Libertatea de a alege ?

“Globalizarea.Sperante si deziluzii” este o carte srisa de profesorul Joseph Stiglitz care

prin experienţele sale, ca economist şef la Banca Mondială explica evenimente majore în
Economia globală a anilor 1990.
El a profitat din plin de poziţia sa pentru a scrie despre schimbări importante
în economia globală.
Profesorul Stiglitz are multe de spus despre modul în care factorii politici afectază FMI,
Trezoreria SUA, sau Organizaţia Mondială a Comerţului. El pretinde că interesele privatizării au
invocat practic un proces de liberalizare, producând astfel criza. Ideologia de piaţă liberă a servit
ca acoperire intelectuală pentru aceste interese în eforturile de a justifica pretinsa privatizare.
Profesorul Stiglitz susţine că experienţa cu aceste politici este respinsă în cazul privatizării
rapide, şi indică necesitatea unei mai puternice şi mai deschise guvernări.
Exemplele din această carte reprezintă suport teoretic, argumente importante în ceea ce priveşte
economia politică.
In capitolul 3. Libertatea de a alege ? autorul dezbate in principiu problema liberalizarii si
programele aplicate de Banca Mondiale si F.M.I. pentru a liberaliza pietele.

Liberalizarea presupune eliminarea amestecului statului in activitatea de pe pietele financiare, de

capital, precum si a barierelor din calea schimburilor comerciale.

Liberalizarea comertului presupune ca resursele sa treaca dinspre destinatiile mai putin

productive spre cele mai productive, insa aceasta trecere nu sporeste avutia unei tari, exact acest
lucru s-a intamplat in urma aplicarii programelor F.M.I. ,numarul locurilor de munca a scazut ,
datorita faptului ca multe intreprinderi si-au inchis portile sub presiunea concurentei
internationale. Liberalizarea asa cum este ea vazuta de F.M.I.,presupune ca cel mai puternic
concurent sa invinga , acest lucru nefiind echitabil datorita faptului ca multe tari au economii in
curs de dezvoltare, cu agenti economici care abia isi stabilesc orizonturile , acestia fiind
innabusiti de colisi multinationali care practic spulbera economia autohtona , permitandu-si sa
vanda la un pret mult mai mic decat cel al pietei pe care intra.
 Asadar liberalizarea impusa de F.M.I. este o lupta intre David si Goliath ( producatorii
autuhtoni si multinationale) in care David nu are nici prastie si nici pietre destul de mari pentru a
reusii macar sa faca din acesta lupta una echitabila.

O alta chestiune dezbatuta in acest capitol de profesorul Stiglitz este cea a reformelor si a
ritmului in care acestea trebuiesc facute . Dupa parerea F.M.I. acestea trebuiesc facute toate odata
si cat mai repede posibil , fiind in totala opozitie cu teoriile economice care spun ca reformele se
infaptuiesc treptat si sunt in relatie de interdependenta una de cealalta. Asadar F.M.I. creaza o
disputa intre cei care sunt de parere ca reformele nu se fac peste noapte , privatizarile nu se fac
inainte de a creea un cadru concurential, astfel s-ar transfera un monopol de stat in domeniul
privat si masurile luate de ea care sugereaza ca fie pur si simplu ignora teoriile
fundamentalismului de piata , fie ca F.M.I. are alte interese ascunse , iar toata treaba cu
liberalizarea , reformele si ordinea infaptuirii lor le deserveste drept paravan adevaratelor lor
intentii.

Dupa cum putem observa din titlul capitolului “Libertatea de a alege ?” autorul ridica
niste semne de intrebare asupra politicilor si masurilor luate de Banca Mondiala si F.M.I cu
privire la libertatea de a alege a indivizilor, a inrepriderilor si a statelor. Autorul sugereaza ca
toate aceste masuri luate “ne priveaza” de libertate un drept fundamental democratic, si ca
finalitatea acestor demersuri facute de organismele centrale nu au tocmai o finalitate tocmai
democratica.

