www.e-referate.

ro

Capitalism si libertate (controlul monetar)

(Milton Friedman)

Introducere Cartea Capitalism si libertate, de Milton Friedman a fost publicata in 1968. Ea analizeaza cateva efecte concrete -printre altele, politica monetara si fiscala, rolul guvernului in educatie, capitalism si discriminare, si diminuarea saraciei. "Capitalism si libertate" analizeaza "rolul capitalismului competitiv - organizarea celei mai mari parti a activitatii economice prin intermediul intreprinderii particulare care actioneaza pe o piata libera- ca sistem al libertatii economice si conditie necesara ptr libertatea politica." In argumentatie se defineste rolul pe care ar trebui sa-l joace guvernul intr-o societate libera.

Controlul monetar

Se afirma ca o economie bazata pe libera initiativa privata este inerent instabila. Lasata de capul ei, ea va evolua sub forma unor cicluri periodice de avant si de recesiune. Guvernul trebuie sa intervina pentru a motiva stabilitatea. Se argumenteaza ca, guvernul trebuie sa se ingrijeasca de dezvoltarea economiei pentru sustinerea razboiului rece si pentru a demonstra tarilor nealiniate ca o democratie duce mai rapid la crestere economica decat un stat comunist. In zilele noastre, masurile guvernamentale constituie un impediment major in calea cresterii economice in S.U.A. Tarifele, impozitele , comisiile regulatorii, preturile si salariile fixate de stat etc. stimuleaza indivizii sa aloce si sa foloseasca resursele in mod eronat, distorsionand astfel actiunea de investire a noilor sume economisite. De aceea, atat pentru stabilitate cat si pentru crestera economica, este nevoie urgenta de o reducere a interventei guvernamentale, nu de o crestere a acesteia. Este de dorit sa folosim guvernul pentru a asigura un cadru monetar stabil, necesar unei economii libere, pentru a asigura un cadru general juridic si economic.

Domeniile majore ale politicii guvernamentale relevante pentru stabilirea economica sunt politica monetara si politica fiscala sau bugeatara. Prezentul capitol ia in discutie politica monetara interna. Nevoia de a dispersa puterea constituie o problema deosebit de dificila in domeniul monetar. Este larg impartasita parerea ca, guvernul trebuie sa aiba o oarecare raspundere in privinta problemelor monetare. Este, de asemenea, larg recunoscuta ideea potrivit careia controlul monetar poate fi un instrument de control si de modelare a economiei tarii. Etalonul- marfa Din punct de vedere isoric, instrumentul monetar cel mai frecvent folosit in diferite locuri si in decursul secolelor a fost etalonul- marfa; asadar, s-au utilizat ca bani unele marfuri fizice, cum ar fi aurul sau argintul, bronzul sau cositorul, tigarile sau coniacul, ori alte varietati de bunuri. Daca s-ar fi folosit acest tip de marfuri fizice, atunci nu ar mai fi fost nevoie de controale guvernamentale. Adevaratele etaloane- marfa s-au indepartat foarte mult de la acest model simplu, care nu reclama o interventie guvernamentala. Etalonul- marfa a fost insotit de proliferarea diverselor tipuri de moneda fiduciara, convertibila in mod vadit intr-un raport de schimb fix in bani- marfa. Necesitatea implicita de a consuma resurse reale pentru obtinerea etalonului marfa a stimulat oamenii sa caute alte cai pentru a ajunge la acelasi rezultat fara sa foloseasca aceste resurse. Daca un etalon- marfa autoreglabil ar fi posibil, el ar oferi o solutie excelenta dilemei liberalului: un cadru monetar stabil, fara pericolul exercitarii iresponsabile a puterilor in materie monetara. O data ce au fost introduse unele elemente fiduciare, s-a dovedit dificila evitarea controlului guvernamental asupra lor, chiar atunci cand ele erau emise initial de persoane particulare. Cauza fundamentala in aceasta privinta rezida in dificultatea de a preveni falsificarea lor sau echivalentul sau economic. Moneda difuciara reprezinta un contract de plata in moneda- etalon. O data ce elementele fiduciare au fost introduse, tentatia guvernului de a emite el insusi moneda fiduciara devine aproape irezistibila. Oamenii care spun ca vor un etalon- aur se refera la un etalon- aur gestionat de o banca centrala sau de un alt organism guvernamental, care detine o cantitate mica de aur drept acoperire pentru moneda fiduciara. Etalonul- marfa, din punct de vedere a autorului, nu este nici posibil si nici nu reprezinta o solutie dezirabila a problemei statutarii randuielilor monetare adecvate unei societati libere. El nu este de dorit, deoarece ar implica un cost mare sub forma resurselor folosite pentru producerea marfii monetare. Totodata, el nu este posibil, deoarece nu exista mirajul si increderea atat de necesare pentru a- l face eficace. Aceasta concluzie se sprijina nu numai pe experienta istorica generala, ci si pe experienta particulara a Statelor Unite. Au existat emisiuni guvernamentale de bani de hartie, iar bancile particulare au creat cel mai eficace mijloc de circulatie monetara din tara, sub forma banilor de cont; operatiunile bancare erau reglementate indeaproape de agentii guvernamentali- bancile federale, de catre Inspectoratul circulatiei monetare, bancile de stat, de catre autoritatile bancare aferente fiecarui stat al federatiei. Aurul,

