Curs nr.

REFORMA ECONOMICĂ ÎN CAPITALISM ŞI ÎN SOCIALISM

3.1. Reforma sistemelor economice
3.2. Schimbări intervenite în sistemele economice capitaliste
3.3. Schimbări intervenite în sistemele economice socialiste

Sistemele economice şi caracteristicile acestora sunt supuse modificărilor de-a lungul

timpului. Reforma economică oferă oportunitatea de a modifica unul sau mai multe
atribute ale sistemului şi de al transforma dintr-unul minor într-unul major. Spre exemplu
o creştere uşoară a proprietăţii publice poate fi considerată o modoficare minoră, în timp
ce trecerea de la plan la piaţă, cu siguranţă că va reprezenta o modificare majoră a
oricărui sistem economic.
3.1. Reforma sistemului economic
Reforma sistemului economic poate fi observată atât în sistemele economice capitaliste
cât şi în cele socialiste, dar ea determină modificări diferite în fiecare sistem economic. În
acst capitol, pe măsură ce vom examina modificările din sistemele economice capitaliste
şi din cele socialiste vom realiza că diferenţele de perspectivă dintre acestea vor fi din ce
în ce mai evidente. Reforma economică a sistemului capitalist apare în general ca o
evoluţie naturală, se realizează gradual şi este introdusă (declanşată) de principiile
descentralizării. Reforma economică în sistemele socialiste este revoluţionară prin natura
ei, ea este abruptă şi este introdusă de către o autoritate centrală. Deşi există excepţii de la
acestă clasificare simplă a reformei economice, ea ne este folositoare în examinarea şi
întelegerea procesului.
Sistemele economice au experimentat de-a lungul timpului reforma economică.
Acesta devenind astăzi o caracteristică principală a acestora. Introducerea deciziei
centralizate şi a agricuturii colective în Uniunea Sovieticăcăte sfârşitul anior 1920,
precum şi introduceea acestui model în ţările din Europa de Est şi în China după cel de-al
doilea Război Mondial, sunt exemple a unor schimbări rapide şi fundamentale ale
sistemelor economice. În aceste cazuri procesul decizional a devenit centralizat, piaţa a
fost înlocuită de către plan, proprietatea de stat a dvenit dominantă comparativ cu
proprietatea privată, iar recompensele morale au devenit constat mai importante decât
cele materiale. Înlocuirea socialismului planificat cu un socialism în care muncitorii au
un rol foarte important în procesul decizional, aşa cum se întâlnea în Iugoslavia anilor
1950, este un alt exempli important de modificare fundamentală a unui sistem economic.
În final încercarea de a se trece de la economia planificată la economia de piaţă a ţărilor
din Europa de Est şia Uniunii Sovietice reprezintă tot atâtea modificări structurale ce-şi
pun amprenta asupra sistemelor economice.
Dacă reformele sistemelor economice socialiste din trecut pot fi în general
identificate ca un pachet de schimbări introduse d autoritatea centrală, reforma în
sistemele economice capitaliste este mult mai dificil de a fi caracterizată. Sistemele
economice contemporaneale ţărilor industraializate sunt evident diferite faţă de ceea ce
reprezentau aceste sisteme în urmă cu 100 de ani. Şi aceste sisteme au suferit modifcări
fundamentale mai ales în urma trecerii de la feudalism la capitalism. Aceste modificări s-
au făcut gradual, pe mparcursul mai multor decenii, ceea ce face dificilă încercarea de a
delimita temporal strict perioda de tranziţie. Când resursele sunt alocate rin intermediul
pieţii, modificările în procedurile de alocare a resurselor sunt mult mai puţn vizibile decât
atunci când sunt făcute e către o autoritate centrală. În acelaşi timp istoria ne furnizează
suficiente exemple de sisteme econbomice contemporane unde modificările structurale
au fost evidente şi în sistemele economice capitaliste. Cele mai sugestive exemple au în
vedere privatizarea din perioada “Doamnei de Fier” din Marea Britanie, naţionalizarea
anumior obiective economice din Franţa, şi programe majore de angajare deplină a forţei
de muncă din SUA promovate de anumiţi preedinţi americani după cel de-al doilea
Război Mondial.

