TEMA VIII

SCHIMBARE INSTITUŢIONALĂ ÎN EST:

DE LA PLAN LA PIAŢĂ

► Tranziţia la economia de piaţă:

transformare sistemică

► Reforma proprietăţii şi a cadrului legislativ

► Fragilitate
instituţională şi reformă:
exemplul României

► Dimensiunea instituţională a extinderii UE

Law is reason without wishes.

Aristotel

...noi [creştinii] nu poruncim a nu se îmbogăţi cineva,

ci numai a nu se îmbogăţi rău, fiindcă este cu putinţă
a se îmbogăţi cineva şi fără răpire sau siluirea aproa-
pelui, şi fără să audă blesteme din partea tuturor.
Sfântul Ioan Gură de Aur, I, Corinteni
 A. RAŢIONAMENTE DE BAZĂ, DEFINIŢII,
CONCEPTE CHEIE

*
Tranziţia economiei socialiste de comandă la sistemul
economic al pieţei libere este un proces de transformare
instituţională. Acesta transcede, ca profunzime şi sferă de
cuprindere, procesele de reformă din economiile mixte
consolidate.

În cazul economiilor de piaţă deja consolidate,

reformele instituţionale şi economice implică
schimbări marginale. Succesul acestora este favo-
rizat de un cadru instituţional stabil în elemen-
tele sale fundamentale, probat în timp, precum
şi de o structură a personalităţii umane familiară
culturii economice a pieţei. În aceste economii,
ajustarea spontană a rezultatelor pieţei este mult
mai bine înţeleasă decât în ţările totalitare, în
care coerciţia planului economic a fost instru-
mentul major de coordonare.

Ceea ce deosebeşte tranziţia de reformele din alte ţări

este transformarea instituţională sistemică – schimbarea radicală
a regulilor fundamentale de organizare socială, a instituţiilor
care modelează comportamentul uman şi coordonează
activităţile economice. Această caracteristică a procesului de
tranziţie face ca inerţia comportamentală şi rezistenţa la
schimbare să fie semnificative.

199
 Tranziţia înseamnă mai mult decât simpla adoptare şi
modificare a unor politici sau programe guvernamentale.
Acest proces constituie trecerea de la un mod de organizare
economică şi socială la un altul, complet diferit.
Trecerea de la economia planificată la sistemul
economic descentralizat, de piaţă, implică ajustări nu doar
ale structurii de producţie, ci transformări adânci în toate
sferele acţiunii umane.

Tranziţia la economia de piaţă

Transformare instituţională
schimbarea radicală, prin
decizie politică, a regulilor
exogene de organizare
proces intratemporal
Evoluţie instituţională
schimbarea treptată,
spontană, a normelor şi
tiparelor comportamentale
proces intertemporal

Tranziţia la economia de piaţă desemnează un proces

de distrugere, creare şi adaptare. Vechiul sistem instituţional,
bazat pe coerciţia planului stabilit de conducătorii partidului
comunist, este înlocuit cu regulile şi mecanismele economiei
de piaţă.
În cadrul acestui proces, organizaţiile economice, în
principal, vor suferi diferite mutaţii, de la faliment la
dezvoltare, fapt ce dă naştere unor noi atitudini, cunoştinţe,
mentalităţi şi ideologii. În ceea ce priveşte componenta sa
formală, tranziţia la economia de piaţă este, în sens
schumpeterian, un proces de distrugere constructivă.

200
 Abolirea coerciţiei politice şi a sistemului de
planificare centralizată nu produce, în mod
necesar, dezvoltarea spontană, peste noapte, a
unor noi structuri instituţionale necesare revi-
talizării economice şi recâştigării drepturilor
economice şi politice. Transformările necesare
creării fundamentelor instituţionale ale unei
economii private de piaţă liberă nu pot fi
realizate în afara proceselor politice de decizie.
În mod paradoxal, puterea politică devine factor
instrumental necesar pentru distrugerea puterii statului
comunist, pentru depolitizarea structurilor eco-
nomiei şi pentru crearea ordinii capitaliste. Însă
ordinea capitalistă occidentală a fost produsul
spontan al unei îndelungate evoluţii institu-
ţionale, nu al acţiunilor politice de creare a
pieţei conform unui proiect (market by design). În
plus, în lumea de azi, transformarea socială pare
a fi apanajul exclusiv al acţiunii etatiste.

Cum pot aborda guvernele multitudinea de măsuri

cerute de transformarea instituţională a economiilor din
ţările foste-socialiste în economii de piaţă?
Diferenţele semnificative de natură instituţională şi
economică existente între ţările Europei Centrale şi de Est
fac imposibilă conceperea unui program unic de reformă.
De exemplu, Ungaria, Polonia şi fosta Cehoslovacie
deţineau un avantaj la începutul procesului de tranziţie în
comparaţie cu Bulgaria şi România, în care a funcţionat cel
mai rigid sistem comunist. Acest decalaj este rezultatul unor
reforme de relaxare a planificării comuniste, reforme care au
admis şi anumite forme de proprietate privată.

201
 Există puternice divergenţe cu privire la tehnologia
optimă a programului de transformare instituţională şi de reformă
economică. Analiza şi dezbaterea publică au conturat două căi
principale de abordare strategică a procesului de reformă.

Terapia şoc Terapia graduală

Lansarea rapidă a unui program Adoptarea treptată a unor
de reformă exhaustiv, care programe de reformă parţială şi
presupune efectuarea cât mai succesivă care imprimă
multor reforme posibile într-un transformări graduale într-o
timp cât mai scurt. perioadă lungă de timp.
Nu se poate traversa o prăpastie în Trebuie să simţi piatra pentru a
doi paşi (Vaclav Havel) putea trece apa (Deng Xiaoping)
Guvernele presează înfăptuirea Reformatorii gradualişti vizează
rapidă a unui număr de reforme transformarea succesivă a
suficient de mare pentru a forma sectoarelor economiei, încet dar
masa critică necesară modificării sigur, în cadrul unui proces de
comportamentelor organizaţiilor auto-consolidare a capacităţii de
şi dobândirii credibilităţii. reformă o dată cu rezultatele ei.

Existenţa celor două abordări strategice nu înseamnă

însă că toate guvernele se găsesc în situaţia de a alege între
acestea. Aranjamentele instituţionale iniţiale tind să imprime
un anumit ritm al procesului şi un anumit tip de reformă.
De exemplu, instituirea unui program radical de reforme
instituţionale şi economice era mai uşor de realizat în
condiţiile unor schimbări politice radicale, aşa cum a fost
cazul în cea mai mare parte a Europei Centrale şi de Est,
spre deosebire de modelul de reformă din China, care
perpetuează status quo-ul politic (sistemul politic comunist).

202
 Moştenirea instituţională nu a fost aceeaşi în
toate ţările foste comuniste. În unele ţări, în
care maniera de implementare a planului
socialist era mai flexibilă, nu au fost şterse
complet din memoria oamenilor regulile de
bază ale pieţei sau iniţiativa antreprenorială.
De exemplu, în Germania de Est, tranziţia a
fost aproape instantanee. Unificarea cu Vestul
democratic a oferit cadrul instituţional al unei
economii de piaţă consolidate. De asemenea,
unificarea a însemnat un transfer uriaş de
resurse financiare, pentru programe publice şi
transferuri sociale, ceea ce a împovărat foarte
mult sistemul fiscal şi bugetul guvernamental
– una din cauzele determinante ale încetinirii
performanţelor în Germania Occidentală.

Transformarea instituţională sistemică, indiferent de abor-

darea strategică a acesteia, nu este un proces lin şi uniform,
care se desfăşoară fără costuri şi convulsii sociale.
Orice abordare strategică a reformelor instituţionale
şi economice implică, prin însăşi natura schimbării, avantaje
şi dezavantaje. Intensitatea şi distribuţia acestora sunt
esenţiale pentru procesele politice de decizie, în condiţiile
adaptării relativ rapide la regulile democraţiei politice.
Aceasta face ca selectarea unei căi particulare de reformă să
constituie o problemă de antreprenoriat politic, nu neapărat
una ştiinţifică.
Programele de reformă din Europa Centrală şi de Est
au fost concepute, în mare măsură, pe baza recomandărilor

203
organismelor finaciare internaţionale. Acestea au constat în
următoarele categorii de măsuri.

Stabilizarea macroeconomică
Adoptarea acelor politici monetare, fiscale şi de
credit care să asigure reducerea dezechilibrelor
economice interne şi externe
Liberalizarea preţurilor şi reforma pieţei
Direcţiile
Eliminarea controlului statului asupra preţurilor
principale ale şi funcţionării pieţelor, precum şi deschiderea
transformării economiei către piaţa externă
instituţionale Dezvoltarea sectorului privat şi privatizarea
şi reformei Stimularea apariţiei firmelor private în paralel
economice cu privatizarea întreprinderilor de stat, care să
devină astfel subordonate regulilor pieţei
Redefinirea rolului statului
Adoptarea acelor reforme legislative şi de
natură constituţională care asigură garantarea
proprietăţii şi domnia legii în societate

Deşi liberalizarea, descentralizarea şi privatizarea au

constituit obiectivele explicite ale programelor de reformă,
etapizarea, ritmul şi modul implementării acestora au avut
consecinţe importante asupra progreselor obţinute.
În mod fundamental, rezolvarea problemei calculului
economic şi a stimulentelor care ghidează activitatea economică
productivă reclamă transformări instituţionale în direcţia
creării instituţiei economice a dreptului de proprietate
privată, ca bază indispensabilă pentru afirmarea schimbului
„calculat”, a formării preţurilor şi a relaţiilor de piaţă.

204
 *
Cauza ultimă a eşecului sistemului socialist constă în
politica de socializare reflectată în aranjamentul proprietăţii
de stat asupra mijloacelor de producţie. Din acest motiv,
componenta centrală a oricărui program de transformare
instituţională trebuie să fie reforma proprietăţii.

Faţă de schimbările instituţionale în regimul

proprietăţii din economiile mixte, reforma
proprietăţii din Europa Centrală şi de Est nu
reprezintă un simplu proces de privatizare (de
transferare în mâini private a proprietăţii naţio-
nalizate, socializate). Reforma proprietăţii este un
proces complex de recunoaştere şi constituire a
instituţiei dreptului de proprietate, care încorporează
numeroase transformări şi evoluţii instituţionale,
economice, legale şi culturale.

Eliberarea factorilor de producţie de controlul politic al

non-proprietarilor şi introducerea lor sub controlul economic al
proprietarilor (de drept) reprezintă condiţia necesară pentru
reorganizarea şi redirecţionarea structurii de producţie, în
concordanţă cu structura preferinţelor de consum.

(1) crearea unei ordini a proprietăţii private

Dimensiunea etică care să fie dreaptă din punct de vedere etic
şi cea economică a
(2) crearea unei structuri a drepturilor de
reformei dreptului proprietate care să rezolve cât mai bine
de proprietate problema stimulentelor necesare activităţii
productive şi problema calculului economic

205
 Ordinea injustă a socialismului a luat naştere prin
exproprierea proprietăţii private; implicaţia fundamentală
constă în necesitatea ca ieşirea din socialism să nu se bazeze
pe aceeaşi nesocotire a eticii (drepturilor de proprietate).

Modelul ideal de desocializare derivă, probabil, din

aplicarea principiilor universale ale dreptului natural.
Potrivit principiului dobândirii originare, dimen-
siunea etică a reformei porneşte de la recunoaşterea
faptului că nici un guvern, chiar dacă este liber ales,
nu poate fi considerat proprietarul legitim al
mijloacelor de producţie socializate. Aceasta im-
pune: (1) recunoaşterea drepturilor de proprietate
celor care sunt proprietarii de drept ai activelor
expropriate şi restituirea acestora; (2) aplicarea
principiului homesteading la proprietatea socializată
dar nerevendicată prin titluri legitime de către
potenţiali proprietari anteriori: pământ ţăranilor,
capital muncitorilor, mine minerilor etc.

Aplicarea (acolo unde mai este posibil) a principiului

restitutio in integrum înseamnă, în parte, refacerea ordinii
sociale ante-comuniste. Această măsură a întâmpinat, însă,
serioase obstacole ideologice şi interese politice contrare. În
realitate, fundamentarea etică a reformelor proprietăţii din
ţările Europei Centrale şi de Est a constituit, în aproape
toate cazurile, un obiectiv secundar sau unul ignorat.
Analiza economică trebuie să înceapă cu stabilirea
obiectivului economic central al procesului de privatizare. Acesta
este refacerea dependenţei structurii de producţie (a producătorului) de
structura evolutivă a preferinţelor de consum (de consumator).

206
 depolitizarea întreprinderilor prin
reconsiderarea legăturilor lor cu statul
În general, constituirea unei structuri a drepturilor
de proprietate viabilă din punct de vede-
reforma proprietăţii re al controlului managerial (un sistem
a fost dominată eficient de guvernanţă corporatistă)
de raţiuni economice accesul la capitalurile, informaţiile şi
şi strategice cunoştinţele antreprenoriale ale
(politice) potenţialilor investitori
creşterea veniturilor publice obţinute
din privatizare, ca manifestare tipică a
intereselor birocraţiei statale

Dimensiunea economică a reformei proprietăţii devine

circumscrisă unei analize de tipul:

Proprietar (privat) vs. Administrator (de stat)

Obiectivul proprietarului este
maximizarea valorii produselor
sale (venitul) plus a valorii
resurselor folosite (capitalul),
pentru că el este şi proprietarul
ambelor. Aceasta înseamnă că
proprietarul va încerca să evite
producţia atunci când valoarea
produsului marginal va deveni
inferioară valorii consumului
de capital, ceea ce indică faptul
că proprietarul acţionează în
direcţia conservării valorii
capitalului.
Administratorul (care nu deţine
libertatea de a vinde sau
transfera mijloacele de pro-
ducţie unui alt producător)
operează în condiţiile unor
motivaţii foarte puternice de
maximizare a valorii prezente a
fluxului de venituri viitoare pe seama
scăderii valorii capitalului. Acest
proces, care echivalează cu
suprautilizarea şi consumarea
capitalului existent în întreprin-
derile de stat, este desemnat
prin conceptul de decapitalizare.

207
 Unele reforme din ţările Europei Centrale şi de Est,
printre care şi cele din Romania, s-au bazat pe depolitizarea
deciziilor economice în absenţa privatizării. Rezultatul direct
şi imediat al politicilor de liberalizare fără privatizare, de
descentralizare a deciziilor în absenţa descentralizării corespunzătoare
a responsabilităţilor, a constat în oferirea de stimulente adverse
producătorilor-administratori.
Alternativa privatizării rapide a activelor statului ar fi
aceea de creare a unui cadru instituţional favorabil iniţiativei
antreprenoriale şi dezvoltării organice a sectorului privat. În
locul unei reforme centrată pe privatizare, este vorba de o
abordare de la bază spre vârf, care ar avea ca rezultat
apariţia unui sector de întreprinderi mici şi mijlocii substan-
ţial şi dinamic.

existenţa grupurilor de interese: în toate

cazurile există persoane care exercită un con-
trol exclusiv asupra proprietăţii de stat şi care
susţin perpetuarea vechiului regim legal
ideea eronată că statul trebuie mai întâi să
restructureze întreprinderile sale şi apoi să le
Dificultăţi şi
privatizeze: dacă statul ar fi capabil să renta-
disfuncţionalităţi bilizeze întreprinderile sale, atunci de ce ar mai
în reforma fi nevoie de privatizarea acestora?
proprietăţii capacitatea, consecvenţa politicilor publice
de a supune sectorul de stat constrângerilor
bugetare tari, care să forţeze restructurarea
dezvoltarea unui sector privat sănătos este
puţin probabilă în condiţiile în care sectorul
întreprinderilor de stat continuă să existe şi să
beneficieze de privilegii legislative şi fiscale

208
 Reforma deplină a instituţiei dreptului de proprietate
şi, o dată cu aceasta, dezvoltarea unui sector privat puternic
sunt determinate de cadrul legislativ.

În economia planificată centralizat, legislaţia a fost în

primul rând un instrument de exercitare a
controlului de către stat. În economia de piaţă, fun-
cţiile sistemului legislativ sunt cu totul altele:
legile definesc regulile jocului, protejează drep-
turile de proprietate ale indivizilor şi oferă
instrumentele necesare exercitării acestora. În
socialism, unele legi prevedeau drepturi pentru
indivizi – cum ar fi înscrierea în constituţie a
libertăţilor cetăţeneşti – fără ca acestea să fie
însă aplicate. În plus, rolul organismelor juridice
a fost acela de a servi obiectivele sistemului de
comandă politică şi administrativă.

În planul legislativ, tranziţia la economia de piaţă se

caracterizează prin diferite tensiuni între, pe de o parte,
necesitatea unui stat puternic, care să aplice noua legislaţie a eco-
nomiei de piaţă şi, pe de altă parte, nevoia de a limita puterea
statală discreţionară pentru a extinde sfera libertăţii.
Reforma cadrului legislativ şi introducerea legislaţiei
economiei de piaţă vizează două surse principale:

creaţie legislativă vs. transplant legislativ

Actele legislative pot fi produse Noile acte legislative pot fi
de organismele legislative din importate din ţările dezvoltate,
fiecare ţară, în baza condiţiilor cum ar fi aderarea la UE şi la
şi culturii juridice locale. modelul european de legislaţie.

209
 Legislaţia economică din ţările cu economie de piaţă
consolidată este destinată să îndeplinească, în mod esenţial,
următoarele funcţii: definirea şi protejarea drepturilor de
proprietate, stabilirea de reguli privind schimbul acestor
drepturi, elaborarea de reguli pentru iniţierea, desfăşurarea
şi încheierea activităţilor economice, precum şi promovarea
concurenţei, prin supravegherea comportamentului pe piaţă.

Legislaţia drepturilor de proprietate defineşte diferite

tipuri de proprietate care se manifestă în cadrul
economiilor de piaţă, de la proprietatea imobiliară
şi mobiliară la proprietatea intelectuală asupra
unor idei şi inovaţii şi la proprietatea funciară.
Legislaţia contractelor stabileşte mecanismele juridice
oficiale de impunere a respectării prevederilor
contractuale. Când mecanismele juridice sunt cre-
Direcţii dibile, au loc reducerea costurilor de tranzacţie şi
extinderea oportunităţilor de schimb.
principale
Legislaţia referitoare la firme şi investiţii străine este
în reforma esenţială pentru dezvoltarea sectorului privat şi a
pieţelor de capital. Aici este vorba de condiţiile
cadrului necesare pentru înfiinţarea de firme şi de cele care
legislativ reglementează guvernanţa corporatistă.
Legislaţia falimentului are un rol esenţial în eficienţa
alocării resurselor în cadrul pieţei; oferă firmelor
calea legală de a-şi încheia activitatea şi stabileşte
criterii de insolvabilitate.
Legislaţia concurenţei vizează eliminarea moştenirilor
monopoliste ale socialismului şi a practicilor
anticoncurenţiale. Experienţa ţărilor dezvoltate
arată că reducerea tarifelor şi îndepărtarea altor
obstacole contribuie la promovarea concurenţei.

210
 *
Prăbuşirea şi abandonarea instituţiilor politice vechi,
bazate pe planul absolut care cuprindea orice detaliu al vieţii
sociale, au fost urmate de crearea rapidă a instituţiilor
politice democratice. În cadrul acestui proces, au apărut
anumite incompatibilităţi între instituţiile economice vechi, ale
căror funcţii generau comportamente organizaţionale de-
pendente de comenzile de la centru, şi instituţiile politice noi,
relativ neautoritare, care nu prevăd emiterea propriu-zisă de
comenzi de la centru.
Transformarea sistemului de constrângeri şi stimulente din
societate implică afirmarea grupurilor de interese ce militează
pentru dobândirea de poziţii privilegiate (comportamentul
rent-seeking). Astfel, trăsătura structurală de bază a sistemului
economic este fragilitatea instituţională care însoţeşte, în
general, asemenea transformări sociale de mari proporţii.

pentru o parte semnificativă a avuţiei,

drepturile de proprietate nu sunt pe deplin
clarificate ori protejate prin lege
mecanismele pieţei au fost implementate
Economia pas cu pas, în cadrul unor procese rămase
slab structurată nedefinitivate pentru perioade mai mult sau
instituţional mai puţin îndelungate
acţiunea discreţionară a statului: a) interesul
inegal al partidelor politice în implementarea
mecanismelor pieţei; b) incompetenţa unei
mari părţi a elitei politice, afectată de corupţie
şi caracterizată prin diletantism managerial

211
 Ca proces de transformare şi structurare instituţională a
economiei, tranziţia indică, în mod necesar, reconsiderarea re-
laţiilor dintre firme şi stat.

În socialism, statul trasa tiparele activităţii

întreprinderilor printr-un sistem formal de
planuri şi comenzi. Însă, în mod informal, între-
prinderile se angajau în relaţii complexe cu
oficialii guvernamentali centrali şi locali, pentru
a influenţa exigenţele şi realizarea obiectivelor
planului. Deşi sistemul formal de planificare
centralizată a fost îndepărtat, legătura dintre stat
şi firme şi-a schimbat forma, însă nu a încetat.

Din punct de vedere instituţional, statul are puterea

de a acorda firmelor, într-o manieră discreţionară, o
multitudine de avantaje: finanţare de stat, licenţe, subvenţii
explicite şi implicite, îngăduinţă pentru datoriile la bugetul
de stat, unele scutiri de obligaţii fiscale, diverse facilităţi etc.

În general, acordarea de privilegii către anumite

grupuri sau sectoare este însoţită de creşterea gradului de
exploatare etatistă (fiscală) a celorlalte grupuri sau
sectoare economice. Această situaţie creează puter-
nice stimulente pentru orientarea de resurse în
direcţia capturării statului, conform preferinţelor
birocraţiei guvernamentale şi în detrimentul
preferinţelor publicului consumator.

Implementarea unor politici sectoriale discreţionare,

manipularea ad-hoc de diverse facilităţi de natură fiscală,
vamală etc., de scutiri şi eşalonări ale obligaţiilor fiscale,
utilizarea arbitrară a drepturilor de control administrativ

212
asupra afacerilor, utilizarea bugetului de stat ca instrument
de prelungire a agoniei întreprinderilor neviabile, prin
sisteme de subvenţionare cu diferite grade de transparenţă,
reprezintă mecanisme de capturare a statului.
În Europa Centrală şi de Est, fragilitatea instituţională,
calitatea guvernării şi a mediului de afaceri au fost evaluate
de BERD şi Banca Mondială prin intermediul The Business
Environment and Enterprise Performance Survey (BEEPS). Acest
studiu a relevat caracteristicile instituţionale şi economice
care se constituie în obstacole în calea afacerilor.

Elementele 1) guvernare macroeconomică: instabilitate

caracteristice sunt politică, inflaţie şi rate de schimb;
ierarhizate pe o 2) guvernare microeconomică: sistemul bancar-
scală de la 1 (nici financiar, taxe şi reglementări;
un obstacol) la 4 3) infrastructură instituţională: sistemul juridic,
(obstacol major) corupţia, criminalitatea, crima organizată;
şi structurate în
patru domenii: 4) infrastructura fizică.

Rapoartele organismelor financiare internaţionale

arată că economiile măcinate puternic de capturarea statului se
caracterizează prin bariere instituţionale ce subminează
procesul de reformă şi induc acestuia o evoluţie de tip stop
and go. În aceste ţări, mediul economic şi instituţional este
ostil afacerilor, caracterizat prin incertitudine legislativă,
alterarea dreptului de proprietate, fiscalitate împovărătoare,
proceduri birocratice complicate şi costisitoare, guvernanţă
corporatistă ineficientă, precum şi slabe performanţe în
planul managementului macroeconomic.

213
 În figura următoare, factorii luaţi în considerare de
BEEPS sunt marcaţi prin intermediul unor raze: lungimea
fiecăreia evidenţiază gradul în care factorul respectiv
constituie un obstacol în calea dezvoltării afacerilor.

Slovenia Ungaria Polonia Estonia

Cehia Lituania România Slovacia

Croaţia Bulgaria Rusia R. Moldova

1. Instabilitate politică/ 2. Inflaţie/ 3. Rate de schimb valutar/

4. Sistemul bancar-financiar/ 5.Taxe şi reglementări/ 6.Infrastructură
7. Funcţionarea sistemului judiciar/ 8. Corupţie/ 9. Criminalitate, jaf,
dezordine socială/ 10. Crimă organizată, mafie

214
 Mărimea ariei puse în evidenţă pentru fiecare ţară
relevă gradul în care firmele întâmpină obstacole în afacerile
lor şi modul de distribuire a acestora. Este evident că cel
mai important obstacol ţine de impozitare şi reglementare.
Pentru România, evaluarea mediului de afaceri indica,
la momentul respectiv, unele dintre cele mai ostile condiţii
pentru desfăşurarea afacerilor. Ratele înalte ale inflaţiei şi
fiscalitatea sufocantă ar constitui principalele bariere în calea
manifestării afacerilor şi iniţiativei antreprenoriale. Iar
performanţele slabe în planul managementului micro şi
macroeconomic reprezintă expresia fragilităţii instituţionale.

În România, potrivit investitorilor străini,

calitatea mediului de afaceri este subordonată
determinantelor instituţionale. Reglementarea
afacerilor a fost inconsecventă şi conflictuală
faţă de prevederile anterioare: au fost adoptate
zeci de acte legislative privind investiţiile străine
directe, concluzia participanţilor la Forumul
investitorilor străini (2001) arătând că „mediul
investiţional a fost viciat de inconsecvenţa
guvernanţilor”, care fie au acordat, fie au anulat
diferite facilităţi, acţionând astfel discriminator.

De asemenea, reforma dreptului de proprietate a fost

viciată de o legislaţie cu privire la privatizare aflată într-un
proces de continuă schimbare, în concordanţă cu voinţele
politice. Astfel, procesul de privatizare a oferit cel mai
favorabil cadru pentru capturarea statului: există numeroase
exemple în ţările aflate în tranziţie care demonstrează că
privatizarea a fost alterată de corupţie.

215
 În România, evoluţia privatizării a fost surprin-
zător de lentă, iar transparenţa procedurilor utili-
zate s-a aflat sub incidenţa presiunilor politice.
Aceasta a favorizat apariţia de relaţii speciale între
sectorul privat şi cel de stat, desemnate adesea
prin mecanismele firmei căpuşă şi prin sintagma de
capitalism clientelar. Mediul de afaceri devine gu-
vernat de alianţa de interese dintre aparatul de stat
şi o categorie exclusivistă de „patroni”, ceea ce a
instituit o dependenţă a sectorului particular de
„soluţiile” căutate la stat, în materie de tratament
preferenţial, facilităţi, favoruri etc.