indiferent ca era detinut de Trezorerie, de banci sau de persoane particulare sub forma de moneda- batuta ori titluri garantate, reprezenta intre 10% si 20% din masa monetara totala, procentajul exact variind de la an la an. Restul de 80- 90% din masa monetara era format din argint, moneda si depozite bancare neacoperite cu rezerve in aur. Insa agitatia din anii `80 ai secolului trecut in favoarea argintului, care a culminat cu celebra cuvantare a lui Brayn despre pericolul rastignirii omenirii pe o cruce de aur a constituit una dintre expresiile de insatisfactie. Crizele financiare succesive, din anii 1873, 1884, 1890 si 1893, au dus la intensificarea cererilor oamenilor de afaceri si ale comunitatii bancare de a se efectua o reforma a sistemului bancar. Panica din 1907, determinata de refuzul concertat al bancilor de a converti la cerere depoziele la vedere, a facut ca sentimentul de nemultumire fata de sistemul financiar sa se transforme intr-o cerere de actiune guvernamentala urgenta. Congresul S.U.A. a infiintat Comisia Nationala Monetara, care, in anul 1910, si-a elaborat recomandarile ce vor fi cuprinse apoi in Legea Rezervelor Federale, adoptata in 1913. Modificarea randuielilor monetare, introdusa prin Legea Rezervelor Federale, s-a dovedit a fi, in practica, mai drasitca decat intentionasera autorii si sustinatorii sai. In momentul adoptarii legii, in intreaga lume domnea etalonul- aur. Dar, la putin timp dupa adoptarea legii mentionate, a izbucnit primul razboi mondial. Etalonul- aur a fost abandonat pe scara larga.

O autoritate monetara discretionara Instituirea Sistemului Rezervelor Federale a reprezentat schimbarea cea mai importanta care a intervenit in ansamblul institutiilor monetare din S.U.A., cel putin de la adoptarea Legii Sistemului Bancar National in timpul razboiului civil. Pentru prima data de la expirarea, in anul 1836, a statului celei ce a fost The Second Bank of the United States, s-a instituit un organism oficial distinct, insarcinat cu responsabilitati exprese in privinta conditiilor monetare si inzestrat, dupa cum se presupunea, cu o putere adecvata sa realizeze stabilitatea monetara sau cel putin ca sa evite instabilitatea moneara. Masa monetara, preturile si productia au fost in mod categoric mai instabile dupa infiintarea Sistemului Rezervelor Federale, decat inainte. Cea mai dramatica perioada de instabilitate in productie a fost, desigur cea dintre cele doua razboaie, care cuprinde scaderile drastice de productie din 1920- 1921, 1929- 1933 si 1937- 1938. Datorita caracterului sau drastic, prabusirea bursei de valori din octombrie 1929, prin care s-a pus capat urcarii pietei din 1928 si 1929, este privita adesea deopotriva ca un moment de inceput, cat si drept o cauza proxima majora a Marii Depresiuni. Nici una din cele doua afirmatii nu este corecta. Apogeul in volumul afacerilor a fost atins la mijlocul anului 1929, cu cateva luni inainte de crahul finanicar. Acest punct culminant a fost atins atat de devreme, incat era posibil ca bursa de valori sa fi jucat un rol in restrangerea activitatii economice. Ea nu a manifestat in primul an nici una din trasaturile specifice care aveau sa-i domine ulterior cursul.

