IMPORTANȚA PRACTICII ÎN STUDIUL DISCIPLINELOR TEHNICE

Prof. Tomuș Andreea Otilia, Colegiul Economic Administrativ, Iași

Introducere
Dezvoltarea tehnologică permanentă, progresele ştiinţifice şi tehnice continue, trecerea de la
societatea industrializată la societatea informatizată, determină o atenţie corespunzătoare a educaţiei
tehnice a viitorilor specialişti.
Toate formele de pregătire ale acestora implică schimbarea şi adaptarea metodelor clasice de
predare, învățare şi evaluare la noile realităţi şi posibilităţi tehnologice. Din cauze legate de conţinuturi
şi din cauze care ţin de pedagogia actului didactic disciplinele tehnice "se bucură", adesea de un
renume opus necesităţii cunoaşterii lor profunde si descoperirii frumuseţii lor, a aplicaţiilor lor
practice, peste tot întâlnite.
Explozia informațională și uzura accelerată a cunoștințelor științifice şi tehnice ca şi
perfecţionarea continuă a proceselor şi produselor tehnologice impun necesitatea însușirii unor
informații cât mai diversificate, cât mai complexe, care necesită cunoștințe din domenii înrudite sau
presupun o abordare interdisciplinară, greu de aplicat adesea şi pentru corpul profesoral şi pentru elevi.