În general, fragilitatea instituţională şi tendinţa de a conferi

statului cât mai multe responsabilităţi pot consolida un sistem hibrid
în care birocraţia statală are un rol important în alocarea resurselor,
prin distorsionarea procesului de piaţă în favoarea protejaţilor ei.

instituirea domniei legii care să nu permită puterii

politice să acţioneze discreţionar în favoarea sa şi a
grupurilor de interese ce formează clientela politică
Crearea consecvenţa liberalizării economice, consolidarea şi
sistemului dezvoltarea sectorului privat pentru a realiza
economic demonopolizarea şi depolitizarea economiei
de piaţă în construirea instituţiilor legale şi juridice ale economiei
Romania de piaţă în vederea atenuării deficitelor
instituţionale ale unei economii slab structurate
Cerinţe accelerarea reformelor structurale şi în principal a
esenţiale: reformei proprietăţii, în vederea consolidării
rezultatelor pozitive ale pieţei libere
consolidarea încrederii în mecanismele pieţei, care să
susţină sistemul de valori al economiei de piaţă

216
 *
Extinderea UE înseamnă transformarea profundă a
politicii, economiei şi societăţii în întreagă Europă. A înţe-
lege ce se întâmplă în prezent în Europa Centrală şi de Est a
devenit tot mai dificil în absenţa abordării procesului de
aderare ca sistem de guvernământ şi de europenizare în ţările foste
socialiste.

În mod fundamental, întreaga construcţie

europeană – cu pedigree american, la originile
sale – este consecinţa tratatelor politice de la
nivelul guvernământului european. Chiar dacă
numeroase argumente economice sunt citate
în sprijinul integrării europene, sursa
definitorie a proiectului european este, par
excellence, una primordial politică. Iniţial, ener-
giile integrării europene erau animate de
necesitatea constituirii unei puteri (politice) în
contrapondere cu „imperialismul” american şi
cu avântul fără precedent al Asiei Răsăritene.
În timp, argumentele economice au căpătat, şi
ele, o relevanţă tot mai puternică.

Integrarea europeană actuală este echivalentul unui sistem

de politici comune, negociate şi adoptate treptat de guvernele
europene. Integrarea nu poartă amprenta definitorie a pieţei
libere şi a mecanismelor concurenţei, în ciuda unor realizări
importante în acest sens. Este vorba de o opţiune politică
asupra a ceea ce ar trebui să fie modelul european de economie şi
de societate. Iar acest normativ politic este consfinţit într-un
anumit aranjament instituţional european: acquis-ul, criteriile de

217
la Copenhaga şi Maastricht, aranjamentele constituţionale,
structura organismelor legislative şi decizionale ale UE etc.

Originea politică a proiectului european nu

înseamnă că procesul de integrare nu are şi o
dimensiune economică reală. Pentru majoritatea ţărilor
din Europa Centrală şi de Est, aderarea euro-
peană poate însemna aşezarea sistemului politic şi
a celui economic, aflate în formare, pe baze mult
mai sănătoase. Unele aranjamente instituţionale
ale modelului european reprezintă, de facto, şi
condiţii ale transformării economice de succes.
Este vorba, de exemplu, de independenţa justiţiei
şi domnia legii, de gradul sporit de libertate
economică, precum şi de moneda unică – în
prezent mult mai stabilă în comparaţie cu mone-
dele guvernelor din ţările candidate.

În 1993, Consiliul European a definit criteriile pe

care ţările candidate urmează să le îndeplinească înainte de a
deveni membri ai Comunităţii.
Criteriile politic, economic şi instituţional, cunoscute sub
denumirea de Criteriile de la Copenhaga, reprezintă pilonii
procesului de aderare. Aceste criterii au natura unor
condiţionalităţi externe, care induc transformări de ordin insti-
tuţional şi în conţinutul politicilor economice din ţările
candidate, în măsura în care între politicile naţionale şi
modelul european de politică există anumite neconcordanţe.
Abordarea procesului de aderare la UE trebuie să
pornească de la premisele statutare ale calităţii de membru.

218
 Criteriile de la Copenhaga
(1) (2) (3)
stabilitatea existenţa unei asumarea
instituţiilor care economii de piaţă obligaţiilor de
garantează funcţionale, care să membru, inclusiv
democraţia, statul deţină capacitatea de acceptarea
de drept, drepturile a face faţă presiunilor obiectivelor uniunii
omului şi protecţia concurenţiale şi politice, economice
minorităţilor forţelor pieţei unice şi monetare
criteriul politic criteriul economic criteriul instituţional

Unul dintre cele mai importante elemente (formale)

de condiţionalitate europeană derivă din manifestarea cri-
teriului instituţional - adoptarea acquis-ului comunitar. Acest
demers presupune adoptarea normelor, obiectivelor şi a
modelului instituţional al UE de elaborare a politicilor.
Menţinerea şi dezvoltarea acquis-ului sunt elementele cheie
ale aranjamentului instituţional al UE.
Tratatul de la Maastricht este denumit oficial Tratatul
privind Uniunea Europeană deoarece cuprinde dispoziţiile
generale şi principiile europene. În acest tratat, menţinerea
acquis-ului comunitar este principiul esenţial, alături de cel al
subsidiarităţii şi de cel al introducerii cetăţeniei unionale.
Adoptarea acquis-ului înseamnă nu doar transpunerea
în legislaţiile naţionale a reglementărilor europene, ci şi
capacitatea administrativă de implementare a acestora. Este
vorba, de fapt, de transpunerea în ţările candidate a sis-
temului legislativ şi administrativ european.

219
 Puterea politică de la Bruxelles a dezvoltat anumite
forme de armonizare administrativă (care înseamnă, de
fapt, standardizare) în aproape fiecare domeniu al
politicii publice. Adoptarea celor 97.000 de pagini
de legislaţie europeană înseamnă import de
instituţii, structuri administrative, practici legale şi
politici economice. Acquis-ul comunitar ilustrează
probabil cel mai bine cum legislaţia a devenit instrument
de guvernare, ceea ce creează o discrepanţă insur-
montabilă între Legislaţie (reglementarea modului de
guvernare) şi Lege (aplicarea regulilor de drept prin
separarea binelui de rău). De altfel, proiectul
Constituţiei Europene (cea mai lungă şi mai poli-
tizată constituţie din toate timpurile: 270 de pagini
şi 70.000 de cuvinte, faţă de cele doar 17 pagini şi
4.500 de cuvinte, cât are Constituţia SUA) repre-
zintă un exemplu clar de centralism european şi la
nivel politic, nu doar economic şi instituţional.

Pentru ţările candidate, preluarea modelului european

echivalează însă, poate cu excepţia Estoniei, cu reducerea
intervenţiei guvernamentale arbitrare în economie şi cu
extinderea, într-o anumită măsură, a mecanismelor de piaţă.
Criteriile de la Maastricht (de convergenţă nominală) realizează
disciplinarea acţiunii guvernului în societate, în sfera
finanţelor publice, a managementului macroeconomic etc.
Dimensiunea instituţională a unui guvernământ şi
management macroeconomic responsabil este ilustrată şi de
Pactul de stabilitate şi creştere. Acest acord a luat naştere, la
mijlocul anilor `90, din conştientizarea necesităţii de a
respecta criteriile de convergenţă nominală pentru existenţa
monedei unice europene.

220
 Criterii de convergenţă nominală
Tratatul de la Maastricht Protocoale
(art. 121) (detaliere)
- inflaţie de cel mult 1,5% peste
Stabilitatea preţurilor media celor trei ţări membre
cu cea mai scăzută inflaţie
- deficit guvernamental de cel
mult 3% din PIB
Sustenabilitate fiscală şi financiară
- datorie publică de cel mult
60% din PIB

Procesul de aderare se bazează pe crearea unei branşe

executive specializate la nivel naţional, ceea ce favorizează
componenta executivă a guvernământului. Aceasta derivă
din faptul că procesul adoptare a normelor europene este, în
realitate, un exerciţiu administrativ. Natura acestuia poate întări
şi mai mult fenomenul etatist în Europa, prin perpetuarea
statului bunăstării şi a modelului economiei sociale de piaţă.
Din perspectivă economică, nu este clar de ce UE trebuie
să fie un aranjament instituţional şi politic centralizat. Aproape
toate politicile economice şi sociale sunt supuse armonizării
la un nivel pan-european. Extinderea bazată pe un sistem de
strictă condiţionalitate devine un puternic instrument de
reducere a diversităţii şi a competiţiei în planul instituţional.
Cum instituţiile informale (tradiţii, mentalităţi, cultură
etc.) diferă semnificativ de la ţară la ţară, este însă puţin
probabil ca importul unui sistem formal de guvernământ să
producă rezultate identice.

221
CONCEPTE CHEIE

tranziţie
transformare sistemică
socialism
terapie şoc
terapie graduală
stabilizare
liberalizare
reforma proprietăţii
privatizare
proprietar
administrator
legislaţie
reformă legislativă
fragilitate instituţională
capturarea statului
integrare europeană
acquis comunitar
convergenţă nominală

222
 TEMA VII

SURSELE INSTITUŢIONALE
ALE PROGRESULUI ECONOMIC

► Instituţiile în teoria dezvoltării economice

► Libertate economică şi prosperitate

► Reforme instituţionale şi progres economic:

studii aplicative

Cât timp lumea a fost cârmuită de cutumă şi de au-

toritate, filozofii nu s-au prea interesat de problema
bogăţiei şi a sărăciei.
Robert Heilbroner,
Filozofii lucrurilor pământeşti

...nu cred că adevărata dragoste pentru libertate s-a

născut vreodată numai din simpla înţelegere a bunu-
rilor materiale pe care le procură. […] Oamenii care
nu apreciază decât aceste lucruri în ea nu au păstrat-o
niciodată pentru mult timp.
Alexis de Tocqueville,
Vechiul Regim şi Revoluţia
 A. RAŢIONAMENTE DE BAZĂ, DEFINIŢII,
CONCEPTE CHEIE

*
Performanţa economică este dependentă de cadrul instituţional.
Progresul economic este un fenomen complex, cel
puţin prin prisma înţelegerii surselor acestuia. Teoria
neoclasică a creşterii economice se rezumă la identificarea
condiţiilor absolut necesare sporului producţiei materiale,
cum ar fi acumularea de capital şi progresul tehnic. Însă,
pentru a explica „de ce” oamenii economisesc, investesc,
învaţă şi caută cunoştinţe, economiştii trebuie să acorde
atenţie instituţiilor care stau la baza succeselor sau eşecurilor
economice.

Recent, majoritatea economiştilor recunosc

eşecul teoriei ortodoxe în elucidarea
problemelor legate de creşterea economică.
Unii economişti merg până la a susţine
irelevanţa teoriei neoclasice a creşterii eco-
nomice: „...spunând lucrurilor pe nume, teoria
creşterii produsă din teoria economică
neoclasică, veche sau nouă, demonstrează nu
doar ignorarea evidenţelor empirice, istorice
sau contemporane, dar eşuează în recunoaşterea
faptului că stimulentele contează - cu siguranţă o
poziţie surprinzătoare pentru economiştii a
căror teorie este construită tocmai în jurul
stimulentelor” (Douglass North).

164
 Încercarea economiştilor de a explica temeinic creş-
terea susţinută a avuţiei materiale presupune luarea în consi-
derare a tot mai multor factori explicativi.

Pentru multă vreme, în istoria gândirii economice,

înzestrarea economiilor naţionale cu resurse naturale a
Resursele fost considerat factorul determinant al producţiei.
naturale În anii `40 şi `50, performanţa economică era
(NR) apreciată prin acumularea de capital (investiţii înalte
datorate ratei ridicate de economisire). La sfârşitul
anilor `50, explicarea performanţelor economice prin
Capitalul acumularea de capital devine nesatisfăcătoare.
(K) În perioada imediat postbelică, este utilizat modelul
funcţiei de producţie naţionale: relaţia ce leagă input-urile,
cum ar fi capitalul, forţa de muncă şi tehnologia, cu
Munca output-urile predictibile. Au fost reactivate teoriile
(L) secolului al XIX-lea, în care creşterea demografică este
factorul cheie al dezvoltării economice.
În perioada anilor `60, teoria capitalului uman arată
Tehnologia importanţa educaţiei, a abilităţilor produse în cadrul
(TEC) procesului educaţional şi valorificate în afara acestuia.
Prin viziunea cantitativă asupra a ceea ce contează
Educaţia pentru progresul economic, analizele neoclasice nu
explică totuşi de ce anumite societăţi au acumulat mai
(SK) mult capital fizic şi uman în comparaţie cu altele.
Analiza producţiei naţionale arată că natura macro a
Ajustarea creşterii economice „ascunde” numeroase structuri
structurală (economice şi instituţionale) evolutive la nivel micro.
Eficienţa structurii de producţie depinde de calitatea
(∆STR) ajustării temporale a acesteia potrivit modificărilor în
preferinţele consumatorilor, prin anticiparea corectă a
sensului şi intensităţii modificării acestor preferinţe.

165
 Teoria dezvoltării economice va fi completată prin luarea
în considerare a relaţiilor biunivoce manifestate între struc-
turile economice şi cele politice. Procesul politic poate
accentua rigiditatea structurilor economice, atât în ţările mai
puţin dezvoltate (unde regulile sunt la discreţia grupurilor de
interese), cât şi în ţările dezvoltate.

Dacă organizaţiile – întreprinderi, societăţi

comerciale, corporaţii, partide politice, orga-
nisme financiare etc. – îşi orientează eforturile
către activităţi neproductive, redistributive,
acesta este rezultatul unor reguli instituţionale
improprii performanţei economice, deoarece
regulile sunt cele care oferă stimulente pentru
asemenea activităţi.

Teoria dezvoltării economice nu poate neglija rolul cunoş-

tinţelor în societate: cum sunt acestea descoperite, testate şi
puse în aplicare? ce structură a stimulentelor îi motivează pe
actorii acestui proces – întreprinzătorii – să mobilizeze
factori de producţie, să rişte întrebuinţări inovative ale
acestor cunoştinţe şi să încerce anumite modificări
structurale?

Ludwig von Mises şi Friedrich von Hayek au

realizat o analiză profundă asupra rolului
întreprinzătorului în progresul economic.
Evoluţiile înregistrate în planul cunoştinţelor,
al inovaţiilor tehnologice şi în structura
economică sunt susţinute de persoane care îşi
asumă riscurile descoperirii cunoştinţelor şi
ale ajustărilor dorite în structura de producţie.

166
 Activitatea antreprenorială susţinută de instituţia
proprietăţii private constituie „laboratorul” de
producere a inovaţiilor. Inovaţia nu poate fi
planificată, firmele şi guvernele nu pot decide să
realizeze, spre exemplu, trei inovaţii pe lună.
Activitatea Rolul opţiunilor individuale într-o economie de
antreprenorială piaţă constă în evaluarea inovaţiilor propuse de
întreprinzători şi în influenţarea structurilor
şi inovaţia viitoare de producţie, prin acceptarea sau
invalidarea inovaţiilor deja încorporate. Alterarea
drepturilor de proprietate prin planificare de către
stat inhibă activitatea antreprenorială care este,
prin natura sa, descentralizată. Iar schimbarea
instituţională este cea care modifică compoziţia activităţii
antreprenoriale şi intensitatea manifestării acesteia.

În anii `80, analiza dezvoltării a fost impulsionată de

studiile de istorie economică. Au fost evidenţiate progresele
înregistrate în cunoaşterea tehnologică şi organizaţională, ca
rezultate ale instituţiilor favorabile acumulării de capital şi
comerţului (libertăţi individuale, drepturi de proprietate,
protecţia contractelor prin intermediul legii).

Susţinerea progresului material şi a civilizaţiei

decurge din afirmarea unor instituţii sociale şi
aranjamente instituţionale fundamentale precum
drepturile de proprietate (privată), transferul liber
al proprietăţii în contextul afirmării principiilor de
drept ale unei societăţi libere. Astfel, teoria
contemporană a dezvoltării economice pare a se
reîntoarce la vechile învăţăminte ale liberalismului
clasic, prin îmbinarea factorilor economici cu cei
revelaţi de ştiinţa politicii şi a dreptului.

167
 Dezvoltarea economică este susţinută şi de anumite
preferinţe şi valori culturale. Este elocvent că întreprinzătorii,
oamenii în general, manifestă preferinţe pentru cooperare
onestă şi avuţie materială. Asemenea preferinţe echivalează
cu o atitudine pozitivă faţă de muncă, cu alegerea muncii în
detrimentul timpului liber.

SURSELE PROGRESULUI ECONOMIC

FACTORI
K, L, TEC, SK, NR
MACRO

MICROECONOMIA
AJUSTĂRILOR STR
STRUCTURALE

PREFERINŢE
ŞI VALORI
FUNDAMENTE ACTIVITATEA
MICRO ANTREPRENORIALĂ

ECONOMIA
INSTITUŢII
INSTITUŢIONALĂ

Dezvoltarea economică a Occidentului a început cu

emergenţa unor aranjamente instituţionale ale pieţei,
autonome în raport cu controlul politic şi cel religios. Ca
atare, a avut loc expansiunea comerţului şi dezvoltarea unui
sistem de preţuri supus într-o mai mică măsură autorităţii
politice. Libertatea schimbului s-a afirmat treptat, pe măsura
diminuării nenumăratelor restricţii ale societăţii feudale,

168
inclusiv respingerea principiului potrivit căruia comerţul
trebuie să aibă loc doar la un preţ „just”.

Studierea Revoluţiei Industriale arată că, în ciuda

considerentelor tradiţionale, dezvoltarea economică
modernă nu se identifică cu progresul tehnic, ci cu
cel al „drepturilor” concepute ca tehnologie de
organizare a raporturilor umane. Revoluţia tehnologică
este doar una dintre manifestările creşterii economice, semnul
principal al acesteia şi nu cauza ei determinantă. Această
evoluţie este inseparabilă de geneza capitalismului şi
a sistemului modern al drepturilor de proprietate.
Iar condiţia valorificării mai multor oportunităţi
economice a constat în extinderea gradului de libertate
economică faţă de exercitarea arbitrară a autorităţii.

Integrarea instituţiilor în teoria dezvoltării economice

decurge din recunoaşterea funcţiei esenţiale a regulilor în
societate, în special a funcţiei economice a drepturilor de
proprietate privată. În esenţă, dezvoltarea economică este
reflectarea alocării economice a resurselor în societate, proces
care necesită stimulente şi calcul economic.

Problema stimulentelor Problema calculului

Instituţiile îndeplinesc funcţia de
a asigura structura stimulentelor
şi constrângerilor care ghidează
activitatea antreprenorială, iar
modificarea stimulentelor
influenţează acţiunea umană
într-o manieră predictibilă
Proprietatea privată
Problema economică esenţială
este „cât să se producă?”.
Caracterul economic al acţiunii
antreprenoriale este determinat
de posibilitatea utilizării
calculului economic, ca mijloc
de verificare a eficienţei acesteia
Piaţa liberă

169
 Începând cu Adam Smith, în teoria economică s-a
manifestat preocuparea de a sintetiza condiţiile esenţiale şi
factorii determinanţi ai prosperităţii economice. Demersul
se bazează pe recunoaşterea faptului că sursele definitorii ale
progresul economic au natură instituţională.

proprietatea privată: oamenii se vor manifesta

mai intens ca întreprinzători şi vor folosi
resursele mai chibzuit atunci când acestea sunt
în proprietate privată.
libertatea schimbului: schimbul voluntar este
reciproc avantajos, cel puţin ex-ante, iar
politicile care reduc volumul schimburilor vor
Cinci surse încetini performanţele economice.
majore ale pieţe concurenţiale: concurenţa promovează
progresului utilizarea eficientă a resurselor şi stimulează
economic inovaţia tehnologică şi antreprenorială.
monedă sănătoasă: viabilitatea calculului
economic este condiţionată de sănătatea
monedei şi a sistemului financiar-bancar.
impozitare cât mai scăzută: oamenii vor investi şi
vor produce mai mult, iar alocarea resurselor
prin calcul economic va spori, în detrimentul
alocării politice a resurselor.

*
Crearea prosperităţii economice este consecinţa naturală a
alocării libere a proprietăţii către cele mai valoroase utilizări posibile.

170
 Din punctul de vedere al filozofiei politice şi al teoriei
economice, caracterul etic al aranjamentelor instituţionale şi
progresul economic sunt în strânsă legătură cu libertatea – în
calitate de categorie economică fundamentală.

Numeroase studii caută să verifice dacă legătura

teoretică dintre aranjamentele instituţionale ale libertăţii şi
progresul economic este una valabilă şi în plan empiric. Una
dintre cele mai importante realizări de acest fel este
reprezentată de rapoartele anuale Economic Freedom of the
World. La întocmirea acestora participă numeroase asociaţii
şi organizaţii de cercetare a libertăţii economice din întreaga
lume. Asemenea analize s-au concretizat în conceperea şi
evaluarea periodică a Indicelui Libertăţii Economice (ILE).

Conţinutul metodologic al ILE, potrivit autorilor

acestuia, James Gwartney şi Robert Lawson, este
de natură să reflecte calitatea aranjamentelor
instituţionale ale unei ţări. Instituţiile şi politicile
sunt compatibile cu libertatea economică atunci
când favorizează elementele cheie ale libertăţii:
schimbul voluntar, libera concurenţă şi securitatea
drepturilor de proprietate privată. Gradul de
libertate economică este calculat prin metoda
regresiei şi ilustrat printr-un indice (de la 1 la 10)
calculat ca medie ponderată a punctajelor aferente
următoarelor domenii/criterii: dimensiunea gu-
vernului, sistemul legal şi securitatea drepturilor
de proprietate, accesul la monedă sănătoasă,
gradul de libertate a schimburilor internaţionale şi
reglementarea guvernamentală în domeniul aface-
rilor şi al pieţei muncii şi de credit.

171
 Raportul Economic Freedom of the World identifică
libertatea economică drept variabila instituţională fundamentală
de care depinde dezvoltarea economică.
Libertatea economică înseamnă posibilitatea nestânjenită
a proprietarilor de a-şi utiliza resursele conform propriilor
planuri, atât timp cât nu constrâng acţiunile altor proprietari
legitimi de resurse.

ILE evită eroarea frecventă de a judeca

libertatea prin existenţa democraţiei sau a
pluralismului politic, a pedepsei cu moartea, a
discriminării homosexualităţii, a dreptului la
liberă exprimare etc. O asemenea abordare va
indica evaluări total opuse ale gradului de
libertate economică în anumite ţări. Deşi între
sistemul economic de piaţă liberă şi democraţia
politică există conexiuni puternice, acestea nu
sunt şi reciproce. Experienţa chiliană este
printre cele mai edificatoare: succesul reforme-
lor lui Pinochet de introducere a capitalismului
demonstrează că libertatea politică şi libertatea
economică nu sunt, în mod inexorabil, inseparabile.
Spre exemplu, Hong Kong-ul are o economie
capitalistă dinamică, caracterizată prin cel mai
înalt grad de libertate economică, fără ca în
această ţară să existe, de peste un secol, alegeri
democratice. Invers, o democraţie politică nu
generează sine qua non o economie de piaţă
liberă. Există încă ţări democratice (Israel,
India) în care procesul de alocare a resurselor se
realizează mai degrabă prin decizii politice decât
prin intermediul mecanismelor pieţei.

172
 Structura Indicelui Libertăţii Economice
A. Consumul guvernamental ca pondere în
consumul total
B. Transferuri şi subvenţii ca pondere în PIB
1 Dimensiunea
C. Întreprinderi de stat şi ponderea
guvernului investiţiilor publice în totalul investiţiilor
D. Rata marginală de impozitare (şi pragul
venitului pentru care se aplică)
A. Independenţa sistemului juridic
Sistemul legal B. Tribunale imparţiale care să asigure
2 şi securitatea legalitatea afacerilor şi a deciziilor politice
drepturilor de C. Protejarea proprietăţii intelectuale
proprietate D. Intervenţia militară asupra domniei legii
E. Integritatea sistemului legal
A. Rata medie anuală de creştere a ofertei de
bani în ultimii cinci ani minus rata anuală
de creştere a PIB real în ultimii zece ani
3 Stabilitatea B. Dinamica inflaţiei în ultimii cinci ani
monetară C. Rata curentă a inflaţiei
D. Libertatea de a deţine conturi în valută în
interiorul şi în afara ţării
A. Taxe asupra comerţului internaţional
B. Bariere comerciale
Libertatea C. Dimensiunea sectorului comercial în
4 schimburilor raport cu anticipările aceasteia
internaţionale D. Diferenţa dintre rata oficială de schimb şi
cea a pieţei negre
E. Controlul fluxurilor externe de capital

5 Reglementări A. Reglementări ale pieţei creditului

guvernamentale B. Reglementări ale pieţei muncii
C. Reglementarea afacerilor

173
 INDICELE LIBERTĂŢII ECONOMICE (ILE) ÎN LUME
Ţări dezvoltate Ţări mai puţin dezvoltate
Ţara Poziţie Indice Ţara Poziţie Indice
Hong Kong 1 8,7 Estonia 11 7,7
Noua Zeelendă 3 8,2 Ungaria 22 7,3
Elveţia 3 8,2 Grecia 41 6,9
Marea Britanie 3 8,2 Cehia 41 6,9
SUA 3 8,2 Lituania 44 6,8
Australia 7 7,9 Israel 51 6,6
Canada 7 7,9 Slovacia 51 6,6
Irlanda 9 7,8 Polonia 61 6,4
Luxemburg 9 7,8 Brazilia 74 6,2
Olanda 11 7,7 Slovenia 74 6,2
Finlanda 11 7,7 Bulgaria 78 6,0
Danemarca 14 7,6 Croaţia 83 5,9
Austria 16 7,5 Argentina 86 5,8
Belgia 18 7,4 Albania 90 5,7
Germania 22 7,3 China 90 5,7
Suedia 22 7,3 Turcia 100 5,5
Portugalia 27 7,2 România 103 5,4
Spania 31 7,1 Columbia 107 5,3
Japonia 36 7,0 Ucraina 107 5,3
Italia 36 7,0 Rusia 114 5,0
Norvegia 36 7,0 Algeria 118 4,6
Franţa 44 6,8 Zimbabwe 122 3,4
Sursa: Economic Freedom of the World: 2004 Annual Report

174
 A sporit sau s-a restrâns libertatea economică?
Punctajul aferent criteriului stabilităţii
monetare a crescut considerabil, de la 6,0 la
8,0 în ultimele două decenii: de exemplu, în
Analiza criteriilor 2002 doar 15 din cele 104 ţări analizate
luate în considerare aveau inflaţie cu două cifre, în comparaţie
cu 76 de ţări în 1980.
confirmă creşterea
gradului de libertate ratele de impozitare au înregistrat o
economică uşoară evoluţie descrescătoare: de exemplu,
în 2002 nu exista nici un guvern care să
utilizeze o rată marginală de impozitare a
venitului de 60%, în timp ce, în 1980, erau
Media ILE 49 de guverne în această situaţie.
pentru ţările cursurile valutare au fost liberalizate
studiate: considerabil, iar taxele vamale sunt în
5,1 în 1980 scădere: în 2002, de exemplu, media taxe-
5,2 în 1985 lor vamale a fost de 10,4%, comparativ cu
26,1% în 1980; de asemenea, în cei 20 de
5,6 în 1990 ani, în medie, ponderea comerţului exterior
6,1 în 1995 în PIB a crescut cu 25,2%.
6,5 în anii 2000 controlul ratelor dobânzii şi al pieţelor de
capital a fost relaxat: de exemplu, punctajul
mediu pentru controlul ratei dobânzii a fost,
în 2002, de 9,1 faţă de 5,4 în 1980.