Până acum am identificat reforma economică ca fiind “o serie de modificări a

caracteristicilor unui sistem economic, modificări ce variază de-a lungul timpului atât în
sistmele economice socialiste cât sistemele economice capitaliste”. Din păcate este prea
simplist să înţelegem că un program de reformă odată dezvoltat, va fi şi implementat.
Întrebarea care se ridică este: Cum implementarea uneireforme economice poate fi
realizată şi măsurată?
Măsurarea procesului de implemetare al reformei economice este o problemă
complexă. Dintr-un anumit punct de vedere, reforma economică este introdusă în general,
în efortul de a modifica rezultatele economice, prin schimbarea caracteristicilor
sistemului. Putem judeca implementarea reformei prin prisma rezultatelor economice ori
putem privi direct la modificările făcute asupra caracteristicilor sistemului? În condiţiile
în care nu putem evalua rezultatele economice şi nici modificarea carcteristicilor
sistemului trebie să considerăm că refprma a eşuat? Mai mult decăt atât cum putem
identifica elementele de bază care să ne permită cuantificarea reformei economice? Spre
exemplu: dacă un program de reformă intenţionează să modifice câteva componente ale
sistemului economic, dar în realitate nu o face , cum putem emite judecăţi de valoare
obiective în legătură cu aceste componente?
Problema evaluarii procesului de implementare a reformei nu este singulară
pentru un anumit sistem economic. Mulţi vor argumenta că reforma economică din
Uniunea Sovietică din era pre Gorbaciov a eşuat (reforma Cosâghin din anii 60).
Majoritatea schimbărilor din sistemele economice capitaliste prezintă controverse şi
deseori este dificil de a evalua efectiv care au fost modificările implementările în numele
reformei. De multe ori reforma poate eşua din motive diverse. În cele ce urmează vom
încerca să analizăm cât mai amănunţit această problematică. În primul rând am observat
că izolarea anumitor modificări ale caracteristicilor sistemului faţă de modificările
rezultatelor economice este dificilă. Dacă analizăm modificare rezultatelor economice,
cum putem fi siguri că noile rezultate nu sunt urmarea acţiunii altor forţe decât
schimbările sistemice? Autorii sovietici au argumentat că reforma Cosâghin din 1965 a
fost implementată deoarece managerii inteprindrilor sovietice au propus noi reguli de
luare a peocesului decizional managerial. Observatorii occidentali au argumentat însă că
reformele nu au fost implementate. Ca urmare performanţele economice sovietice nu au
foat imbunătăţite până în anii 70.
În al doilea rând aceste reforme au eşuat deoarece ele au fost prost implementate
sau doar parţial implemantate. Spre exemplu unul din obiectivele privatizării din Europa
de Est îl constituie descentralizarea procesului decizional de la nivel central la nivel de
întreprindre, dar economiştii au observat frecvent că acolo unde se întâlnire concentrare
industrială ridicată, rezultatele privatizăriipot fi diferite faţă de cele anticipate de
reformatori. În acest sens, deşi reformatorii caută beneficiile mecanismului competiţiei de
piaţă, în realitate structura indusrială se poate transforma într-un monopol care generează
o serie de efecte mau mult sau mai puţin benefice asociate acesteia. Pentru a lua un alt
exemplu dacă preţurile administrate de către stat sunt înocuite cu cele stabilite de către
mecanismele pieţii, aceste preţuri pot evolua în direcţii total nedorite. Reforma preţurilor
trebuie însoţită de o serie de modificări ale procesului decizional.
În al treilea rănd ese dificil de a delimita în practrică modificările politicilor
economice de modificăriloe sistemului. În acest sens implemantarea unei politici
economice care nu este însoţită de o serie de schimbări sistemice necesare, va creea ca
rezultat ineficienţa politicii respective. În final pe măsură ce examinăm progresul
reformei economice, devine evident că modificările structurale depind de natura reformei
şi în practcă aceste modofocări sunt ajustări sstemice sau simple ale politicilor economice
respective. Spre exemplu pe ăsură ce vom analiza dezvoltarea în ţările din Europa de Est
vom observa că este mult mai uşor în a urmări rezultatele modificărilor în politica
macroeconomică (ex. Politica de stabilizare, politica ratei de schimb) decât în a evalua
impactul modificărilor organizaţionale sau sistemice implementate pentru a îmbunătăţi
eficienţa intreprinderilor. Este mult mai uşor să analizezi evoluţia inflaţiei decât să
analizezi modul de reflectare a acesteia în eficienţa economică. Momentul implementării
schimbărilor este şi el important. Ne vom aştepta la intervale de timp mai reduse atunci
când implementarea unei politici urmăreşte reducerea inflaţiei, dar aceste intervale de
timp vor deveni mai mari atunci când implemantarea modifiărilor sistemce urmăreşte
îmbunătăţirea eficienţei econmice.
Examinarea contextului general al reformei economice ne permite să nuanţăm
reforma corespunzător sistem economic în parte. Această abordare reflectă convingerea
noastră conform căreia dezvoltarea, implementarea şi evaluarea reformei diferă de la un
sistem economic la altul.

