UE și predecesorii săi pag.

4
Pentru simplificare,la redactarea prezentului volum am utilizat în general termenul Uniunea
Europeană (UE). UE este constituită din cele trei Comunități inițial separate, fiecare cu
competențe, caracteristici și domenii de activitate diferite, suplimentate de alți ‚”piloni” de
cooperare organizată. Aceste elemente variate ale UE sunt următoarele ( de menționat că
datele tratatelor sunt cele ale anului de semnare, nu cele ale ratificării):
 Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), înființată în 1951 prin
Tratatul de la Paris;
 Comunitatea Economică Europeană (CEE), înființată în 1957 prin Tratatul de la
Roma;
 Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), înființată tot în 1957 prin alt
Tratat de la Roma;
 Împreună, acestea trei erau cunoscute sub denumirea de Comunitatea Europeană
(CE) , iar în sens mai larg ca ”primul pilon”, după ce Tratatul (de la Maastricht)
privind Uniunea Europeană (TUE) din 1992 a introdus termenul de UE;
 Al ”doilea pilon”, urmărind dezvoltarea politicii externe și de securitate comune
(PESC) , recunoscut în Actul Unic European (AUE) din 1986 și oficializat în TUE;
 Al ”treilea pilon”, urmărind dezvoltarea cooperării în domeniul justițtiei și afacerilor
interne (JAI) , instituit tot prin TUE în 1992;
 Mai ales dispozițiile JAI au fost extinse prinTratatul de la Amsterdam (TA) din 1997,
care a încorporat și tratatele Schengen;
 Ulterior, tot în 1997, a fost publicat un Tratat Consolidat al Comunității Europene
(TCE) , care a renumerotat în mod derutant numeroase dispoziții ale tratatului (în
prezentul volum indicăm ambele numerotări pentru dispozițiile importante); Tratatul
de la Nisa (TN) din 2000 a schimbat anumite reguli, dar nu și arhitectura generală a
UE ; și
 Inițiativele de reformă din 2002-4, întemeiate pe lucrările Convenției privind viitorul
Europei, care au condos la Tratatul Constituțional, semnat la Roma în octombrie 2004
și supus după aceea proceselor de ratificare în toate cele 25 de state member și, inter
alia, destinat să simplifice tratatele și să unească pilonii într-un cadru comun.
Numărul membrilor UE a crescut de la șase țări în 1951 la 15 în 1995 și la 25 în mai 2004,
cu alte extinderi în perspectivă, după cum urmează:
 1951 Belgia, Franța,Germania,Luxemburg,Italia, Olanda
1973 + Danemarca, Irlanda, Marea Britanie
1981 + Grecia
1986 + Portugalia, Spania
1995 + Austria, Finlanda, Suedia
2004 + Cipru, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia,
Slovenia, Ungaria
Printre candidații actuali se numără: Bulgaria, Croația, Macedonia, România și Turcia, cu alte
state în așteptare.
Structura instituțională a Uniunii Europene pag. 48
UE a evoluat din trei Comunități inițial (CECO, CEE și Euratom), fiecare cu instituții proprii.
Acestea au fuzionat oficial în 1967. Inițial, principalele elemente erau următoarele : un fel de
executiv colectiv – Comisia Europeană, un forum colectiv pentru reprezentanții guvernelor
statelor membre – Consiliul (de Miniștri), un mecanism de arbitraj obligatoriu și interpretare
juridică – Curtea Europeană de Justiție (CEJ), precum și un forum parlamentar – Parlamentul
European (PE, inițial „Adunare”)”- membrii acestuia provenind din clasa politică a statelor
membre, ulterior aceștia fiind aleși în mod direct. În plus, Comitetul Economic și Social a
oferit un forum pentru consultarea altor sectoare ale societății; mai târziu, în anii '90 a fost
creat Comitetul Regiunilor pentru a permite consultarea cu autoritățile locale și regionale.
Puterile și responsabilitățile sunt stabilite în tratate, fiind revizuite periodic( vezi tabelul 3.1).
În anii '90, CE s-a transformat în ceea ce în general este numită Uniunea Europeană, un
termen care are două sensuri destul de diferite. Unul dintre sensuri implică o legătură mai
puternică între statele membre. Celălalt cuprinde într-un singur cadru mai larg diferitele
Comunități, precum și celelalte arene de cooperare apărute, în special cele care în urma TUE
sunt denumite cei doi ” piloni ” de așa-numită cooperare interguvernamentală : ”al doilea
pilon” pentru politica externă și de securitate comună (PESC) și ”al treilea pilon” pentru
justiție și afaceri interne (JAI). Noul Tratat Constituțional (TC), după ratificare, va include
acești piloni într-un cadru instituțional și procedural unificat. Totuși, este de reținut că
structura instituțională nu este stabilă, fiind supusă unor dezbateri, controverse și revizuiri
periodice. Vom rezuma câteva elemente cheie ale aranjamentelor instituționale (vezi figura
3.1 mai jos) – cititorii deja familarizați cu acestea pot aborda direct secțiunea referitoare la
cele cinci modalități de elaborare a politicilor în UE.