Interdependența teorie-practică
Trecerea de la "a şti să faci" la "învățând şi făcând" este o metodă de creştere a eficienţei
pregătirii elevilor în şcoală. Aceasta presupune legarea mai accentuată a învăţării de realitate, de
fenomenele concrete cu care elevii se întâlnesc în viaţa reală, renunţarea la abstractizarea şi predarea
excesiv teoretizată, fără concretizări din universul în care trăiesc şi activează aceştia.
Misiunea dascălului la catedra este mult uşurată dacă acesta exemplifică permanent, la fiecare
disciplina tehnică in parte, cazurile de utilizare şi aplicare în practica a teoriilor prezentate, a
modelarilor sau simulărilor folosite pentru aprofundare unui fenomen analizat. Un minim de
cunoştinţe tehnice existente îl ajută pe elev să înţeleagă mai rapid şi mai durabil noţiunile
teoretice predate. Metodele de predare "clasice", prin discursuri de tip monolog, susţinute prin
prezentări cu creta pe tablă trebuiesc completate, in prezent şi in viitor, cu mijloacele moderne de
predare folosind calculatorul portabil cu videoproiector. Profesorul câştigă prin cantitatea de informații
pe care o poate transmite, in aceeaşi unitate de timp, cu ajutorul acestor mijloace, câştigă prin modul in
care îşi poate pregăti materialul prezentat, câştigă prin ruperile de ritm pe care le realizează folosind,
in cadrul aceleiaşi ore, mijloacele clasice de predare alături de cele moderne.
Astfel de mijloace ajută ambii parteneri ai activităţii didactice în creşterea eficienţei acestei
activităţi, elevii beneficiind de informaţii foarte recente, care pot fi astfel cunoscute în orice şcoală.
Existenţa Internetului în şcoală permite accesul la informaţie al tuturor profesorilor şi elevilor, astfel
încât nimeni nu se mai poate plânge de lipsa de informaţie în fiecare profesie.
Instruirea şi învăţarea presupun nu numai "a şti", ci şi "a şti să rezolvi probleme, să răspunzi
unor situaţii noi, a şti să faci". Cu toate că această relaţie strânsă dintre cunoştinţe şi aplicaţiile lor
constituie un punct de vedere acceptat, cvasiunanim acceptat, este încă răspândită optica potrivit căreia
nota distinctivă a elevului "bine pregătit" o constituie cantitatea de informaţie pe care o stăpâneşte.
Această optică devine şi mai gravă, prin consecinţele ei, atunci când cei care posedă un ansamblu
apreciabil de cunoştinţe nu ştiu cum sau nu pot să le folosească în realizarea unor acţiuni practice în
care cunoştinţele acumulate îşi găsesc utilizarea.
În pofida orientărilor promovate de teoria pedagogică actuală, ca şi a progreselor înregistrate
şi din acest punct de vedere de noile curriculumuri şcolare, învăţământul din ţara noastră continuă
totuşi să fie "bogat" în informaţii şi relativ "sărac" în acţiuni.
În rândul factorilor şi condiţiilor care generează dezechilibrul dintre cele două componente
ale instruirii – cea teoretică şi cea aplicativă – alături de cele care privesc, în unele cazuri, absenţa
mijloacelor necesare, timpul de învăţământ ş.a., figurează şi circumstanţe cu o notă accentuată de
subiectivitate, cum este neînţelegerea deplină a legăturii teoriei cu practica si a modurilor adecvate de
realizare a acesteia.
Abordarea cuplului "teorie-practică" impune cu necesitate unele determinări cu privire la
natura cunoştinţelor însuşite în şcoală şi în activitatea practică, precum şi modul de însuşire a acestora.
Privită din această perspectivă, acumularea cunoştinţelor se face pe două căi:
• Prin confruntarea subiectului cu lumea înconjurătoare materială şi (sau) socială,
cunoştinţele acumulate dobândind un caracter preponderent empiric; sunt dominante în ştiinţe ale
naturii.
• Prin intermediul simbolurilor, cunoştinţe abstracte, dominante în ştiinţele socio-umane, în
matematică şi ştiinţe ale naturii cum sunt fizica şi chimia.
Învăţarea în şcoală apare ca un loc şi moment privilegiate pentru acumularea de cunoştinţe de
o manieră în contact cu lumea simbolurilor; deci realul este evocat, relatat, explicat.
O altă determinare priveşte faptul că procesul activităţii practice, prin caracterul său concret,
constituie nu numai sursa unor informaţii, ci, în acelaşi timp, sursa unor probleme de investigat care
suscită interesul, învăţarea, iar procesul acesta este continuu şi ascendent pe măsura înaintării în vârstă
a educabililor.
Totuşi, şcoala nu se identifică cu viaţa. Imaginea dominantă a şcolii este aceea a locului
separat de viaţă unde omul se pregăteşte pentru viaţă. De aceea, practica şcolară apare ca disociată de
practica socială.
Ulterior, sensul principal a fost extins, depăşind ideea aplicativităţii cunoştinţelor însuşite. El
preconizează participarea activă a elevului, atât în acumularea de cunoştinţe pe calea practicii, cât şi
aplicarea creatoare a cunoştinţelor în activitatea practică. Mai mult, în didactica modernă principiul
reclamă folosirea teoriei pentru elaborarea ipotezelor de cercetare şi pentru activitatea de documentare.
Pe primul plan nu se situează numai abilităţile practice (acesta este un nivel), ci şi utilizarea operaţiilor
gândirii divergente şi a tehnicilor de investigaţie.
Practica nu minimalizează importanţa conţinuturilor teoretice în afirmarea individului pentru
viaţă, ci presupune "a şti" şi "a şti să te foloseşti" de cele învăţate. Dacă importanţa şi utilitatea
acumulării unor cunoştinţe sunt puse în evidenţă de capacitatea subiecţilor de a le utiliza în realizarea
unor noi demersuri cognitive şi (sau) în aplicaţii practice, tot atât de adevărat şi de important este şi
corolarul acestei relaţii şi anume că abilitatea de a efectua diverse aplicaţii nu se poate realiza prin
separarea artificială a acestei competenţe de suportul ei teoretic reprezentat de cunoştinţele acumulate.
În consecinţă, interdependenţa dintre teorie şi practică exprimă necesitatea ca:
• Activitatea de instruire să prilejuiască aplicarea în practică a cunoştinţelor însuşite şi să
contribuie la formularea abilităţilor şi capacităţii de aplicare.
• Activităţile practice să fie realizate astfel încât să prilejuiască utilizarea cunoştinţelor
însuşite, să contribuie la consolidarea şi aprofundarea acestora şi la lărgirea orizontului de cunoaştere.
Necesitatea acestui principiu decurge, pe de o parte, din obiectivele activităţii de instrucţie şi
educaţie, iar pe de altă parte din structura conţinuturilor acestei activităţi:
• Pregătirea pentru viaţă, pentru activitatea profesională şi îndeplinirea a diverse roluri
sociale. Aserţiunea lui Lincoln că "societatea are nevoie de ceea ce pot face oamenii, nu de ceea ce
ştiu" în sensul amintit nu trebuie interpretată ca negare a importanţei pregătirii teoretice. Pregătirea
teoretică – ea însăşi – implică o anumită doză de aplicaţie; ştiinţa a devenit o forţă productivă.
• Legătura strânsă a cunoaşterii umane cu activitatea practică constituie, în multe situaţii,
punctul de plecare şi scopul acţiunii cognitive.
• Conţinutul instruirii, stabilit în funcţie de ceea ce se consideră că asigură pregătirea
indivizilor pentru a răspunde adecvat exigenţelor vieţii, cuprinde conţinuturi preponderent teoretice,
dar şi experimentale, aplicative.
Sunt şi circumstanţe de natură pedagogică:
 • Înţelegerea utilităţii unor cunoştinţe exercită o influenţă pozitivă asupra motivaţiei care
susţine efortul depus pentru învăţarea lor.
• Formează abilităţi.
• Are o valoare formativă; contribuie la dezvoltarea morală a educabililor, la formarea unor
trăsături de voinţă şi de caracter (tenacitate, responsabilitate pentru lucrul "bine făcut" etc.).
Interacţiunea dintre teorie şi practică, implicit capacitatea aplicativă, prezintă o arie largă de
manifestare; ea nu se reduce la realizarea unei activităţi practice de un anumit fel, ci are un sens mai
larg, mai cuprinzător, încorporând:
– dobândirea unor noi cunoştinţe cu ajutorul celor învăţate; înţelegerea altor fenomene;
– rezolvarea unor exerciţii şi probleme;
– efectuarea unei demonstraţii experimentale;
– efectuarea unei activităţi practice propriu-zise.
A apărut necesitatea aplicării unor metode care să contribuie la eficientizarea procesului
instructiv-educativ. Învăţarea cu simulatoare didactice este o metodă frecvent aplicată în predarea
multor discipline.
Simularea didactică reprezintă experimentarea prin observarea comportamentului „unui
model” la modificările unor parametri; rezultatele simulării pot fi comparate cu cele ale modelului
real. Cu această metodă se caută reproducerea realităţii, printr-o modelare a comportamentului
sistemului, aparatului, echipamentului care urmează a fi cercetat.
Prin asocierea modelului cu softul educaţional si prezentarea acestuia sub forma unui film
didactic reuşita procesului instructiv educativ este garantată.
Lecţia simulată pe calculator vine in sprijinul profesorului, dar şi al elevilor eliminând astfel
unele bariere in ceea ce priveşte comunicarea.
Pentru o exemplificare cât mai elocventă a legăturii dintre teorie și practică vom prezenta
etapele studiului decodificatoarelor, plecând de la partea teoretică, continuând cu utilizarea
simulatoarelor educaționale și încheind cu realizarea practică a acestora.