Putem lua ca exemplu cresterile economice extraordinare a tarilor precum China,

Singapore, Malaezia care au tinut in frau investitiile straine si au incurajat exporturile. Desigur in
aceste tari cresterile extraordinare datorita interventiei statului in economie au si un revers:
suprimarea libertatii de exprimare si alte masuri luate impotriva indivizilor care nu tocmai
promoveaza ideea de libertate.

Dupa parerea mea liberalizarea trebuie facuta cu masura, statul trabuie sa tina in frau
interventiile straine in economia nationala, trebuie incurajate exporturile si diminuate inporturile,
investitiile straine sunt o solutie pentru cresterea economica , insa nu sunt o solutie pe termen
lung si in mod clar nu sunt o solutie de pe urma careia statul sa beneficieze de deplin de pe urma
ei.
 Dupa cum spunea Harry Emerson Fosdick: “Niciun cal nu ajunge nicăieri până ce nu este
înhămat. Niciun fel de abur sau gaz nu conduce nimic până ce nu este închis. Niagara nu poate fi
niciodată transformată în lumină sau energie până ce nu se sapă un tunel prin ea. Nicio formă de
viaţă nu devine măreaţă până ce nu se concentrează, nu se dedică, nu se disciplinează.”Statul
poate intervenii in economie insa doar in masura in care nu incalca normele si drepturile
democtatice.

Cine a distrus Rusia ?

 In acest capitol autorul modul in care au decurs lucrurile cu “Mama Rusie” odata cu
caderea Zidului Berlinului si destramarea imperiului sovietic si masurile luate de F.M.I. si Banca
mondiala pentru a ajuta economia ruseasca sa faca tranzitia la economia de piata.

Liderii Revolutiei din 1917 si-au dat seama de faptul ca in joc era ceva mai mult decat o
schimbare a doctrinei economice; era o schimbare a cocietatii in toate dimensiunile sale. Astfel
se poate spune ca si tranzitia de la comunism la economia de piata a fost mai mult decat un
experiment economic: afost o transformare a societatilor si a structurilor social-politice.
Rezultatele nefaste ale tranzitiei economice se datoreaza in parte ignorarii acestor aspecte
esentiale.

Odata cu schimbarea regimului politic in Rusia si de teama faptului ca daca va fi lasat sa

aleaga popurul rus nu va alege modul economic corect, reformele au intarziat sa se materializeze.
Au ajuns la putere partide social-democratice sau chiar partide comuniste “reformate” multe
dintre ele cu fosti lideri comunisti la putere, asadar ce se intampla acum era “aceiasi Marie cu
alta palarie”, se facea tranzia “democratica” postcomunista folosin o versiune mai blanda a
metodelor lui Lenin.

Printre problemele cu care se confrunta Rusia in 1989 se numara : faptul ca bancile

acumulau economii, insa nu hotarau cine primea imprumuturi si nici nu aveau sarcina sa le
urmareasca si sa se asigure ca acestea vor fi restituite; intreprinderile care produceau bunuri
produceau ceea ce le spunea statul , folosind resursele care le erau alocate ; directorii se implicau
in diverse tranzactii ca sa-si poata indeplinii planul , obtinand in acelasi timp un castig peste
salariul oficial; preturile erau dictate de stat , la produsele de baza acestea erau mentinute
artificial la un nivel scazut ,astfel ca saracia i-a ocolit si pe cei cu venituri mai mici.

Odata cu prabusirea comunismului si destramarii Uniunii Sovietice , Rusia a fost pusa in

fata luarii unor decizii majore: trecerea de la sistemul de preturi distorsionat la cel de
piata,creearea unor piete si infrastructura institutionala care stau la baza lor; privatizarea
proprietatilor care apartinusera statului.