Comisia Europeană - pag. 48
Comisia a fost concepută atât ca secretariat, cât și ca proto-executiv în sistemul instituțional
al UE. În prima sa versiune, ca Înaltă Autoritate a Comunității Europene a Cărbunelui și
Oțelului (înființată în 1951), aceasta avea o natură mai degrabă executivă, bucurându-se de o
autonomie considerabilă.
Tabelul 3.1
Principalele tratate și reforme ale acestora
An* Tratat Conținut
1951 Tratatul de la Paris Comunitatea Europeană a Cărbunelui și
Oțelului (CECO)(semnat de Belgia, Republica
Federală Germania, Franța, Italia, Luxemburg,
și Olanda)
1957 Tratatul de la Roma Comunitatea Economică Europeană (CEE)
1957 Tratatul de la Roma Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(Euratom)
1965-6 Criza și compromisul de la Luxemburg Întrerupe extinderea votului prin majoritate
calificată (VMC)
1965 Tratatul de fuziune Unește instituțiile într-un singur cadru
1970 Tratatul bugetar Sunt create ”resurse proprii” (respectiv
venituri); Parlamentul European (PE) i se
acordă unele puteri bugetare.
1972 Act de aderare Primirea Danemarcei, Irlandei și Marii
Britanii
1975 Tratatul bugetar Mai multe puteri pentru PE; înființarea Curții
de Conturi
1978 Modificarea tratatului Alegeri directe pentru PE
1980 Act de aderare Primirea Greciei
1985 Act de aderare Primirea Spaniei și Portugaliei
1986 Actul Unic European (AUE) Mai mult VMC în Consiliu, unele puteri
legislative pt. PE; nou Tribunal de Primă
Instanță; introducerea coeziunii; extinderea
politicilor
1992 Tratatul privind Uniunea Europeană Structură pe trei piloni a Uniunii Europene
(Maastricht)(TUE) ( politica externă și de securitate comună
(PESC) și justiție și afaceri interne (JAI) ; mai
mult VMC în Consiliu; oficializează Consiliul
European; codecizie pt. PE; nou Comitet al
Regiunilor; extinde politicile, în special
pentru uniunea economică și monetară (UEM)
 ; introduce subsidiaritatea și cetățenia;
Protocol Social (derogare britanică)
1994 Act de aderare Admiterea Austriei, Finlandei și Suediei
1997 Tratatul de la Amsterdam(TA) Mai multe puteri legislative pt. PE și
utilizarea mai largă a ” avizului conform”
pentru (de exemplu) extindere și numirea
Comisiei; introduce ”flexibilitatea”
(cooperarea unui număr mai mic de state
membre) ; extindere modestă a VMC în
Consiliu; incorporarea Schengen; eliminarea
derogării britanice
1997 Tratatul consolidat privind Uniunea ”Simplifică” tratatele prin combinarea
Europeană (TCUE) acestora într-un singur set, renumerotarea
dispozițiilor tratatelor anterioare
2001 Tratatul de la Nisa (TN) Destinat să simplifice instituțiile Ue în
vederea extinderii
2003 Act de aderare Primirea Ciprului, Republicii Cehe, Estoniei,
Letoniei, Lituaniei, Maltei, Poloniei,
Slovaciei, Sloveniei, Ungariei
2004 Tratatul Constituțional (TC) Reorganizarea substanțială a tratatelor în trei
părți: I- Principalele dispoziții constituționale;
II – Carta Drepturilor Fundamentale; III-
Politicile și funcționarea Uniunii, precum și
anumite schimbări instituționale
*Notă: data semnării.
Consiliul Uniunii Europene – pag. 54
Consiliul UE este atât o instituție cu funcții colective în cadrul Uniunii, cât și creația
guvernelor statelor membre. În principiu și de drept există un singur Consiliu, împuternicit să
ia decizii în orice privință. De obicei, membrii săi sunt miniștri din guvernele statelor
membre, dar miniștrii care iau parte la reuniuni, precum și felul în care aleg să fie reprezentate
guvernele , variază în funcție de subiectele discutate.