Sistemul Rezervelor Federal ear fi trebuit saa actioneze altfel decat a facut-o in realitate, ca nu ar fi trebuit sa permita scaderea masei monetare cu aproape 3%, din luna august 1929 pana in octombrie 1930. Caracterul restrangerii activitatii economice s-a schimbat insa in mod drastic in luna noiembrie 1930, cand o serie de falimente bancare au dus la retrageri masive de depuneri, sau altfel spus, la incercarea deponentilor de a-si converti depunerile in devize. Panica s-a raspandit insa dintr-o parte in calalta a tarii, atingand apogeul in ziua de 11 decembrie 1930, cand a dat faliment Bank of the United States. Inainte de luna octombire 1930, nu exista nici un semn de criza de lichiditate sau vreo lipsa de incredere in banci. De la data respectiva, economia a fost confruntata insa cu crize repetate de lichiditate. Valul de falimente bancare a slabit catva timp, pentru ca apoi sa renasca, intrucat cateva falimente dramatice sau alte evenimente au produs o noua deteriorare a increderii in sistemul bancar si o noua serie de retrageri masive de depuneri. Aceste evenimente au capatat importanta nu numai datorita falimentelor bancare ca atare, ci si efectului acestora asupra masei monetare. Termenul de depozite este un termen care induce in eroare. Cand depui in banca un dolar in numerar, banca poate adauga 15- 20 centi rezervei sale, restul il va da cu imprumut printr-un alt ghiseu. Cel care ia un imprumut poate, la randul sau, sa redepuna suma, la aceeasi banca sau la alta banca si procesul se repeta. Rezultatul este ca, pentru fiecare dolar detinut de banci sub forma de reserve lichide, ele datoreaza cativa dolari sub forma de depozite. Masa monetara totala este de aceea mai mare cu cat este mai mare acea parte din banii sai pe care publicul doreste sa o pastreze ca depozite. Pentru a-si satisface depunatorii, o banca va face presiuni asupra altor banci, solicitand rambursarea imprumuturilor, vanzand titluri de valoare sau retragandu-si depozitele. Cercul vicios se largeste de la sine pe masura ce incercarea bancilor de a obtine lichiditati determina scaderea pretului hartiilor de valoare, antrenand insolvabilitatea unor banci . Acesta a fost tipul de situatie care a generat panica bancara din perioada premergatoare crearii Sistemului Rezervelor Federale si suspendarea concertata a convertibilitatii depozitelor bancare in devize, asa cum s-a intamplat si in 1907. O astfel de suspendare a constituit o masura drastica ,care nu a facut decat, pentru o scurta perioada de timp, sa inrautateasca lucrurile. Sistemului Rezervelor Federale i s-a coferit puterea de a crea mai mult numerar in cazul in care ar aparea din partea publicului o mai mare cerere de numerar decat de depozite; de asemenea, i s-au incredintat mijloacele pentru a pune numerar la dispozitia bancilor, pe seama disponibilitatilor lor in cont. Sistemul Rezervelor Federale a esuat lamentabil, facand putin sau deloc ceva pentru a asigura sistemului bancar lichiditati, privind aparent inchiderea bancilor ca pe ceva ce nu reclama o actiune speciala. Valul initial de falimente bancare s-a domolit si, la inceputul anului 1931, au aparut semnele de revenire a increderii in banci. Sistemul Rezervelor Federale a profitat de ocazie pentru a-si diminua propriile credite restante. Au existat semne clare de insanatosire, nu numai in sectorul monetar, ci si in alte domenii ale activitatii economice. Revitalizarea a fost insa de scurta durata. S-au produs noi falimente bancare, care au determinat o noua serie de cereri masive din partea publicului deponent si apoi o noua reducere a masei monetare.

