Economia de tranziție

Economia de tranziție sau economia tranzițională este o economie în schimbare :

dintr-o economie centralizată într-una de piață[1]. Economiile de tranziție sunt supuse unui set
de transformări structurale destinate dezvoltării unor instituții bazate pe economia de piață.
Acestea includ liberalizarea economică, în care prețurile sunt stabilite de forțele pieței și nu
de o organizație cu planificare centralizată. De asemenea, barierele comerciale sunt eliminate.
Există un impuls pentru privatizarea întreprinderilor deținute de stat și a resurselor,
întreprinderile de stat cât și cele colective sunt restructurate ca și corporații, iar un sector
financiar este creat pentru a facilita stabilizarea macroeconomică și circulația capitalului[2]
privat. Procedura a fost aplicată în China, în fosta Uniune Sovietică, în țările blocului
comunist din Europa cât și în unele țări din lumea a treia, iar în acest sens au fost întreprinse
lucrări detaliate privind efectele sale economice și sociale.

De obicei, procesul de tranziție este caracterizat prin schimbare, prin înființarea de

instituții, în special întreprinderi private. Astfel apar schimbări în rolul statului, în crearea
unor instituții guvernamentale fundamental diferite cât și în promovarea întreprinderilor
private, a piețelor și a instituțiilor financiare independente [3]. În principiu, un mijloc de
tranziție este restructurarea funcțională a instituțiilor statului de la a fi un furnizor de creștere
economică la un element facilitator, sectorul privat fiind motorul său. Un alt mod de tranziție
este schimbarea modului în care economia se dezvoltă și modul de practică a acesteia.
Relațiile dintre aceste două moduri de tranziție sunt de tip micro și macro, parțiale și întregi.
Economia cu adevărat în tranziție ar trebui să includă atât tranziția micro cât și pe cea macro.
[citation needed]
Țările utlizează un model de tranziție diferit ca urmare a diferitelor condiții inițiale
din timpul procesului de tranziție de la economia planificată la economia de piață. Țări,
precum Republica Populară Chineză și Vietnam, au adoptat un mod de tranziție gradual, însă
Rusia și alte țări est-europene, cum ar fi fosta Republică Socialistă Iugoslavia, au folosit un
model de tranziție mai agresiv și mai rapid. [citation needed] Termenul "perioadă de tranziție" este
adesea folosit pentru a descrie procesul de tranziție de la capitalism la socialism, urmând
stabilirea socialismului complet dezvoltat.

Indicatori de tranziție
Existența drepturilor de proprietate privată poate fi elementul fundamental al unei
economii de piață și, prin urmare, implementarea acestor drepturi este un indicator cheie al
acestui proces.

Principalele componente ale procesului de tranziție sunt:

● Liberalizarea - procesul de a permite determinarea majorității prețurilor pe piețele
libere și reducerea barierelor comerciale care au blocat contactul cu structura
prețurilor economiilor de piață mondială.
 ● Stabilizarea macroeconomică - aducerea inflației sub control și scăderea acesteia în
timp, ca urmare a exploziei inițiale a ratei ridicate a inflației care rezultă din
liberalizare și eliberarea cererii reprimate. Acest proces necesită control asupra
bugetului de stat, creșterea rezervei monetare și a creditului (și anume control în
domeniul fiscal și monetar) și progresul spre un echilibru durabil al plăților.[4]

● Restructurarea și privatizarea - crearea unui sector financiar viabil și reformarea

întreprinderilor din aceste economii pentru a le face capabile să producă bunuri care
ar putea fi vândute pe piețele libere și să le transfere proprietatea în una privată.

● Reforme juridice și instituționale - redefinirea rolului statului în aceste economii,

stabilirea statului de drept și introducerea unor politici adecvate în domeniul
concurenței.[5]

Potrivit lui Oleh Havrylyshyn și lui Thomas Wolf, care fac parte din Fondul Monetar
Internațional, tranziția în sens larg presupune:

● liberalizarea activității economice, a prețurilor și a operațiunilor de piață, precum și a

realocării resurselor către utilizarea lor cea mai eficientă;

● dezvoltarea într-un mod indirect a instrumentelor orientate către economia de piață

pentru stabilizarea macroeconomică;

● realizarea unui management eficient al întreprinderii și eficiența economică, de

obicei prin intermediul privatizării;

● impunerea unor constrângeri de reducere a bugetului, care oferă facilități sporirii

eficienței;

● stabilirea unui cadru instituțional juridic pentru asigurarea drepturilor la proprietate, a

statului de drept și a reglementărilor transparente privind intrarea pe piață.[6]

Edgar Feige, conștient de compromisul dintre eficiență și capitaluri proprii,

sugerează[7] reducerea costurile sociale și politice ale ajustărilor de tranziție prin adoptarea
unor metode de privatizare egalitare, oferind astfel o siguranță socială pentru a atenua
perturbarea efectelor procesului de tranziție.

