Universitatea Ştefan cel Mare Suceava

Facultatea de Ştiinte Economice şi Administraţie Publică

Specializare: Administrarea afacerilor, Departament ID

Recenzie

GLOBALIZAREA SPERANŢE ŞI DEZILUZII

Joseph Stiglitz

Capitolul 3. Libertatea de a alege ?

Capitolul 5. Cine a distrus Rusia ?

CAPCANA GLOBALIZARII-ATAC LA DEMOCRAŢIE

Hans-Peter Martin & Harald Schumann

Societatea unei singure cincimi: 20% versus 80%

Minciuni comode

SUCEAVA
2014
 Libertatea de a alege?

„Sistemul de economie de piaţă necesită concurenţă si informaţie perfectă.

Concurenţa este însa limitată, iar informaţia este departe de a fi perfectă - iar pieţe cu
concurenţă liberă, care funcţionează bine, nu se creeză peste noapte.”
Privatizarea precum şi celelalte principii, austeritatea fiscală si liberalizarea pieţei
abordate în Consensul de la Washnington au fost susţinute ulterior de Banca Mondiala şi
F.M.I. şi aplicate în majoritatea statelor din America Latina unde între anii 80-90 a existat
o puternică prăbuşire a creşterii economice.
Prin înfiinţarea Acordului Nord-American de Liber Schimb (NAFTA) ţările
acceptă să scadă taxele şi alte „bariere în calea comerţului”. Astfel „comerţul liber” avea
să producă nemulţumire pentru mii de fiermieri mexicani care au constatat că nu pot
concura cu preţul porumbului importat brusc din SUA şi au fost nevoiţi să caute alte
modalităţi de a-şi câştiga traiul – în fabrici de îmbracăminte, de exemplu, sau peste
graniţă. De multe ori în urma aplicării programelor mandatate de F.M.I. acestea au
provocat revolte, începând din America Latină şi până în Asia de Sud. În Argentina,
sprijinul F.M.I. pentru un curs de schimb supraevaluat a condus la o recesiune severă şi
apoi, în cele din urmă, la colapsul eonomic, la sfârşitul anului 2001, iar în Indonezia,
revolta a început în 1998, dupa aderarea la politicile impuse de F.M.I., de forţare a
creşterii accentuate a preţului combustibilului, precedate de scăderea veniturilor reale şi
şomajului în spirală – de asemenea, în mare parte din cauza politicilor folosite de Fond.
Liberalizarea susţinută de Fondul Monetar Internaţional a contribuit la
declanşarea crizelor financiare mondiale din anii 1990 având un impact devastator asupra
unei ţări mici, aflate în curs de dezvoltare.
Liberalizarea comerţului trebuie facută în condiţiile unei bune funcţionări a
Organizatiei Mondiale a Comerţului (OMC) astfel încat statele emergente să nu fie
exploatate de ţarile dezvoltate. Un pas important în economia mondială urmează să se
producă prin încheierea primului acord comercial global din ultimul deceniu semnat de
Statele Unite şi marile economii emergente, precum India şi China care au depăşit
divergenţele privind agricultura. Cele 159 de ţări au semnat acordul OMC care vizează
înlăturarea piedicilor birocratice pentru schimburile comerciale transfrontaliere precum şi
circulaţia mai rapidă prin vămi a bunurilor; analiştii estimează că, în timp, ar putea aduce
un miliard de euro în plus economiei globale şi va crea peste 20 de milioane de locuri de
munca mai ales în statele aflate în curs de dezvoltare.
Ca urmare a liberalizarii pieţei, cele mai importante resurse de creştere economică
sunt investiţiile străine care pe lângă crearea locurilor de muncă aduc şi un plus de
tehnologie în principalele ramuri ale economiei. În multe state acest aspect a avut un rol
distrugător pentru comercianţii locali care nu au mai putut face faţă concurenţei. Cele mai
concludente exemple sunt companiilie americane: Coca-Cola în producţia de bauturi
răcoritoatare, McDonalds în produsele de fast-food care au produs panică în statele din
întreaga lume prin politicile de promovare si publicitate, folosite pentru a se impune cât
mai uşor pe piaţa şi pentru o perioada cât mai îndelungată. Mai grav este ca în absenţa
unor legi bine concepute cu privire la concurenţă, după ce o firmă străină elimină
concurenţa locală, ea se foloseşte de poziţia de monopol pentru a mării preţurile.
Benefiiciile aduse de preţurile mici au fost astfel de scurtă durată .
Joseph Stiglitz fost component din echipa de conducere a Băncii Mondiale în anii
90 explică principalele puncte slabe din cadrul acestei instituţii. Pe baza experienţei
acumulate din şedinţele susţinute în majoritatea ţărilor aflate în curs de dezvoltare. Acesta
aminteşte de contradicţiile aflate în principalele decizii si principii susţinute de F.M.I. şi
Banca Mondială. Astfel, aceste organisme practic urmăresc redresarea economiei unei
ţări prin austeritate, impozitarea principalelor ramuri economice cu efectele sale
nefavorabile, liberalizarea comerţului însoţită de rate înalte ale dobânzilor şi altele ca
acestea, nu au un impact tocmai bun ci din contră, duc la creşterea şomajului şi a inflaţiei.
F.M.I. nu urmăreşte rezolvarea săraciei din statele aflate în impas, nu găsesc
soluţii pentru crearea locurilor de muncă, aceştia ar trebui să susţină mai ales
îmbunătăţirea serviciilor de învăţământ şi crearea concepţiei de antreprenor si
manageriat.
Reformele susţinute de aceasta au la bază ritmul rapid în care trebuie facute, fără
a cunoaşte urmările ceea ce este în contradicţie cu teoriile economice care se înfaptuiesc
în mod treptat şi sunt în relaţie de interdependenţă una de alta.
 Cine a distrus Rusia?