Exemplu de bună practică – Studiul decodificatoarelor

Noțiuni teoretice
Decodificatorul este un circuit logic combinaţional care serveşte la identificarea unui cod de
intrare prin activarea unei singure linii de ieşire, corespunzătoare acelui cod.
Din această categorie de circuite fac parte: decodificatorul de adresă, decodificatorul BCD –
zecimal şi decodificatorul BCD – 7 segmente.
Pentru o mai bună înțelegerea funcționării acestor tipuri de circuite s-au folosit simulatoarele
educaționale MultiSim și LabView. Astfel, cum ajutorul limbajului de programare grafică LabView au
fost realizate instrumente virtuale – programe scrise în LabView – pentru circuitele de decodificare, iar
cu ajutorul utilitarului MultiSim s-a realizat studiul decodificatorului BCD-7 segmente, utilizând
circuitele integrate 7447N, respectiv 4511BP și cellule de afișaj atât cu anod comun cât cu catod
comun.
Pentru a realiza implementarea instrumentului virtual care simulează funcţionarea
decodificatoarelor se utilizează un control de tip TAB cu trei pagini: una pentru decodificatorul de
adresă, una pentru decodificatorul BCD-zecimal şi cea de-a treia pentru decodificatorul BCD-7
segmente.
 Fig. 1. Panoul frontal corespunzător decodificatorului de adrese, decodificatorului BCD-zecimal, respectiv
decodificatorului BCD-7 segmente

În realizarea panourilor frontale corespunzătoare celor trei pagini s-au folosit controale şi
indicatoare de tip logic şi elemente grafice corespunzătoare mediului LabView.
Pentru realizarea diagramei bloc, s-a folosit o structură de tip CASE cu trei cazuri,
corespunzătoare celor trei tipuri de decodificatoare implementate. În prima şi a doua structură, cu
ajutorul funcţiilor logice specifice mediului LabView, au fost implementate schemele bloc
corespunzătoare unui decodificator de adresă cu două intrări şi a unui decodificator BCD-zecimal,
potrivit teoriei aferente.
Pentru realizarea decodificatorului BCD-7 segmente s-a creat celula de afişat utilizând şapte
indicatoare de tip LED. De asemenea, există opţiunea de a introduce codul de intrare în mod manual
sau automat, adică se rulează secvenţial codurile de la 0000 la 1001.
Pentru realizarea diagramei bloc corespunzătoare acestui decodificator s-au folosit două
structuri de tip CASE: unul pentru selectarea modului de introducere a codului de intrare (manual sau
automat), iar al doilea, cu 10 cazuri, pentru comanda celulei de afişaj, pentru afişarea cifrelor
zecimale. Pentru selectarea cazului corespunzător, se realizează conversia codului de intrare din binar
în zecimal şi apoi se aplică la intrarea structurii CASE. Pentru introducerea automată a codurilor de
intrare, se utilizează un element de tip SHIFT REGISTER pentru a reţine vechea valoare utilizată şi
pentru a restarta contorul atunci când se ajunge la codul 1001 ( cifra 9).
Pentru rularea în mod continuu a întregului program se utilizează o buclă de tip WHILE care
permite oprirea programului la apăsarea butonului de STOP.