Indiferent din ce perspectiva privim lucrurile acesta economie se afla in fata unei alegeri greu de
facut. Viteza cu care aceste reforme trebuiau facute era iarasi un lucru intens dezbatut: pe
deoparte erau adeptii “terapiei de soc” iar pe de alta erau cei al “gradualismului”.
 Rusia a avut parte de “terapia soc” ca mai toate tarile foate membre ale URSS, acest lucru
fiind puternic sustinut de Trezoreria SUA si F.M.I., insa ca si in celelalte experimente anterioare
ale acestor ormanisme mondiale, “socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targ”:liberalizarea
majoritatii preturilor a dus la inflatie, scaderea inflatiei a dus la inasprirea politicilor monetare
deci cresterea ratelor dobanzii.

Strategia de reforma radicala a F.M.I. nu a dat roade , iar dupa 1989 PIB-ul Rusiei a
scazut in fiecare an.Acesta criza specifica momentelor de tranzitie sa transformat intr-o criza care
a durat peste un deceniu. Pusa in fata acestei situatii F.M.I. a coordonat eforturi de salvare cu o
valoare totala de 22.6 miliarde de dolari, insa acordarea acestor bani a ridicat o alta
problema:coruptia-care in Rusia era la ea acasa. Acordarea acestor bani era oarecum evident ca
nu o sa foloseasca la infaptuirea nici unei reforme ci o sa se transfere in conturile familiilor
bogate si corupte care se imbogatisera deja pe seama privatizarilor facute de stat.

La trei saptamani de la acordarea imprumutului salvare nu se produce( desi nu cred ca a

mirat cu adevarat pe cineva acest lucru), moneda ruseasca se devalorireaza si Rusia suspenda
plata unilaterala a platilor.

Rareori a fost mai mare decalajul dintre asteptari si realitate ca in cazul tranzitiei de la
comunism la economia de piata. Privatizarea, liberalizarea si descentralizarea ar fi trebuit sa duca
mai repede , poate dupa o scurta perioada de tranzitie , la o crestere substantiala a productiei. Ar
fitrebuit ca beneficiile tranzactiei sa fie mai mari pe termen lung decat pe termen scurt, ca urmare
a inlocuirii utilajelor vechi, ineficiente si a formarii unei noi generatii de intreprinzatori.

In concluzie problema ridicata de autor in acest capitol Cine a distrus Rusia? Nu cred ca
si-a gasit un vinovat evident, a fost o chestiune de conjunctura de pe urma careia au profitat
oligarhii si pe termen lung F.M.I. si cei care au avut de suferit si pe termen scurt si pe termen
lung a fost populatia de mijloc care a suportat masurile de austeritate luate si pe termen lung vor
plati imprumuturile acordate de F.M.I. pentru ca bogatii nu vor fi afectati prea mult de ceea ce se
intampla . Banii lor sunt in siguranta in strainatate, cei care vor platii vor fi patura de mijloc ,
care in cele din urma vor treca in clasa de jos a societatii, pana la urma acesta fiind unul din
efectele globalizarii, inlaturarea clasei mijlocii si crearea unei prapastii intre saraci si bogati.
Insa desi pare ca doar clasa de mijloc din Rusia are de suferit din cauza a ce se intampla acolo nu
este chiar asa. Toata clasa mijlocie are de suferit deoarece Rusia este o tara cu multe zacaminte
naturale, zacaminte pe care multe din ele le exporta, iar noi suntem cei care platim pretul a ceea
ce se intampla daca lucrurile nu sunt stabile din punct de vedere politic si economic. Cum spunea
Ioan Fărcaş “Mă rog, în fiecare zi,/Să scape rusul de nevoi,/Că, dacă se va prăbuşi,/Se poate
răsturna pe noi.”