Dacă libertatea economică este sursa prosperităţii

economice, decalajele internaţionale între ratele de creştere
economică pot fi explicate prin gradul de libertate eco-
nomică şi prin evoluţia acestuia. Demonstraţia constă în
verificarea empirică a corelaţiei dintre libertate şi performanţele
economice pe termen lung.

175
 Analiza din Economic Freedom of the World se bazează
pe date statistice provenite din următoarele surse principale:
Banca Mondială (World Development Indicators), Fondul
Monetar Internaţional (International Financial Statistics),
Forumul Economic Mondial (Global Competitiveness Report).
Pe o asemenea bază statistică este evidenţiată, pe de o
parte, semnificaţia unui criteriu al ILE pentru performanţa
economică şi, pe de altă parte, corelaţia completă libertate
economică – progres economic. Un criteriu definitoriu al
metodologiei ILE este dimensiunea guvernului, care exercită o
influenţă semnificativă asupra dinamicii performanţelor
economice.
Dimensiunea guvernului şi creşterea anuală a PIB-ului real
Ţările OECD, 1960-1996
8.00
6.6
6.00
4.7
3.8
4.00
2.8
2 1.6
2.00

0.00
G<25 25<G<30 30<G<40 40<G<50 50<G<60 G>60

Figura de mai sus prezintă relaţia dintre dimensiunea

guvernului (G = ponderea cheltuielii guvernamentale totale
în PIB) şi rata medie anuală de creştere a PIB-ului real.

176
 Din punct de vedere politic şi instituţional, ţările
OECD se aseamănă suficient de mult pentru a putea invoca
clauza caeteris paribus. Dimensiunea guvernului este factorul
care a variat substanţial în timp şi de la ţară la ţară, ceea ce
ar explica decalajele mari în ratele de creştere economică.

Observaţiile statistice arată că ţările pentru care

ponderea cheltuielilor guvernamentale în PIB a
fost relativ mai redusă au înregistrat rate mai
înalte de creştere economică. Pe măsură ce
proporţiile bugetelor guvernamentale s-au umflat,
rata medie de creştere economică s-a diminuat
continuu. În cazurile în care mărimea guvernului
a depăşit 60% din PIB, media creşterii PIB-ului
real a fost de doar 1,6%. Datele indică o puternică
relaţie negativă între dimensiunea guvernului şi
creşterea medie anuală a PIB-ului real. Potrivit
liniei de regresie, sporirea continuă a ponderii
guvernului în economie se soldează cu încetinirea
ritmului de creştere a acelei economii (a se vedea
James Gwartney, Randall Holcombe, Robert
Lawson, The Scope of Government and the Wealth of
Nations, Cato Journal, vol. 18, no. 2, 1998).

Mult mai cuprinzătoare şi mai relevantă este corelarea

dinamicii performanţelor economice cu gradul de libertate
economică. Analiza empirică din raportul Economic Freedom
of the World constă în efectuarea de comparaţii statistice, pe
grupe de ţări pentru cele 94 de ţări luate în considerare, în
funcţie de ILE, pentru intervalul 1980 - 2000.
În perioada analizată, decalajele înregistrate în ratele
medii anuale de creştere economică sunt semnificative între

177
ţările cu mai puţină şi cele cu mai multă libertate economică.
Figura următoare prezintă cu claritate relaţia pozitivă între
nivelul ILE şi ritmul de creştere economică.
Libertate economică şi dinamica PIB real/locuitor (%)
1980-2000
4.00
3.44
3.00

2.00 1.67

1.00
0.37
0.00
ILE<5 5<ILE<7 ILE>7

Pe baza căror factori se poate explica de ce ţările în

care ILE este mai mare înregistrează performanţe supe-
rioare celorlalte? Din punct de vedere teoretic, factorii
responsabili de creşterea ritmului de dezvoltare economică
ţin de problema stimulentelor şi de problema calculului economic.
De exemplu, intensificarea procesului investiţional
este unul din factorii care contribuie în mod substanţial la
creşterea prosperităţii economice. Investiţiile sunt tot mai
sensibile la calitatea aranjamentelor instituţionale şi a
mediilor de afaceri naţionale. Astfel, ţările care adoptă
instituţii favorabile libertăţii şi iniţiativei antreprenoriale pot
înregistra rate de investiţii mai înalte şi, deci, rate de creştere
economică substanţial mai mari.

178
 Între 1980 şi 2000, de exemplu, ţările cu ILE<5
au atras investiţii străine directe pe lucrător de
68$ (în preţurile anului 1995). Spre deosebire de
acestea, ţările cu ILE între 5 şi 7 au beneficiat de
investiţii străine directe pe lucrător de 444 $, iar
cele cu ILE de peste 7 au atras 3.117 $ investiţii
străine directe pe lucrător.

Corelaţia libertate – prosperitate este confirmată şi

prin impactul asupra ponderii investiţiilor în PIB. De
exemplu, în cele două decenii analizate, ponderea medie a
investiţiilor private în PIB a fost de doar 9,57% pentru ţările
cu ILE mai mic de 5, în comparaţie cu 18,02% pentru ţările
cu ILE mai mare de 7, aşa cum arată figura următoare.
Libertate economică şi investiţii (% în PIB)
1980-2000
25 22.78
21.31
20 18.63 18.02
Investiţii 14.23
private 15
9.57
10
Investiţii 5
totale
0
ILE<5 5<ILE<7 ILE>7

Analiza empirică a libertăţii economice conduce la

concluzia că adoptarea şi menţinerea instituţiilor favorabile
libertăţii economice prezintă importanţă vitală în asigurarea
prosperităţii economice.

179
 Trebuie menţionată corelaţia pozitivă dintre
ILE şi Indicele Dezvoltării Umane calculat de
ONU. Extinderea libertăţii economice este
asociată cu creşterea speranţei de viaţă, cu
reducerea şomajului şi a mortalităţii infantile,
precum şi cu reducerea corupţiei (simpli-
ficarea reglementărilor şi reducerea tarifelor şi
taxelor înseamnă diminuarea oportunităţilor
de corupţie din partea oficialilor publici).

*
Reformele instituţionale în direcţia sistemului economic
de piaţă, prin care are loc creşterea gradului de libertate
economică, stau la baza succeselor economice înregistrate în
diferite ţări ale lumii. Studiile aplicative şi exemplele istorice
oferă o ilustrare adecvată a acestui proces.

În Era Victoriană, reformele soldate cu

simplificarea cadrului legal şi scoaterea de sub
controlul politic, în mare parte, a activităţilor
productive au constituit premisele unei
revoluţii industriale fără precedent. O dată cu
aceasta, Marea Britanie începe un îndelungat
proces de dezvoltare şi modernizare.

Interesul sporit atribuit reformelor instituţionale este

şi consecinţa intensificării comparaţiilor economice între
ţările lumii, în special în cea de-a doua jumătate a secolului
al XX-lea. Aranjamentele instituţionale care au asigurat
sporirea gradului de libertate economică au stimulat com-

180
petiţia instituţională, competitivitatea şi sporirea nivelului de
trai.
Tot mai multe economii a căror funcţionare se
bazează pe mecanismul pieţei reuşesc să obţină performanţe
notabile. Este foarte elocvent cazul ţărilor mai puţin dez-
voltate sau al celor care fac parte din „lumea a treia”.

Strategii de dezvoltare: planificare vs. piaţă

După dobândirea, în 1948, a independenţei, India a adoptat
strategia planificării centralizate, întărită cu experimentarea, în
1960, a regimului proprietăţii de stat în industrie. În schimb,
Pakistanul a adoptat o strategie de dezvoltare mult mai puţin
intervenţionistă, axată, în principal, pe liberalizarea preţurilor. În
anii 1960, rata anuală de creştere economică a Indiei a fost de 3%,
puţin peste rata de creştere a populaţiei, în timp ce Pakistanul a
înregistrat o creştere anuală de 5-6%.
În Africa de Est, Kenya a adoptat un set de instituţii orientate
spre piaţă, în timp ce Tanzania, ţară vecină, s-a angajat pe drumul
intervenţionismului economic bazat pe doctrina socialistă. În
perioada analizată (anii 1970), creşterea economică în Kenya a
înregistrat o rată medie anuală de 2,4%, mai mult decât dublă faţă
de creşterea de 1,1% în cazul Tanzaniei.
În Asia, în anii 1960, politicile adoptate în fosta colonie britanică
Sri Lanka au constat, în principal, în fixarea preţurilor şi controlul
schimburilor. În schimb, în Malayesia, ţară comparabilă prin prisma
înzestrării cu resurse, au fost adoptate politici de deschidere a
economiei către exterior, bazate pe favorizarea schimburilor şi a
investiţiilor din străinătate. În anii 1960-1975, în Malayesia, rata
anuală de creştere a venitului mediu a fost de 4,5%, iar inflaţia a
fost neglijabilă; în Sri Lanka, sporul a fost de aproape 2%, însă
politicile discriminatoare au aruncat ţara în război civil şi inflaţie.

181
 Construirea instituţiilor economiei de piaţă prin
intermediul proceselor politice democratice nu reprezintă
nicidecum o regulă: este cazul unor ţări precum Chile,
Coreea de Sud, Filipine, Singapore, în care reformele insti-
tuţionale de piaţă au purtat marca dictaturii.

În Chile, tranziţia de la sistemul socialist al lui

Salvador Allende la cel al economiei de piaţă a
avut loc sub conducerea autoritară a lui
Augusto Pinochet. Adept al valorilor liberale,
acesta a înţeles că sistemul democratic nu poate
susţine complet reformele care vizau eliminarea
protecţionismului şi privatizarea a tot ce putea
fi privatizat în sectorul de stat, reforme care au
stat la baza creşterii economice rapide; Chile a
părăsit lumea a treia şi a devenit, după reformă
şi prin dezvoltare, un regim politic democratic.

În cazul ţărilor sărace şi al economiilor în formare,

strategiile de dezvoltare încă se bazează pe o idee econo-
mică eronată: „economia dezvoltării” – în mare vogă în peri-
oada postbelică – susţine că asistenţa financiară externă este
capabilă să promoveze progresul economic.

Asistenţa financiară externă, adică transferurile

interguvernamentale, nu poate crea avuţie şi
nici nu se corelează cu bazele prosperităţii eco-
nomice, cum este libertatea. De altfel, s-a con-
statat că, în general, reducerea libertăţii economice
este însoţită de creşterea fluxurilor de ajutor extern.

Asistenţa externă de miliarde de dolari oferită ţărilor

sărace de către organismele financiare internaţionale a avut

182
eficacitate modestă sau a înregistrat eşecuri usturătoare (în
India, ţări din America Latină şi Africa).

Începând cu „first five year plan” din 1951 şi până

în 1990, India a primit cea mai mare asistenţă
dintre toate ţările subdezvoltate, estimată la cca.
55 miliarde $. Resursele au fost deturnate prin
politici guvernamentale obscure (de naţionalizare
a unor întreprinderi şi sectoare ale economiei),
măcinate în general de corupţie. Astăzi, după
peste 50 de ani de economie centralizată, un
procent la fel de mare de indieni (40%) trăiesc
sub limita sărăciei. Exceptând puţinele cazuri în
care ajutoarele externe au avut rezultate – când
milioane de oameni au fost salvaţi de la
înfometare – asistenţa financiară externă a fost un
eşec total, încurajând corupţia şi socialismul (a se
vedea Doug Bandow şi Ian Vasquez, Perpetuating
Poverty, Cato Institute, Washington, 2001).

Succesul transformării instituţionale în direcţia pieţei

libere depinde de durabilitatea şi completitudinea reformelor.
Bazele progresului economic sunt instabile atunci când
reformele au caracter parţial şi vizează doar unele sectoare,
precum şi atunci când reformele au caracter conjunctural – în
funcţie de balanţa grupurilor de interese din societate.
Un exemplu elocvent de reforme instituţionale în
favoarea libertăţii economice îl constituie Noua Zeelandă.
Dintre toate ţările OECD, în nici o alta politica publică nu a
înregistrat o transformare atât de radicală. De la o economie
puternic dominată de idealul egalitarismului, Noua Zeelandă
a trecut, între 1984 şi 1994, la un aranjament instituţional ce

183
susţine – poate în cel mai înalt grad – libertatea economică.
Studiul reformelor din Noua Zeelandă oferă o imagine clară
asupra (1) modului în care economiile mixte consolidate pot
fi liberalizate şi asupra (2) efectelor unor asemenea reforme.
În anii 1960-1970, standardul de viaţă scăzuse
îngrijorător, pe măsura încetinirii productivităţii
în industrie şi a extinderii ponderii sectorului
public în economie. Guvernul naţional a aplicat
politica keynesiană de stimulare a cererii, prin
finanţarea unor mari proiecte publice. Efectele
au constat într-o criză de proporţii a datoriei
publice şi în tensiuni sociale alimentate de
grupurile de interese privilegiate. După 1984,
politica statului a constat în liberalizarea pieţei
valutare şi de capital, diminuarea controlului
preţurilor, simplificarea regimului fiscal prin
trecerea de la impozitarea progresivă la
impozitul unic. Reformele incomplete nu şi-au
demonstrat succesul: după 1990, noul guvern
reformist a continuat procesul de reformă cu
liberalizarea pieţei muncii, scăderea impozitului
pe venit (cu 5% anual între `92 şi `95),
privatizarea celor mai multe întreprinderi de stat
(5% producţia anuală a sectorului de stat în anii
`90 faţă de 12% în anii `80). Cheia reformelor
instituţionale a constat în actele legislative care
obligau Banca Centrală la o inflaţie de maxim
2% pe an şi care legau mâinile guvernelor în a
rula deficite bugetare (Fiscal Responsability Act,
1994). În consecinţă, Noua Zeelandă a urcat
până pe locul trei în clasamentul libertăţii eco-
nomice, iar dezvoltarea economică a acesteia a
devenit viguroasă şi durabilă.

184
 Un alt exemplu ilustrativ este cel al Estoniei, ţara care
a profitat probabil cel mai bine de şansa istorică a căderii
comunismului în Europa Centrală şi de Est.

Dependentă de Rusia, cu o economie de

comandă, Estonia era ruptă de diviziunea
internaţională a muncii şi oferea performanţe
economice reduse. Liderii politici comunişti şi
oficialii guvernamentali au fost rapid înlăturaţi de
la conducere de către un grup de tineri favorabili
sistemului pieţei libere. În Estonia, liberalizarea
preţurilor a început în 1990, an în care a fost
eliminat şi monopolul statului asupra comerţului
exterior. În 1992, Estonia adoptă Consiliul
Monetar şi evită astfel inflaţia de proporţii care a
afectat majoritatea celorlalte ţări estice. Aproape
toate barierele tarifare au fost desfiinţate unilateral
în 1993. Privatizarea micilor întreprinderi a fost
încheiată în 1994, în acelaşi an fiind realizată
convertibilitatea contului curent şi a celui de
capital şi introducerea cotei unice de impozitare
de 26%. Subvenţiile, inclusiv cele pentru
agricultură, au fost eliminate, echilibrul bugetar a
devenit obligatoriu prin lege, iar în 1998 s-a
produs reforma pensiilor. Rezultatele au apărut
previzibil: în 1997, creşterea economică a fost de
10,6%, cea mai mare din Europa. În acelaşi an,
UE a introdus Estonia în primul grup de ţări
pentru negocierile de aderare. Mediul favorabil de
afaceri a atras investiţii substanţiale, Estonia fiind
pe locul 3 între ţările estice, după Ungaria şi
Cehia, în clasamentul investiţiilor străine directe
pe locuitor. Asemenea reforme au ridicat Estonia
pe locul 11 în clasamentul libertăţii economice.

185
CONCEPTE CHEIE

progres economic
instituţii
teoria dezvoltării economice
teoria capitalului uman
funcţie de producţie
ajustare structurală
activitate antreprenorială
inovaţie
alocarea resurselor
stimulente
calcul economic
libertate economică
libertate politică
indicele libertăţii economice
reformă instituţională
planificare
asistenţă externă

186
 TEMA VI

SCHIMBAREA INSTITUŢIONALĂ

► Cum şi de ce are loc schimbarea instituţională

► Evoluţia instituţiilor interne

► Transformarea instituţiilor externe

► Competiţia instituţională şi sensul schimbării

(All is in flux)
Vechi proverb grecesc

Capitalism is by nature a form or method of economic

change and never can be stationary. The fundamental
impulse that sets and keeps the capitalist engine in
motion comes from the new consumers’ goods, the new
methods of production or transportation, the markets,
the new forms of industrial organisation that
capitalist entreprise creates.
Joseph Schumpeter,
Capitalism, Socialism and Democracy
 A. RAŢIONAMENTE DE BAZĂ, DEFINIŢII,
CONCEPTE CHEIE

*
Instituţiile sunt considerate adesea invariabile, o dată
ce este adoptată ipoteza că instituţiile se caracterizează prin
stabilitate în ceea ce priveşte ghidarea comportamentului
uman. Însă, modificarea condiţiilor naturale şi demografice,
a tehnologiilor şi preferinţelor umane necesită şi antrenează,
în diferite grade, ajustări şi schimbări la nivelul instituţiilor şi
aranjamentelor instituţionale.

Cum se produce schimbarea instituţională?

Pe baza aceluiaşi mecanism care explică şi apariţia
regulilor instituţionale: acţiunea umană repetitivă.
Schimbarea instituţională poate fi explicată prin
Cum şi de ce comportamentul şi acţiunile întreprinse de diferite
are loc categorii de agenţi (organizaţii).
schimbarea De ce se produce schimbarea instituţională?
instituţională Din raţiuni de eficienţă astfel încât, în cadrul noilor
reguli, oamenii să-şi poată îndeplini mai bine
scopurile. Acele instituţii care reuşesc să producă
rezultatele dorite supravieţuiesc, celelalte sunt
supuse schimbării.

Modul în care acţionează organizaţiile economice,

sociale şi politice atrage necesitatea de a aborda schimbarea
instituţională într-o perspectivă antreprenorială. Schimbarea in-

140
stituţională devine circumscrisă activităţii antreprenoriale
manifestate în sfera procesului politic şi a pieţei, din partea
politicienilor, a birocraţiei administrative, a asociaţiilor şi
grupurilor de presiune, a organizaţiilor industriale, a sindi-
catelor sau a altor militanţi ai intereselor speciale, acţiuni
care determină cursul ansamblului politicilor publice.

Importanţa activităţii antreprenoriale asupra

instituţiilor şi schimbării instituţionale provine din
faptul că aranjamentele instituţionale din orice
societate desemnează, în sensuri şi cu intensităţi
diferite, cadrul general al manifestării competiţiei.

Schimbarea instituţională îşi are sursa în acţiunea

umană recurentă care, pe de o parte, dă naştere regulilor
(temperează incertitudinea) şi, pe de altă parte, creează
incertitudine. Oamenii pot acţiona diferit în situaţii identice
datorită aşteptărilor diferite pe care le au aceştia cu privire la
viitor.
Aşadar, acţiunea antreprenorială nu doar reacţionează la
constrângerile instituţionale existente, ci creează şi noi oportunităţi şi
constrângeri, adică noi reguli.
Motivaţia acţiunii umane (antreprenoriale) este aceea
de „eficienţă”, care este definită subiectiv şi etic: utilizarea acelor
mijloace care determină satisfacerea scopurilor legitime ale
oamenilor. Argumentul eficienţei explică de ce unele insti-
tuţii (reguli de comportament, convenţii, norme, tradiţii,
drepturi de proprietate, constituţii, sisteme legislative etc.)
supravieţuiesc, în timp ce altele sunt supuse schimbărilor.

141
 Dacă anumite instituţii şi aranjamente instituţionale
nu produc rezultatele dorite, atunci stabilitatea acestora va fi
subminată prin acţiuni contrare ale celor care au capacitatea
de a influenţa „regulile jocului”.

În funcţie de nu orice schimbare instituţională

conduce la un aranjament
distribuţia grupurilor de superior din punct de vedere etic
interese în societate şi şi economic
constrângerea exercitată în nu orice stabilitate instituţională
cadrul procesului politic reflectă un aranjament etic şi
performant din punct de vedere
economic

Analiza schimbării instituţionale atrage necesitatea

de a explica de ce supravieţuiesc aranjamentele instituţionale
caracterizate prin eşecuri economice sistematice. Este elocvent cazul
ţărilor quasi-feudaliste din America Latină şi Africa, precum
şi cel al economiilor socialiste. Explicarea adecvată a unui
„blocaj” instituţional suboptimal nu poate avea loc în absenţa
invocării puterii politice şi a diferitelor implicaţii ale acesteia.

Cauzele persistenţei instituţiilor „ineficiente”

ţin de acţiunile politice coercitive de natură a
preveni emergenţa unui aranjament alternativ
de instituţii, care ar fi superior în privinţa
performanţelor sale. Mancur Olson foloseşte
conceptul de scleroză instituţională pentru a
desemna emergenţa şi persistenţa instituţiilor
disfuncţionale şi „ineficiente”.

142
 Schimbarea instituţională presupune, în proporţii şi
intensităţi diferite, modificarea biunivocă a regulilor externe,
precum şi a instituţiilor interne. Astfel, are loc delimitarea
schimbării instituţionale, în funcţie de categoria instituţiilor
implicate.

Schimbarea instituţională
Transformarea Evoluţia
instituţiilor externe şi instituţiilor interne şi
formale, de natură legală informale, de natură
şi administrativă ideologică şi culturală

Deoarece sistemul instituţional al oricărei societăţi

reprezintă un mix de constrângeri interne/informale
(spontane) şi reguli formale (exogene), înseamnă că schim-
barea instituţională încorporează deopotrivă procese de
transformare şi evoluţie instituţională.

*
Instituţiile interne şi, în mare parte, instituţiile
informale – cum ar fi contractul, moneda, valorile etice şi
morale, tradiţiile, obiceiurile, credinţele religioase şi normele
comportamentale care au rezistat testului timpului –
întruchipează înţelepciunea acumulată şi setul curent de
valori. Instituţiile informale formează o parte integrantă din
moştenirea societăţii pe care o denumim cultură.

143
 Schimbarea instituţională reprezintă un
proces intertemporal de evoluţie culturală graduală
Schimbarea
Au apărut spontan (human action, but not
instituţiilor
humain design)
interne şi
informale Evoluează ca urmare a presiunilor fie din
interiorul sistemului (changes from within), fie
din exteriorul lui (changes from without)

Instituţiile sociale interne evoluează permanent sub

forma unui proces descentralizat de încercare-şi-eroare an-
treprenorială (trial-and-error), în lumina experienţei: regulile şi
valorile care funcţionează bine sunt adoptate şi, eventual,
consolidate. Instituţia monedei a apărut în cadrul unui
asemenea proces lent şi îndelungat, care explică natura
schimbării instituţiilor interne şi informale.

Unii oameni descoperă înaintea altora că îşi

pot atinge mai uşor scopurile dacă, în
schimbul bunurilor şi serviciilor lor, solicită
bunuri mai uşor vandabile care încep, astfel,
să fie cerute pe piaţă în calitate de mijloc de
schimb. Pe măsură ce, pe piaţă, selecţia
bunurilor vandabile avansează, are loc dez-
voltarea dintr-o marfă a unui mijloc de
schimb (moneda marfă) – singura modalitate
prin care o monedă poate lua naştere. Nici o
altă asemenea inovaţie nu poate fi explicată
adecvat lăsând la o parte conceptul de acţiune
antreprenorială. Banii nu sunt o invenţie a statului
şi nici un produs al actelor legislative.

144
 Caracterul intertemporal al instituţiei monedei este
demonstrat de teorema regresiei monetare (Ludwig von Mises).
Formarea de judecăţi de valoare asupra preţului viitor al
monedei se bazează pe modul în care se prezintă valoarea
banilor în trecutul imediat. De exemplu, dacă participanţii la
procesul de piaţă pierd memoria preţurilor trecute, aceasta
necesită reluarea de la zero a dezvoltării schimbului indirect
şi a selecţiei mijlocului general de schimb.
Schimbarea instituţiilor interne şi a celor informale este
un proces evoluţionist, care se manifestă treptat şi marginal, de
la o perioadă la alta, în cadrul unui interval lung de timp.

A se vedea, de exemplu, evoluţia instituţiilor

culturale referitoare la respectarea
Cauzele evoluţiei promisiunii făcute şi la încrederea
sunt, pe de o parte, comercianţilor într-o „strângere de mână”,
naturale, care vin din
evoluţie internalizată treptat în diferite
interiorul societăţii
aranjamente contractuale formale.
(changes from within)
şi, pe de altă parte, A se vedea, de exemplu, evoluţia instituţiilor
artificiale, care vin de de natură ideologică şi culturală, precum şi a
la instituţiile externe convingerilor religioase, ca urmare a legis-
(changes from without) laţiei statului de a interzice, în unele ţări,
anumite forme de educaţie şi culte religioase
care făceau parte din tradiţia comunitară

Schimbarea instituţională trebuie analizată şi în funcţie

de complementaritatea şi compatibilitatea care se manifestă între
instituţiile interne şi cele externe. Atunci când modificările
instituţiilor externe, formale, se realizează în armonie cu
majoritatea instituţiilor informale, interacţiunile acestora se

145
vor solda cu reducerea costurilor de tranzacţie şi creşterea
prosperităţii generale. În caz contrar, pot apărea numeroase
eşecuri datorate decalajului cultural-instituţional, adică situaţia în
care instituţiile informale, de natură ideologică şi culturală,
sunt potrivnice noilor instituţii formale.

Decalajul cultural-instituţional exprimă, în esenţă,

rezistenţa populaţiei la transformarea valorilor ei
culturale şi a instituţiilor interne. Cu cât este mai
mare acest decalaj, cu atât este mai dificilă
impunerea unor noi instituţii externe. Aşa se
explică resursele uriaşe de care a fost nevoie
pentru a impune regimul marxist în Europa
de Est, precum şi unele convulsii ale perioadei
de tranziţie la economia de piaţă. Acestea ar fi
datorate impunerii bruşte a noilor instituţii,
înainte ca indivizii să se acomodeze cu exigen-
ţele acestora. Unii autori consideră că, în cele
din urmă, cultura şi religia sunt variabilele ce
explică diferenţele de performanţă economică
între ţările ale căror aranjamente formale sunt
relativ asemănătoare, cum ar fi cazul Americii
de Nord şi al Americii de Sud.

