracteristici structurale, funcţionale, comportamentale ale părţilor unui întreg.
Exemplu: demografia - domeniu care operează cu o diversitate de structuri privind
populaţia: pe vârste, sexe, categorii socio-profesionale, rasiale, etnice, lingvistice etc.
Răspunde la întrebarea: Cât?

Bibliografie

- Pehoiu Gica (2018), Strategii didactice utilizate în activitățile geografice și de cunoaștere a mediului în
învățământul primar și preșcolar, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște.

- Pehoiu Gica (2015), Considerații metodico-didactice privind practica pedagogică la disciplina Geografie. Ghid de
practică pedagogică, Editura Bibliotheca, Târgoviște.

- Pehoiu Gica, (2012), Geografia. Considerente didactico-aplicative, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura
Bibliotheca, Târgovişte.