Metoda problematizarii

În esenta, metoda problematizarii presupune utilizarea unui complex de tehnici pentru

obtinerea de rezultate de învatare consecutiv formularii de raspunsuri la întrebari
problema, sau rezolvarii de probleme sau situatii problema. Distinctia dintre cele trei
tipuri de solicitari, fiecare mai complexa decât cealalta, poate fi operata în maniera
urmatoare: • întrebarea-problema solicita de regula formularea unui raspuns în domeniul
tematic al cauzalitatii, “De ce... ?” ex. De ce este necesara educatia parentala?
• problema solicita de regula gasirea unei solutii de rezolvare a unei situatii noi,
pornind de la elemente de cunoastere si abilitati deja stapânite, “Cum... ?” ex. “Cum
poate fi investigata imaginea de sine la prescolari?”
• situatia problema solicita inclusiv identificarea mijloacelor pentru gasirea solutiilor,
care pot fi multiple, fiecare având asociate avantaje si dezavantaje, “Care sunt solutiile
pentru... ?” ex. “Cum poate fi eliminat decalajul dintre caracteristicile psihologice ale
elevilor si solicitarile scolare?” Avantajele utilizarii metodei problematizarii
• Activizeaza intens mecanismele cognitive ale elevilor sau studentilor, în special prin
mecanismele disonantei cognitive.
• Devin accesibile rezultate de învatare complexe, cum ar fi analiza sinteza, evaluarea,
gândirea divergenta, creativitatea.
• Dezvolta atitudini favorabile fata de procesul de învatamânt si fata de cadrele
didactice.
• Dezvolta abilitati de cooperare în situatii de grup, ca si abilitati de asumare a
conducerii în situatii de grup. Tehnici caracteristice pentru metoda problematizarii
Tehnica solicitarii initiale Tehnica presupune ca stimulul utilizat pentru declansarea
învatarii, fie acesta întrebare problema, problema sau situatie problema, sa fie
caracterizat de:
• autenticitate - aceasta înseamna ca stimulul fie sa fie asociat cu o nevoie reala resimtita
de participanti, fie sa fie perceput ca o componenta reala sau posibila a, vietii
psihologice individuale sau a realitatii fizice, economice sau sociale;
• complexitate - aceasta înseamna ca stimulul va avea o structura suficient de complexa
pentru a nu avea o solutie evidenta sau deja prezentata ca atare în secvente de instruire
anterioare;
• conflictualitate - aceasta înseamna ca stimulul va fi caracterizat de contradictii fie
între solutii si cunostintele si abilitatile elevilor sau studentilor (nu între acestea si
caracteristicile dezvoltarii cognitive ale acestora). Tehnica gruparii Tehnica presupune
expunerea la situatia de învatare a unor grupuri de 5-8 elevi sau studenti, care vor fi pusi
în situatia de a coopera pentru rezolvarea sarcinii. Tehnica alocarii timpului Tehnica
presupune gestionarea timpului disponibil astfel încât sa poata exista atât posibilitatea
fizica a explorarii tuturor dimensiunilor situatiei stimul, a elementelor disponibile pentru
facilitarea rezolvarii problemei, a alternativelor de solutionare, cât si posibilitatea
prezentarii solutiilor de catre raportorii grupurilor si discutarea în cadru larg a acestora.
Tehnica moderarii Moderarea dezbaterior generale va avea drept obiectiv constatarea de
catre participanti a diversitatii solutiilor la aceeasi problema, a diversitatii posibilitatilor
de utilizarea a rezultatelor de învatare anterior achizitionate si a evaluarii comparative a
progreselor de cunoastere realizate. Cadrul didactic va prefera sa încurajeze prezentarea
succesiva a contributiilor tuturor raportorilor, pentru ca doar apoi sa încurajeze
dezbaterile generale. Interventiile de moderare ale cadrului didactic se vor concretiza
preferential în întrebari si reformulari. Întrebarile pot fi:
• Întrebari de clarificare a mesajului - Ce întelegeti prin ... ?, Când spuneti ... ce aveti în
vedere?
• Întrebari de elaborare - Ati putea sa spuneti mai multe ...?
• Întrebari care solicita argumente - Ce va face sa afirmati ca ...?, Care este dovada
ca...?
• Întrebari care solicita exemple - Puteti sa-mi dati un exemplu ... ?
• Întrebari de demonstrare - Cum trebuie procedat în aceasta situatie?
• Întrebari de clarificare a semnificatiilor - Ce concluzie trageti dvs de aici?
Reformularile pot fi:
• Rezumatul reflexiv - semnalizeaza atentia, întelegerea aportului adus de membrii
grupurilor, acceptarea contributiei si recompensarea acesteia;
• Rezumatul de clarificare - Sa vedem daca am înteles bine punctul dv de vedere: ...