„Dacă problemele legate de tranziţie au fost oas, la fel au fost şi posibilităţile

oferite de aceasta. Rusia era o ţară bogată. Dacă după trei sferturi de secol de comunism
este posibil ca populaţia să nu mai posede cunoştinţe referitoare la economia de piaţă, ea
a rămas totuşi cu un înalt nivel de pregătire, mai ales în domeniile tehnice atât de
importante pentru noua economie. În definitiv, Rusia fusese prima ţară din lume care
trimisese un om în spaţiul cosmic.”
Problemele ridicate de trecerea fostelor ţări din cadrul Federaţiei Ruse la
economia de piaţă dupa experienţa avută în comunism adus dezordine şi sărăcie. Deşi
aşteptările economiştilor în privinţa tranziţiei din Rusia au fost mari iată că viaţa
economică în capitalism tinde să devină un chin. Asupra acestui fapt o mare parte din
vină aparţine fără îndoială Statelor Unite şi F.M.I.-ului prin efortul lor de liberalizare si
implementarea economiei de piaţă in toate zonele lumii.
O dată cu venirea la putere a lui Boris Elţîn care s-a facut remarcat prin acţiunile
sale de destrămare a URSS-ului în 1991, prin implementarea economiei de piaţă şi
dezvoltarea mass-media, s-a introdus în lume termenul de Rusia nouă. Pe cât de susţinut a
fost în primii ani de putere pe atât de dizgraţiat a fost după aceea, datorită situaţiei la care
s-a ajuns, astfel preţurile au continuat să crească, ajutorul extern era foarte modest iar
produţia între anii 1989-1993 producţia s-a înjumătăţit. Acesta a dat naştere clasei
oligarhilor, atribuind rudelor şi prietenilor funcţii si poziţii guvernamentale importante,
privatizarea proprietăţilor de stat din anul 1993, oficial o împărţire egală pentru toţi
cetăţenii a făcut ca aceştia să primească certificate de valoare aproape lipsite de valoare.
De numele acestuia putem spune că a atârnat viitorul economic al Rusiei.
Dupa 1989 ţările din fosta Federaşie Rusă s-au confruntat cu incapacitatea de
trecere la economia de piaţă, privatizarea instituţiilor de stat trebuia facută de conducători
care să stie cum să utilizeze resursele bogate ale statului. Pentru Rusia reducerea
cheltuielilor militare, înlocuirea proprietăţii publice cu proprietatea privată, liberalizarea
comerţului, a facut ca posibilităţile de creştere a nivelului de trai să sporească. Dar totuşi
nivelul de trai din Rusia si celelalte state foste sovietice aflate în tranziţie a scăzut,
ridicând semne de întrebare.
Dintre politicile guvernării Elţîn, nici una n-a discreditat într-o măsură atît de mare
noţiunea de reformă ca programul cu totul corupt „loans-for-shares”. La mijlocul anilor
1990, Trezoreria SUA şi FMI au fost autorii privatizării prin „terapie de şoc” şi ai creării
oligarhilor ruşi care peste noapte au lăsat în paupertate şi foamet40% din populaţia rusă.
Termenul „terapie de şoc” se referă la dispariţia bruscă a controlului asupra preţurilor şi
monedei naţionale, combinată cu dispariţia subvenţiilor de stat şi liberalizarea imediată a
comerţului intern – toate ingredientele necesare pentru pauperizarea societăţii ruse.
După afirmaţiile lui Stiglitz, liberlizarea preţurilor a dus la o declanşare
instantanee a inflaţiei. Preţurile produselor de strictă necesitate erau menţinute la un nivel
scăzut precum şi preţurile la energie şi la resursele naturale, acestea s-au menţinut prin
mijloace artificiale lucru pe care Rusia şi l-a permis datorită faptului că dispunea de
rezerve uriaşe de asemnea resurse. Reforma radicală a F.M.I presupunea liberalizarea şi
stabilizare precum şi privatizare rapidă dar primele două au dus la instalarea unei inflaţii
ridicate astfel împiedicând realizarea celui de-al treilea.