Consiliul European – pag. 59
Consiliul European s-a născut din reuniunile ”la vârf” ocazionale ale șefilor de stat (Franța și
Finlanda au președinți cu anumite competențe sporite, aceștia luând parte la reuniuni) sau de
guvern (respectiv primii miniștri). Două reuniuni foarte importante, una având loc la Haga în
1969 și alta la Paris în 1972, au stabilit agenda anilor următori. Începând cu 1974, la îndemnul
lui Giscard d'Estaing, pe atunci președintele Franței, Consiliile Europene au devenit regulate,
reunindu-se cel puțin de două ori pe an.
Parlamentul European – pag. 62
PE este compus, începând cu iunie 2004, din 785 de membri( MPE) aleși proporțional și
direct în cele 25 de state membre. Inițial, acesta era compus din parlamentari naționali, dar în
1978 o modificare a tratatului a introdus alegeri directe, primele fiind ținute în 1979. Sediul
său , datorită sensibilității statelor membre, este împărțit între Luxemburg , Strasbourg și
Bruxelles.
Curtea Europeană de Justiție – pag. 63
CEJ a fost instituită de primele tratate; în această privință, tratatele nu s-au schimbat, cu
excepția necesității de a face față nivelului de muncă crescut și extinderilor succesive ale
Uniunii.
CEJ, cu sediul la Luxemburg, include în prezent 25 de judecători și 8 avocați generali, care
emit avize preliminare asupra spețelor. AUE din 1986 a instituit o a doua curte. Tribunalul de
Primă instanță, compus în prezent din 25 de judecători, care ajută la gestionarea fluxului
ridicat de cauze. CEJ este astfel un fel de curte supremă, capabilă să ofere o jurisprudență
unică și să rezolve litigiile, atât cele transmise de instanțele naționale, cât și cele aduse direct
în fața sa. Sancțiunile Curții sunt în cea mai mare parte forța propriilor decizii, susținute
uneori de capacitatea de a impune amenzi celor care au încălcat dreptul comunitar ( în
general, asupra firmelor).
Rezumat – pag. 89
Programul pieței unice europene a marcat o cotitură în procesul de integrare europeană.
Totuși, rădăcinile acesteia sunt mult anterioare anului 1985. Armonizarea detaliată s-a dovedit
o metodă frustrantă de integrare a pieței, mai ales după ce concurența externă a început să
pună la încercare industria europeană. Procesul de elaborare a politicilor UE s-a deschis
treptat către idei noi și, cu sprijinul deciziilor CEJ și prin acțiunile Comisiei, a facilitat
activismul legislativ și modificări importante ale proceselor de punere în aplicare a politicilor.
Deși sarcina ”finalizării” pieței unice rămâne încă de realizat, aceasta constituie acum esența
integrării europene și a modificat modelul relațiilor stat-piață în Europa.

Introducere : politica în domeniul concurenței și piața europeană – pag. 110

Politica în domeniul concurenței constă în stabilirea unor standarde de conduită, mai degrabă
decât în urmărirea unor obiective tangibile, și este ancorată în principiile capitalismului de
piață liberă. De aceea, caracterul și rolul politicii în domeniul concurenței au fost
controversate atât în ansamblul Uniunii Europene (UE) , cât și la nivelul statelor membre.
Evoluția sa reflectă sisteme economice foarte variate, de la piețe foarte liberalizate la cele în
care statul a jucat un rol important în economie și statele post-socialiste care au îmbrățișat
capitalismul numai din anii '90 (Schmidt 2002). Politica europeană în domeniul concurenței
este cuprinzătoare, incluzând politica antitrust, controlul fuziunilor, precum și controlul
ajutoarelor de stat ( subvențiile acordate industriei). Orientarea sa generală a fost de a face
presiuni pe toate fronturile pentru liberalizarea piețelor.