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) a elaborat un set de

indicatori pentru măsurarea progresului în economia de tranziție. Sistemul de clasificare a
fost inițial creat în Raportul de tranziție al BERD din 1994, dar a fost îmbunătățit și modificat
în rapoarte ulterioare. Indicatorii globali de tranziție ai BERD sunt:

● Privatizarea la scară largă

● Privatizarea la scară mică

 ● Conducerea și restructurarea întreprinderilor

● Liberalizarea prețurilor

● Comerț și sistem de schimb valutar extern

● Politica de concurență

● Reforma bancară și liberalizarea ratei dobânzii

● Piețele de valori mobiliare și instituțiile financiare nebancare

● Reforma infrastructurii[8]

Context
Problemele economice care afectează țările din Organizația Economică: Consiliul
pentru Asistență Economică Reciprocă (CAER) - ratele scăzute de creștere și rentabilitate
redusă a investițiilor au determinat mulți economiști naționali și occidentali să susțină
soluțiile bazate pe piața financiară și un program consecutiv de reformă economică. A fost
recunoscut faptul că reforma microeconomică și stabilizarea macroeconomică trebuie să fie
combinate cu atenție. Liberalizarea prețurilor fără măsuri de remediere anterioare pentru a
elimina dezechilibrele macroeconomice, inclusiv un deficit bugetar în creștere, o creștere a
ofertei de bani din cauza unui nivel ridicat de împrumut de către întreprinderile de stat și a
economiilor acumulate ale consumatorilor casnici ("exces monetar") ar putea avea drept
rezultat o destabilizare macroeconomică de eficiență microeconomică. Cu excepția cazului în
care antreprenorii se bucurau de drepturi de proprietate sigure și agricultorii dețineau fermele,
procesul de "distrugere creativă" a lui Schumpeterian ar limita realocarea resurselor și ar
împiedica extinderea întreprinderilor profitabile pentru a absorbi muncitorii înlocuiți din
lichidarea întreprinderilor neviabile. O înăsprire a constrângerilor bugetare asupra
întreprinderilor deținute de stat ar stopa pierderea privind situația de subvenționare a
bugetului de stat, dar ar necesita cheltuieli suplimentare pentru a contracara șomajul rezultat
și scăderea cheltuielilor agregate ale gospodăriilor. Prăbușirea monetară a determinat ca
liberalizarea prețurilor putea să transforme “inflația reprimată” într-o inflație deschisă, să
crească și mai mult nivelul prețurilor și să genereze o spirală a prețurilor. Tranziția către o
economie de piață ar necesita intervenția statului, alături de liberalizarea pieței, privatizarea și
dereglementarea. Poate fi necesară raționalizarea bunurilor de consum indispensabile, a
cotelor comerciale, a tarifelor și o politică monetară activă pentru a asigura existența unei
lichidități suficiente pentru menținerea comerțului.[9] În plus față de protecția tarifară, în
anumite cazuri s-au considerat necesare măsuri de control ale scurgerilor de capital.[10]