Capcana globalizarii

Societatea unei singure cincimi:20% versus 80%

Capcana Globalizării este evident un studiu prin care autorii Hans-Peter Martin şi Harald
Schumann intenţionează să tragă un serios semnal de alarmă în ceea ce priveşte complexul
proces al globalizării. Şocant este modul în care cei doi autori prezintă anumite realităţi. Un
exemplu ar putea fi problema şomajului. Imaginea societăţii celor 20% versus 80% pare sa fie
desprinsă mai degrabă dintr-un film de groază de cât dintr-un studiu economic. Problema
globalizării este privită dintr-un alt unghi. Populaţiei i se cer tot timpul sacrificii în numele
globalizării. Cei care cer însă aceste sacrificii uită tot timpul să prezinte şi riscurile potenţialei
globalizări. Nici guvernanţii şi nici conducerile marelor companii internaţionale nu au ridicat
vreodată public probleme legate de globalizare cum ar fi posibila creştere uriaşă a şomajului,
creşterea gradului de poluare în marele oraşe, pierderea individualităţii naţionale a popoarelor şi
nu în ultimul rând şi poate cel mai important –degradarea democraţiei. Spre deosebire de ei însă
autorii acestei cărţi subliniază clar aceste probleme folosind numeroase exemple şi prezentând
situaţii complexe petrecute deja.Societatea unei singure cincimi: 20% versus 80%
Este prezentata la începutul acestui capitol reuniunea de la Hotelul Fairmont la care s-a încercat
punerea temeliei lumii următorului mileniu, sub aspect economic si social.
Intr-un cadru încărcat de istorie, Mihail Gorbaciov, unul dintre cei putini care au făcut istorie, si-
a salutat, la sfarsitul lui septembrie 1995 , invitaţii- elita mondiala. Vechi si experimentaţi lideri
mondiali precum George Bush, George Shultz sau Margaret Thatcher se întâlnesc cu noii stăpâni
ai planetei cum ar fi Ted Turner, seful CNN, care a fuzionat cu Tim Warner, creând cel mai mare
concern mass-media sau Washington SyCip, magnatul comerţului sud-est asiatic. Fiind vorba de
viitorul lumii, vor sa fie ascultaţi si emisari ai comerţului liber din Singapore si, fireşte, din
Beijing.
Pentru prima oara in carte, se face referire la sintagma 20% contra 80% si la cuvântul
„tittytainment”.Conform acestui concept, 20% din populaţia apta de munca ar fi suicienta in
secolul următor pentru a asigura avântul economiei mondiale. Cuvântul „ tittytainment’ este o
invenţie a lui Zbigniew Brzezinski si este explicat ca fiind o combinaţie intre „entertainment” si
„tits”, cuvântul folosit in jargonul american pentru sâni. Se presupune ca prin aceasta mixtura
intre un divertisment narcotizant si o îndestulare stomacala populaţia frustrata de pe glob ar putea
fi ţinuta intr-o bunadispozitie.
Autorii cartii considera ca economiştii si politicienii neoliberali predica lumii „modelul
american” cu toate ca aceasta lozinca se aseamănă inspaimantator cu propaganda regimului din
RDG: „ a invata de la Uniune Sovietica inseaman a invata sa învingi !” In fine nicăieri in lume
nu este mai evidenta dezagregarea sociala decât in tara de origine a contrarevoluţiei capitaliste,
SUA. Dar, nici Europa, China, Japonia sau India se scindează intr-o minoritate de castigatori si o
majoritate de perdanti. Pentru sute de milioane de oameni, un lucru este clar: nu exista un
progres globalizat! Globalizarea devine o capcana pentru democraţie! De mult deja, milioane de
cetateni dezorientaţi din clasa de mijloc isi cauta salvarea fata de piaţa mondiala in xenofobie,
separatisme si claustrare. Astfel, majoritatea perdanta , adică cei 80% au inca votul. Acesta este
motivul pentru care populistul Ross Perot a obţinut in 1982 19% in alegerile in SUA. La fel s-a
întâmplat si in Franta, prin Jean-Marie le Pen, dar si in Austria prin Jorg Haider. Suprema sarcina
a politicienilor democraţi in pragul următorului secol va fi repunerea in stare de funcţiune a
statului si restabilirea climatului politicii asupra economiei.
În fine, autorii nu condamnă globalizarea; ei susţin doar că ea trebuie făcută sub control şi
propun chiar un set de soluţii pentru evitarea problemelor menţionate.