3.2. Modiificări (reformă) în cadrul economiilor capitaliste

Mulţi specialişti au încercat să construiască un sistem de referinţă folositor în
caracterizarea naturii schimbărilor ce caracterizează economiile capitaliste. Probabil cel
mai faimos sistem rămâne cel al lui Karl Marx. Din perspectivă contemporană, principiile
marxiste pot fi considerate ca fiind necorespunzătoare, chiar dacă o bună parte a
literaturii de specialitate a depus numeroase eforturi pentru a înţelege acurateţea
predicţiilor marxiste în legătură cu sistemele economice. Mai mult, tema dominantă a
operei lui Marx nu a fost să modifice natura transformărilor sistemului capitalist, cât mai
degrabă problemele generale ale unui sistem de tranziţie – în cazul acesta trecerea de la
capitalism la socialism.
În absenţa unei teorii generale a schimbării sistemului, vom examina eforturile
practice cu privire la reformă, dar vom evita să discutam detaliile schimbărilor în anumite
cazuri concrete. Vom analiza modificările pe cele patru componente ale sistemului
economic.
a. Atributele proprietăţii: proprietate privată versus proprietate publică
Dreptul de proprietate este o caracteristică fundamentală distinctă a diferitelor
sisteme economice, iar caracteristicile sale pot fi evaluate, chiar dacă imperfect.
Modificările importante în natura proprietăţii (proporţia proprietate publică/proprietate
privată) pot altera fundamental natura sistemelor economice capitaliste. Într-adevăr, dacă
statul deţine într-o proporţie majoră proprietatea, atunci nu vom mai putea clasifica un
sistem economic ca fiind capitalist.
Sistemele capitaliste reale sunt mixte, unele deţinând un procent mai mare de
proprietate publică decât altele. Privatizarea apare atunci când proprietatea publică se
vinde proprietarilor privaţi. Proprietatea publică apare atunci când procesul are loc în
sens invers, fenomen cunoscut sub numele de naţionalizare.
Raportul proprietate publică/proprietate privată poate fi modificat fie prin
programe guvernamentale (Guvernul Federal S.U.A. a creat un asemenea program în
timpul marii crize în Tennessee), fie prin acţiuni directe de vânzare-cumpărare ale
guvernului. Prin vânzarea procentului pe care îl deţinea la British Air, guvernul britanic a
crescut proprietatea privată în Marea Britanie, iar prin cumpărarea unei companii
falimentare de oţel (British Steel), guvernul britanic a crescut proprietatea publică.
Opinia publică s-a manifestat dominant în favoarea creşterii rolului proprietăţii
publice în U.S.A., în timpul marii crize. În Marea Britanie, alegerea guvernului laburist în
anii 1940 1950 a evidenţiat un suport politic pentru procesul de naţionalizare, în timp ce
guvernul conservator din anii 1970 şi 1990 a evidenţiat un sprijin pentru procesul de
privatizare. Alternanţa guvernelor socialiste şi conservatoare (a se înţelege de dreapta) din
Franţa au reflectat aceeaşi politică de privatizare şi naţionalizare. În Republica Federală
Germania, guvernele socialiste şi conservatoare au favorizat continuu procesul de
privatizare de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. În acest fel, mari părţi din
proprietatea publică a fost transferată de guvernul german în proprietate privată în era
postbelică.