Tranziția în practică
 Cea mai de succes strategie folosită pentru tranziția la economia de piață a fost cea
adoptată de Polonia în ianuarie 1990. Aceasta a fost puternic influențată de analiza realizată
de FMI și Banca Mondială a programelor de stabilizare ce au avut sau nu succes, adoptate în
America Latină în anii `80. Stategia a cuprins o serie de măsuri interindependente, inclusiv
stabilizarea macroeconomică, liberalizarea prețurilor de vânzare en-gros și en-detail,
eliminarea constrângerilor în dezvoltarea întreprinderilor private și privatizarea
întreprinderilor de stat, eliminarea subvențiilor și impunerea unor constrângeri bugetare dure,
precum și crearea unei economii orientate spre export care să fie deschisă comerțului extern
și investițiilor. O parte a strategiei a fost, de asemenea, crearea unei rețele de protecție socială
orientată spre individ pentru a compensa nesiguranța locului de muncă și eliminarea
controlurilor asupra prețurilor produselor de bază.[11]
Alegerea strategiei de tranziție a fost influențată de starea critică a majorității țărilor
foste socialiste. Decidenții politici erau convinși de faptul că credibilitatea politică avea
prioritate în fața unui plan de reformă secvențial și că introducerea unor măsuri de stabilizare
macroeconomică trebuia realizată înaintea celor structurale, a căror implementare, prin natura
lor, ar dura mai mult. "Credibilitatea" procesului de tranziție a fost sporită de adoptarea
Consensului de la Washington agreat de FMI și Banca Mondială. Stabilizarea a fost
considerată o necesitate în Ungaria și Polonia, unde deficitul bugetului de stat a crescut, iar
datoriile externe au devenit mai mari decât capacitatea de plătă a țării. Consilierii occidentali
și experții autohtoni care lucrează cu guvernele naționale și FMI au introdus programe de
stabilizare care vizează obținerea unui echilibru extern și intern, care au devenit cunoscute
sub numele de ”terapie de șoc”. S-a argumentat că "nu poți sări peste o prăpastie din două
salturi".[12]
Numeroși consilieri străini, în principal din Statele Unite, Marea Britanie și Suedia,
lucrau adesea cu instituțiile financiare internaționale și cu programe de asistență tehnică
bilaterale sau multilaterale. Aceștia au favorizat mai degrabă comerțul liber și
convertibilitatea cursului de schimb decât protecția comerțului și controlul capitalurilor, care
ar fi putut opri ieșirile de capital. Ei au avut tendința de a sprijini privatizarea fără o
restructurare industrială anterioară; o excepție a fost în Germania de Est unde Treuhand
(Agenția de Încredere) a pregătit întreprinderile de stat pentru privatizare, cu un cost
considerabil pentru guvern.[13] Programele de asistență tehnică occidentală au fost înființate
de Uniunea Europeană - prin intermediul programelor Phare și TACIS - și de alți finanțatori
(inclusiv Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (US AID), Fondul britanic
Know-How și PNUD) și de FMI, Banca Mondială, BERD și KfW., care, de asemenea, au
acordat împrumuturi pentru stabilizarea economiei, ajustări structurale, restructurare
industrială și protecție socială. Asistența tehnică a fost realizată prin schimbul de funcționari
publici și prin consultanți manageriali, ce proveneau de la firme de consultanță precum
Agriconsulting, Atos, COWI, Ernst & Young, GOPA, GTZ, Human Dynamics, Idom, IMC
Consulting, Louis Berger, NIRAS, PA Consulting Consultanță, PwC și SOFRECO.
Se aștepta ca introducerea convertibilității contului curent și a liberalizării comerțului
extern să forțeze o devalorizare a monedei care ar sprijini creșterea bazată pe export.[14] Cu
toate acestea, atunci când prețurile au fost liberalizate, întreprinderile și comercianții en-detail
și-au majorat prețurile, astfel încât să se potrivească cu cele de pe piața neagră sau cu
nivelurile mondiale ale prețurilor, înregistrând în primă fază profituri neașteptate.
Consumatorii au răspuns la acest fenomen prin diminuarea achizițiilor și prin substituirea
produselor de pe piața internă cu bunuri importate de calitate superioară. Scăderea vânzărilor
a dus la prăbușirea multor întreprinderi autohtone, la disponibilizări de personal sau la
reducerea orelor de muncă și a salariilor. Drept consecință, cererea efectivă a scăzut și mai
mult. Pe măsură ce importurile au crescut, iar exportatorii nu au reușit să răspundă ofertelor
de pe piețele mondiale din cauza calității slabe a produselor lor și a lipsei de resurse pentru
investiții, deficitul comercial s-a mărit, exercitând presiuni asupra cursului de schimb, ducând
la scăderea acestuia. Mulți vânzători en-gros și en-detail au stabilit prețurile în funcție de
valoarea produselor în dolari, iar rata de schimb valutar aflată în scădere a accentuat inflația.
Băncile centrale din mai multe țări au majorat dobânzile și au înăsprit condițiile de creditare,
privând agențiile de stat și întreprinderile de capital de lucru. La rândul lor, acestea din urmă
nu au mai putut să plătească salariile la timp, accentuând scăderea cererii efective în
continuare.[15]
Pe termen scurt, strategiile convenționale de tranziție au avut un impact
destabilizator, iar pe termen lung au lăsat populația sărăcită. Producția economică a scăzut
mult mai mult decât s-ar fi prevăzut. Declinul producției a durat până în anii 1992-1996
pentru toate economiile de tranziție. Până în 1994, producția economică a scăzut în toate
economiile de tranziție cu 41% față de nivelul din 1989. Economiile din Europa Centrală și
de Est au început să crească din nou în jurul anului 1993, Polonia începându-și programul de
tranziție mai devreme, ca urmare a ieșirii din recesiune în 1992. Statele baltice au ieșit din
recesiune în 1994, iar restul fostelor țări sovietice, în jurul anului 1996. Inflația a fost de peste
20% pe an (cu excepția Republicii Cehe și Ungariei) până la mijlocul anilor 90. În toate
economiile de tranziție rata anuală a inflației a fost de 2632% (4645% în CSI – Comunitatea
Statelor Independente).[16] Șomajul a crescut și salariile au scăzut în termeni reali, deși în
Rusia și în alte țări din CSI rata șomajului înregistrată la Oficiile forțelor de muncă a rămas
scăzută. Statisticile privind forța de muncă efectuate de Organizația Internațională a Muncii
au arătat rate de șomaj mult mai ridicate și o migrație internă considerabilă. [17] Ratele ridicate
ale dobânzilor au provocat o "criză a creditării" și au alimentat îndatorarea între întreprinderi,
îngreunând, astfel, extinderea întreprinderilor mici și mijlocii, care de multe ori nu reușeau să
obțină finanțare în mod legitim.[18]