Analiza istorică a evoluţiei instituţionale, în special în

cazul instituţiilor de natură ideologică şi culturală, arată că
valorile culturale tradiţionale devin uneori adevărate
obstacole în calea schimbării. Noile atitudini sociale nu se
constituie întotdeauna în reguli de conduită, atunci când nu
se realizează masa critică a celor dispuşi să accepte şi să
utilizeze respectivele atitudini în acţiunile lor. Din acest
motiv, schimbarea instituţiilor interne şi informale are, în

146
mod necesar, un anumit caracter inerţial şi o dependenţă de trecut
– de valorile culturale anterioare.

La Douglass North, evoluţiile path-dependence şi

decalajul cultural-instituţional sunt factorii relevanţi în
explicarea „blocajului” instituţional suboptimal şi a
perpetuării sărăciei în situaţia fostelor colonii. În
realitate, moştenirea colonială se perpetuează după
dobândirea independenţei: elitele etatiste africane,
latino-americane şi asiatice au înlocuit birocraţii
occidentali; în esenţă, controlul politic asupra vieţii
economice a fost păstrat şi extins, în majoritatea
cazurilor, singura diferenţă fiind dată de grupurile
care beneficiau de pe urma funcţionării sistemului
de redistribuire fiscal-monetară (pe anumite zone şi
etnii în locul aparatului de stat din metropolă).

În consecinţă, experienţele istorice, normele sociale,

valorile culturale şi mentalităţile prevalente în societate sunt
factori determinanţi ai sensului, intensităţii şi succesului
schimbării instituţionale.

*
Crearea şi impunerea instituţiilor externe, precum şi a
majorităţii instituţiilor formale, formează un proces care se
desfăşoară pe verticală, de sus în jos. În esenţă, acest proces
emană de la deţinătorii puterii politice în societate. Aşadar,
la originea schimbării instituţiilor externe se găseşte acţiunea
politică.

147
 Instituţii precum actele legislative, constituţia, codul
penal, reglementările guvernamentale, procedurile juridice
etc. sunt modificate în cadrul proceselor politice de decizie
în mod brusc şi, de multe ori, integral. Din acest motiv,
modificarea exogenă (human design) a tiparelor organizării
sociale desemnează un proces intratemporal de transformare
instituţională.
Regulile exogene se caracterizează, prin însăşi natura
lor, printr-un anumit grad de rigiditate, inflexibilitate, ceea
ce înseamnă că orice transformare instituţională se face în
paşi convulsivi. Prin intermediul unui asemenea proces are
loc refacerea treptată a complementarităţii şi compatibilităţii
între instituţiile interne şi noile reguli de natură formală.

Caracterul conflictual al transformării instituţionale

decurge din faptul că schimbarea regulilor
exogene atrage, în mod necesar, modificarea
structurii constrângerilor şi stimulentelor care
afectează producerea şi distribuirea avuţiei în
societate. De exemplu, situaţia în care statul
conferă unei persoane sau unui întreprinderi
un anumit drept comercial (legal) înseamnă
acordarea de „privilegii” (capturarea statului),
care creează altora prejudicii - consumatorilor
şi potenţialilor concurenţi. Orice acţiune
politică – fie că este vorba de o lege
electorală, de un sistem de asigurări sociale, de
protecţia drepturilor sindicale etc. – înseamnă
crearea de noi drepturi (de proprietate), în
măsura în care se modifică, într-o manieră
directă sau indirectă, repartiţia valorii create.

148
 Natura conflictuală a transformării instituţionale este
reflectarea distribuţiei în societate a grupurilor de interese
care vizează capturarea procesului politic. Amploarea
fenomenului de capturare a statului este în strânsă legătură cu
gradul de oportunism şi discreţionarism politic implicat în
schimbarea exogenă a regulilor de organizare socială.

Acţiunea politică reprezintă, pe de o parte,

Problema factorul activ al transformării instituţionale şi,
principal-agent pe de altă parte, factorul explicativ pentru persis-
în sfera politică tenţa (blocarea) anumitor aranjamente insti-
tuţionale ineficiente, dacă schimbarea, respectiv
explică de ce „osificarea” instituţională sunt în beneficiul
deţinătorilor puterii politice.

Istoria arată că, uneori, schimbările instituţionale s-au

materializat în transformări radicale ale ordinii sociale
existente, de exemplu prin revoluţii. Schimbarea exogenă a
regulilor de organizare socială nu s-a făcut întotdeauna în
direcţia ordinii proprietăţii private, prin creşterea gradului
de libertate şi reducerea socializării proprietăţii private.

Momentele istorice ale revoluţiei americane

(1776) şi ale celei franceze (1789) au semnificat
abolirea unei ordini sociale lipsită de legitimitate
(ordinea monarhică şi colonială). Pe de altă
parte, revoluţiile din prima jumătate a secolului
al XX-lea s-au soldat tocmai cu instituirea unor
ordini sociale totalitare (inconsistente din punct
de vedere etic): cea colectivistă impusă în anii
1930 şi 1940 de regimurile fasciste şi cea a
socialismului marxist.

149
 Toate transformările instituţionale totalitare au suprimat
numeroase instituţii interne şi informale prin reguli exogene imper-
sonale, a căror implementare era asigurată de organisme gu-
vernamentale represive.

Consecinţa primară a perpetuării centralizării

formale a societăţii a constat în „osificarea”
anumitor tipare ideologice. Aceasta a atras
modificarea tipului de personalitate umană şi
a structurii morale a societăţii, precum şi
deturnarea activităţii antreprenoriale din sfera
pieţei în sfera politicului – vezi politizarea
quasi-integrală a vieţii sociale în socialism.

*
Competiţia instituţională reflectă ajustarea instituţiilor şi
aranjamentelor instituţionale naţionale pentru îmbunătăţirea
competitivităţii şi a performanţei economice. În contextul
globalizării – intensificarea schimburilor externe şi creşterea
mobilităţii factorilor de producţie – sistemele economice
sunt predispuse la anumite adaptări şi chiar la schimbări
(instituţionale şi organizaţionale) de amploare.

Schimbarea instituţiilor interne şi a celor

Dimensiunea externe constă nu doar în adaptări pasive la
internaţională a noile circumstanţe comerciale externe, ci
schimbării şi în ajustări active în vederea intensificării
instituţionale capacităţii concurenţiale pe piaţa externă
şi a competitivităţii afacerilor.

150
 Competiţia instituţională – concurenţa regulilor –
este consecinţa firească a inovaţiilor tehnologice şi organizaţionale.
Acestea au produs creşterea mobilităţii pe plan internaţional
a persoanelor şi bunurilor, dezvoltarea fără precedent a
comunicaţiilor, prin reducerea costurilor de tranzaţie. În
noile circumstanţe, oportunităţile pieţei externe sunt mult
mai mari şi valorificarea lor devine mult mai avantajoasă.

ieftinirea transporturilor şi reducerea costuri-

lor de tranzacţie îi determină pe comercianţi şi
pe proprietarii factorilor de producţie să opteze
pentru mediile de afaceri mai prietenoase;
întreprinzătorii de pe piaţa externă anticipează
creşterea profitabilităţii în strânsă legătură cu
diferenţele de aranjament instituţional între ţări;
realocarea factorilor de producţie pe plan
Competiţia internaţional semnifică efectuarea unei alegeri
instituţională între diferite aranjamente instituţionale;
şi interacţiunile asemenea „ieşiri” reprezintă semnale pentru
proceselor cei angrenaţi în procesul politic: electorat,
economice grupuri de interese, agenţi politici etc.;
şi politice recunoaşterea şi interpretarea acestor semnale
în sfera politică se bazează pe evaluarea
avantajelor şi a dezavantajelor agenţilor politici;
deschiderea către exterior este determinată de
existenţa avantajelor politice ale schimbării sau
de pierderea de către agenţii politici a capacităţii
de a menţine stabilitatea instituţională;
competiţia interjurisdicţională, între guverne,
antrenează schimbări în instituţiile externe şi,
succesiv, ajustări în întreg sistemul instituţional.

151
 Deschiderea către exterior a economiei şi concurenţa
stimulează creativitatea tehnologică, organizaţională şi an-
treprenorială, atât a competitorilor economici cât şi a celor
politici.

În sfera economică În sfera politică

promovează activitatea
antreprenorială şi organizarea
alocării resurselor pe criterii
economice în vederea
îmbunătăţirii performanţelor
îmbunătăţeşte capacitatea
administrativă în ce priveşte
ameliorarea mediilor naţionale
de afaceri şi reducerea
discreţionarismului politic

Atâta vreme cât indivizii deţin libertatea de alegere,

instituţiile evoluează şi sunt transformate astfel încât oame-
nii să obţină ceea ce îşi doresc.

De-a lungul secolului al XX-lea, sistemele

instituţionale din majoritatea ţărilor dezvoltate
au evoluat gradual în direcţia creşterii inter-
ferenţei politicului cu proprietatea privată,
către un sistem de reglementare sistematică a
pieţelor şi de „corectare” a rezultatelor pieţei.
Încetinirea relativă a progreselor economice a
atras atenţia, în special în anii `70, asupra
necesităţii reformării sistemelor instituţionale.
Aceasta vizează obţinerea unui grad mai mare
de libertate economică şi a prosperităţii.

Sensul schimbării instituţionale pare a fi unul care vizează

reconsiderarea rolului guvernului în societate: privatizarea
unor mijloace de producţie aflate în proprietatea statului,

152
liberalizarea pieţelor produselor, a forţei de muncă şi a
capitalurilor, precum şi reformarea sistemelor de furnizare a
bunăstării sociale (statul bunăstării).

Reformele economice ale anilor `80 au fost

puternic influenţate de paradigma neoclasică a
„consensului de la Washington”, ale cărei direcţii
de reformă erau centrate, în principal, pe
stabilizare monetară şi ajustare structurală.
Treptat, aspectele de natură instituţională au
căpătat importanţă sporită în aprecierea
reformelor. În prezent, reformele instituţionale
sunt parte integrantă a recomandărilor de politică
din partea organismelor internaţionale.

Anii `80 şi `90 ai secolului trecut au constituit

perioada unor schimbări instituţionale importante în direcţia
sistemului pieţei. În numeroase ţări aflate în dezvoltare, pre-
cum şi în ţările lumii a treia, atenţia analiştilor şi obser-
vatorilor externi s-a concentrat pe problema libertăţii.

Globalizarea şi intensificarea fenomenului de

liberalizare economică din ultimele decenii a
favorizat, tot mai mult, competiţia între culturile
naţionale, decalajul inter-cultural devenind sursă
de competiţie culturală. Un exemplu relevant din
lumea afacerilor priveşte modificările culturale
apărute la nivelul practicilor manageriale din
Japonia şi SUA, soldate cu preluarea unor influ-
enţe reciproce a căror sursă rezidă în culturile
manageriale ale companiilor transnaţionale.

153
CONCEPTE CHEIE

schimbare instituţională
eficienţă
etică
stabilitate instituţională
cultură
activitate antreprenorială
grupuri de interese
transformare
evoluţie
intertemporal
intratemporal
decalaj cultural-instituţional
dependenţă de trecut
competiţie instituţională
globalizare

154
 TEMA V

INSTITUŢII ŞI GUVERNĂMÂNT POLITIC

► Acţiunea guvernului în societate

► Teoria alegerii publice şi procesul politic

► Principal-agent în sfera politică

► Constrângeri instituţionale asupra guvernării:

constituţie şi competiţie

Nici Executivul, nici Legislativul… nu sunt în rea-

litate ceea ce teoria ne spune că ar trebui să fie, şi
anume organe pure ale comunităţi, cu nici un alt
gând decât acela de a promova bunăstarea generală.
Knut Wicksell,
A New Principle of Just Taxation

The government is not a cow that is fed in Heaven

and can be milked on Earth.
Ludwig Erhard
 A. RAŢIONAMENTE DE BAZĂ, DEFINIŢII,
CONCEPTE CHEIE

*
Teoria pozitivă a statului ocupă un loc important în
economia instituţională, de vreme ce sistemul politic de
guvernământ stabileşte regulile fundamentale în cadrul cărora se
desfăşoară activitatea economică.
Statul reprezintă organizaţia politică ce deţine, pe un
anumit teritoriu, monopolul impozitării şi al legislaţiei pe
calea utilizării puterii politice, prin organisme specializate în
acest sens, cum ar fi poliţia şi armata.
Statul este organizaţia politică ce are drept caracteristică
esenţială puterea de constrângere.
Analiza instituţiilor politice, precum şi a implicaţiilor
sistemului politic asupra avuţiei naţiunilor porneşte de la
explicarea acţiunii guvernului în societate.

Acţiunea Analiza pozitivă a statului porneşte de la

identificarea rolurilor specifice pe care
guvernului teoria economică şi filozofia politică le
în societate asociază guvernului, în mod tradiţional.

Relaţia dintre guvernământul politic şi drepturile de

proprietate este una complexă. De asemenea, instituţiile
care structurează sistemul economic sunt corelate cu
anumite aranjamente alternative ale puterii politice.

109
 Sunt relevante următoarele trei situaţii posibile
(1) (2) (3)
acţiunea umană nu există reguli şi societatea în care
este constrânsă de instituţii legale care guvernul face
existenţa instituţiilor specifică drepturile regulile, arbitrează
legale şi a corpului exclusive, corp dispute şi aplică
judecătoresc, adică legislativ şi curţi de drepturile exclusive.
nu există reguli şi justiţie. Nu există, în Este cazul existenţei
agenţi care să schimb, acea unei autorităţi
definească şi să dimensiune executivă politice care deţine
aplice drepturile. În a guvernului, bazată monopolul legislativ
acest caz nu se pe monopolizarea în societate şi forţe
poate vorbi despre forţei şi coerciţiei în armate ce asigură
comunitate sau societate. Este puterii politice
societate: este societatea fără stat: capacitatea de a
„starea de junglă” „stateless societies” impune taxe

Cei mai mulţi economişti consideră că organismele

statale pot promova cooperarea socială şi, deci, bunăstarea
economică pe următoarele trei căi principale:

(1) (2) (3)

protejarea vieţii şi a producerea anumitor redistribuirea
libertăţii membrilor bunuri ale căror veniturilor şi
societăţii, adică caracteristici speciale avuţiei în societate,
protejarea le fac greu de furnizat adică redistribuirea
drepturilor legitime prin intermediul drepturilor de
de proprietate sistemului pieţei proprietate privată
Argumentul Argumentul Argumentul
statului statului statului
protectiv productiv redistributiv

110
 Argumentul statului protectiv: se referă la menţinerea ordinii
sociale şi a domniei legii, deci la aplicarea legii împotriva
furtului, fraudei şi a folosirii nelegitime a violenţei.
Cum poate guvernul să menţină pacea şi să garanteze
libertatea? Răspunsul ţine de instituţii, în speţă de menţinerea
unui sistem de reguli care să fie aplicate tuturor cetăţenilor
în mod egal, în cadrul cărora membrii societăţii să fie
împiedicaţi să-şi încalce drepturile unii altora.
În acest context, statul apare ca agenţie politică, al cărei
rol este acela de impunere a instituţiilor externe şi a
drepturilor de proprietate. Statul protectiv este arbitrul rela-
ţiilor interpersonale care se manifestă în societate.

Acţiunea protectivă a guvernului se concretizează

în acte legislative privind drepturile de proprietate
şi aplicarea contractelor, în diferite reglementări
privind siguranţa publică, de exemplu, securitatea
muncii etc. Scopul instituţiilor externe este aceala
de a servi cetăţeanul în atingerea scopurilor sale legitime.
Uneori, însă, acţiunea politică se manifestă prin
proliferarea reglementărilor legislative care subminează
drepturile şi libertatea indivizilor, complică
funcţionarea sistemului economic şi poate încetini
performanţele acestuia.

Argumentul statului productiv: constă în asigurarea a ceea

ce economiştii apreciază a fi bunurile publice. În principiu şi în
ultimă instanţă, chiar legea şi ordinea socială pot fi privite
drept bunuri publice, fapt ce creează o interfaţă între statul
productiv şi cel protectiv.

111
 Statul productiv îşi găseşte, astfel, justificarea în teoria
bunurilor publice. Argumentul este acela că guvernul trebuie să
facă lucrurile pe care oamenii nu le pot face deloc sau nu le
pot face foarte bine atunci când acţionează în mod
individual şi separat. Fiecare persoană, în condiţiile pro-
priilor sale resurse şi planuri, nu ar cheltui sau ar cheltui
„prea puţin” pentru asigurarea unor bunuri precum apărare,
educaţie, sănătate sau infrastructură fizică.

Bunurile publice se caracterizează prin faptul că

(1) furnizarea acestora unui individ le face, în
acelaşi timp, disponibile şi altora şi (2) este
dificilă, dacă nu imposibilă, restrângerea
consumului doar la cei care le plătesc. Bunurile
publice sunt, deci, non-rivale în consum şi non-exclusive.
Asemenea trăsături dau naştere problemei
pasagerului clandestin: tentaţia de a beneficia, fără
a plăti, de anumite bunuri publice cum ar fi
securitatea, undele radio şi TV etc., o dată ce
acestea sunt produse. Astfel, fiecare individ este
stimulat „să-i lase pe alţii” să plătească.

Această abordare face ca distincţia curentă între piaţă şi

stat să fie greşit interpretată prin faptul că anumite domenii ar trebui
rezervate de drept guvernului.
Din ipotezele teoriei bunurilor publice nu rezultă, în
mod necesar, următoarele: (1) că numai o agenţie specială,
un monopol politic trebuie să furnizeze bunul public şi (2)
că toţi cetăţenii trebuie constrânşi, prin impozitare, să
contribuie la producerea acestuia cu atât cât doreşte
guvernul.

112
 Este binecunoscută formula „cel mai bun guvern este
acela care guvernează atât cât trebuie”. Dar până unde
trebuie să acţioneze guvernul în societate? Care trebuie să fie
dimensiunea guvernului, ca agenţie politică şi ce criteriu poate fi
utilizat pentru determinarea limitelor acesteia? Oare decidenţii
politici utilizează criteriul calculului economic atunci când
stabilesc dacă va fi construită o şcoală ori un spital şi cât de
mult trebuie să aloce acestor proiecte?
Argumentul statului redistributiv. Redistribuirea avuţiei
este un fenomen specific oricărei societăţi organizate de şi
prin intermediul statului. Politica de redistribuire desemnează
„socializarea” drepturilor de proprietate privată, adică transferarea
în diferite grade a resurselor dinspre proprietarii naturali ai
acestora către persoane care nici nu au utilizat resursele
respective, nici nu le-au obţinut prin schimb.

Redistribuirea avuţiei în societate reflectă

ideologia socialistă şi social-democrată. Potrivit
acestora, o parte a proprietăţii şi venitului realizat
aparţine de drept societăţii şi trebuie să fie cedată
guvernului, pentru a fi apoi redistribuită
cetăţenilor, în conformitate cu anumite idei de
egalitate şi justiţie socială. Pe o asemenea bază
ideologică s-a construit statul bunăstării din lumea
occidentală de-a lungul întregului secol al XX-lea.

Orice interferenţă guvernamentală cu piaţa este

echivalentă cu una din următoarele două fenomene: pe de o
parte, are loc instituirea obligativităţii unor schimburi ce nu s-ar fi
desfăşurat voluntar în absenţa intervenţiei guvernamentale şi, pe de

113
altă parte, are loc împiedicarea (scoaterea în afara legii) a efectuării
unor schimburi ce s-ar fi desfăşurat voluntar în absenţa intervenţiei
respective.

Instrumente redistributive

care neutralizează care alterează

funcţionarea pieţei funcţionarea pieţei

prin modificarea prin modificarea

rezultatelor oportunităţilor

Impozite pe: Fixarea şi controlul preţurilor

- venit Definirea structurii
- producţie concurenţiale a pieţei
- consum Alterarea stimulentelor prin
Transferuri şi subvenţii restricţii asupra drepturilor
- directe de proprietate
- indirecte Reglementarea legislativă a
afacerilor

Statul redistributiv este reflectarea opiniei că rezultatele

pieţei sunt injuste, de unde şi intervenţiile politice pentru
corectarea acestora. Însă inegalitatea rezultatelor este con-
secinţa firească a diferenţelor între înzestrările naturale ale
oamenilor, precum şi în scopurile pe care aceştia le au.
În plus, este eronată aplicarea atributelor de „just” ori
„injust” la nivelul rezultatelor: numai acţiunile umane pot fi
judecate din punct de vedere etic. Numai ordinea proprietăţii

114
private, adică piaţa liberă, respectă criteriul etic, deoarece se
bazează pe cooperare socială şi nu pe forţă şi coerciţie.
Această abordare conduce la două concluzii:

Redistribuirea proprietăţii în Statul redistributiv este, de

societate este inevitabilă în condiţiile facto, în contradicţie cu
existenţei statului. În esenţă, statul argumentul statului protectiv:
protectiv şi productiv este, în egală protejarea libertăţii şi a
măsură, redistributiv. Finanţarea prin proprietăţii este erodată de
impozitare a bunurilor publice echivalează realocarea (arbitrară) a
cu distribuirea neproporţională a costurilor drepturilor de proprietate
şi beneficiilor, de unde dimensiunea între grupuri de persoane,
redistributivă a statului productiv. prin acţiune politică.

Instituţionalizarea practicilor redistributive ale statului

bunăstării produce, în timp, aşa cum s-a demonstrat,
următoarele două tipuri de consecinţe:
1) în plan economic, sunt afectate negativ stimulentele
pentru muncă, pentru iniţiativă şi activitate antreprenorială;
au loc scăderea ratei formării capitalului, destimularea
procesului investiţional, cu rezultate depresive asupra acti-
vităţii economice.
2) în plan socio-cultural, se produc modificări în
structura socială în ceea ce priveşte tipurile de personalitate
sau de caracter uman. Asistenţa socială este cea care creează
mentalitatea de „asistat” şi favorizează valorile culturale
colectiviste şi egalitariste.

115
 *
Analiza guvernării reprezentative, a sistemului politic
democratic, constituie domeniul a două abordări şi
discipline înrudite, ştiinţele politice şi teoria alegerii publice.

Orice decizie politică constituie un act economic prin

faptul că modifică alocarea resurselor şi distribuţia
avuţiei în cadrul societăţii. Amploarea şi
implicaţiile modificării status-quo-ului depind,
astfel, de aranjamentele instituţionale alternative
ce guvernează procesele de decizie politică.

Teoria alegerii publice este definită ca fiind aplicarea

individualismului metodologic în analiza proceselor politice.
Prin utilizarea instrumentarului metodologic şi analitic al
ştiinţei economice, teoria alegerii publice tratează procesul
politic pe baza intereselor şi comportamentelor actorilor
politici, în diferitele lor calităţi, de votanţi, consumatori ai
bunurilor publice, reprezentanţi aleşi şi funcţionari guver-
namentali, lideri şi membri ai partidelor politice.

Individualismul metodologic, subiectivismul şi principiul

interesului propriu nu devin lipsite de relevanţă dacă
analiza comportamentului uman se mută pe scena politică
sau în domeniul sectorului public. Potrivit teoriei
alegerii publice, statul nu este o construcţie divină,
dotată cu darul infailibilităţii, ci o organizaţie umană, în
cadrul căreia deciziile sunt adoptate de oameni
politici şi de birocraţi care nu sunt nici mai buni,
nici mai răi decât alţii, deoarece şi ei sunt sensibili
la interesele lor, materiale sau profesionale.

116
 Conceptul de alegere publică desemnează situaţia în
care interesele indivizilor dintr-o comunitate nu sunt
urmărite în mod individual, ci prin mijloace colective, prin
procese de natură politică. Acestea definesc aranjamentul
instituţional al guvernământului politic, deci organizarea
statală.

Procesul de piaţă desemnează o Procesul politic desemnează o

ordine socială voluntară, care
reflectă multitudinea deciziilor
individuale cu privire la
alocarea resurselor aflate în
proprietatea privată. Piaţa
reprezintă aranjamentul
instituţional al deciziei unanime.
ordine socială planificată, care
reflectă utilizarea mijloacelor de
constrângere ale organizaţiei
statale. În acest sens, „alegerea
publică”, „decizia colectivă”
sunt prescurtări terminologice
pentru decizia non-unanimă.

În sistemul politic democratic, decizia colectivă este

rezultatul interacţiunilor complexe dintre cetăţeni, în
calitatea lor de votanţi, şi politicieni. Producerea acestei
decizii non-unanime are loc în cadrul unui anumit aran-
jament instituţional: regimul electoral.

În funcţie de instituţiile politice electorale (regula

unanimităţii, sufragiu universal sau cenzitar,
scrutinul majoritar, scrutinul proporţional,
regula majorităţii relative sau a majorităţii
absolute etc.), matricea costuri-avantaje - care
orientează comportamentul şi deciziile
alegătorilor, politicienilor şi birocraţilor - va fi
diferită de fiecare dată. Astfel, problema ar
consta în selectarea, la nivel constituţional, a
celui mai bun sistem electoral posibil.

117
 Votul majoritar este cel mai familiar regim electoral,
atât în modelele analitice ale procesului politic cât şi în
democraţiile contemporane. Votul este considerat expresia
normală a manifestării preferinţelor individuale în vederea
formării unei decizii colective. Fiecare individ votează
pentru oferta politică despre care consideră că îi va aduce
cele mai mari avantaje. În condiţiile regulii 50%+1, teorema
alegătorului mijlociu demonstrează că rezultatul va reflecta
tocmai preferinţele alegătorului mijlociu (median).

Curbele cererilor (C1, C2, Regula majorităţii şi decizia colectivă

C3) desemnează cantităţile
de servicii educaţionale (E)
Preţ C0 C1 C2
pe care indivizii ar fi dispuşi
să şi le procure. Linia ori-
zontală arată că cei trei
indivizi suportă în mod egal P0
costul educaţiei publice,
care va fi, deci, 3P0. Pentru
deplasarea de la „cheltuieli
educaţionale zero” la buge- E1 E2 E3 E
tul care să permită E1 vor
vota toţi cei trei alegători (unanimitate). Pentru deplasarea de la E 1 la
E2 vor vota alegătorii 2 şi 3, iar împotrivă va vota alegătorul 1 (vot
majoritar). Pentru deplasarea de la cantitatea E2 la cantitatea E3 de
servicii educaţionale va vota alegătorul 3, iar alegătorii 1 şi 2 vor vota
„împotrivă“. Creşterea bugetului nu se mai produce, iar cantitatea de
servicii educaţionale publice rămâne la nivelul E2, adică cel preferat
de alegătorul mijlociu.