În ceea ce priveşte structura proprietăţii în S.U.A. datele statistice ne arată faptul

că structura pământului (privit ca proprietate) nu s-a modificat considerabil din 1930,
precum şi procentul de output realizat de întreprinderile guvernamentale. După o creştere
a proprietăţii publice la începutul anilor 1930, procentul proprietăţii publice a rămas
relativ stabil, în pofida unei creşteri substanţiale a consumului guvernamental.
Tabelul 3.1. ne prezintă procentul de capital fix deţinut în anii 1955, 1980 şi 1990 de
către guvernele a şapte ţări industrializate. Se observă că procentul de capital fix deţinut
de guverne nu a variat semnificativ de-a lungul timpului.

Tabelul 3.1.- Structura capitalului fix deţinut de către guvern în ţările capitaliste
dezvoltate (% în total)
Ţara Anii
1955 1980 1990
Canada 22 24 23
Finlanda - 16 16
Franţa 16 17 -
Grecia 3 1 -
Suedia 4 7 -
Regatul Unit 11 14 -
Germania 7 8 8
 Tabelul 3.1. ne evidenţiază faptul că raportul proprietate publică/proprietate
privată a rămas relativ constant timp de patru decenii, ceea ce conduce la concluzia că în
aceste ţări s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte proporţia tipului de proprietate.
Schimbările de guvern de-a lungul timpului nu au alterat în mod considerabil acest
consens, altfel punerea în practică a oricăror politici economice ar fi devenit dificilă.
Guvernele conservatoare alese în S.U.A. şi Marea Britanie în anii 1980 au permis
stimularea procesului de privatizare, însă este dificil de prognozat dacă acest trend se va
menţine, să determine modificări importante în structura proprietăţii.
b. Reforma economică. Procesul decizional: tendinţe evolutive în sectorul concurenţei
Modificările apărute asupra climatului concurenţial din economiile capitaliste pot
altera natura competiţiei dintre actorii economici, dar nu au ca rezultat schimbarea naturii
sistemului (acesta nu încetează de a mai fi capitalist). O economie capitalistă în care
monopolul este o formă de organizare des întâlnită, poate opera ineficient şi poate obliga
consumatorii să plătească preţuri mai ridicate pentru bunurile şi serviciile respective, dar
sistemul în sine rămâne tot capitalist.
Gradul de competitivitate în sistemele capitaliste este influenţat de legile antitrust,
regulamente, politica comercială, precum şi de interpretarea legilor antitrust, însă este
extrem de dificil în a generaliza care este politica statului faţă de competiţie. Cel mai
relevant trend în constituie relansarea barierelor comerciale în perioada postbelică. Ţările
capitaliste industrializate au creat acorduri internaţionale pentru reducerea barierelor
comerciale, bariere ridicate în timpul marii crize, şi este evident că gradul de competiţie
internaţională s-a mărit după cel de-al doilea război mondial. Barierele comerciale s-au
redus continuu, atât pentru piaţa materiilor prime, cât şi pentru piaţa produselor
manufacturate. Începând cu anii 1990 putem vorbi de o piaţă de capital globală în care
fluxuri financiare de capital trec liber şi uşor de-a lungul Europei, Americii de Nord şi
Asiei de Sud-Est.