Importanța politicii în domeniul concurenței decurge din rolul central pe care factorii
economici și principiile economiei de piață le-au avut în crearea UE. Viziunea din 1958 a fost
cea a unei piețe comune care ar genera beneficii tuturor participanților prin integrare. Aceasta
era o viziune economică liberală, pe atunci controversată, care se baza pe încrederea în
capitalismul tradițional. Aceasta viziune era alternativa naturală la economiile cu planificare
centralizată din Europa de Est, dar pe de altă parte era privită cu scepticism de o mare parte a
elitelor politice și de afaceri vest-europene. Aceasta a devenit dominantă numai în urma
revoluției neoliberale din anii '80 și adoptării programului pieței unice în 1992. Ea a fost
consolidată de colapsul comunismului sovietic și remodelarea sistemelor de control economic
din Europa de Est, acestea aliniindu-se normelor capitaliste ale Uniunii. În capitalismul
tradițional, concurența este dinamica centrală a activității antreprenoriale, precum și mijlocul
de energizare a sistemului economic pentru a crea beneficii sociale. Acele aspecte ale vieții
economice care îngreunează concurența – monopolul, oligopolul, cartelurile, practicile
restrictive, împărțirea piețelor, subvențiile și protejarea unor sectoare sau firme din partea
statului – împiedică de asemenea generarea și distribuirea eficientă a bogăției. Așa cum Banca
Centrală Europeană (BCE) garantează o monedă sănătoasă și un nivel scăzut al inflației, la fel
regulile UE privind concurența garantează o piață liberă și eficiență economică, furnizând un
fel de ” constituție economică” a Europei.
Accentul pus de piață și integrare economică înseamnă că politica în domeniul concurenței a
fost oarecum mai importantă în UE decât în alte părți ( cu excepția SUA și eventual a
Germaniei ). Comisia a extins domeniul de aplicare al politicii în domeniul concurenței,
transformând-o în una din competențele sale principale. Bazându-se pe dispoziții consistente
ale tratatelor și sprijinul Curții Europene de Justiție (CEJ), elaborarea și aplicarea politicii de
concurență a fost atribuită direcției DG COMP, una din cele mai eficiente direcții generale
(DG) din Comisie, ghidată de o serie de comisari capabili. Politica în domeniul concurenței a
dobândit unele caracteristici de ”metapolitică”, având astfel prioritate față de domenii mai
puțin dezvoltate (precum politicile industrială, de C-D sau de mediu), sau stabilind cadrul
anumitor politici sectoriale ( precum mijloacele de comunicare, telecomunicațiile etc.) Într-
adevăr, politica în domeniul concurenței a fost utilizată pentru disciplinarea guvernelor și a
companiilor, astfel încât toți actorii economici să o înțeleagă și să-i acorde respectul cuvenit.
Conținutul politicii – pag. 113
Politica europeană în domeniul concurenței are cinci componente, fiecare dintre acestea
bazându-se pe competențe juridice specifice:
 o interdicție a acordurilor între firme care limitează concurența (articolul 81 TCE;
fostul articol 85 CEE) ;
 interzicerea abuzurilor de poziție dominantă din partea uneia sau mai multor firme
mari ( articolul 82 TCE; fostul articol 86 CEE ) ;
 controlul fuziunilor care creează o poziție dominantă ( Regulamentul nr. 4064/89) ;
 controlul ajutoarelor acordate de un stat membru unei firme sau categorii de firme
( articolele 87 și 89 TCE; fostele articole 92 și 93 CEE ) ; și
 liberalizarea măsurilor statelor membre care favorizează utilitățile interne și industriile
de infrastructură ( articolele 31 și 86 TCE; fostele articole 37 și 85 CEE ).
Rezumat – pag. 135
Uniunea economică și monetară (UEM) este unul dintre cele mai ambițioase și mai fructuoase
proiecte întreprinse vreodată de Uniunea Europeană (UE). De la primele propuneri, făcute la
summit-ul de la Haga din1969, până la introducerea efectivă a monedei euro în 2002, liderii
europeni au promovat UEM ca pe o modalitate de a atinge, prin cooperare economică
intensivă, obiective politice legate de pace și stabilitate. Deși lideri politici marcanți din UE
au privit de multă vreme integrarea monetară ca pe o modalitate de a cimenta Europa prin
legăturile unei monede unice , pentru realizarea efectivă a UEM au fost necesare unele
schimbări fundamentale în statele membre. A fost necesară în special o convergență a
perspectivelor de politică monetară în ceea ce privește utilitatea inflației scăzute, plus câteva
decenii de cooperare în domeniul de schimb și impulsul Actului Unic European (AUE) ,
pentru ca UEM să fie înscrisă în Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) din 1992. În
prezent, autoritatea în materie de politică monetară a fost transferată decisiv către Banca
Centrală Europeană ( BCE) , în timp ce alte elemente cheie ale uniunii economice, în special
politica fiscală, rămân sub control național. Ghidându-ne după istoria altor construcții
monetare, acest sistem doar parțial federalizat de guvernanță economică se poate dovedi
destul de fragil. Totuși, inovarea extraordinară și angajamentul politic durabil față de UEM
arată că liderii europeni ar putea găsi o modalitate de a face față acestor noi încercări.