Această reformă a F.M.I. a continuat să promită că redresarea era pe punctul de a se

produce. Toate cerinţele economiei de piaţă au avut loc, liberalizarea se înfăptuise,
stabilizarea se realizase, iar privatizarea asemenea; lucrurile aveau să mearga pe un drum
încurajator dar măsurile luate de aceste organisme în alte zone ale lumii, mai ales Asia
de Est au dus la efecte importante.
Rusia avea să intre intr-o criză financiară în anul 1998 datorită scăderii preţurilor
resurselor naturale (petrol, gaz, metale) de al căror export era dependentă în proporţie de
80%. Pe fondul scăderii veniturilor, această ţară s-a văzut în situaţia de a nu-şi mai onora
datoriile externe, intrând practic în incapacitate de plată. Înainte de 1998 Guvernul a emis
bonduri pentru a-şi acoperii deficitele iar în momentul în care aceste bonduri au ajuns la
maturitate, acestea se plăteau prin emiterea unor noi bonduri, datoria fiind astfel
„rostogolit”. Dobânda plătită de Guvern pentru aceste bonduri ajunsese la un moment dat
la 150% pe an. (Bond-urile sunt în esenţă scrisori de garanţie bancară emise în numele
părţii care trebuie să îndeplinească anumite obligaţii faţă de partenerii alături de care
desfăşoară relaţii comerciale.)
În această situaţie F.M.I.-ul şi Banca Mondială si-au dovedit vulnerabilitatea,
tocmai prin faptul că aceştia au ignorat puterea de conspiraţie a oligarhilor. Astfel prin
deciziile lor de a imprumuta continuu Rusia cu miliarde de dolari, şi-au dat seama că
sumele acestea intrau practic în conturile bancilor străine din Cipru şi Elveţia. In ciuda
faptului că aceste măsuri au dus practic la ingroparea statului rus în datorii, criza a avut şi
un aspect pozitiv: devalorizarea a impulsionat activitatea în sectoarele care produceau
bunuri ce făceau concurenţă produselor de import – mărfurile fabricate în Rusia au
început în sfărşit să cucerească piaţa internă.
Acest fapt a dus la o gândire mai profundă din partea FMI si Banca Mondiala în
ceea ce priveste implementarea economiei de piaţă. Politicile Consensului de la
Washington nu au fost alcătuite după contextul social din statele aflate în curs de
dezvoltare.
În concluzie, raspunsul la intrebarea „Cine a distrus Rusia?” nu se reduce la
aplicarea răspunderii unui singur vinovat ci a unui întreg sistem pornit de la instituţiile
cele mai înalte preşedinte, guvern dar şi a organismele care ar fi trebuit să vină cu soluţii
în rezolvarea problemelor.
 Societatea unei singure cincimi: 20% versus 80%

„Tendinţa generală a producţiei capitaliste nu constă în ridicarea nivelului mediu

al salariului, ci în scăderea lui sau în presiunea asupra valorii muncii până la limita sa
minimă”. Karl Marx

Ceea ce susţinea economistul revoluţionar în urmă cu peste 100 de ani intr-o

conferinţă susţinută la Londra avea să se realizeze în perioada de faţă. Interdependeţa
economică globală nu se accentuează datorită unui fenomen exclusiv întamplător, ci a
fost determinată în mod conştient şi treptat de ploitica dusă cu consecvenţă de guvernele
si parlamentele statelor dezvoltate în fruntea acestora fiind SUA

Cei doi autori Hans-Peter Martin şi Harald Schumann aduc la cunoştinţă

momentul petrecut la Hotelul Fairmont unde cei mai influenţi oameni ai planetei au
discutat despre viitorul lumii în plan economic şi politic. Aceştia aduc pentru prima dat la
cunoştinţă sintagma 20% contra 80% şi la cuvântul „tittytainment” conform căreia 20%
din populaţia lumii ar fii suficientă pentru a asigura avântul economiei mondiale. Acest
concept avea la bază fenomenul de satisfacere a individului, un nivel de mulţumire la
care acesta trebuia să ajungă, adică adaptarea la standarde de viaţă tot mai mici.