Dereglementarea în anumite ramuri economice este un alt aspect ce ilustrează

politica statului faţă de competiţie. Când o industrie, competitivă prin potenţialul său, este
reglementată de către stat (ceea ce deseori generează un comportament anti-competiţie),
gradul de competitivitate se reduce. Acest trend de dereglementare (cunoscut ca un
proces de retragere a statului din economie) a început la sfârşitul anilor 1970 în S.U.A., şi
a continuat în America de Nord, Europa Occidentală şi Japonia în anii 1980. Procesul de
dereglementare a fost mult mai pronunţat în transporturi, comunicaţii şi sistemul financiar
bancar.
Un aspect mult mai puţin vizibil al politicii statului faţă de competiţie, şi implicit
mult mai dificil de caracterizat, îl constituie politica antitrust şi mecanismele de punere în
practică a acesteia. Majoritatea ţărilor capitaliste industrializate au permis existenţa mai
multor excepţii de la legile antitrust decât a făcut-o S.U.A. Legile antitrust au rolul de a
preveni abuzul acolo unde există un monopol. Spre deosebire de legislaţia S.U.A., care
declară ilegal orice aranjament de stabilire a unor preţuri formale, alte state capitaliste
industrializate apreciază aceste acorduri de stabilire a preţurilor ca fiind legale, dacă
preţurile au un nivel rezonabil.
În S.U.A. au intervenit o serie de modificări în legislaţia antitrust din 1930.
principala modificare o reprezintă apariţia unei instituţii specifice care reglementează
legislaţia antitrust; până în anii 1950 această instituţie interpreta orice comportament anti-
competiţie ca fiind necorespunzător, dar începând cu 1950 această instituţie interpretează
acţiunea monopolurilor ca fiind necorespunzătoare doar acolo unde acestea abuzează de
puterea lor.
În anii 1970 şi 1980 s-a observat o interpretare mult mai liberală a legilor
antitrust, pornindu-se de la premisa că pe plan internaţional competiţia este mult mai
acerbă şi o societate nu trebuie penalizată pentru succesul său (se are în vedere în
principal apariţia monopolurilor tehnologice – vezi cazurile ATT şi Microsoft).
Creşterea gradului de competiţie internaţională şi dereglementarea a condus la
intensificarea concurenţei între actorii economici. Dezvoltarea accelerată a progresului
tehnologic a permis apariţia unei game largi de produse şi implicit la o competiţie mult
mai strânsă.
William Shepherd a realizat o evaluare a evoluţiei competiţiei în economia S.U.A.
El a ajuns la concluzia că economia americană a devenit mult mai competitivă după anii
1960, ca o consecinţă a creşterii competiţiei internaţionale şi a continuării procesului de
dereglementare. În conformitate cu studiul realizat de Shepherd, procentul economiei
americane care a fost efectiv competitiv a rămas relativ stabil, între 52-54% în intervalul
1939-1958, dar a crescut la 77% în 1980. Studii similare nu au fost realizate şi pentru alte
ţări industrializate, astfel încât nu puteam şti dacă experienţa americană este
reprezentativă sau nu. Oricum, deoarece toate ţările capitaliste industrializate au constituit
subiectul creşterii competiţiei internaţionale, putem aprecia că impactul acestei dezvoltări
a fost cel puţin egal în aceste ţări.
c. Recompensele. Redistribuirea veniturilor sub capitalism
Capitalismul utilizează recompensele materiale pentru a motiva comportamentul
economic. Dacă statul capitalist alterează distribuţie veniturilor deţinute, participanţii
care realizează aceste venituri vor fi mai puţin interesaţi în realizarea acestora. De
exemplu, dacă sistemul tinde să egalizeze distribuţia veniturilor după impunerea fiscală,
atunci recompensele materiale vor înceta să mai ghideze economic procesul decizional.
Modificările sistemului fiscal pot astfel să producă schimbări importante în natura
sistemului economic capitalist.
Pentru ca un sistem fiscal să aibă un impact mare asupra sistemului de
recompensare, taxele trebuie să cuprindă o mare parte a veniturilor realizate în economie
şi să permită redistribuirea veniturilor. Venitul este redistribuit fie prin impunere fiscală
progresivă (proporţional cu veniturile realizate), fie prin impunere fiscală regresivă
(invers proporţional cu veniturile realizate). Redistribuirea venitului trebuie să cuprindă
toate formele de factori ce generează venit şi trebuie realizată progresiv pentru a nu bloca
activitatea economică generatoare de venit.
Tabelul 3.2. ne oferă informaţii asupra schimbărilor intervenite în sistemul de
impunere fiscală a veniturilor în anii 1960 şi 1985, precum şi despre nivelul impozitelor
aplicate asupra altor bunuri.