Când mediana veniturilor este inferioară mediei, aşa

cum este cazul în majoritatea societăţilor contemporane, va

118
exista o majoritate care va vota în favoarea redistribuirii
avuţiei în societate prin intermediul mecanismelor bugetare.

Realitatea democraţiei arată că alocarea politică

a resurselor nu respectă tiparele teoremei
alegătorului mijlociu. Deciziile colective sunt
arareori adoptate direct de votanţi, adică de
persoanele care plătesc impozite şi care se
presupune că beneficiază de serviciile publice.
Organizarea politică limitează rolul votanţilor,
aproape în întregime, la selectarea de
reprezentanţi (agenţi politici), care dobândesc
exclusivitatea deciziilor legislative şi executive.
În ultimă instanţă, politicienii sunt oamenii care
iau deciziile directe şi finale asupra bugetelor
publice şi asupra bunurilor publice. Astfel, este
evidentă „alunecarea” tendinţelor bugetare de la
preferinţele votanţilor la cele ale politicienilor.

Ignoranţa raţională este reflectarea faptului că „logica

acţiunii colective” restrânge posibilitatea ca iniţiativa in-
dividuală (votul individual) să poată schimba substanţial
decizia politică. În consecinţă, votantul ignorant raţional
manifestă o disponibilitate redusă de a investi timp şi
resurse materiale în vederea cunoaşterii ofertelor politice,
deoarece consideră că politicianul dorit poate câştiga şi fără votul
său ori, la fel de bine, poate pierde în ciuda votului său.
Majoritatea ciclică este consecinţa faptului că status-quo-
ul poate fi schimbat întotdeauna prin regula majorităţii
simple. Orice coaliţie majoritară este vulnerabilă la formarea
unei alte coaliţii majoritare. Instituţia politică a votului

119
majoritar face ca procesul politic să echivaleze cu posibilitatea
politicienilor de a obţine câştiguri prin redistribuirea avuţiei către
coaliţii majoritare succesive.
Învăţămintele teoriei alegerii publice indică faptul că
„piaţa politică” echivalează cu socializarea pierderilor şi privatizarea
câştigurilor. Convertirea proprietăţii private în proprietate
publică face ca procesul bugetar să devină ţinta irezistibilă a
grupurilor de interese, datorită apariţiei de oportunităţi pentru
dezvoltarea activităţilor rent-seeking şi de lobby politic.
Capturarea statului înseamnă materializarea activităţii
rent-seeking, fiind consecinţa nemijlocită a alianţei de interese
dintre deţinătorii puterii politice şi grupurile de interese din
societate.
Analiza capturării statului deschide un capitol sensibil
pentru dezbaterea publică şi cercetarea academică: problema
corupţiei. Preocuparea pentru cele mai eficiente mecanisme
de combatere a corupţiei trebuie să pornească de la
recunoaşterea faptului că, în mod fundamental, corupţia este o
problemă a guvernării.

*
Relevanţa problemelor de agenţie nu este circumscrisă
exclusiv sectorului afacerilor; acelaşi tip de raţionament
dobândeşte o valabilitate sporită în sfera politică.

120
 Cel mai adesea, procesul politic este vizualizat ca
sistem complex de relaţii între membrii a trei
categorii politice importante. Prima dintre acestea
reflectă principalii, adică votanţii care reflectă
publicul larg. Agenţii votanţilor sunt divizaţi în
clasa reprezentanţilor aleşi, adică politicienii, şi
categoria funcţionarilor din administraţia publică,
adică, în limbaj comun, birocraţia administrativă.

Problema principal-agent pe scena politică survine în funcţie

de gradul în care acţiunile agenţilor favorizează satisfacerea
intereselor principalilor, după cum clasa politică şi birocraţia
guvernamentală slujesc publicul larg.

Modelul principal-agent în analiza instituţională

Sfera economică
Surse voluntare ale instituţiei
guvernanţei corporatiste
Aranjament contractual cu
valoare juridică
Mecanisme instituţionale
de atenuare a oportunismului
managerial
Sfera politică
Surse coercitive ale
guvernământului politic
„Contract social” fără
valoare juridică
Deficienţe instituţionale
privind controlul
oportunismului politic

În sfera politică, analiza problemei principal-agent

relevă pericolul ca instituţiile politice democratice actuale să
eşueze în prevenirea oportunismului politic.

În comparaţie cu relaţia de agenţie în sfera

afacerilor, acţiunile agenţiei guvernamentale nu
sunt circumscrise unui „contract social” explicit

121
 (precum în viziunea utopică a lui Rousseau), iar în
absenţa unui terţ independent, care să asigure
enforcement-ul extern, acest „contract” nu dobân-
deşte nici o valoare (juridică). Atunci când
contribuabilii se consideră prejudiciaţi de acţiunile
agenţiilor guvernamentale, aceştia nu deţin vreo
şansă de a se lepăda de calitatea lor de principali,
de contribuabili, aşa cum se întâmplă în cazul
acţionarilor – principali.

Faptul că organismele politice – legislative, executive

- pot lucra în favoarea intereselor depline ale cetăţenilor nu
garantează, în mod necesar, că vor face întocmai acest lucru.

Permanentizarea creşterii ponderii bugetelor

publice şi intensificarea alocării politice a
resurselor
Implicaţii
Amplificarea redistribuirii avuţiei pe canale
economice ale
rent-seeking ale procesului bugetar
problemelor de
agenţie politică Proliferarea deficitelor şi datoriei publice
- evoluţie accentuată chiar în condiţiile
aranjamentului instituţional european al
criteriilor de convergenţă

*
Istoria şi teoria sistemului democratic demonstrează
faptul că îmbinarea „domniei majorităţii” cu puterea politică
nelimitată conduce la intensificarea cercului vicios al

122
oportunismului politic şi la expansiunea sistematică a sferei
acţiunilor guvernului în societate.
Diferite aranjamente instituţionale, externe şi interne,
au fost considerate premise ale asigurării unei guvernări
limitate.

constituţia şi aranjamentele legale

constituţionale
Soluţii
factor slab
instituţionale ale
guvernării limitate competiţia instituţională în contextul
accelerării globalizării
factor puternic

Constituţia este instituţia politică ce prescrie un anumit

set de reguli şi principii fundamentale pentru desfăşurarea
procesului politic şi a acţiunii guvernului în societate.
Conceptul de „constituţie” cuprinde întreg
sistemul politic constituţional, iar instituţia
constituţiei merge înapoi în timp cel puţin până
la Aristotel (Politice), pentru care „cuvintele
constituţie şi guvernare au acelaşi înţeles”. Naşterea
constituţionalismului este rezultatul necesităţii
limitării puterii politice, adică protejarea
libertăţii şi a drepturilor de proprietate privată
de „tirania” majorităţii. Prin definiţie, guvernul
constituţional este un guvern limitat. În versiunea
teoriei economice constituţionale à la
Buchanan şi Tullock (Calculus of Consent,
1962), constituţia reflectă o înţelegere între oameni
privind constituirea unui guvern.

123
 Analiza implicaţiilor economice ale diferitelor tipuri
de aranjamente constituţionale constituie domeniul economiei
constituţionale. Economia standard este teoria alegerii (acţiunii
umane) cu privire la strategii; economia constituţională este
teoria alegerii cu privire la instituţiile politice şi constituie o
ramură specifică a economiei instituţionale.

Raţiunea de a fi a guvernării constituţionale

constă în aceea că guvernul este subiectul limitelor
derivate din drepturile anterioare ale oamenilor; în
consecinţă, guvernul în sine nu este arbitrul
acestor limite. Altfel, din punct de vedere ipotetic,
nici nu ar fi posibil ca oamenii să-şi dea
consimţământul pentru un aranjament consti-
tuţional, înainte de a fi clar că aceştia au anumite
drepturi.

Cel mai important mecanism instituţional de limitare

şi control al puterii politice – popularizat de filozoful
francez Charles de Montesquieu şi menţionat în majoritatea
constituţiilor moderne – este principiul separării puterilor în stat.
Separarea puterilor în stat, între legislativ, executiv şi
sistemul juridic, ar furniza un mecanism auto-reglator de
control şi echilibru în sistemul puterii (check and balance).
Însă, în practică, principiul separării puterilor în stat este
adesea subminat şi chiar anulat.
Argumentul fundamental este acela că fiecare dintre
aceste sisteme (legislativ, executiv, juridic) reprezintă un
monopol coercitiv în domeniul său, iar împreună formează

124
sistemul de guvernământ (statul), în fruntea căruia se găseşte
în orice moment un partid politic.

În al său Disquisition on Government (1953), John C.

Calhoun a arătat tendinţa inerentă a statului de a
trece de limitele sale constituţionale: “Constituţia
scrisă are, în mod sigur, avantaje considerabile;
însă este o mare greşeală să presupui că intro-
ducerea unor prevederi constituţionale, de
restricţionare a puterii guvernului asupra
guvernaţilor, fără împuternicirea acestora din urmă cu
mijloacele de constrângere a respectării regulilor
constituţionale, ar fi suficientă pentru a preveni
abuzurile partidului care deţine puterea politică”.

Analizele politice demonstrează că actul de guvernare

se bazează, din ce în ce mai mult, pe componenta legislativă.
Astfel, structura actuală a guvernărilor democratice este
dominată de preocuparea legislativelor de „acoperire” legală
a deciziilor guvernamentale privind diferite probleme. De
asemenea, separarea puterilor în stat încetează a mai exista,
de facto, în foarte multe democraţii în care majoritatea
parlamentară formează şi executivul.
Chiar şi anumite prevederi constituţionale – cum ar fi
cele privind independenţa băncii centrale, limitarea
deficitului bugetar, a datoriei publice şi a proporţiei
cheltuielilor guvernamentale în PIB – şi-au demonstrat
ineficienţa în controlul acţiunii politice discreţionare.
Deşi unele constituţii încorporează prevederi de
echilibru bugetar şi de limitare a expansiunii bugetare,

125
guvernele respective acumulează în continuare datorii şi
înregistrează deficite bugetare peste limitele constituţionale.
Aşa cum este interpretată în prezent, constituţia nu
mai poate să împiedice capturarea statului de către grupurile
de interese speciale, care vizează obţinerea de legislaţii şi
politici preferenţiale.
În aceste condiţii, se poate sublinia viabilitatea sporită
a aranjamentelor instituţionale de tipul federalismului fiscal şi a
deschiderii economiei la mecanismele concurenţiale ale
pieţei externe. Acestea au natura de a impune acţiunilor
guvernului anumite limite.

Din punct de vedere istoric şi teoretic, federalismul

fiscal a însemnat competiţie fiscală şi coordonare. Charles
Tiebout analiza, în 1956, producerea bunurilor
publice de către guvernele locale, într-un sistem
descentralizat, în care manifestarea competiţiei
între structurile politice locale serveşte intereselor
cetăţenilor şi contribuabililor. Aşa cum procesul de
piaţă concurenţial îi avantajează pe consumatori şi îi
incomodează pe producători, competiţia fiscală îi
avantajează pe contribuabili, dar incomodează guvernele şi
birocraţiile administrative aflate în competiţie.

Guvernele care aleg integrarea economică internaţională trebuie

să accepte, în mod necesar, anumite constrângeri ale acţiunilor lor. Aşa
cum globalizarea reduce posibilităţile de prezervare a
monopolurilor pe diferite pieţe, în acelaşi fel aceasta
acţionează înspre limitarea puterii monopolurilor guver-
namentale. Pe măsura creşterii mobilităţii factorilor de

126
producţie are loc scăderea abilităţii guvernelor de control şi
impozitare a acestora şi intensificarea concurenţei fiscale
internaţionale.
Concurenţa fiscală este consecinţa naturală a mobilităţii bazei
impozabile între ţări. Ca joc non-cooperativ între guverne,
concurenţa fiscală generează tendinţa de diminuare a
presiunii fiscale pentru bazele impozabile cu mai mare
mobilitate şi creşterea acesteia pentru factorii de producţie
şi activităţile mai puţin mobile.

Gândirea liberală de tip clasic întrevede

posibilitatea ca globalizarea, integrarea şi
liberalizarea sistemelor financiare şi revoluţia
în domeniul tehnologiei informaţiei să
readucă statul modern la statutul guvernului
de „paznic de noapte”. Se consideră că noile
structuri tehnologice şi instituţionale ale
economiei vor transforma radical sistemul
etatist, datorită erodării capacităţii acestuia de
a taxa şi reglementa.

Însă competiţia fiscală poate fi subminată tot mai

mult de măsurile defensive ale guvernelor naţionale, care
sintetizează dorinţa de armonizare fiscală, aşa cum este cazul
Uniunii Europene.

127
CONCEPTE CHEIE

guvernământ politic
stat protectiv
stat productiv
stat redistributiv
agenţie politică
bunuri publice
problema pasagerului clandestin
teoria alegerii publice
vot majoritar
ignoranţă raţională
majoritate ciclică
capturarea statului
corupţie
contract social
constituţie
competiţie instituţională
separarea puterilor în stat
federalism fiscal

128
 TEMA IV

ORGANIZAŢII ECONOMICE
ŞI GUVERNANŢĂ CORPORATISTĂ

► Despre contract şi natura firmei

► Calculul economic şi activitatea antreprenorială

► Proprietate
şi control:
problema principal-agent în sfera economică

A deal is a deal.
Tradiţia britanică, secolul al XIX-lea

Calculul economic în termeni monetari este condiţi-

onat de anumite instituţii sociale. El poate opera
numai în cadrul instituţional al diviziunii muncii şi
al proprietăţii private. [...] Civilizaţia noastră este
inseparabil legată de metodele calculului economic.
Ludwig von Mises,
Human Action
 A. RAŢIONAMENTE DE BAZĂ, DEFINIŢII,
CONCEPTE CHEIE

*
Din necesitatea de a produce tot mai mult din ceea ce
oamenii îşi doresc, acţiunile umane se desfăşoară în
condiţiile diviziunii muncii. Astfel au luat naştere diferite
aranjamente organizaţionale, sociale şi economice, cum ar fi
tribul, familia, cluburile, cooperativele, firmele, corporaţiile
etc. În asemenea forme organizaţionale, activităţile şi
recompensele sunt coordonate ierarhic, cel puţin parţial, de
către unul sau mai mulţi lideri ori agenţi centrali, care
adoptă decizii şi exercită controlul în cadrul organizaţiei.
Organizaţiile sunt definite ca aranjamente planificate,
mai mult sau mai puţin durabile, care combină resurse în
vederea îndeplinirii scopurilor membrilor lor; sunt mijlocul
comun prin care oamenii înţeleg să-şi atingă scopurile lor
individuale. Cel mai cunoscut exemplu de organizaţie
economică este firma, care desemnează un aranjament
voluntar de cooperare socială prin contract.
Transferul voluntar de drepturi de proprietate asupra
bunurilor sau mijloacelor de producţie, fie el temporar sau
permanent, se realizează prin intermediul unui contract.
Conceptul de contract este definitoriu pentru economia
instituţională deoarece contractul este o instituţie esenţială, atât
de natură economică cât şi juridică.

81
 Oamenii intră în relaţii contractuale deoarece
doresc substituirea unor condiţii mai puţin
satisfăcătoare cu altele mai satisfăcătoare. De
pildă, cineva cumpără o cravată cu 10 $ sau citeşte
o carte deoarece anticipează că alegerea respectivă
îi va aduce o mai mare satisfacţie decât cea care ar
fi fost obţinută în cea mai bună alternativă
disponibilă de alocare a aceloraşi resurse. În
esenţă, contractele sunt mijloace instituţionale prin care
oamenii identifică, negociază şi stabilesc
partajarea oportunităţilor de afaceri.

Contractul este un acord care consfinţeşte declaraţiile

de voinţă cu privire la drepturile de proprietate transferate şi
la termenii în care se realizează tranzacţia respectivă.
Contractele stipulează diferite aspecte ale unei relaţii de
afaceri. Incertitudinea şi costurile de negociere, întocmire şi
implementare a relaţiilor contractuale, inevitabile de altfel,
sunt factori datorită cărora contractele nu pot reglementa
toate aspectele unei tranzacţii – contracte incomplete.

Viabilitatea diferitelor aranjamente contractuale

este, în general, în strânsă legătură cu existenţa
unor instituţii universale, abstracte, care facilitează
rezolvarea situaţiilor specifice într-o manieră
predictibilă. Asemenea instituţii, care favorizează
schimbul prin „producerea” încrederii şi
reducerea incertitudinii, decurg din anumite
principii legale generale: „a acţiona cu bună credinţă”,
„o înţelegere este o înţelegere” etc. Aceste instituţii şi
principii legale au ca funcţie esenţială amplificarea
gradului de acurateţe în definirea şi delimitarea
drepturilor de proprietate.

82
 Structura unui contract depinde de sistemul legal, de
tradiţiile societăţii în care este produs şi de atributele tehnice
ale proprietăţii implicate în tranzacţii.
În general, tendinţa naturală a individului de a trişa,
de a ocoli anumite obligaţii contractuale este echilibrată prin
sancţiunile pe care le prevede legea contractului. Rostul
regulilor de drept şi al instituţiilor legale este tocmai acela de
a tempera oportunismul partenerilor contractuali.

Metode de organizare a producţiei

Procesul de producţie poate fi organizat în două moduri

Să luăm, ca exemplu, Pe de altă parte, cineva, X,

organizarea producţiei de
creioane. Pe de o parte,
proprietarii de resurse
negociază între ei şi îşi
evaluează contribuţiile unul
altuia, pe baza sistemului
preţurilor. Este vorba de
contractarea între agenţi
independenţi, care dă naştere la o
reţea de contracte: unul va tăia
copacii şi va şlefui lemnul, altul
va fixa minele de cărbune, altul
va vopsi creioanele, un altul va
monta gumele de şters etc.
Această metodă de organizare
a producţiei este contractarea prin
piaţă, aşadar coordonarea
orizontală prin piaţă.
poate angaja persoane
specializate să lucreze pentru el
în schimbul unui salariu. În
acest caz, X devine agentul
contractual central al unui proces
de producţie în echipă.
Contractele vor continua să
existe, însă natura acestora este
alta. Pentru salariile plătite, X
cumpără dreptul de a spune
angajaţilor săi ce, când şi cum
să facă. Această metodă de
organizare a producţiei este
firma (coordonarea ierarhică),
adică acel grup de persoane
care muncesc în echipă,
potrivit deciziilor de producţie
ale agentului central.

83
 Fiecare metodă de organizare a producţiei presupune anumite
costuri. Contractarea prin piaţă întâmpină obstacolul
costurilor de tranzacţie – reflectarea utilizării sistemului de
preţuri. Firma întâmpină obstacolul costurilor de organizare
– reflectarea coordonării ierarhice a acţiunilor.

Această abordare a problemei organizării

producţiei a ridicat numeroase întrebări
interesante pentru teoria economică. De
exemplu: de ce nu se destramă firma sub
presiunea forţelor concurenţiale ale pieţei,
prin divizarea acesteia în elementele sale
componente – proprietari individuali de
resurse? Sau, dimpotrivă, de ce nu se extinde
firma continuu, până la înglobarea întregii
pieţe şi a întregii economii? Ce factori
determină dimensiunile firmei?

Natura firmei se reduce, în esenţă, la un anumit tip de

aranjament contractual. Este vorba de acel aranjament care
reduce numărul contractelor, deci şi costurile de tranzacţie,
faţă de costurile solicitate de contractarea prin piaţă.
În economia instituţională, firma este definită drept
un raport de contracte. Relaţia contractuală pe care este
structurată firma corespunde îndeaproape conceptului legal
al relaţiei patron – angajat.
În cadrul firmei, rolul preţurilor se suspendă: alocarea
resurselor nu se realizează prin intermediul sistemului
preţurilor, mijloacele de producţie fiind direcţionate prin
deciziile agentului central.

84
 Firmele există deoarece munca în echipă este o
metodă eficientă de organizare a producţiei, atâta vreme cât
costurile de organizare nu sunt superioare costurilor de
tranzacţie datorate utilizării sistemului de preţuri.

● analizează natura şi evoluţia firmei în ipoteza

Teoria nerealistă a costurilor de tranzacţie zero;
● priveşte firma ca pe o „cutie neagră”, supusă
neoclasică a
unui flux de resurse input-output;
firmei se ● tratează câştigurile în productivitate ca fiind
confruntă cu mai degrabă produsul diviziunii muncii şi
trei deficienţe specializării între producători independenţi
principale decât rezultatul unui aranjament contractual
eficient între participanţii la firmă.

Problema dimensiunii firmei este explicată în

termenii calculului economic. Firma joacă un rol în sistemul
economic atâta vreme cât, în interiorul firmei, organizarea
tranzacţiilor se realizează la costuri mai mici decât cele
implicate de organizarea lor pe piaţă, prin intermediul
mecanismului preţurilor (costurile de organizare < costurile de
tranzacţie). În aceste condiţii, spunem că tranzacţiile sunt
internalizate, integrate în cadrul firmei.
Limitarea dimensiunii firmei va apărea atunci când
costurile implicate de organizarea unei noi tranzacţii în
interiorul firmei vor depăşi costurile realizării aceleiaşi
tranzacţii pe piaţă (costurile de organizare > costurile de
tranzacţie). Această abordare arată că există un nivel optim al
planificării organizaţionale, întrucât firma îşi va putea continua
existenţa atâta vreme cât se va dovedi o formă de
organizare mai ieftină decât mecanismul pieţei.

85
 Implicaţia logică ar fi aceea că stabilirea dimensiunii
optime a organizaţiilor economice este condiţionată de
existenţa preţurilor şi a mecanismului pieţei. Abolirea pieţei
şi, deci, a preţurilor face imposibilă utilizarea calculului
economic, ceea ce transformă organizarea economică în haos. Este
ceea ce s-a întâmplat în condiţiile „economiei” socialiste:
abolirea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie
a echivalat cu desfiinţarea pieţei şi a preţurilor de piaţă ale
factorilor de producţie, de unde imposibilitatea calculului
economic şi a alocării raţionale a resurselor.

*
Organizaţiile economice concurează pe piaţă în
vederea valorificării oportunităţilor de afaceri şi obţinerii
acelor profituri care să justifice costurile şi investiţiile
efectuate. Verificarea viabilităţii alocării resurselor în cadrul
structurii de producţie a unei economii se realizează prin
intermediul calculului economic. Posibilitatea utilizării calculului
economic decurge din existenţa proprietăţii private şi a instituţiei
monedei, ca baze ale existenţei pieţei şi preţurilor.
Calculul economic pune în mişcare mecanismul
instituţional al profitului şi falimentului. Pe piaţa liberă
răsplata fiecăruia este rezultatul oferirii serviciilor sale celorlalţi. În
aceste condiţii, profitul este un indicator de calitate al funcţiei
antreprenoriale de alocare a resurselor, pierderea indicând erori de
anticipare în alocarea şi utilizarea resurselor.

86
 Realizarea funcţiei sociale a profiturilor şi
pierderilor ar fi imposibilă fără un mediu
universal de schimb: moneda – instituţia funda-
mentală a schimbului şi baza calculului economic.
Numai atunci când banii sunt mijlocul comun de
efectuare a schimburilor şi când majoritatea
bunurilor sunt tranzacţionate prin intermediul
banilor, şi numai în măsura în care aşa stau
lucrurile, oamenii de afaceri pot să utilizeze
calculele de rentabilitate. Raporturile de schimb
între bani şi bunuri, adică preţurile monetare, aşa
cum au fost stabilite în trecut pe piaţă şi cum se
anticipează că se vor forma în viitor (pe baza
schimbului de drepturi de proprietate privată),
sunt instrumentele mentale de „planificare” –
organizare – economică.

Funcţionarea benefică a testului profitului şi

falimentului nu poate fi concepută decât într-o economie de
piaţă privată. Aceasta nu se manifestă în condiţiile
proprietăţii publice şi nici în economia socialistă, în care
toate mijloacele de producţie sunt în proprietate colectivă.
Doar în aranjamentul instituţional al drepturilor de
proprietate privată, spunea Ludwig von Mises, profiturile şi
pierderile sunt instrumentele prin care consumatorii
încredinţează conducerea activităţilor productive, adică
drepturile de proprietate, în mâinile celor care sunt cei mai
apţi să-i deservească.
Pe de altă parte, testul profitului şi pierderii se aplică
nu numai firmei în raport de piaţă ci, aşa cum am arătat, şi
în interiorul firmei, pe măsură ce întreprinzătorii verifică

87
viabilitatea operaţiunilor interne. Această evaluare necesită
utilizarea preţurilor monetare pentru operaţiunile similare
comercializate pe piaţă, în afara firmei.
În economia de piaţă, întreprinzătorii sunt cei care
stau la baza procesului decizional ce determină cursul
producţiei. Dacă aceştia nu reuşesc să producă în modul cel
mai corespunzător şi mai ieftin cu putinţă acele bunuri pe
care consumatorii le solicită cel mai imperativ, atunci ei vor
suferi pierderi, iar poziţia lor pe piaţă se va deteriora.

Cumpărând sau abţinându-se de la a cumpăra,

consumatorii efectuează o selecţie nevăzută a
întreprinzătorilor printr-un fel de plebiscit, repetat
zilnic. Deci, pe piaţa liberă, consumatorii
sunt cei care stabilesc cine merită să posede
şi cine nu, şi mai ales cât de mult merită să
posede fiecare din resursele disponibile.

Procesul de piaţă desemnează un mecanism de

realocare permanentă a drepturilor de proprietate, în
direcţia celor care au cea mai bună capacitate de valorificare
a oportunităţilor de profit, într-un univers în care aceste
oportunităţi nu sunt spontan descoperite şi valorificate de
toată lumea.
Importanţa activităţii antreprenoriale este justificată
tocmai prin faptul că economia reală este caracterizată,
inevitabil, prin incertitudine. Rezultatul oricărui tip de
acţiune este, într-o anumită măsură, incert. Faptul că a
acţiona înseamnă a specula arată că întreprinzătorul este un
speculator, un om dornic să-şi folosească percepţia asupra

88
viitoarei structuri economice pentru a demara acţiuni de
natură a aduce profit.

Potrivit lui Israel Kirzner, capacitatea tuturor

fiinţelor umane de a aprecia şi descoperi oportunităţi de
Activitatea profit şi de a acţiona pentru captarea acestor
antreprenorială profituri stă la baza activităţii antreprenoriale.
Astfel, esenţa comportamentului antreprenorial
constă în faptul că acesta este caracterizat de
întreprinzătorul judecăţi creative asupra oportunităţilor viitoare.
în „alertă” În consecinţă, funcţia întreprinzătorului este de
a fi mereu „în alertă”, ceea ce înseamnă ca
acesta să ştie unde există aceste oportunităţi
neexploatate.