O data cu dispariţia dictaturii, a principalelor forme de guvernare absolutiste, şi

apariţia democraţiei cu principiile sale de liberalizare şi privatizare, societatea a parcurs
drumul sinuos al degradării morale şi sociale, al libertinajului dus la extrem şi al
indiferenţei cultural-religioase. Altfel spus aceste procente nu dau semne de optimism ci
mai degrabă de îngrijorare, sîracii vor rămâne tot săraci şi bogaţii vor fii mai bogaţi, iar
prăpastia dintre cele doua lumi se va lărgii şi mai mult. Marea provocare a globalizării o
reprezintă instaurarea echilibrului şi a stabilizării.

Acest separatism este evidenţiat de cei doi autori prin exemple concrete, germanii
şi austriecii muncesc prea puţin, au venituri prea mari, stau prea mult în concediu şi
abuzează de îmbolnăviri de complezenţă spre deosebire de englezi şi cehi care muncesc
mult şi au venituri mult mai mici.

20% versus 80%, societatea unei singure cincimi, aşa cum a fost ea conturată de
elitiştii de la hotelul Fairmont, urmăreşte globalizarea din punct de vedere tehnic şi
economic. Aşa cum precizează autorii „globalizarea devine o capcană pentru
democraţie”. Astfel majoritatea bogăţiei şi a puterii este concentrată în mâinile
corporaţiilor gigant, iar guvernele sunt folosite drept unelte pentru o şi mai mare
consolidare a acestei stări de fapt.
În concluzie, globalizarea ne afectează societatea , depinde de fiecare în parte
dacă se conformează cu aceasta sau dacă se opune.
 Minciuni comode

„Sunt două metode de a înrobi şi a cucerii o naţiune.Una este prin sabie. A doua
este prin îndatorare.” John Adams

Aşa cum ştim că există asasini plătiţi pentru a elimina persoane nedorite, tot aşa
există şi asasini de naţiuni. Ei compun armata secretă care acţionează din umbră pe
frontul războiului economic mondial, pentru ca ţări întregi, împreună cu toate resursele şi
locuitorii lor, să devină sclavii supuşi ai Noii Ordini Mondiale. Se numesc Asasini
economici, iar misiunea lor este de a ruina ţările lumii a treia pentru profitul şi beneficiul
corporaţiilor  internaţionale, cum sunt FMI şi Banca Mondială.

În opinia autorilor acestui volum, ori de câte ori o ţară mai puţin dezvoltată
încearcă să se măsoare cu concurenţa superioară din ţările industriale vestice fără să-şi
promoveze în mod deliberat industria şi fără o protecţie prin bariere vamale eşecul este
previzibil : comerţul liber înseamnă doar impunerea dreptului celor mai puternici.

În speranţa de a realiza o rapidă modernizare, guvernul de la Ankara a încheiat cu

U.E. un acord de formare a unei uniuni vamale care a intrat în vigoare la începutul lui
1996.
Acordul de uniune vamală cu U.E. permite măsuri de protecţie dar numai pentru
200 de zile. Turcia a căzut în capcană. Se dovedeşte că integrarea neprotejată a unor ţări
în curs de dezvoltare, pline de speranţă, dar fără capital, în zonele comerţului liber ale
ţărilor puternic industrializate aduce mai multe pagube decât foloase.

Pe toate meridianele, economiştii şi oamenii de afaceri celebrează miracolul

economic asiatic exemplar, ca o dovadă vie ca există totuşi o ieşire din sărăcie şi
subdezvoltare pe baza economiei de piaţă.

Se impune însă o precizare : boom-ul are puţin de a face cu capitalismul de tip

laisser-faire al celor mai multe ţări membre ale OECD. Fără excepţie, aceste ţări în
ascensiune din extremul orient mizează pe o strategie care în vest este treptat prohibită:
intervenţia masivă a statului la toate nivelurile vieţii economice. Protecţia mediului şi a
sănătăţii, democraţia şi drepturile omului trebuie să fie abandonate dacă aceasta serveşte
economiei mondiale.

Este de remarcat că împotriva respectării standardului minim, asupra căruia s-a

atras atenţia nu există nici un argument temeinic. Normele centrale ale OIM, cum sunt
interzicerea muncii copiilor, a muncii forţate şi a discriminării etnice şi de sex, sunt şi aşa
parte componentă a convenţiilor O.N.U. pe care toate statele le-au ratificat de multă
vreme. Democraţia se depreciază. Recâştigarea capacităţii de acţiune politică,
restabilirea primatului politicii asupra economiei este sarcina centrala a viitorului.