In septembrie 1931, Anglia a abandonat etalonul- aur. Aceasta masura a fost precedata si urmata de iesiri masive de aur din Statele Unite. Dupa mai mult de 2 ani de grava recesiune economica, Sistemul Rezervelor Federale a majorat taxa de scont- adica rata dobanzii la care Sistemul era dispus sa acorde imprumuturi bancilor membre- mai mult decat a facut-o vreodata pana atunci si dupa aceea, intr-un rastimp atat de scurt. Aceasta masura a oprit exodul de aur. Insa a fost, de asemenea, insotita de o crestere spectaculoasa a numarului falimentelor bancare si a cererilor publicului deponent fata de banci. Intr-o perioada de 6 luni, din august 1931 pana in ianuarie 1932, aproximativ 10% din bancile aflate in functiune si-au suspendat operatiunile, iar depozitele totale ale bancilor comerciale au scazut cu 15%. Un sistem conceput in mare masura spre a preveni suspendarea temporara a convertibilitatii depozitelor bancare in devize a dus mai intai la desfiintarea unei treimi din totalul bancilor existente, iar apoi a provocat o suspendare a convertibilitatii , care s-a dovedit incomparabil mai drastica si mai cuprinzatoare decat oricare dintre cele precedente. Astfel, din iulie 1929, pana in martie 1933, masa monetara din S.U.A. s-a redus cu o treime, iar circa doua treimi din aceasta diminuare a urmat iesirii Angliei din sistemul etalon- aur. Reguli in loc de autoritati Problema reglementarilor legislative in domeniul politicii monetare are multe in comun cu argumentatia pentru primul amendament la Constitutie. Ori de cate ori cineva sugereaza oportunitatea unei reglementari legislative pentru exercitarea controlului in domeniul monetar, raspunsul stereotip este ca nu are rost sa legi mainile autoritatii monetare deoarece autoritatea poate face de bunavoie ceea ce regula juridica ii impune sa faca. In domeniul monetar, daca fiecare caz este tratat in sine, in functie de trasaturile sale, se va ajunge la adoptarea unor decizii gresite, in majoritatea cazurilor, deoarece cei care iau decizile examineaza doar o arie limitata si nu tin seama de consecintele cumulative ale politicii in ansamblu. Pe de alta parte, daca se adopta o regula generala valabila pentru un grup de cazuri luate in ansamblu, existenta regulii exercita efecte favorabile asupra atitudinilor, credintelor si sperantelor oamenilor, efecte care nu s-ar obtine chiar prin adoptarea discretionara a axact aceleiasi politici pentru fiecare caz in parte. Regula care a fost cel mai des recomandata de catre oamenii cu convingeri general liberale este cea care se refera la nivelul preturilor; mai precis, este vorba de o directiva legislativa adresata autoritatilor monetare ca sa mentina stabil nivelul preturilor. Regula este gresita, deoarece este formulata in termeni de obiective pe care autoritatile monetare nu le pot realiza prin actiuni proprii, neavand puteri clare si directe in acest sens. Regula amintita ar limita drastic puterea discretionara a autoritatilor monetare, dar ar lasa inca autoritatilor Sistemului Rezervelor Federale si Trezoreriei un nedorit nivel de puteri discretionare in ceea ce priveste modul de realizare a ratei de crestere preconizate a masei monetare, gestionarea datoriei publice, supravegherea bancara si alte domenii asemanatoare. In lumina cunostintelor noastre actuale, autorului i se pare ca aceasta este regula care ofera cele mai mari perspective de realizare a unui grad rezonabil de stabilitate monetara. Spera ca, pe masura ce se va opera cu regula respectiva, pe masura ce se vor cunoaste

mai bine fenomenele monetare, sa se poata concepe reguli si mai bune, care sa da rezultate si mai bune. Insa o astfel de regula i se pare ca este singurul mijloc valabil de care se dispune la ora actuala pentru a transforma politica monetara mai degraba intr-un pilon de sustinere a unei societati libere, decat intr-o amenintare a temeliilor sale.
Powered by http://www.e-referate.ro/ Adevaratul tau prieten