Tabelul 3.2. – Modificări ale sistemului fiscal în state capitaliste dezvoltate

State Taxe ca % din % Total Taxe Transferuri sociale
ca P.I.B. Venituri din taxe Taxe pe bunuri ca% din P.I.B.
 1960 1980 1987 1970 1985 1987 1970 1985 1987 1960 1981 1988
pi
ta
lis
te
de
zv
ol
ta
te
Statele Unite 27 29 30 48 42 44 19 18 17 5,0 11,1 10,6
Canada 24 32 34 45 43 47 32 33 29 7,9 9,9 12,0
Franţa 32 42 45 18 18 18 38 29 29 13,5 20,3 21,7
Italia 27 30 36 17 36 36 38 26 26 9,8 5,7 17,3
Japonia 20 25 30 41 46 47 22 15 13 3,8 10,6 11,8
Suedia 28 49 57 54 42 41 29 25 24 8,0 18,2 15,1
Regatul Unit 28 35 37 40 38 37 29 31 31 6,8 12,9 16,0
Germania 30 38 38 32 33 34 32 27 25 12,0 17,2 -

Tabelul ne arată că în toate statele capitaliste taxele privite ca procent au crescut; în

S.U.A. cea mai mică creştere a fost de la 27% la 29%, iar în Suedia de la 28% la 49%,
fiind cea mai semnificativă creştere.
Impozitele asupra venitului şi asupra bunurilor ne oferă informaţii indirecte asupra
rolului de redistribuire a veniturilor de către sistemul fiscal. Impozitele asupra venitului
tind să fie progresive, iar cele asupra bunurilor – regresive. În cinci ţări venitul obţinut
din impozitare rămâne stabil sau scade; în alte trei ţări, venitul obţinut din impozitare
creşte. În doar două ţări întâlnim modificări importante (creştere în cazul Italiei şi scădere
în cazul Suediei).
Tabelul ne arată şi o descreştere generală a veniturilor din impozite asupra
bunurilor. Volumul taxelor încasate a scăzut substanţial în Franţa, Italia şi Japonia, în
timp ce în Canada şi S.U.A. au înregistrat creşteri nesemnificative.
Neavând informaţii valabile asupra ratelor de impozitare în fiecare ţară, vom
încerca să facem o evaluare a acestui proces. Se observă că s-a înregistrat o creştere
substanţială a volumului de impozite obţinute în urma impunerii fiscale a venitului, dar
nu putem observa o modificare substanţială a sistemului de impozitare. Concluzia care se
desprinde este aceea că rolul de redistribuire a sistemului fiscal nu s-a modificat foarte
mult în ţările capitaliste, chiar dacă volumul veniturilor din impozite a crescut
semnificativ.
Întrebarea care apare este: Ce au făcut guvernele capitaliste cu această creştere de
venituri din impozite şi taxe? Ultima coloană a tabelului ne oferă răspunsul: creşterea
semnificativă a cheltuielilor cu asistenţa socială (denumite transferuri de securitate
socială) ca procent în structura P.N.B.
Efectul transferurilor de securitate socială asupra recompenselor economice
depinde de modul în care acestea sunt distribuite. Dacă ele sunt distribuite în concordanţă
cu contribuţia participanţilor, atunci nu alterează rolul distribuţiei veniturilor; dacă aceste
transferuri sunt realizate într-o manieră necorespunzătoare cu contribuţia participanţilor
(aşa cum sunt programele pentru săraci), atunci rolul distribuţiei veniturilor este alterat.
Exemplu: Această concluzie este cel mai uşor de observat în cazul S.U.A., unde deşi
sistemul fiscal îşi păstrează rolul de redistribuire a veniturilor întâlnim şi transferuri cu
caracter social. Principalul instrument al statului american de redistribuire a veniturilor
îl constituie transferurile sociale către cei care au venituri foarte reduse.

