GEOGRAFIE ŞI METODICA

ANUL II PIPP

ANUL UNIVERSITAR 2022-2023

Curs 1.

TEMA 1. CONCEPTUL DE CURRICULUM – ASPECTE INTRODUCTIVE

• Termenul de curriculum este consemnat pentru prima data în documentele universităţilor

din Leiden (1582) şi Glasgow (1633).

• Prima lucrare lexicografică în care apare este "The Oxford English Dictionary " (OED),
iar înţelesul care i se conferă este cel de "curs obligatoriu de studiu sau de instruire,
susţinut într-o şcoală sau o universitate". În limba latină, termenul desemna fugă,
alergare, cursă, întrecere, car de luptă (Cassell, "Latin-English Dictionary").

• Înţelesul în contextul educaţional, este plasat de cercetătorul american David Hamilton

(1989) în cadrul mişcărilor ideologice şi sociale din Europa (a doua jumătate a secolului
al XVI-lea), care au avut, printre rezultante, tendinţa politicii educaţionale de
standardizare a tematicii studiilor universitare.

• Planificarea şi organizarea conţinuturilor educaţionale au început să se obiectualizeze în

documente care purtau numele de curriculum. Autorul menţionează că funcţia iniţială a
curriculum-ului a fost aceea de instrument de eficientizare socială, ulterior, prezenţa sa
fiind motivată atât "extern", cât şi "intern", de o combinaţie de "autoritate administrativă
şi pedagogică".

• Pană la mijlocul secolului al XIX-lea, conceptul de curriculum a fost folosit în general

cu înţelesul de "curs oficial, organizat într-o şcoală, colegiu, universitate, a cărui
parcurgere şi absolvire asigura cursantului un grad superior de şcolarizare; întregul
corp de cursuri oferite într-o instituţie educaţională sau într-un departament al acestuia"
(Webster, "New International Dictionary").

• Sintetic, "Dictionary of Education " reiterează următoarele aspecte ale curriculum-ului

formal:

- grup sistemic de cursuri sau de subiecte de studiu, a căror însuşire este necesară în
vederea obţinerii calificării formale într-un domeniu al cunoaşterii sau al practicii umane;

- plan general al conţinuturilor pe care şcoala trebuie să le ofere celor educaţi, în

vederea absolvirii sau al admiterii într-un domeniu profesional;

1
 - grup de cursuri şi experienţe planificate pe care educatul trebuie să le parcurgă sub
coordonarea şcolii sau a universităţii.

• O definiţie a conceptului de curriculum este dată de Glatthorn (1987) - Curriculumul

înseamnă planul realizat pentru călăuzirea procesului de învăţământ în şcoli,
reprezentat de obicei în documente oficiale realizate la câteva nivele de generalitate ,
precum şi implementarea acestui plan în clasă; aceste experienţe au loc într-un mediu de
învăţare care, de asemenea influenţează ceea ce este învăţat".

• Glatthorn a făcut distincţia între următoarele tipuri de curriculum-uri:

a) curriculum recomandat: un document în care un comitet , un individ sau o instituţie

descrie ceea ce se crede a fi un curriculum util pentru o disciplină sau pentru anumite
teme interdisciplinare.

b) curriculum scris sau mandatat: curriculum prescris oficial şi care , prin urmare , are un statut
formal. Acesta poate fi de asemenea o listă de obiective care trebuie atinse, o programă, un ghid
metodologic etc.

c) curriculum predat: materialul pe care profesorii îl predau în realitate în clasă (manualele ,

echipamentul utilizat în timpul orelor, etc.

d) curriculum testat: curriculum acoperit de teste ori subiecte de examene.

e) curriculum învăţat sau realizat: ceea ce elevii învaţă în realitate.

• Unii autori consideră conceptul de curriculum, alături de cel de abordare sistematică -

taxonomia obiectivelor pedagogice şi tehnologia educaţiei ca un concept aflat în
expansiune.

• Cadrele didactice sunt familiarizate cu noţiunea de "didactică" ce presupune descrierea ,

explicarea şi clasificarea componentelor procesului de învăţământ (educatori, educaţi,
obiective , principii, conţinuturi, metode , mijloace, evaluare, forme de organizare)
precum şi descrierea funcţiilor fiecăreia dintre aceste componente.

• Se apelează la o comparaţie între didactică şi curriculum. Acesta din urmă ia în

consideraţie evenimentele care se petrec în clasă acordând o atenţie deosebită studierii şi
punerii în valoare a interacţiunilor între componentele procesului de învăţământ.

DIDACTICĂ

• Este teoria procesului de învăţământ.

• Este o ştiinţă normativă şi prescriptivă, algoritmizată practic, axată pe un proces de

învăţământ anteconceput în totalitate şi imperativ intenţionat.

2
• Nu precizează suficient beneficiarii (elevii), timpul şi locul desfăşurării procesului de
învăţământ aferent, considerându-le premise „axiomatice” (de domeniul evidenţei), dar
concepute doar teoretic (elevul generic, de o anumită vârstă, pentru un anumit tip de
şcoală).

• În calitate de reflexie generală a procesului de instruire, didactica se focalizează pe

instrumentarea tehnică a procesului, pe „didactizarea” mediului de învăţare imediat
şcolar.