Potrivit lui Murray Rothbard, apariţia profitului

presupune „implicarea” proprietăţii, de vreme ce
profitul este, în definitiv, „cealaltă faţă a
monedei” pentru creşterea valorii capitalului
cuiva, iar pierderile sunt reflectarea scăderii
Activitatea valorii acestui capital. Rothbard arată cum
antreprenorială Kirzner subapreciază rolul întreprinzătorului-
capitalist. Pentru că, dacă o „vigilenţă”
superioară explică profitul întreprinzătorului,
întreprinzătorul atunci ce anume, în lumea kirzneriană, poate
capitalist explica pierderile acestuia? Ideile şi imaginaţia
creativă nu pot exploata singure oportunităţile
de profit. Oricine, la un moment dat, ar putea
să fie vigilent, „alert” la o anumită oportunitate
de profit care se găseşte la picioarele lui, însă,
dacă persoana în cauză nu deţine nimic în
proprietate care să fie investit, atunci valori-
ficarea acelei oportunităţi va fi ratată.

89
 Teoria economică a firmei, ca abordare contractuală, este în
mod esenţial o teorie a proprietăţii şi utilizării capitalului.
Funcţia antreprenorială constă, aşadar, în stabilirea
întrebuinţării factorilor de producţie. Astfel, întreprinzătorii
au calitatea de proprietari şi sunt acele persoane care decid
în privinţa volumului şi direcţiilor de alocare a resurselor.
Iar succesul sau eşecul acestora depind de corectitudinea
anticipărilor lor referitoare la configuraţia viitoare a pieţei şi
la evenimente incerte legate de producţie.

Profiturile şi pierderile antreprenoriale nu

trebuie confundate cu alţi factori ce afectează
venitul întreprinzătorului. Competenţa de
natură tehnologică a întreprinzătorului nu
afectează profiturile şi nici pierderile sale de
natură antreprenorială. În măsura în care
propriile sale activităţi tehnologice contribuie
la realizarea de venituri şi la creşterea
încasărilor sale nete, avem de a face cu o
compensaţie a muncii. Este vorba de salariul
atribuit întreprinzătorului pentru munca
(tehnologică sau managerială) prestată.

Criteriul profitului instituie în general un mecanism

motivaţional simplu şi puternic, iar manifestarea deplină a
drepturilor de proprietate sporeşte intensitatea legăturilor pe
care întreprinzătorii-capitalişti le stabilesc cu pieţele.
Întreprinzătorul angajează tehnicieni, adică persoane
care au abilitatea necesară pentru a presta anumite sarcini în
cadrul firmei. El poate angaja un manager, aşa cum se

90
întâmplă în economia modernă, care să conducă afacerile
într-o sferă de acţiune precis determinată.
Funcţia managerială este subordonată funcţiei antreprenoriale.
Managerul îl poate elibera pe întreprinzător în mod
semnificativ de activităţile necesare conducerii afacerilor,
însă acesta nu poate substitui complet activitatea
antreprenorială. Este o eroare să se identifice activitatea
antreprenorială cu cea managerială.
Există posibilitatea ca managerul să fie răsplătit
proporţional cu profiturile antreprenoriale aduse firmei prin
activitatea sa. Însă managerul nu poate fi făcut părtaş la
eventualele pierderi antreprenoriale care au intervenit.
Aceste pierderi sunt suportate, în ultimă instanţă, de
proprietarii capitalului utilizat şi nu pot fi transferate asupra
managerului.
Activitatea antreprenorială trebuie analizată ca
prelungire firească, în sfera pieţei, a instituţiei proprietăţii
private. Astfel, activitatea antreprenorială are caracter productiv: în
cazul afacerilor ce vizează profitul, viabilitatea activităţii
antreprenoriale este verificată prin calcul economic.
Însă nu toate activităţile dintr-o economie se supun
exigenţei criteriului economic. Numeroase activităţi şi
domenii întregi funcţionează pe alte criterii decât cel
economic. Este cazul sectorului public: eficienţa economică
a activităţilor acestuia nu poate fi stabilită, deoarece
managementul birocratic nu poate fi verificat prin calcul
economic.

91
 Managementul pentru profit
● managementul afacerilor ce
pot fi verificate economic
● sectorul privat :
costuri şi venituri
● alocarea resurselor este decisă
de întreprinzător
● întreprinzătorul este
dependent de satisfacerea
preferinţelor consumatorului
Managementul birocratic
● managementul activităţilor ce
nu pot fi verificate economic
● sectorul public :
numai costuri
● alocarea resurselor este decisă
de birocratul administrator
● birocratul guvernamental nu
depinde de consumator în
procurarea resurselor

Mecanismul instituţional al profitului şi falimentului

nu poate fi conceput nici în economia socialistă, în care
toate mijloacele de producţie sunt în proprietatea statului.

Imposibilitatea calculului economic în socialism

În anul 1920, Ludwig von Mises a publicat critica sa
devastatoare asupra organizării socialiste în Economic
Calculation in the Socialist Commonwealth. Mises a
demonstrat că, mai presus de problema stimulentelor,
planificatorul central este lipsit de posibilitatea
determinării ex-ante a structurii de producţie.
Problema constă în specificarea mecanismului prin
care un consiliu central de planificare poate să
cunoască ce producţii trebuie realizate, în ce cantităţi,
unde să fie distribuite etc. Prin eliminarea proprietăţii
private şi a sistemului de schimb voluntar, socialismul
desfiinţează preţurile (de piaţă) şi, implicit, activitatea
antreprenorială şi calculul economic. Comisarii politici
socialişti, care schimbă bunuri asupra cărora nu au
nici un drept legitim de proprietate, apar ca simpli
participanţi la un joc artificial denumit „piaţă”.

92
 *
Analiza firmei private clasice şi a antreprenoriatului
pare a se complica în contextul corporaţiei moderne. Se
consideră că între acţionari (care pot fi de ordinul sutelor de
mii) şi managerii angajaţi se produce o fractură, care indică
separarea controlului de proprietate. Această situaţie este
cunoscută sub denumirea de problema principal-agent, fiind
asociată modului specific de guvernanţă corporatistă a
societăţilor comerciale moderne.

aranjamentul instituţional care structurează

Guvernanţa conducerea afacerilor economice prin
corporatistă anumite raporturi contractuale stabilite
este între acţionarii şi managerii corporaţiilor

Problema principal-agent este reflectarea relaţiilor de

agenţie, adică a situaţiilor în care un titular transferă unele
drepturi unui agent, în cadrul unui contract formal sau
informal prin care agentul se angajează să reprezinte
interesele titularului în schimbul unei anumite retribuţii.
Cele mai elocvente exemple de relaţii de agenţie sunt cea
dintre acţionari şi manageri (agenţia economică) şi cea dintre
contribuabili şi politicieni (agenţia politică).
Hazardul moral este fenomenul caracteristic relaţiei de
agenţie atunci când agenţii urmăresc satisfacerea propriilor
interese în detrimentul intereselor principalilor.
În contextul guvernanţei corporatiste, problema se
pune astfel: în ce măsură proprietarii (principalii) au

93
capacitatea de a insufla managerilor (agenţilor) dorinţa de a-
şi ghida activitatea după criteriul profitului - principala sursă de
dinamism şi eficienţă a firmei private clasice.

Relaţiile contractuale constituie un modus vivendi

universal al vieţii economice organizate pe baza
instituţiei drepturilor de proprietate. Teoria
agenţiei (economice) studiază problemele legate
de conflictele de interes care pot apărea în
diferite relaţii contractuale. Aceste probleme
rezultă din faptul că părţile acţionează în
condiţii diferite de informare (informaţia este
asimetrică). Obiectivul este de a înţelege cum
diferite aranjamente instituţionale pot contribui
la limitarea comportamentelor oportuniste, caz în care
rezolvarea problemei stimulentelor îi va determina
pe agenţi să lucreze într-o măsură mai mare în
favoarea intereselor principalilor.

Cât de bine funcţionează guvernanţa corporatistă?

Dezbaterile pe această temă au început o dată cu
lucrarea de referinţă a lui Bearle şi Means (The Modern
Corporation and Private Property, 1932).
Aceştia au concluzionat că managerii profesionişti
tind să deţină poziţiile unor agenţi a căror activitate este în
afara controlului acţionarilor, în calitatea lor de principali. De
exemplu, acţiunile managerilor pot viza supraocuparea
forţei de muncă în companie, deturnarea unei părţi din
venituri prin alocări inutile intereselor acţionarilor, satis-
facerea altor scopuri decât cele de maximizare a profitului,
slăbirea motivaţiilor de inovare etc.

94
 Un comportament oportunist din partea
agentului impune costuri în plus principalului,
care înţelege că e în interesul său să monitorizeze
activitatea agentului şi/sau să structureze contractul
astfel încât să aibă loc reducerea costurilor relaţiei
de agenţie. Agenţii profită adesea de costurile
ridicate ale monitorizării capacităţii şi performan-
ţelor lor şi ale aplicării unui contract şi abordează
un comportament oportunist, de eschivare de la
obligaţii. Anumite forme ale oportunismului de
agenţie sunt contrare legii, aşa cum este frauda,
altele pot fi contrare unor standarde de compor-
tament, cum ar fi onestitatea şi punctualitatea. În
toate cazurile, identificarea şi demonstrarea
oportunismului agenţilor înseamnă, din partea
principalilor, asumarea unor costuri de tranzacţie
suplimentare, în special atunci când proprietatea
este dispersată între mulţi acţionari.

De unde fenomenul manageri puternici – patroni slabi?

Mulţi economişti consideră că dezvoltarea corporaţiei
moderne şi amplificarea oportunismului managerial se vor
solda cu deficienţe în utilizarea capitalurilor şi, deci, cu
performanţe economice tot mai reduse. În acest context,
atenuarea problemei principal-agent ar urma să fie rezultatul
intervenţiei autorităţii publice, prin anumite reglementări
legale în domeniul guvernanţei corporatiste.
Însă, accentuarea distincţiilor dintre corporaţii şi
proprietarii acestora se pare că este tocmai consecinţa
legislaţiei cu privire la statutul legal al personalităţii juridice şi
al responsabilităţii limitate.

95
 Într-unul din cele mai citate articole de
teorie a firmei (Theory of the Firm:
Managerial Behavior, Agency Costs and
Ownership Structure, Journal of Financial
Economics, 1976), Jensen şi Meckling au
adus argumente teoretice potrivit cărora
Este problema manifestarea unor instituţii ale pieţei, de
principal-agent natură privată, atenuează comportamentul
„călcăiul lui Ahile” oportunist al clasei manageriale şi limitea-
al economiei de ză amploarea problemei principal-agent.
Teoria agenţiei subestimează forţa pieţei
piaţă?
şi a unor mecanisme instituţionale private
care au menirea de a suplini aranjamentele
contractuale care determină reducerea
oportunismului de agenţie. Asemenea meca-
nisme instituţionale pot fi chiar cele de tip
corporatist.

În sistemul guvernanţei corporatiste, axarea organi-

zaţiei economice pe criteriul profitului este stimulată de
câteva aranjamente instituţionale şi mecanisme ale pieţei.
Unul dintre acestea se bazează pe caracteristica esen-
ţială a proprietăţii private: existenţa titlurilor de proprietate
individuală (acţiuni, obligaţiuni) caracterizate prin exclusivitate
şi transferabilitate.
Acţionarii apreciază performanţa economică a firmei
strict în funcţie de capacitatea echipei manageriale de a
asigura dividende tot mai mari şi o evoluţie favorabilă a
cotaţiilor acţiunilor la bursă. În acest fel, performanţele
managementului sunt apreciate mult mai transparent.

96
 Bursa de valori reprezintă un mecanism sofisticat
de observare, evaluare şi prognoză a activităţii
firmelor. Multitudinea de acţionari participanţi la
tranzacţiile bursiere transferă evoluţiile favorabile
sau defavorabile ale cursurilor acţiunilor în
succese sau insuccese ale conducerii afacerilor
respective. Bursa de valori creează, astfel,
posibilitatea preluării controlului asupra corporaţiei
de către alţi proprietari, schimbare de proprietate
care este însoţită de regulă de schimbarea
conducerii firmei. Posibilitatea unei asemenea
schimbări îi determină pe manageri să conducă
afacerile cu mai multă responsabilitate.

Un alt mecanism de limitare a oportunismului

managerial constă în existenţa pieţelor concurenţiale pentru
serviciile managerilor profesionişti. „Concurenţa” şi „reputaţia”
constituie unele dintre cele mai citate mecanisme de
minimizare a problemelor de agenţie în contextul
instituţional privat. Managerii care şi-au creat o bună
reputaţie, prin creşterea valorii întreprinderilor pe care le-au
condus, au şanse mai mari de a fi solicitaţi şi remuneraţi la
un nivel mai ridicat.
Un alt aranjament instituţional care contribuie
puternic la atenuarea problemelor de agenţie este contractul
încheiat între principal(i) şi agent(i). Reducerea costurilor de
agenţie poate fi obţinută prin conceperea unui contract în
care interesele principalului şi ale agentului se suprapun –
prin împărţirea profiturilor, de exemplu – sau prin
introducerea unor sisteme contabile prin care agenţii pot fi
monitorizaţi.

97
 ● poate prevedea clauza stock-option, adică dreptul
managerului de a cumpăra, după un timp, un
anumit procent din acţiunile corporaţiei, la preţul
din momentul încheierii contractului. În acest fel,
managerii pot realiza venituri importante pe baza
Contractul diferenţelor între preţurile acţiunilor cumpărate.
managerial ● fenomenul management buy-aut, adică posibilitatea
cumpărării firmelor de către managerii angajaţi.
Este un mecanism instituţional care se manifestă în
economiile occidentale de aproximativ douăzeci de
ani. Cel ce conduce poate deveni (co)proprietar al
firmei, care devine întreprindere privată clasică.

Un alt mecanism instituţional care limitează proble-

ma principal-agent constă în participarea directă a proprietarilor
la conducerea corporaţiei, prin ocuparea unor locuri în struc-
turile administrative. Manifestarea unei asemenea influenţe
depinde într-o măsură semnificativă de existenţa aşa-
numiţilor „investitori strategici” care deţin, prin definiţie,
pachete de acţiuni suficient de mari, astfel încât să aibă
dreptul să supervizeze activ activitatea managerială.
În ultimă instanţă, relevanţa problemelor de agenţie
economică şi oportunismul managerial trebuie apreciate
distinct, în funcţie de forma de proprietate.

Firma privată Firma de stat

● dă faliment dacă, pe termen ● chiar ineficientă, proprietatea
lung, înregistrează pierderi de stat este protejată politic
● constrângeri bugetare tari ● constrângeri bugetare slabe

98
CONCEPTE CHEIE

organizaţie economică
contract
contract incomplet
legea contractului
firmă
calcul economic
monedă
întreprinzător
activitate antreprenorială
manager
management birocratic
management pentru profit
problema principal-agent
principali
agenţi
hazard moral
informaţie asimetrică
guvernanţă corporatistă

99
 TEMA III

DREPTURILE DE PROPRIETATE

► Instituţia economică a dreptului de proprietate

► Formarea drepturilor de proprietate

► Utilizarea drepturilor de proprietate:

logica organizării economice

Oare pot merge doi laolaltă, fără să se fi înţeles?

Amos 3:3

Etica tratează despre lume. Etica trebuie

să constituie o condiţie a lumii, ca şi logica.
Ludwig Wittgenstein,
Tractatus Logico-Philosophicus

All men are created equal, endowed by their Creator

with certain inalienable rights; that among these are
Life, Liberty, and the pursuit of Happiness.
Bill of Rights, 1689
 A. RAŢIONAMENTE DE BAZĂ, DEFINIŢII,
CONCEPTE CHEIE

● Drepturile de proprietate (privată) constituie instituţia

fundamentală a economiei de piaţă. Proprietatea
privată este elementul central al structurii
stimulentelor ce afectează comportamentul
uman în toate aspectele vieţii.
● Dreptul de proprietate privată este o instituţie
Instituţia care nu a fost inventată de cineva anume, aceasta
dreptului de există prin însăşi esenţa naturii umane şi a legilor
proprietate naturii. Instituţia dreptului de proprietate este
produsul unui proces de evoluţie seculară în
decursul căruia oamenii au descoperit şi adoptat
natură şi progresiv instrumentele culturale, economice şi
funcţii juridice necesare supravieţuirii şi obţinerii
progresului economic.
● Precondiţia apariţiei dreptului de proprietate este
raritatea bunurilor, fapt ce creează posibilitatea
apariţiei conflictelor în privinţa folosirii
acestora. Funcţia definitorie a dreptului de
proprietate este de a furniza un criteriu nearbitrar
de rezolvare a potenţialelor conflicte, prin stabilirea
unor reguli de posesiune şi utilizare exclusivă.

Justificarea instituţiei proprietăţii private nu necesită

recurgerea la invocarea normelor juridice ce consfinţesc

57
dreptul de acces la bunurile rare, spre deosebire de
caracterizarea evoluţiei sale. Instituţia legii nu este anterioară
proprietăţii private, ceea ce înseamnă că nu legea (legislaţia)
creează proprietate, ci mai degrabă invers.

Frédéric Bastiat arată că misiunea legii (a

legislaţiei) este de a contribui la respectarea
proprietăţii… astfel, nu proprietatea este
convenţională, ci legislaţia. De altfel,
fundamentarea proprietăţii private conform
eticii dreptului natural face ca Dreptul (de
proprietate) şi Legea să nu poată fi analizate
ca instituţii independente, de sine stătătoare.

Dreptul modern al proprietăţii îşi are originile în

dreptul roman, unul dintre cele mai remarcabile sisteme
juridice din istoria invenţiilor instituţionale.

În sfera proprietăţii, dreptul roman se întemeiază pe

trei principii juridice esenţiale:
(1) (2) (3)
orice drept de orice drept de proprietate orice drept de
proprietate nu prevede o gamă largă de proprietate legal
poate fi decât prerogative privind recunoscut
un atribut al posesiunea, utilizarea, constituie un „bun
persoanelor, dispoziţia şi valorificarea privativ” care
definind obiectului proprietăţii şi nu poate fi liber cedat
drepturi poate să facă obiectul mai sau transferat în
individuale şi multor proprietăţi simultane folosul altor
personale şi concurente persoane

58
 Drepturile de proprietate desemnează un mănunchi
de drepturi, care se identifică prin ceea ce se cheamă
atributele proprietăţii: dreptul de posesiune, dreptul de
utilizare, dreptul de uzufruct şi dreptul de dispoziţie. Dreptul
de posesiune şi dreptul de folosinţă privesc modalităţile
potenţiale, legitime, de utilizare a proprietăţii, incluzând aici
şi dreptul de a transforma fizic sau chiar de a distruge
proprietatea. Dreptul de uzufruct însemna dreptul de a câştiga
de pe urma proprietăţii şi de a stabili, în cadrul unui contract
cu alţi indivizi, termenii acestei activităţi. Reflectarea
dreptului de dispoziţie este dreptul de a transfera oricând
dreptul de proprietate asupra unei posesiuni, adică de a
schimba sau vinde proprietatea.
Raritatea resurselor ridică două probleme distincte.

În primul rând: În al doilea rând:

stimularea celui care dispune
de controlul unei resurse în
vederea consacrării eforturilor
maxime de gestionare, utilizare
şi exploatare a resursei
respective.
asigurarea condiţiilor
instituţionale de restructurare
permanentă a controlului
resurselor către cei susceptibili
să asigure acestora cele mai
eficiente utilizări.

Principiul exclusivităţii Principiul transferabilităţii

Exclusivitatea: puterea recunoscută proprietarului de a

se bucura liber de bunurile sale şi de a decide condiţiile în
care cineva poate avea acces la aceste bunuri. Caracterul
exclusiv al dreptului de proprietate este precondiţia autono-

59
miei proprietarului şi a stimulentelor care ghidează manifes-
tarea drepturilor de proprietate.
Recunoaşterea şi manifestarea dreptului de control
exclusiv constituie principalul stimulent, dacă nu singurul,
pentru a munci. De exemplu, dacă fiecare ar fi liber să
locuiască în casa construită de tine, atunci cu siguranţă nu ai
mai fi construit nimic. În mod esenţial, producţia se bazează pe
recunoaşterea şi respectul drepturilor de proprietate (exclusive).
Exclusivitatea proprietăţii private promovează con-
servarea şi folosirea înţeleaptă a resurselor pentru viitor,
după cum ilustrează consecinţele resurselor non-exclusive.

În condiţiile resurselor non-exclusive (în general,

cele caracterizate prin acces gratuit, resursele
maritime, de exemplu), principiul „mâinii invizibile”
acţionează în sens invers faţă de mecanismul
descris de Adam Smith: când fiecare îşi
urmăreşte propriul interes, acesta contribuie, în
detrimentul tuturor celorlalţi, la supraexploatarea
şi epuizarea resurselor respective. În acest fel se Consecinţele
derulează mecanismul pe care ecologistul proprietăţii
american Garret Hardin l-a denumit „the tragedy of non-exclusive
the commons”, fenomen invocat insistent de către
economişti în problema resurselor aflate în
proprietate comună: o resursă la care toată lumea
are acces liber este una faţă de care nimeni nu are
interesul să-i asigure întreţinerea sau reînnoirea,
deoarece este vorba de acţiuni care nu pot avea
valoare comercială; în consecinţă, resursa este
condamnată să fie supraexploatată şi rapid
epuizată.

60
 Asigurarea exclusivităţii necesită costuri de excludere.
Acestea constau în acele eforturi (materiale sau nu) ale
proprietarului menite să împiedice utilizarea neautorizată a
proprietăţii sale de către altcineva. Costurile de excludere
reprezintă un factor major al eficienţei drepturilor de
proprietate.
De exemplu, în zonele cu criminalitate ridicată
eficienţa drepturilor de proprietate este relativ mai redusă
datorită costurilor de excludere relativ mai ridicate. Dacă, în
anumite condiţii, mărimea costurilor necesare asigurării
funcţionalităţii drepturilor de proprietate depăşeşte venitul
care poate fi obţinut din exploatarea acelor drepturi
exclusive, atunci proprietatea în cauză poate fi abandonată.
În general, costul aplicării drepturilor de proprietate
este mai redus atunci când în societate există norme sociale
şi valori etice care facilitează respectarea proprietăţii şi
aplicarea principiilor de drept.
Drepturile de proprietate pot fi deţinute de indivizi,
ca persoane particulare (este cazul proprietăţii private) sau de
către stat (este cazul proprietăţii de stat). Controlul proprietăţii
de stat aparţine celor aflaţi în fruntea organismelor statului.
Situaţia în care nimeni nu deţine drepturile exclusive
desemnează cazul proprietăţii comune sau al accesului liber.
Acesta poate fi consecinţa costurilor de excludere
prohibitive pentru stabilirea şi aplicarea de drepturi
exclusive sau a cutumelor şi normelor sociale care
„guvernează” utilizarea anumitor resurse.

61
 Economiştii, dar şi juriştii, realizează o distincţie
netă între proprietatea de stat şi proprietatea publică,
distincţie consfinţită chiar în textele constituţiilor.
Este cazul aşa-numitei proprietăţi de stat de domeniul
privat, în comparaţie cu proprietatea de stat de
domeniul public. În realitate, conceptul de proprietate
publică, care ar însemna proprietatea tuturor, este
Proprietate foarte ambiguu. Cetăţenii nu au dreptul să-şi vândă
părţile lor de proprietate publică, deoarece nu au
publică
capacitatea de a decide în legătură cu această
= proprietate şi nici titluri asupra acestora. În realitate,
proprietatea publică este proprietatea statului, o dată ce
proprietate oficialii guvernamentali sunt cei care pot stabili o
de stat destinaţie sau alta pentru bunurile în cauză. De
exemplu, în România, resursele forestiere se află sub
controlul statului, nu al „publicului”, potrivit
inscripţiilor „Această pădure este în proprietatea
statului”. De altfel, în anumite condiţii politice, cum
ar fi dictatura, proprietatea statului se apropie de
sistemul proprietăţii private, prin faptul că economia
este condusă precum o enormă corporaţie.

Transferabilitatea corespunde principiului schimbului

productiv, baza întregii teorii economice a relaţiilor de piaţă.
Manifestarea drepturilor de proprietate stimulează realizarea
performanţelor economice depline atunci când proprietatea
este transferabilă, deci liberă să se dezvolte.
Procesul de schimb voluntar realizează realocarea
resurselor (a proprietăţii) atâta vreme cât toţi indivizii
anticipează că vor beneficia, prin schimb, de o poziţie mai
bună; valoarea proprietăţii poate creşte atunci când aceasta este
supusă schimbului.

62
 Proprietatea privată şi piaţa nu sunt instituţii separate.
Realocarea permanentă a drepturilor de proprietate,
în cadrul schimbului voluntar, către cele mai valoroase
utilizări, este un proces care favorizează interesele tuturor
membrilor societăţii: este preferabil ca drepturile de
proprietate asupra resurselor productive să se orienteze, în
mod legitim, asupra celor care au capacitatea şi/sau motivaţia
de a asigura utilizarea cât mai benefică a acestora.
Dreptul de proprietate se detaşează, astfel, ca instituţie
economică. Aceasta desemnează, în funcţie de natura
proprietăţii, diferite aranjamente privind alocarea resurselor
în societate. În cadrul acestora, ordinea proprietăţii private
reprezintă aranjamentul instituţional de alocare a resurselor
pe baza calculului economic.
Piaţa este un sistem de schimb al drepturilor de
proprietate privată; dimensiunea economică a termenilor
schimbului o reprezintă preţurile, a căror existenţă face
posibil calculul economic.