Globalizarea se poate face si fara a elimina principiile democratice: inca se pot oferii slujbe daca
nu pentru 70-80% macar pentru 50% din populatia globului, se pot respecta anumite principii
morale si religioase, insa toate aceste lucruri cel mai probabil nu se vor intampla deoarece cei
care conduc in acest moment au alte planuri pentru viitorul omenirii, iar bunastarea celor multi
nu este chiar o chestiune dezbatuta in “adunarea bogatilor”

In cele din urma putem cel mult spera ca nu se va ajunge la ceea ce spunea Octav Bibere :
“Globalizarea este un western din care, la nevoie, se va trage direct în spectatori.”

Minciuni comode

In acest capitol autorii subliniaza faptul ca politicile F.M.I., de liberalizare a pietelor, de

privatizare , de atragere si incurajare a investitiilor straine aplicate tarilor in curs de dezvoltare
au ajutat pe cei bogati sa devina si mai bogati, tarile cu o puternica economie au devenit
exportatoare pentru tarile in curs de dezvoltare , iar acestea au devenit simple piete de desfacere
pentru tarile puternic dezvoltate.Orice speranta legata de crestere economica avuta in momentul
in care s-au semnat acordurile cu F.M.I sa risipit ,deoarece cei de la FM.I. par sa incurajeze o
globalizare in care participanti duc o lupta necinstita : cei puternici fac legea, le dau celor mai
slabi speranta ca intr-o zi daca vor urma sfatul lor vor ajunge si ei sa fie la fel de puternici, insa
realitatea este ca cei slabi se multumesc cu firimituri , iar natiunile puternice duc globalizarea
mai aproape de infaptuire- 20 % versus 80%.

Tarile in curs de dezvoltare care isi deschid portile pentru investitorii straini fara a
impune vreun fel de opreliste , au mai mult de pierdut decat de castigat, daca luam exemplul
tarilor asiatice ca au devenit “Dragoni in loc de oi”. Acestea au inteles ca economia lor este prea
slaba pentru a concura cu economiile internationale si astfel au impus legi protectioniste pentru a
incuraja exportul si a diminua importul, in acest mod aceste tari au o crestere economica
continua din ani ’70 pana acum.Desigur acest lucru a fost posibil datorita interventiei statului la
toate nivelurile economice ale petei, lucru de neconceput pentru liberalismul occidental.

Reversul monedei acestei cresteri continue a tarilor asiatice datorita interventiei statului
in economie este aceea ca libertatea mass-media a fost diminuata iar orice fel de revolte sau
greve au fost inabusite inainte de a lua amploare. Sindicatele sunt inexistente iar muncitorii
muncesc mult pe bani putini. Daca facem o comparatie cu tarile care au imbratisat politicile
F.M.I aici populatia nu prea lucreaza datorita faptului ca investitiile straine sau concentrat pe
industriile extractive si prelucratoare care necesita personal mai putin datorita tehnologiei
avansate, populatia care lucreaza o face pe un salariu relativ crescut , insa somajul este ridicat
datorita robotizarii multor activitati din acest domeniu.

Iata cum globalizarea nu urmeaza in nici un fel un principiu unic, universal.In timp ce
tarile cu un regim de bunastare de tip occidental sustin retragerea statului si ofera tot mai mult
spatiu fortelor pietei, stalele din Asia de Sud-Est, carora le-a reusit deprinderea di subdezvoltare ,
practica tocmai contrariul.

Politicile F.M.I. care incurajeaza liberalizarea si privatizarea la toate nivelele pietelor

economice, incurajeaza defapt un joc de “cand pisica nu-i acasa soareci joaca pe masa.Daca
statul nu incurajeaza economia nationala, cu siguranta nu o sa o faca strainii.