Fig. 2. Diagrama bloc corespunzătoare decodificatorului

BCD-7 segmente
Implementarea decodificatorului BCD-7 segmente cu ajutorul soft-ului Multisim
Pentru studiul decodificatorului BCD-7 segmente, se realizează mai întâi schemele pentru
comanda celor două tipuri de afişare, cu anod comun şi cu catod comun.
 Pentru alimentare, se face clic pe bara de component pe iconul PLACE SOURCE de unde se
alege împământarea și alimentarea VCC. Pentru plasarea întrerupătoarelor se deschide fereastra pentru
selectarea componentelor prin clic pe oricare element din bara de component, se selectează BASIC,
apoi SWITCH și DIPSW1. Pentru plasarea unui afişaj 7-segmente, se da clic în bara de componente
sau se selectează din fereastra de component pe INDICATORS, apoi HEX-DISPLAY și se alege
tipul de afișaj cu 7 segmente dorit. Apoi se conectează elementele între ele conform schemei.

Fig. 3. Schema de simulare - display cu 7 segmente cu anod comun, respectiv cu catod comun
După studiul decodificatoarelor cu ajutorul software-ului educațional, următoarea etapă este
realizarea practică e montajului. Pentru o mai bună înțelegere și utilizare mai sigură și simplă din
partea elevilor, montajul se realizează cu ajutorul unei plăcuțe de probă – breadboard pe care se
implementează circuitul dorit. Astfel, cu ajutorul componentelor se trece la realizarea montajului.
Pentru intrările decodificatorului s-a folosit un Switch de 12 poziții, din care folosind doar 4 pentru
implementarea decodificatorului BCD-7 segmente.
Pentru intercorelarea și o mai bună înțelegere a funcționării decodificatorelor se poate realiza
un instrument virtual care să realizeze atât simularea funcționării decodificatoarelor, cât și transmiterea
codurilor de ieșire pentru realizarea practică. Interconectarea lucrării practice cu calculatorul se
realizează cu ajutorul unei plăci de achiziție Arduino Uno, iar pentru transmiterea codurilor de intrare
se folosesc canalele digitale ale acesteia.
Placa Arduino UNO
Arduino UNO este o platforma de procesare open-source, bazata pe software si hardware
flexibil si simplu de folosit. Consta intr-o platforma de mici dimensiuni (6.8 cm / 5.3 cm – in cea mai
des întâlnită varianta) construita in jurul unui procesor de semnal si este capabila de a prelua date din
mediul înconjurător printr-o serie de senzori si de a efectua acțiuni asupra mediului prin intermediul
luminilor, motoarelor, servomotoare, si alte tipuri de dispozitive mecanice. Procesorul este capabil sa
ruleze cod scris intr-un limbaj de programare care este foarte similar cu limbajul C++.

Concluzie
Orientarea pragmatică a învăţământului izvorăşte din cerinţele sociale de formare a omului
pragmatic, capabil să facă faţă problemelor reale şi practice ale vieţii. Paradigma pragmatică care are
la bază concepţia piagetiană, după care „a cunoaşte un obiect înseamnă a acţiona asupra lui şi a-l
transforma”, deschide calea trecerii de la „a şti” la „a face”, de la „a şti” la „a şti să faci”, promovând
ideea că „a şti” şi „a face” nu mai trebuie să constituie două experienţe diferite, că acţiunile practice
integrează şi operaţii intelectuale; dar şi invers: că acţiunile intelectuale vor putea include şi operaţii
acţional-practice.
Acţiunea este privită deci ca sursă a cunoaşterii, „a învăţa făcând”, „a învăţa rezolvând
probleme” (learning by doing).

Bibliografie
1. Pătrăşcoiu N. – Tehnici de instrumentaţie virtuală. Ed.Universitas, Petroşani, 2015
2. Pătrăşcoiu N. - Sisteme de achiziţie şi prelucrare a datelor. Instrumentaţie virtuală. Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 2004
3. Tomuș A. – Utilizarea instrumentației virtuale în studiul electronicii digitale, Ed. PIM,
2016