*
Constrângerea liberului acces şi apariţia drepturilor
exclusive (de proprietate) sunt consecinţele a patru categorii
de factori corelaţi în diferite grade: (1) excluderea prin
violenţă sau ameninţare cu violenţa; (2) sisteme de valori
sau ideologii care afectează stimulentele individuale şi
diminuează costurile excluderii; (3) datini şi legi cutumiare,

63
precum regulile informale ale ordinii sociale din „stateless
societies”; (4) regulile formale impuse de stat şi agenţiile
guvernamentale, incluzând aici constituţia, legislaţia, actele
administrative.
Formarea drepturilor de proprietate reprezintă un
proces istoric care poate fi analizat prin intermediul
conceptelor şi raţionamentelor teoriei economice.
Teoria pozitivă a drepturilor de proprietate se bazează
pe înţelegerea faptului că fenomenul de creaţie juridică a
proprietăţii este inseparabil de analiza economică.
La sfârşitul anilor 1960, unii economişti, dintre care
cel mai cunoscut este Harold Demsetz, au încercat să
remedieze deficienţele analitice care decurgeau din
inexistenţa unei teorii economice a drepturilor de
proprietate.
Acest demers a utilizat instrumentarul teoriei
economice neoclasice în vederea examinării originilor
dreptului de proprietate. Teza este aceea că drepturile exclusive
se dezvoltă pentru internalizarea externalităţilor, atunci când
câştigurile internalizării devin mai mari decât costul internalizării….
Astfel au fost puse bazele economice ale teoriei (naive)
a drepturilor de proprietate, care căuta să explice dezvoltarea
drepturilor exclusive (de proprietate) prin ignorarea
implicaţiilor diferitelor instituţii sociale şi ale structurării
puterii politice în societate. În această abordare, formarea
drepturilor (exclusive) de proprietate este explicată în

64
termenii costurilor şi veniturilor (beneficiilor) activităţii de
excludere în care indivizii decid sau nu să se angajeze.
Teoria a fost utilizată pentru a explica apariţia
proprietăţii private asupra pământurilor pentru
vânătorii indieni din estul Canadei unde, la
începutul secolului al XVIII-lea, s-au dezvoltat
drepturi exclusive prin delimitarea teritoriilor de
vânătoare a castorilor. Iniţial, atunci când indienii
vânau castori pentru asigurarea propriului
consum, drepturile exclusive erau inexistente.
Dezvoltarea schimbului comercial de blănuri a
generat intensificarea activităţii de vânătoare, iar
interesul de creştere a avuţiei presupunea eforturi
de protejare a vânatului până la un nivel ce
maximizează valoarea prezentă a acestuia. Teoria
sugerează că, caeteris paribus, apariţia unor drepturi
exclusive va diminua pericolul reducerii populaţiei
de castori, care va putea chiar să crească.

Această abordare economică a drepturilor de

proprietate se bazează pe recunoaşterea faptului că, atâta
vreme cât valoarea anticipată a unor resurse depăşeşte
valoarea lor curentă, proprietarii acestora vor câştiga dacă
păstrează resursele respective pentru viitori utilizatori.
Funcţia protectivă şi de conservare a proprietăţii private poate
fi evidenţiată prin cercetarea structurilor alternative de
drepturi de proprietate aplicate în cazul animalelor. Absenţa
proprietăţii private a condus la exploatarea excesivă a unor
animale precum bizonul, balena şi castorul. O dovadă
elocventă a importanţei proprietăţii private este oferită de
problema protecţiei elefanţilor în Africa.

65
 Evoluţia drepturilor
exclusive pentru pămân- Cmg Costul
Vmg marginal
turi, apă şi vite în marile al excluderii
câmpii ale Americii de
Vest, în cea de-a doua
jumătate a secolului al
XIX-lea, poate fi expli- Venitul
cată pe baza eficienţei marginal
activităţii de excludere. al excluderii
Graficul evidenţiază
activităţile de definire şi
aplicare a drepturilor de
proprietate, cum ar fi îm- Cantitatea de echilibru
prejmuirea terenurilor, a activităţii de excludere
spre exemplu. Scăderea
preţurilor inputurilor activităţii de excludere sau schimbarea
tehnicilor necesare (spre exemplu, introducerea sârmei ghimpate în
1874) atrage reducerea costului marginal şi stimulează activitatea de
excludere. Curba venitului marginal, care exprimă cererea de
excludere, creşte o dată cu sporirea valorii activelor supuse
excluderii şi a probabilităţii violării proprietăţii. Spre exemplu, în cel
de-al doilea caz, câinii de pază, alarmele şi sistemele de protecţie
vor aduce avantaje mai mari decât în perioada anterioară.

Din punct de vedere conceptual, acest model pare să

funcţioneze rezonabil în situaţiile în care procesele politice
sunt relativ neimportante, aşa cum a fost cazul colonizării
Americii de Vest, datorită concentrării autorităţii politice în
partea de est a continentului.
Este luată în considerare ipoteza că statul va proteja
acea structură a drepturilor de proprietate care va permite
tuturor indivizilor maximizarea avuţiei.

66
 Cunoaşterea istoriei economice şi a mecanismelor
instituţionale ale sistemelor economice moderne relevă însă
deficienţele modelului tradiţional prin care este analizată
formarea drepturilor de proprietate. Atenuarea acestor
deficienţe necesită luarea în considerare a implicaţiilor
proceselor politice, ale lobby-ului grupurilor de interese şi
comportamentului rent-seeking, ale legislaţiei şi acţiunilor
guvernamentale.
În prezent, teoria economică şi filozofia politică au
devenit capabile să justifice existenţa oricărei guvernări
politice prin manifestarea intereselor proprii ale celor ce
guvernează. Comportamentele guvernamentale corespund tendinţei
fireşti de utilizare a monopolului teritorial al coerciţiei pentru
satisfacerea predilectă a intereselor deţinătorilor puterii politice.
Structurarea puterii politice se manifestă prin
aranjamente specifice privitoare la acordarea drepturilor de
proprietate. Modul în care instituţiile „lucrează“ în viaţa
reală reflectă, adesea în mod decisiv, anumite aranjamente în
ceea ce priveşte structurarea puterii politice în societate.
Crearea şi modificarea instituţiilor externe (de
exemplu legislaţia) prin intermediul proceselor politice are
loc sub influenţa grupurilor organizate de interese speciale.
Sub presiunea acestora, deţinătorii puterii politice vor
adopta reguli şi politici care protejează interesele acestor
grupuri organizate, în general pe seama celorlalţi.
Astfel are loc modificarea arbitrară (redistribuirea) a
drepturilor de proprietate în societate, în funcţie de

67
activitatea de lobby politic şi de comportamentul rent-seeking
(de dobândire de privilegii) şi nu pe baza schimburilor
voluntare private, în cadrul pieţei.

*
Logica organizării economice constă în evidenţierea
rolului costurilor şi beneficiilor antrenate de coordonarea
interacţiunilor umane.
În societatea contemporană, schimburile economice
între indivizi, cooperarea socială necesită un volum însem-
nat de cunoştinţe şi presupun costuri considerabile; acestea
sunt costurile funcţionării sistemului economic.
Aranjamentele instituţionale, precum ordinea
proprietăţii private, piaţa, legea şi alte instituţii sociale,
guvernământul, nu pot funcţiona fără anumite costuri. Nu
toate aceste costuri sunt măsurabile, însă identificarea
naturii lor contribuie la înţelegerea modului de organizare a
activităţii economice şi, deci, la explicarea adecvată a
performanţelor acesteia.
Deţinerea proprietăţii în mod pasiv, fără ca titularii
să-şi utilizeze drepturile de proprietate în tranzacţii,
antrenează costuri de excludere. Utilizarea activă a drepturilor
de proprietate, prin tranzacţionarea acestora pe piaţă sau
prin combinarea lor cu drepturile de proprietate ale altora,
în cadrul unei organizaţii, antrenează costuri de coordonare.

68
 O parte importantă a resurselor antrenate în
funcţionarea unei firme este reprezentată de
costurile de control şi coordonare în cazul (a)
angajaţilor firmei şi (b) partenerilor cu care
firma interacţionează pe piaţă. De asemenea,
o parte considerabilă a costurilor totale ale
afacerii este determinată de planificarea şi
administrarea organizării interne, de activi-
tăţile de negociere şi contractare, de înde-
plinirea şi respectarea cerinţelor legale etc. La
nivelul întregii economii, numeroase resurse
sunt alocate pentru asemenea activităţi, care
nu privesc producţia propriu-zisă. Aceste
resurse sunt însă destinate să susţină activi-
tatea productivă şi înlesnesc cooperarea socia-
lă şi coordonarea în cadrul procesului pieţei.

Când are loc combinarea drepturilor de proprietate

cu cele ale altor proprietari, în cadrul unei organizaţii cum ar
fi firma, apar costuri de organizare. Acestea includ costurile cu
crearea structurii organizaţionale, cu planificarea ierarhică,
cu negocierea şi monitorizarea îndeplinirii sarcinilor în
organizaţie.
Când utilizarea drepturilor de proprietate are loc pe
piaţă, în cadrul căreia indivizi sau organizaţii independente
desfăşoară schimburi (voluntare, contractuale), putem vorbi
de costuri de tranzacţie sau costurile utilizării sistemului de preţuri.
Acestea apar în cazul unui transfer de proprietate în care
persoanele în cauză încearcă să-şi impună drepturile
exclusive. Este vorba, în principal, de costurile cu activitatea

69
de informare, cu negocierea, întocmirea, monitorizarea şi
aplicarea termenilor contractuali.

Costurile de informare şi costurile de

tranzacţie nu sunt mereu identice. De
exemplu, Robinson Crusoe, pe insula lui,
va suporta costuri de informare pentru
producţia sa locală, însă, în absenţa
efectuării de schimburi, nu va „plăti”
costuri de tranzacţie.

Aranjamentele instituţionale care definesc societăţile

contemporane cuprind, într-o măsură însemnată, instituţii
externe create de organismele politice guvernamentale.
Funcţionarea structurilor guvernamentale necesită costuri de
agenţie politică. Acestea constau în totalitatea bunurilor la care
trebuie să se renunţe în schimbul întreţinerii aparatului
politic şi guvernamental. Este vorba, aşadar, de scăderea
producţiei sectorului privat ca rezultat al impozitării avuţiei
private şi, pe de altă parte, de resursele angrenate în
activităţile politice ale aparatului de stat.
Exercitarea puterii politice se concretizează în
numeroase acte legislative, reglementări administrative şi
decizii de politică economică, a căror respectare de către
agenţii privaţi impune costuri suplimentare; de exemplu,
este vorba de timpul şi eforturile alocate respectării
legislaţiei fiscale, întocmirii documentaţiei oficiale de natură
contabilă şi financiară etc. Aceste costuri suplimentează, de
multe ori prohibitiv - din cauza excesului birocratic -
costurile de tranzacţie, de organizare şi de excludere.

70
 Costuri ale deţinerii şi utilizării proprietăţii

Costuri ale deţinerii şi Instituţiile

utilizării proprietăţii influenţează
costurile
deţinerii şi
costuri de excludere utilizării
proprietăţii
Guvernul
costuri de coordonare
impunerea
instituţiilor
prin piaţă în organizaţie
externe
costuri de
costuri de tranzacţie costuri de organizare agenţie politică

Organizarea economică poate fi explicată, pe de o

parte, prin mecanismele ierarhice ale organizaţiilor econo-
mice, cum ar fi firma, de exemplu şi, pe de altă parte, prin
mecanismele descentralizate ale pieţei.

Abordarea costurilor de coordonare, în special a

costurilor de tranzacţie, este considerată un prim pas
esenţial în construirea unei logici a organizării economice.
În viziunea lui Ronald Coase, firma şi piaţa reprezintă două
aranjamente alternative de organizare a aceloraşi tranzacţii.

71
CONCEPTE CHEIE

drept de proprietate
proprietate privată
raritate
exclusivitate
transferabilitate
piaţă
tragedia bunurilor comune
proprietate comună
proprietate de stat
proprietate publică
grupuri de interese
rent-seeking
costuri de excludere
costuri de coordonare
organizare economică
costuri de organizare
costuri de tranzacţie
costuri de agenţie politică

72
 TEMA II

SISTEME INSTITUŢIONALE ŞI ORDINE

SOCIALĂ

► Instituţii, cooperare socială şi coordonare

► Ordinea socială: spontană şi planificată

► „Libertate” şi „putere” în analiza

instituţională: „domnia legii”

Omul [...] îşi imaginează că poate să îi aranjeze pe

membrii societăţii la fel de uşor cum aranjează piesele
pe o tablă de şah. El nu ia în considerare că piesele
de pe tabla de şah nu au un alt principiu de mişcare
decât cel pe care îl imprimă mâna; dar, pe marea ta-
blă de şah a societăţii, fiecare piesă are un principiu
propriu de mişcare, cu totul diferit decât cel pe care
legislatorul îl poate alege să îl imprime asupra sa....
Adam Smith,
The Theory of Moral Sentiments
Iubirea de libertate e iubire de aproape;
iubirea de putere e iubire de sine.
William Hazlitt
 A. RAŢIONAMENTE DE BAZĂ, DEFINIŢII,
CONCEPTE CHEIE

*
Funcţia esenţială a instituţiilor este de a conferi pre-
dictibilitate procesului complex al interacţiunilor umane.
Instituţiile reduc incertitudinea prin furnizarea unei structuri stabile
vieţii de zi cu zi. Regulile sociale creează încredere şi limitează
oportunismul. Instituţiile îndeplinesc un rol de ghid în
interacţiunea umană, fapt ce facilitează cooperarea socială,
coordonarea planurilor indivizilor şi ameliorarea limitelor
cognitive ale indivizilor.
Avantajele instituţiilor nu privesc instituţii izolate, ci
întregul aranjament instituţional – sistemul de reguli – care
ordonează acţiunile umane. Este vorba de acea configuraţie
de instituţii (reguli de comportament, norme, legi, drepturi,
cutume etc.) care structurează relaţiile interpersonale.
Formarea şi dezvoltarea instituţiilor sociale reprezintă
trăsătura primară a civilizaţiei umane şi sursa consolidării
(funcţionale şi instrumentale) a societăţii, a procesului de
cooperare socială. În absenţa instituţiilor, societatea nu poate
exista; similar, existenţa şi dezvoltarea societăţii atrage inevitabil
existenţa şi evoluţia instituţiilor.
Analiza instituţiilor nu poate fi realizată independent
de abordarea problemei cooperării sociale şi a societăţii.

32
 produsul interacţiunii umane
SOCIETATEA (al relaţiilor interpersonale)
conştiente şi intenţionate
Aceasta nu înseamnă, însă, că indivizii au încheiat
contracte în virtutea cărora au fondat societatea umană.
Nu orice relaţie interumană este o relaţie socială. De foarte
multe ori, interacţiunile umane au o natură anti-socială,
atunci când se bazează pe conflict, coerciţie şi violenţă.
Numai relaţiile interpersonale paşnice, voluntare,
adică schimburile interpersonale, pot fi considerate drept
surse fondatoare ale societăţii.

Nimeni nu poate exemplifica felul în care

societatea „trăieşte” altfel decât prin acţiunile
persoanelor individuale. Ludwig von Mises
arată că „a vorbi despre existenţa independentă,
viaţa, sufletul şi acţiunile autonome ale unei
societăţi, este o metaforă care poate duce cu
uşurinţă la erori grave“ (Human Action). De
asemenea, este irelevantă întrebarea dacă ţelul
ultim îl constituie societatea sau individul,
individ ale cărui interese trebuie subordonate în
beneficiul „intereselor societăţii”. Categoria de
scop (interes, obiectiv) nu dobândeşte sens decât
atunci când este aplicată acţiunii, iar acţiunea
umană este eminamente individuală.

Societatea nu reprezintă nimic altceva decât marele

mijloc prin care oamenii îşi urmăresc şi desăvârşesc sco-

33
purile lor. De fapt, „societatea“ desemnează un alt nume
pentru fenomenul de cooperare socială, adică ansamblul
relaţiilor interpersonale de schimb.

Care este sursa ultimă Faptul fundamental care a dat

a cooperării sociale, a naştere cooperării sociale,
instituţiilor esenţiale instituţiilor şi societăţii este
pentru formarea şi acţiunea umană desfăşurată în
evoluţia societăţii? condiţiile diviziunii muncii.

Acţiunea umană desfăşurată în condiţiile diviziunii muncii

este mai productivă, iar raţiunea umană este capabilă să recunoască
acest adevăr.
Într-o lume ipotetică în care diviziunea muncii nu
poate amplifica productivitatea, nu poate exista cooperare
socială, deci nici instituţii sau societate.
Cooperarea socială funcţionează tocmai datorită exis-
tenţei unor reguli elementare de conduită. În cadrul acestui
proces, instituţiile existente sunt consolidate, ori înlocuite
treptat, şi noi instituţii iau naştere în vederea rezolvării
problemei cooperării sociale pe un plan superior, adică
pentru coordonarea acţiunilor indivizilor (în societate).
Dezvoltarea sistemului instituţional ca urmare şi în
spiritul diviziunii muncii are menirea nu de a constrânge
cooperarea socială, ci de a facilita succesul şi coordonarea
acţiunilor umane integrate la un nivel superior. Este
elocvent exemplul instituţiei legii sau cel al regulilor de
trafic.

34
 Oamenii se raportează, în general, la regulile de
drept, la lege tocmai pentru că în acest fel
libertatea este extinsă, nu restrânsă ori abolită. În
acelaşi fel precum instituţia legii, regulile de trafic
nu au luat naştere pentru a reduce sau încetini
traficul, ci pentru a-l favoriza prin crearea încre-
derii necesare participanţilor la trafic, pentru a
spori siguranţa călătorilor, pentru a reduce la
minim potenţialele conflicte şi accidente.

O dată ce au luat naştere, unele instituţii vor continua

să funcţioneze independent de eficienţa aranjamentelor
alternative. Regulile de trafic constituie un exemplu de
instituţie care trebuie să fie urmată pur şi simplu deoarece ea a
fost deja stabilită, adică în virtutea faptului că este deja
acceptată.
Nu se poate argumenta dacă circulaţia pe partea
dreaptă a drumului, în sensul de mers, este o regulă de trafic
superioară în comparaţie cu deplasarea pe partea stângă, aşa
cum se întâmplă în Anglia: în cazul stabilirii regulilor de
trafic nu există posibilitatea utilizării de judecăţi similare
celor cu privire la drepturi de natură privată.
Formarea şi evoluţia anumitor instituţii reprezintă un
proces intertemporal recurent în opţiunile anterioare ale
oamenilor – teoria dependenţei de trecut („path-dependence”).
Perpetuarea unei instituţii decurge mai degrabă din
obişnuinţa celor care acţionează în cadrul ei, schimbarea
acesteia devenind dificilă, datorită efectelor de reţea apărute
prin utilizarea succesivă a acestei reguli de tot mai multe
persoane.

35
 *
Conceptul de „ordine socială“ este utilizat pentru
studierea fenomenelor complexe structurate într-un sistem
social.
Ordinea desemnează starea de lucruri în care o multitudine
de elemente de natură diferită se află în anumite raporturi unele cu
celelalte, fapt ce asigură coerenţă şi stabilitate întregului sistem.
Problema constă în aprecierea relaţiei specifice care
operează între diversele sisteme de reguli, aranjamente
instituţionale în cadrul cărora oamenii acţionează şi ordinea
rezultată în planul acţiunilor.
Esenţa problemei este reprezentată de răspunsul la
întrebarea: cum pot fi coordonate acţiunile a milioane de subiecţi
economici astfel încât procesul economic, înalt specializat şi cu o
diviziune a muncii care se desfăşoară instituţional separat în spaţiu şi
timp, să aibă loc nu numai fără piedici, ci şi eficient, pe cât posibil?.
Investigarea rolului instituţiilor în generarea ordinii
sociale necesită utilizarea delimitărilor făcute între instituţii.
Instituţiile fie au evoluat (cele interne, organice, nepro-
iectate), fie au fost construite (cele externe, pragmatice,
proiectate).
Aceleaşi delimitări operează şi în cazul ordinii sociale
(în planul acţiunilor) şi în cel al ordinii regulilor (când instituţii

36
formează un aranjament caracterizat prin consistenţă şi coerenţă
internă).

Ordinea acţiunilor umane

este obţinută în două moduri :

● direct, de către o ● indirect, în mod

autoritate externă, care
planifică şi implementează
diferite instrucţiuni şi
directive, în vederea
atingerii unui anumit scop,
nu neapărat comun
ordinea planificată, ierarhică
descentralizat, spontan, pe
măsură ce indivizii
acţionează în concordanţă
cu un anumit sistem de
reguli, în vederea
satisfacerii scopurilor lor
ordinea spontană, neplanificată

Societatea, piaţa constituie exemple tipice ale ordinii

spontane – adică materializarea descentralizată, între egali, a
acţiunilor indivizilor şi organizaţiilor. Deoarece acţiunile
acestora se desfăşoară, în general, în cadrul unui anumit
sistem instituţional, planurile şi acţiunile lor sunt coordonate
(ordonate). Este vorba de o formă descentralizată, orizontală, de
cooperare socială.
Familia, firma, organizaţiile politice şi academice,
echipele sportive constituie exemple de ordine planificată –
adică ordonarea acţiunilor membrilor acestor organizaţii
conform unui plan şi în virtutea unui anumit scop (mai mult
sau mai puţin comun). Este vorba, în cazul exemplelor de
mai sus, de o formă centralizată, ierarhică, de cooperare socială.

37
 Ordinea acţiunilor şi ordinea regulilor

Ordinea acţiunilor Instituţii

externe,

Ordinea regulilor
pragmatice,
proiectate
plan şi directive, descentralizat,
„mâna vizibilă” „mâna invizibilă”

Instituţii
Ordinea Ordinea interne,
planificată spontană organice,
● voluntară ● eminamente neproiectate
● coercitivă voluntară

Ordinea planificată înseamnă coordonare prin directive

specifice sau prescripţii (aşa cum stau lucrurile în cazul unei
orchestre care urmează instrucţiunile compozitorului şi ale
dirijorului). Ordinea planificată nu reprezintă însă în întregime o
formă de cooperare socială. Numai componenta voluntară a
„mâinii vizibile” desemnează cooperarea socială.
Ordinea planificată poate fi şi coercitivă: a se vedea,
în istorie, numeroasele exemple de organizare socială
planificată, în baza a diferite instituţii coercitive, cum ar fi
sclavia, feudalismul, socialismul marxist, în general
regimurile totalitare.
Datorită limitelor cognitive ale naturii umane obţinerea
ordinii planificate devine dificilă, chiar imposibilă în cazul
unui sistem social complex şi deschis (aşa cum este

38
societatea). În cadrul societăţii, coordonarea poartă marca
deciziilor autonome ale indivizilor, pe calea înţelegerii libere
şi nu prin instanţe superioare.
În plan economic, echivalentul ordinii spontane a
societăţii este piaţa – economia de piaţă – adică un sistem al
cooperării sociale bazat pe schimb.
În circumstanţe complexe, cum ar fi cele ale pieţei,
coordonarea planificată a acţiunilor a milioane de cumpă-
rători şi vânzători eşuează inevitabil.
Înţelegerea imposibilităţii înlocuirii ordinii spontane a
societăţii printr-o organizaţie (ordine planificată) se bazează, în
general, pe două categorii de argumente.

Importanţa instituţiilor este apreciată prin

intermediul unei „diviziuni a cunoaşterii”
care, potrivit lui Friedrich von Hayek, este
chiar similară şi cel puţin la fel de
Argumentul importantă ca diviziunea muncii. Această
cunoaşterii diviziune a cunoaşterii evidenţiază cum
interacţiunile spontane ale oamenilor,
Friedrich fiecare posedând doar fragmente de
cunoaştere, determină un rezultat care ar
von Hayek putea fi produs de o îndrumare intenţionată
doar dacă o minte umană ar poseda cunoştinţele
argument „slab” combinate ale tuturor acestor indivizi. Cum
capacitatea cognitivă a minţii umane este
insuficientă pentru a cuprinde toate detaliile
organizării unei societăţii umane complexe,
coordonarea ierarhică, planificată, va eşua în
mod necesar.

39
 Chiar dacă o inteligenţă umană ar putea
încorpora toate detaliile procesului de piaţă,
ordinea planificată este imposibilă datorită
absenţei acelui instrument indispensabil
pentru alocarea raţională a resurselor în
societate – calculul economic. O organizaţie
economică precum firma apare din
Argumentul
internalizarea unor activităţi într-o
calculului economic coordonare ierarhică : integrarea diferitelor
activităţi în ordinea ierarhică a organizaţiei
Ludwig se produce atât timp cât „coordonarea
von Mises ierarhică” este mai ieftină decât „coordonarea
descentralizată” în afara firmei, prin utilizarea
argument „tare” mecanismului preţurilor (Ronald Coase).
Societatea nu poate fi planificată, nu poate
exista şi funcţiona precum o organizaţie,
datorită dispariţiei mecanismului preţurilor.
În absenţa preţurilor, calculul economic –
prin intermediul căruia este „planificată”
raţional dimensiunea unei organizaţii –
devine imposibil.

Cele două tipuri de ordine socială sunt corelate cu

diferite sisteme de valori, modele comportamentale şi
atitudini mentale. Atunci când comunităţile fac obiectul
reformelor economice şi, deci, aranjamentele instituţionale
formale se schimbă, are loc trecerea treptată de la un sistem
de valori la altul. În cadrul acestui proces, vechile mentalităţi
continuă să persiste, cu diferite grade de intensitate. Din
acest motiv, transformarea sistemică a ordinii planificate, cum ar
fi, de exemplu, transformarea socialismului în ordinea
spontană a societăţii şi economiei de piaţă, nu reprezintă un
proces care să se deruleze fără dificultăţi sau convulsii.

40
 Ca subiecţi ai unei ordini sociale ierarhice, planificate,
membrii unei societăţi dobândesc valori, mentalităţi şi
norme sociale net diferite faţă de cele compatibile cu
ordinea socială a oamenilor liberi.
Pot fi identificate tipare comportamentale şi sisteme
de valori net diferite corespunzător celor două tipuri de
ordine socială. Acestea derivă din însăşi natura stimulentelor
şi constrângerilor încorporate în aranjamentele instituţionale
de bază ce susţin fiecare tip de ordine socială.

obedienţă, disciplină, respectarea ierarhiei

Ordinea
colectivism, opiniile personale fiind prestabilite
planificată,
primează egalitarismul, loialitatea ierarhică,
subminarea spiritului întreprinzător, planificare închisă
reticenţă faţă de noutate, centralism „sindromul
legile şi drepturile diferă de la un grup la altul gardian”

onestitate, spirit competitiv

Ordinea
individualism, opinia fiecăruia contează
spontană,
descentralizată primează libertatea, respectarea contractelor
deschisă stimularea spiritului întreprinzător, laissez-faire
„sindromul deschidere faţă de noutate, inventivitate
comercial” legile şi drepturile sunt aceleaşi pentru toţi

41
 Ideile şi ideologiile contează: acestea modelează con-
strucţiile mentale subiective pe care indivizii le folosesc pentru a
interpreta lumea din jurul lor şi pentru a adopta decizii.
Cultura dobândeşte astfel un rol semnificativ în dez-
voltarea economică. Calitatea diferitelor aranjamente cultu-
rale poate fi apreciată prin gradul în care acestea îi ajută pe
oameni în desăvârşirea scopurilor şi valorilor lor funda-
mentale, cum ar fi libertatea, pacea şi prosperitatea.