• Abordează obiectivele educaţionale şi conţinutul învăţării dintr-o perspectivă accentuată

„domestică” (o manieră „pro domo”) ca fiind elemente absolut specifice, care trebuie
doar corelate atent.

• Abordează practic „egal” şi „pe rând” într-o succesiune deja „încetăţenită” conţinuturile,
obiectivele, metodele, mijloacele, formele de organizare şi cele de evaluare etc.

CURRICULUM

• Este teorie, practică şi acţiune efectivă, imediat în prelungirea teoriei, dar nu total
condiţionată, putând îmbogăţi însăşi teoria.

• Insistă mult pe continua reconsiderare şi reconcepere contextuală a secvenţelor procesului

de învăţământ considerate unice şi irepetabile.

• Insistă tocmai pe varietatea interindividuală a elevilor, în interiorul fiecărei generaţii de

elevi, pe variaţia acestor generaţii în timp, luând în considerare şi variaţia timpului şi
locului educaţiei.

• Depăşeşte cu mult învăţarea în mediul şcolar, insistând pe disponibilizarea elevilor pentru

învăţare, motivarea lor reală şi cooptarea în învăţare chiar a mediului extraşcolar cu mult
mai mult curaj.

• Interpretează amplu, socio-cultural şi chiar politic obiectivele, menţinându-le flexibile

fără detaliere excesivă, ca şi conţinutul de altfel, care devine doar un disponibil,
selectabil, şi opţional (neimpus), servind în ansamblu învăţarea provocată şi experienţială
a elevului.

• Procedează selectiv şi oportun, combinativ şi proporţional cu aceste „elemente” didactice,

pe care nu le mai priveşte ca atare, ci ca pe ipostaze proprii posibile, configurabile în
raport cu realitatea educativă ad-hoc.

TIPURI DE CURRICULUM

• Curriculum-ul, înţeles în integralitatea sa, poate fi diferenţiat după o serie de criterii în

diverse tipuri de curriculum:

3
 • curriculum-ul explicit;

• curriculum-ul implicit;

• curriculum-ul ocult /ascuns;

• curriculum-ul absent / zero / nul.

1. Curriculum-ul explicit este curriculum-ul oficial, formal, care reflectă idealul educaţional şi
celelalte finalităţi ale sistemului educativ naţional. El este concretizat, detaliat în documentele
curriculare:

-planurile de învăţământ,

-programele şcolare,

-manualele școlare

-alte materiale curriculare.

Se subdivide în curriculum principal şi curriculum complementar.

 Curriculum-ul principal /nucleu, „core curriculum” în terminologia anglo-saxonă (core =

sâmbure, miez, în lb. engleză), exprimă ideea unei abordări unitare a mai multor discipline sau
zone de cunoaştere, ca un tot.

• Este un curriculum centrat pe elev, axându-se pe ceea ce prezintă interes sau cel puţin
utilitate /relevanţă pentru elev.

• Curriculum-ul nucleu, în accepţiunea largă, semnifică un set de discipline /cursuri

necesare pentru toţi elevii unui ciclu sau instituţii şcolare, ca trunchi comun obligatoriu
de studiat într-un număr minim de ore. Reprezintă majoritatea volumului de studiu (între
60- 90%), mai mare în clasele mici, diminuându-se treptat în favoarea curriculum-ului
complementar.

• În ţara noastră, curriculum-ul nucleu (trunchi comun) cuprinde un minimum de ore la

disciplinele obligatorii din planurile de învăţământ, care trebuie studiate într-un număr
minim de ore.

• Asigură egalizarea şanselor pentru elevi, în contextul învăţământului public, ca unic

sistem de referinţă pentru evaluarea externă la nivel naţional, pe baza unor standarde
curriculare de performanţă, stabilite pe plan naţional.

• Curriculum-ul nucleu se impune bine dozat, revizuit şi completat ori de câte ori este
cazul.

4
 Curriculum-ul complementar sau adiţional este reprezentat de teme /discipline studiate în
regim opţional /facultativ. Ele pot fi diverse, dar oportune şi compatibile cu cele din curriculum-
ul nucleu. Curriculum-ul complementar întregeşte până la 100% curriculum-ul nucleu.

• Temele/disciplinele opţionale şi facultative sporesc ca pondere în clasele şi treptele

superioare de şcolarizare, până la 30-40%. La învăţământul primar au o pondere de 5-
10%.

• În documentele reformei curriculare din ţara noastră, curriculum-ul complementar

îmbracă următoarele forme:

a. curriculum-ului la decizia şcolii;

b. curriculum-ului elaborat în şcoală.

Bibliografie

-Curriculum-ul de geografie, cls. a IV-a

- Pehoiu Gica (2018), Strategii didactice utilizate în activitățile geografice și de cunoaștere a mediului în
învățământul primar și preșcolar, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște.

- Pehoiu Gica (2015), Considerații metodico-didactice privind practica pedagogică la disciplina Geografie. Ghid de
practică pedagogică, Editura Bibliotheca, Târgoviște.

- Pehoiu Gica, (2012), Geografia. Considerente didactico-aplicative, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura
Bibliotheca, Târgovişte.