• Rezumatul tematic - Ati început prin a vorbi despre ... apoi ati trecut la ... si în sfârsit
v-ati referit la ... Care dintre aceste aspecte credeti ca ar trebui aprofundat mai întâi?
Problematizarea este plasată în categoria metodelor şi procedeelor expozitiveuristice . În
comparaţie cu celelalte metode , problematizarea apare ca o metodă activă în cadrul
procesului de instruire , bazându-se pe celelalte metode din această categorie . Intră uşor
în combinaţie cu alte metode : lucrări experimentale , analiza de caz , dezbaterea ,
expunerea . Problematizarea constă în descoperirea de către elev , prin efort propriu , a
unor date noi în legătură cu un proces. Prin deducţie , el descoperă regula , emite
ipoteze , verificându-se în contexte noi , personale , demonstrând certitudinea ei .
Metoda porneşte de la crearea situaţiilor-problemă care incită elevul la o muncă
intelectuală intensă , îl mobilizează , îl angajează şi îi dezvoltă capacitatea operaţională
în găsirea unor soluţii cât mai eficace . Etapele parcurse în timpul învăţării prin
problematizare ar fi : elaborarea situaţieiproblemă , înţelegerea , aplicarea , analiza ,
sinteza şi evaluarea . Reuşita creării unor situaţii-problemă cât mai atractive depinde de
talentul şi intuiţia dascălului . Prin aplicarea acestei metode în predarea noţiunilor
despre verb , elevii îşi însuşesc cu uşurinţă definiţii , concepte ,categorii gramaticale .
Această metodă însă nu trebuie aplicată oriunde şi oricând : învăţătorul trebuie să ţină
cont de particularităţile individuale ale elevilor săi , de posibilităţile pe care le oferă
conţinutul lecţiei
Dezavantaje şi limite ale metodei
Problematizarea îndeplineşte multiple valenţe sub aspect formativ-educativ, antrenând
întreaga personalitate a elevilor şi susţinând motivaţia învăţării. Privind prin prisma
educaţiei permanente metoda formează la elevi un stil de muncă activ deschizându-le
accesul către cunoaşterea prin efort propriu. Sub aspect psihologic rezolvarea de
probleme contribuie la dezvoltarea încrederii în sine. Problematizarea ocupă un loc
central, de multă vreme în şcolile occidentale. „Acolo a devenit evident că nu toate
lecţiile pot utiliza această metodă, pentru simplul motiv că asemenea activităţi cer foarte
mult timp. Pentru a se însuşi anumite cunoştinţe în acest mod este nevoie de trei-patru
ori mai multe ore decât prin expunerile profesorului”. La noi în ţară deşi se vorbeşte de
cel puţin 20 de ani de această metodă este foarte puţin utilizată deoarece programele de
învăţământ n-au fost aerisite, simplificate, pentru a avea timpul necesar unei aprofundări
serioase şi a unei educări autentice a gândirii. Deoarece problematizarea, nu realizează
sistematizarea cunoştinţelor, condiţie care asigură temeinicia înţelegerii şi memorării,
expunerea se foloseşte în continuare, mai ales în cazul majorităţii lecţiilor de literatură,
istorie şi geografie unde sunt necesare relatarea de evenimente, ori descrieri. „ În acest
caz, să amintim remarca unui psiholog elveţian Eduard Claparede, partizan al şcolii
active, care observa că şi o lecţie bazată pe expunerea profesorului poate fi activă, dacă
ea se vrea un răspuns la o problemă schiţată la începutul orei”. O altă problemă foarte
importantă este modul în care profesorul apreciază rezultatele învăţării: „chiar dacă se
foloseşte din plin problematizarea şi munca pe grupe, rezultatele nu vor fi importante,
dacă profesorul continuă să aprecieze cu notă maximă simpla memorare a spuselor sale
deoarece elevul până la urmă învaţă să promoveze o şcoală”. Memorarea mecanică a
cunoştinţelor nu are nici un fel de valoare instructivă; cunoştinţele nu pot fi utilizate în
diferite situaţii problematice. Totuşi trebuie făcută distincţia între învăţarea mecanică şi
învăţarea conştientă, aceasta din urmă este specifică şi învăţământului tradiţional (D.
Ausubel). În toate situaţiile însă cadrele didactice trebuie să verifice gradul de
aprofundare a cunoaşterii implicând elevii în rezolvare de probleme. „Numai
posibilitatea de a utiliza cunoştinţele pe plan teoretic şi practic garantează seriozitatea
asimilării, valoarea muncii de predare-învăţare desfăşurate în şcoală.”2 Este o aserţiune
care trebuie conştientizată şi utilizată cu largă aplicabilitate în învăţământul actual.