*
Cum poate fi structurată societatea astfel încât
ordinea instituţională să fie etică, dreaptă, şi în ce măsură
acest aranjament instituţional susţine crearea de avuţie şi
bunăstare materială?
Un asemenea exerciţiu analitic presupune, în mod
necesar, adoptarea unor criterii obiective de diferenţiere a
modurilor de organizare şi structurare a societăţilor umane.
De aceea, diferitele societăţi umane sunt evaluate, în mod
primordial, din punct de vedere etic. Acest criteriu priveşte
gradul în care aranjamentele instituţionale susţin mani-
festarea libertăţii, respectiv gradul de instituţionalizare a
puterii, adică gradul de interferenţă (coercitivă) în sfera
libertăţii.
De cele mai multe ori, utilizarea conceptului de
„libertate” capătă exclusiv sensul unui principiu moral.
Aceasta ar diminua relevanţa libertăţii în calitate de catego-

42
rie economică fundamentală. Însă, derivate din principiul
libertăţii, legăturile dintre morală, drept şi teoria economică constituie
mijloacele indispensabile înţelegerii evoluţiei societăţii umane.
Includerea libertăţii în teoria economică se realizează
prin intermediul categoriei economice de „proprietate”.
Libertatea constituie prelungirea proprietăţii şi derivă în mod necesar
din aceasta.
În cadrul societăţii, libertatea individuală absolută gen
Robinson Crusoe devine circumscrisă de libertăţile celor-
lalţi, adică de dreptul legitim al fiecăruia asupra proprietăţilor
sale. În măsura în care individul nu face nimic care să
limiteze (încalce) libertatea (drepturile de proprietate ale)
altora, nimeni nu este justificat să intervină asupra propri-
etăţii şi acţiunilor acestuia.

Libertatea este adesea structurată în libertate

civilă, libertate politică, libertate economică etc.
Aceasta nu înseamnă că relevanţa „libertăţii” în
teoria economică este doar una parţială, prin
aceea că „proprietatea” (ca izvor al libertăţii) este
socotită o categorie economică şi nu una civilă,
politică etc. Drepturile omului sunt drepturi de
proprietate, altfel devin vagi şi contradictorii atunci când
nu sunt fondate pe criteriul drepturilor de proprietate. De
exemplu, nu există un drept particular la „liberă
exprimare”, ci un drept natural, inalienabil, de
proprietate asupra corpului şi propriilor corzi
vocale, care este exercitat în condiţii specifice: nu
poţi utiliza abuziv (încălca) proprietatea locativă a
cuiva, pentru a-ţi exprima părerile, prin simpla
invocare a „dreptului la liberă exprimare”.

43
 Libertatea este respectarea proprietăţii; agresiunea este
încălcarea proprietăţii. Această distincţie stă la baza regulilor
de drept. Teoria libertăţii (a proprietăţii) dezvăluie, cu nece-
sitate şi sistematic, care trebuie să fie conţinutul concret al
legii şi al legislaţiei, ca reguli ale dreptului pozitiv. În
consecinţă, libertatea înseamnă domnia Dreptului (a Legii),
adică domnia regulilor drepturilor de proprietate.

● se bazează pe recunoaşterea capacităţii

raţiunii umane de a descoperi şi înţelege legile
naturii şi normele ordinii naturale
legea naturală - ansamblul regulilor pe care
omul le poate descoperi prin intermediul
raţiunii – este fundamentarea raţională a eticii
Teoria naturală
a proprietăţii John Locke are meritul transformării
dreptului natural clasic într-o teorie fondată pe
principiul individualismului metodologic
(legea naturală) „self-ownership” – „fiecare individ este propriul
său stăpân”: fiecare persoană are dreptul natural
de posesie asupra propriului corp şi dreptul de a
da acestuia întrebuinţările pe care le consideră a
fi cele mai potrivite scopurilor sale
„homesteading” – aproprierea originară, prin
muncă, a resurselor care nu sunt încă în
proprietatea cuiva, deci nici revendicate

În cadrul ordinii proprietăţii private, puterea desemnează

controlul neîngrădit al tuturor persoanelor asupra pro-
prietăţilor lor, ceea ce înseamnă libertatea din regulile
Dreptului de proprietate. Orice alt aranjament instituţional

44
este rezultatul încălcării drepturilor de proprietate prin
instituţionalizarea puterii (coerciţiei) în societate.
Puterea este atributul definitoriu al guvernării
(politice) şi nu priveşte manifestarea relaţiilor de piaţă. Aces-
tea din urmă se bazează pe acorduri contractuale, deci pe
voluntariat. Fenomenul puterii priveşte sistemul politic
(statul), nu sistemul economic (piaţa).
„Domnia legii” (rule of law) desemnează acel aranjament
instituţional menit să protejeze libertatea şi ordinea proprietăţii
private – în calitate de criteriu necesar şi posibil al afirmării
unei ordini sociale non-conflictuale.
Concepţia de bază a „domniei legii” constă în aceea
că puterea politică poate fi exercitată numai în cadrul Legii –
instituţia fundamentală care asigură protejarea libertăţii indi-
vizilor de intervenţiile arbitrare ale autorităţii politice.

Legea nu este acelaşi lucru cu legislaţia. Legea are

caracter normativ, iar legislaţia are caracter pozitiv.
Legea desemnează regulile de drept, acele reguli
ale dreptăţii circumscrise de respectarea dreptu-
rilor de proprietate în societate.
Legislaţia desemnează diferite reguli de organizare
a procesului de guvernare politică. În general,
acestea nu derivă din principiile fundamentale ale
dreptăţii, ci din deciziile majorităţii. În acest sens,
se poate ca decizia unui autocrat dirijist să fie „lege”, în
timp ce decizia unei majorităţi democratice, „legislaţia”, să
fie în întregime arbitrară.

45
 Hayek demonstrează cum proliferarea legislaţiei
perverteşte „domnia legii”, prin subminarea
dreptului privat de către dreptul public, ca
reflectare a modalităţilor posibile de organizare a
sistemului de guvernământ.
De exemplu, formalismul legal din Germania
nazistă (cu privire la drepturile cetăţenilor evrei) şi
din perioada stalinistă (cu privire la dizidenţii
regimului lui Stalin) constituie, de fapt, violarea
drepturilor naturale şi, deci, a domniei Legii.

Domnia legii priveşte anumite principii:

fiecare individ trebuie să fie protejat împotriva
utilizării ofensive a forţei de către ceilalţi membri ai
societăţii, ceea ce ar încălca etica şi ar submina ordinea
socială.
Pentru aceasta, legea trebuie să fie generală şi
nediscriminatorie. Acest criteriu al universalităţii este încălcat
atunci când anumite persoane sau organizaţii sunt, de facto,
mai presus de lege. De exemplu, imunitatea legală a
oamenilor politici – pour raisons d’état – poate submina
domnia legii. Acelaşi lucru este adevărat şi atunci când
oficialii guvernamentali îşi bazează deciziile pe un alt sistem
de reguli (dreptul public) decât cel în care acţionează
persoanele particulare (dreptul privat).
funcţionarea legii necesită diferite sancţiuni care
trebuie să fie administrate de organisme juridice şi tribunale
imparţiale, independente. În acest sens, domnia legii nece-
sită anumite reguli procedurale.

46
CONCEPTE CHEIE

societate
cooperare socială
coordonare
dependenţă de trecut
ordine socială
ordinea regulilor
ordine planificată
ordine spontană
piaţă
cultură
libertate
putere
drept
lege naturală
ordinea proprietăţii private
etică
domnia legii
legislaţie

47
 TEMA I

INSTITUŢIILE ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ

► Economia instituţională. Ce sunt instituţiile?

► Ipoteze metodologice:
individualism şi subiectivism

► Clasificarea şi proprietăţile instituţiilor

► Instituţii şi organizaţii

In building up a scientific picture of the economic world,

definitions play an important part.
Walter Eucken,
The Foundations of Economics

Libertatea omului [...] este întemeiată pe posesia raţiu-

nii, care este capabilă să-l îndrume privitor la acea lege
după care urmează să se conducă şi să-i arate până
unde poate să acţioneze conform voinţei sale.
John Locke,
Al doilea tratat despre cârmuire
 A. RAŢIONAMENTE DE BAZĂ, DEFINIŢII,
CONCEPTE CHEIE

*
Economia instituţională (Institutional Economics) este un
domeniu de analiză economică oarecum distinct. Atât din
punct de vedere ştiinţific, cât şi didactic, economia institu-
ţională semnifică, pe de o parte, o abordare de teorie economică
a instituţiilor şi, pe de altă parte, integrarea instituţiilor şi a
aranjamentelor instituţionale în teoria economică, în particular în
teoria dezvoltării economice.
Integrarea instituţiilor în teoria economică decurge
din recunoaşterea faptului că instituţiile reprezintă un puter-
nic factor explicativ al decalajelor de performanţă econo-
mică dintre ţări. Această potenţă explicativă este cea care
justifică dimensiunea economică reală a instituţiilor.

economie – ştiinţa ce studiază acţiunea

Economia umană privind alocarea mijloacelor
Instituţională rare cu întrebuinţări alternative
este o abordare instituţii şi despre semnificaţia lor în
integrată despre: legătură cu modul în care oamenii îşi
îndeplinesc scopurile

10
 Ca disciplină de studiu, economia instituţională cuprinde,
pr de o parte, analiza modului în care instituţiile iau naştere
şi evoluează – ca rezultat al alegerilor pe care oamenii le fac
în faţa schimbării circumstanţelor, fie ele economice sau
politice. Pe de altă parte, este vorba despre analiza impac-
tului diferitelor seturi de reguli (sisteme de instituţii sau
aranjamente instituţionale) asupra performanţei economice.
Noţiunea de instituţie socială se referă la o regularitate în
comportamentul social, adică un comportament specific în situaţii
recurente specifice. Instituţia socială este asociată unei reguli,
unei regularităţi în comportamentul uman, fie în sensul unei
constrângeri auto-impuse, fie impusă de o autoritate
externă.
Instituţiile reprezintă regulile jocului în societate, adică setul de
constrângeri şi stimulente care modelează interacţiunile umane.
Diferitele constrângeri şi stimulente sunt adoptate şi
consolidate în măsura în care acţiunea umană recurentă
desfăşurată în condiţiile acestora se soldează cu atingerea
scopului propus.
Economia instituţională modernă se întemeiază pe
postulatul potrivit căruia modificarea stimulentelor (a instituţiilor
şi aranjamentelor instituţionale) influenţează acţiunea umană într-o
manieră predictibilă, în condiţiile oricărei forme de organizare
socială.
Stimulentele afectează comportamentul uman în
toate aspectele vieţii noastre, de la cooperarea socială în
cadrul pieţei până la deciziile non-piaţă sau cele politice.

11
 De exemplu, teoria economică şi istoria au
dovedit că eşecul organizării socialiste îşi are
originea în implementarea unor stimulente
incompatibile cu natura umană şi, deci, contrare
progresului economic şi social. De asemenea,
funcţionarea sistemului economic socialist a
generat rezultate injuste, care i-au deteriorat
posibilitatea de prezervare. Aceste consecinţe
au fost anticipate o dată cu demonstraţia lui
Ludwig von Mises cu privire la imposibilitatea
calculului economic în economia socialistă şi cu
argumentul lui Friedrich von Hayek în problema
cunoaşterii – argumente însă ignorate de teoria
neoclasică. Treptat, în rândul economiştilor
apare înţelegerea faptului că performanţa economică
este dependentă de cadrul instituţional al unei economii.

Instituţiile reprezintă reguli făcute de om (nu limite fizice,

naturale) ce constrâng comportamentele arbitrare şi oportuniste care
pot fi adoptate în cadrul relaţiilor interpersonale. Această
modalitate de definire nu presupune, în mod necesar, că
toate instituţiile sunt însoţite de sancţiuni aferente încălcării
acestora. Uneori, însă, existenţa unor asemenea sancţiuni
sporeşte predictibilitatea comportamentului uman. Astfel, se
creează premisele necesare coordonării descentralizate a
acţiunilor individuale într-o ordine socială.
Instituţiile reprezintă stimulentele şi constrângerile în
cadrul cărora se manifestă relaţiile interpersonale, fie ele
politice, sociale sau economice. Constituirea şi funcţionarea
instituţiilor înseamnă trecerea de la anarhie la ordine prin
introducerea şi respectarea diferitelor sisteme de reguli şi

12
norme. Instituţiile devin, astfel, atât condiţie cât şi produs al
vieţii sociale (viaţa omului în societate).
Analizele de economie instituţională au drept
obiectiv completarea lacunelor analitice şi epistemologice
ale teoriei neoclasice convenţionale. Aceasta presupune
recunoaşterea rolului determinant al aranjamentelor institu-
ţionale în crearea şi menţinerea unei ordini sociale şi
economice juste şi, în acelaşi timp, cât mai prospere.

Teoria neoclasică ● ipoteza cognitivă a „cunoaşterii perfecte”

(„mainstream”) nu a
încorporat instituţiile, ● ipotezele comportamentale de tip
ca domeniu specific de „homo economicus”
analiză, în mod
explicit şi sistematic. ● ipoteza „raţionalităţii maximizatoare”
Importanţa
● validarea capacităţii economistului,
instituţiilor a fost ca analist şi observator, de a judeca
puternic subestimată, optimul economic (paretian)
în principal datorită
ipotezelor analitice ● conceptul clasic de echilibru econo-
restrictive, nerealiste, mic (general), care ignoră timpul,
din aproape întreaga incertitudinea şi activitatea
teorie neoclasică: antreprenorială

În realitate, economia, societatea, trebuie analizate ca

sistem complex evolutiv; noţiunea de echilibru ca stare durabilă
sau condiţie normativă dezirabilă nu constituie, în mod
necesar, un element caracteristic acestei abordări. Adaptarea
realistă a propoziţiilor din teoria ortodoxă dă naştere
ipotezelor metodologice de bază ale abordărilor de eco-

13
nomie instituţională: cunoaşterea imperfectă, „homo agens”,
individualismul, importanţa definitorie a regulilor (a stimu-
lentelor şi constrângerilor), subiectivismul acţiunilor umane,
timpul, incertitudinea, activitatea antreprenorială.

*
Evoluţia ştiinţelor sociale, a ştiinţei economice în
particular, a fost dintotdeauna condiţionată de dezbaterile
de natură epistemologică şi metodologică asupra sistemului
ştiinţelor.
Empirismul se întemeiază pe postulatul că nu poate
exista teorie în absenţa observaţiei: o propoziţie teoretică este
adevărată numai dacă se întemeiază pe observaţie. În această
viziune, menirea teoriei economice este de a consemna
regularităţile statistice, cantitative, ale comportamentului
uman, formulând astfel legi apte să producă „previziuni” şi
să fie „confirmate” prin noi probe statistice.
Potrivit empirismului, nu există nimic în realitate care
să poate fi cunoscut cu adevărat înaintea unor experienţe, în
baza cărora se confirmă sau se falsifică ipoteza iniţială.
Filozofia ştiinţei economice se întemeiază însă pe
recunoaşterea existenţei anumitor adevăruri (sintetice)
despre lume. Acestea pot fi cunoscute „a priori” (înaintea
observaţiei), adică fără confirmare. Crezul empirismului că
„doar experienţa poate duce la propoziţii sintetice” devine

14
contradictoriu prin faptul că această afirmaţie este una a
priori, deoarece adevărul ei nu poate fi stabilit prin
experienţă.
Apriorismul înseamnă construirea ştiinţei (economice)
pe axiome necesare şi evidente, pe adevăruri sintetice a priori,
stabilite prin introspecţie în însăşi natura şi esenţa acţiunii
umane. Implicaţiile logice ale unor asemenea axiome devin
adevărurile imuabile ale ştiinţei economice.
Axioma fundamentală este recunoaşterea existenţei
acţiunii umane: faptul că oamenii au scopuri, că utilizează
mijloace rare pentru atingerea acestora, faptul că acţiunea
umană se desfăşoară în timp, că oamenii au scări (ierarhii)
de valori, preferinţe de timp etc. Astfel de propoziţii
fundamentează, în mod formal şi aprioric, legi economice
universale, cum ar fi de exemplu legea utilităţii marginale
descrescânde.
Individualismul metodologic înseamnă analiza instituţiilor
şi normelor sociale în termenii acţiunilor umane individuale.
Viziunea individualistă asupra naturii umane este rădăcina
comună a tuturor elaborărilor teoretice privind omul şi
societatea. Individualismul metodologic se întemeiază pe
faptul că individul este unitatea de analiză fundamentală, de
vreme ce acţiunea umană este întotdeauna eminamente individuală.
Holismul metodologic se bazează pe ideea eronată că
întreg comportamentul uman este determinat de un sistem
social suprauman, ce se autogenerează şi autoîntreţine şi
care este, ontologic şi metodologic, anterior indivizilor.

15
Este, însă, un fapt indubitabil că nu există nici un alt
substrat al societăţii decât acţiunile indivizilor.

Alegerile şi acţiunile sunt efectuate de persoane

(individuale) şi nu de entităţi organice abstracte
cum ar fi Academia de Studii Economice, statul,
societatea, naţiunea etc. Numai indivizii au pre-
ferinţe în virtutea cărora acţionează, nu entităţile
colective abstracte. De exemplu, comerţul inter-
naţional nu reprezintă materializarea de schimburi
economice între ţări, ci între proprietari care, întâmplător
sau nu, au naţionalităţi diferite. Ţara, societatea etc.
nu acţionează şi nu pot acţiona deoarece, spre
deosebire de indivizi, nu posedă capacitate de
gândire, voinţă, raţiune şi conştiinţă.

Economia – ca ştiinţă a acţiunii umane – se întemeieză

pe recunoaşterea faptului că acţiunea umană este întotdeauna, în
mod necesar, raţională. Acţiunea umană este comportamentul
conştient, intenţionat, care poate fi controlat prin voinţă,
orientat înspre atingerea unor scopuri, prin utilizarea unor
mijloace. Opusul acţiunii nu este comportamentul iraţional,
ci o reacţie de răspuns a corpului uman la anumiţi stimuli şi
instincte, adică reflexele corpului uman care nu pot fi con-
trolate prin voinţă. Din acest punct de vedere, conceptul de
„acţiune raţională” are caracter pleonastic.
Faptul că orice acţiune umană este raţională, prin
definiţie, nu înseamnă că acţiunea umană este şi eficientă (adică se
soldează cu atingerea scopului propus). Abordarea firească
nu poate fi cea a „raţionalităţii maximizatoare”, a unei
raţiuni umane infailibile, în condiţii de cunoaştere perfectă şi

16
absenţă a incertitudinii, ci a omului din realitate care poate să
şi greşească în alegerea şi utilizarea mijloacelor sale. Aceasta
nu diminuează cu nimic caracterul raţional (conştient,
intenţionat) al acţiunii umane.
Principiul metodologic al subiectivismului se referă la
caracterul subiectiv al preferinţelor şi evaluărilor omului
care alege şi acţionează. Fundamentul subiectivismului se
bazează pe faptul că doar intenţiile, anticipările şi dotările cu
resurse ale individului care acţionează permit înţelegerea com-
portamentelor sau acţiunilor sale, nu intenţiile, anticipările şi
resursele celor care observă şi explică acţiunea.
Costul, care este obstacolul alegerii, este subiectiv.
Acesta constă în evaluarea (aprecierea) subiectivă a celei mai
bune alternative sacrificate în favoarea celei alese. Rolul
economistului este astfel mult diminuat de imposibilitatea
pătrunderii în evaluările subiective ale actorilor; rolul
economistului rămâne unul predominant explicativ.

*
Cristalizarea socială a comportamentului uman în
acord cu anumite reguli a dat naştere celor mai importante
instituţii ale vieţii în societate: lingvistice, economice,
politice, juridice şi morale.
Numeroase instituţii indispensabile societăţii umane
au apărut spontan, ca rezultat al interacţiunilor sociale ce

17
sintetizează principiul „mâinii invizibile“ – human action, but
not human designed.
Regulile de trafic, diferite măsuri standardizate pentru
distanţă, greutate şi timp, apariţia monedei şi utilizarea
acesteia în procesul de piaţă, a limbajului sau a diferitelor
standarde tehnice ilustrează natura temporală şi spontană a
procesului evoluţionist de formare a instituţiilor sociale.
Alte instituţii au fost create şi implementate
intenţionat de diferiţi actori, mai mult sau mai puţin auto-
rizaţi : guverne, parlamente, lideri spirituali sau capi ai
bisericii.

A spune că o instituţie a apărut Orice persoană care trăieşte

involuntar nu înseamnă neapărat că
nimeni nu s-a gândit la aşa ceva înainte
de apariţia ei. Însă, faptul că una
sau câteva persoane posedă o
anumită construcţie imaginară a
unei instituţii nu împiedică, totuşi,
etichetarea acestei instituţii ca
fiind apărută în mod spontan.
într-o economie naturală
şi-ar putea imagina ce
simplă ar fi fost viaţa dacă ar
exista banii. Însă, acţiunea
izolată a unei persoane, al
cărei scop ar fi introducerea
monedei, nu ar fi avut nici
un rezultat.

Primul criteriu de clasificare a instituţiilor priveşte modul

în care acestea sunt create şi impuse membrilor comunităţii
de către un terţ dotat cu putere coercitivă şi o anumită
autoritate (politică sau nu). Acest criteriu împarte instituţiile
în interne şi externe; elementele caracteristice, în ceea ce
priveşte originea şi natura acestor categorii de instituţii, sunt
prezentate în schema următoare.

18
 Instituţii interne Instituţii externe

● nu sunt rezultatul ● structurarea acestora are

impunerii de către o
autoritate externă şi, în
general, nici rezultatul
voinţei umane.
● exemple: cutumele,
limbajul, normele etice şi
bunele maniere,
convenţiile comerciale,
legea naturală din tradiţia
anglo-saxonă, regulile
internalizate care au luat
naştere datorită
obişnuinţei, educaţiei şi
experienţelor repetate.
● încălcarea instituţiilor
interne este sancţionată
informal, prin ostilitatea
membrilor comunităţii.
loc în plan ierarhic, spre
deosebire de regulile
interne a căror manifestare
este orizontală, între egali.
● exemple: regulile
prohibitive de
comportament codificate în
coduri civile, comerciale,
penale, rutiere etc.,
aranjamentele legislative şi
constituţionale care
structurează sistemul politic
şi economic, diverse reguli
politico-administrative.
● încălcarea instituţiilor
externe este sancţionată
formal, în general prin
utilizarea forţei şi coerciţiei.

Al doilea criteriu de clasificare a instituţiilor priveşte gradul

de formalizare (codificare) a diferitelor reguli sociale de
comportament. Potrivit acestui criteriu, se disting instituţiile
informale şi instituţiile formale.
Instituţiile informale sunt acele reguli sociale nescrise,
în timp ce instituţiile formale sunt înscrise în diferite acte,

19
legi, statute etc. Instituţiile externe deţin, în mod necesar, o
componentă formală, în timp ce instituţiile interne nu sunt
neapărat şi informale.
Aranjamentul instituţional care prevalează în orice societate
este un mix de reguli interne şi externe, de instituţii informale şi
formale.
Gândirea economică modernă priveşte viaţa şi
economia ca fiind ordonate de legile formale şi de drepturile
de proprietate, însă acestea formează doar o parte din
totalul constrângerilor şi stimulentelor care modelează
alegerile membrilor societăţii.

Universalitatea: caracterul general şi

abstract al unei reguli sociale, precum
şi caracterul deschis, în sensul aplicării
aceleiaşi reguli unui număr oricât de
mare de cazuri.
Proprietăţi Credibilitate, stabilitate, transparenţă:
fundamentale atributele regulilor sociale în virtutea
ale instituţiilor cărora este facilitată desfăşurarea
interacţiunilor umane, prin creşterea
predictibilităţii acestora.

Justeţe: calitatea de a respecta criteriul etic

universal în funcţie de care are loc
evaluarea normativă a regulilor sociale şi
a aranjamentelor instituţionale.

20
 *
Economia instituţională şi analiza instituţiilor presu-
pun necesitatea realizării unei delimitări conceptuale clare
între noţiunea de „instituţie” şi cea de „organizaţie”.
În limbajul cotidian, semnificaţia conceptului de
„instituţie“ a deviat puternic de la înţelesul său originar; în
utilizarea sa cotidiană, termenul de „instituţie“ este aplicat
aproape în toate cazurile ca sinonim conceptului de
„organizaţie“, fie ea economică, politică etc.
În economia instituţională, diferenţa este similară
celei care, în cazul unui joc, operează între reguli şi jucători.
Instituţiile sunt regulile, organizaţiile sunt jucătorii.

De exemplu, în termenii economiei instituţionale,

compania Coca-Cola sau Guvernul României
sunt organizaţii, prima economică iar cea de-a
doua politică, în timp ce Tratatul de la Maastricht,
legislaţia antitrust sau drepturile de proprietate
sunt instituţii.

Organizaţiile (politice, economice, sociale) reprezintă

grupuri de indivizi uniţi prin mijloace comune în vederea
atingerii scopurilor lor individuale.
Organizaţiile iau naştere în vederea exploatării
oportunităţilor furnizate de instituţii. Atât problema exis-
tenţei organizaţiilor, cât şi modul specific de evoluţie a
acestora depind de structura stimulentelor şi a constrân-
gerilor furnizate de instituţii.

21
 Distincţia instituţii – organizaţii este relativ simplă.
Organizaţiile sunt reflectate de şi prin acţiuni umane, deoa-
rece acestea reprezintă diferite forme de combinare a acţi-
unilor indivizilor. Instituţiile reprezintă, aşa cum am arătat,
setul de stimulente şi constrângeri în cadrul cărora se
desfăşoară acţiunile umane.
Trebuie remarcată mutualitatea dintre acţiunile orga-
nizaţiilor şi evoluţia instituţiilor. Aceasta permite unificarea
abordării instituţiilor ca reguli ale jocului cu abordarea
instituţiilor ca reguli de comportament, ceea ce înseamnă că
strategiile organizaţiilor manifestă influenţă asupra regulilor
jocului.

O distincţie asemănătoare operează şi între

organizaţii, în general, şi comunităţi. În sensul
adoptat aici, orice comunitate este o organizaţie, însă nu
orice organizaţie este o comunitate, societate. De
exemplu, angajaţii unei firme care sunt plătiţi
pentru a face parte din această organizaţie
economică nu formează o comunitate. Aceşti
angajaţi primesc un salariu care îi determină să
accepte stabilirea ierarhică a acţiunilor lor, în
cadrul firmei. Apartenenţa la o comunitate nu
este însă rezultatul unui contract ori al unei
tranzacţii monetare. Uneori poate fi vorba de
relaţiile de rudenie, de iubire sau de prietenie,
alteori de credinţe sau interese comune.

22
CONCEPTE CHEIE

economie instituţională
instituţii
reguli
aranjament instituţional
constrângeri
stimulente
economie neoclasică
acţiune umană
empirism
apriorism
individualism
subiectivism
holism
instituţii interne
instituţii externe
instituţii formale
instituţii informale
organizaţii

23