O principală caracteristică a capitalismului o reprezintă faptul că proprietarii de

capital (proprietarii individuali, parteneri de afaceri, acţionari corporativi) sunt
recompensaţi şi din profitul întreprinderii unde deţin cote-părţi. În schimb, muncitorii
sunt plătiţi direct prin salariu.
Capitalismul poate schimba această caracteristică oferind posibilitatea, în anumite
cazuri, ca salariaţilor să le revină o cotă-parte din profit. Deoarece profitul poate fluctua
de-a lungul timpului comparativ cu venitul salarial, proprietarii (managerii) încheie
înţelegeri contractuale cu salariaţii prin care se angajează să le plătească un salariu atâta
timp cât sunt solvabili. În schimb, proprietarii de capital vor fi recompensaţi pe măsura
riscurilor asumate.
Natura fundamentală a relaţiei dintre muncitor şi proprietarul de capital poate fi
alterată prin modul de participare la profit în anumite situaţii. Dacă recompensa
economică a angajatului depinde parţial sau total de profitul afacerii, atunci muncitorul
devine şi el, parţial sau total, un capitalist şi îşi asumă riscul corespunzător.
Avantajul participării la profit este acela că muncitorii devin material interesaţi de
profitabilitatea întreprinderii. Vor fi mai interesaţi de procesul muncii şi de cel de
economisire decât erau înainte.
Noţiunea de participare la profit nu este nouă, dar a captat atenţia economiştilor
din ţările capitaliste deoarece Japonia a utilizat această formă de recompensare pe o scară
largă după cel de-al doilea război mondial. În Japonia, media bonusurilor pe muncitor
poate ajunge şi la un sfert din veniturile realizate, dar şi acestea rămân fluctuante cu
profiturile întreprinderii.
d. Mecanismele de informare. Piaţa versus Plan
O caracteristică importantă a sistemelor economice capitaliste o constituie
capacitatea acestora de a furniza informaţii pentru factorii de decizie în urma analizei
pieţei. În acelaşi timp, există şi în prezent o dezbatere publică dacă mecanismele pieţei au
capacitatea de a reduce sau elimina intervenţia statului în economie; această intervenţie
cunoaşte diferite forme şi variază ca intensitate în timp.
O importantă schimbare în această sferă a constituit-o acceptarea ideii, de către
majoritatea specialiştilor, că guvernul este responsabil de stabilitatea macroeconomică.
Această schimbare – care presupune implementarea gândirii economice keynesiene – a
intervenit în perioada postbelică, dar mai ales după anii 1960. Guvernele capitaliste
utilizează diferite instrumente, atât din sfera fiscală cât şi din sfera monetară, pentru a
realiza macrostabilizarea, foarte important fiind faptul că e văzută ca o funcţie a statului.
Majoritatea statelor capitaliste utilizează mecanismele fiscale şi monetare pentru a
realiza macrostabilizarea sistemului. Deşi rolul statului în stabilizarea macroeconomică
rămâne subiectul multor discuţii şi controverse, ţările capitaliste au pus în practică
această politică, mai ales în a două jumătate a secolului XX, în ciuda şocului energetic
din anii 1970 sau a ciclurilor economice care îşi pune amprenta asupra afacerilor.
Un alt tip de schimbare care se întâlneşte în ţările capitaliste o reprezintă
introducerea anumitor mecanisme de planificare şi implicit reducerea sprijinului pentru
mecanismele pieţei. Din această perspectivă apar diferenţe importante între sistemele
capitaliste reale şi de multe ori este dificil de evaluat.
De exemplu, pe măsură ce vom prezenta studiile de caz în acest curs, vor apărea contraste
interesante între sistemele capitaliste. Marea Britanie, o ţară cunoscută pentru rolul
important pe care îl are guvernul în economia de piaţă, prezintă o experienţă extrem de
redusă în planificarea economică la nivel naţional. Franţa, pe de altă parte, este
binecunoscută pentru aplicarea planurilor indicative; ele reprezintă o abordare mult mai
nuanţată a planificării cu rolul de a asigura beneficii certe (un proces decizional mai bine
argumentat şi bazat pe informaţii de o calitate mai bună) actorilor economici şi sunt
supuse unei autorităţi de control într-un regim democratic. Din păcate, aşa cum vom
vedea, este dificil în a stabili care părţi ale planurilor indicative au un impact semnificativ
asupra rezultatelor economice.