De-a lungul timpului, producătorii autohtoni au fost capabili să-și îmbunătățească capacitatea
de producție, prin urmare investițiile externe directe au fost atrase de economia în tranziție.
Au devenit disponibile bunurile de consum fabricate local și de o calitate înaltă, recâștigându-
se, astfel, cota de piață din importuri. Stabilizarea cursului valutar a devenit mult mai dificilă
din cauza exodului capitalului de mare anvergură, astfel producătorii interni trimițând o parte
din câștigul lor în străinătate către destinații unde au crezut că acesta este mult mai în
siguranță. În cea mai mare parte a Europei Centrale și de Est, promisiunea aderării la Uniunea
Europeană, adoptarea legislației, cât și a regularizării Uniunii Europene (Acquis comunitar
sau acquis communautaire) a ajutat să asigure încrederea în drepturile de proprietate precum
și în instituțiile economice și guvernamentale.
Unii economiști au susținut faptul că performanța crescută a economiei de tranziție a
provenit din nivelul redus de dezvoltare, decenii de izolare comercială și distorsiuni în
economiile socialiste planificate. De asemenea, aceștia au accentuat faptul că strategiile de
tranziție adoptate reflectau nevoia de a soluționa crizele economice ce asaltau economiile
socialiste planificate, iar tranziția reprezenta obiectivul prioritar către economii cu piață
capitalistă mai degrabă decât favorizarea unei creșteri și prosperități economice. [19]
Însă, prin 2000, BERD a comunicat faptul că s-au atenuat efectele inițiale în procesul
de reformă a fiecărei economii în tranziție. Deși bazele au fost puse pentru o economie de
piață funcțională prin liberalizare de durată, privatizare la scară largă, deschidere către comerț
și investiții internaționale, precum și stabilirea sistemelor politice democratice, au mai rămas
provocările instituționale. Piețele libere nu erau în mod necesar competitive, iar libertatea
politică nu a împiedicat interesele puternice din mediul privat de a-și exercita influența
nejustificată. [20]
După 10 ani, în “Raportul de tranziție” (Transition Report), care a apărut în 2010,
BERD-ul, totuși, constata faptul că instituțiile responsabile pentru liberalizarea pieței nu și-au
atins scopul în buna funcționare a economiei de piață. Dezvoltarea economiei de tranziție a
fost determinată de integrarea comercială in economia mondială cu o performanță
„impunătoare” în export, dar și prin „influxul capital rapid și o explozie a creditului.” Însă
asemenea creștere s-a dovedit a fi volatilă, iar BERD-ul a considerat că statele cu o economie
în tranziție ar trebui să încurajeze dezvoltarea piețelor de capital intern și îmbunătățirea
mediului de afaceri, ce includ instituțiile financiare, piața imobiliară, cât și domeniul
energetic, transportul și infrastructura. BERD-ul și-a exprimat preocupările despre
independența normativă și respectarea acesteia, stabilirea prețurilor, dar și A puterii de piață a
comercianților existenți din infrastructură. [21]
Între anii 1987 și 1988, dar și pe la mijlocul anilor 1990, așa cum indică coeficientul
lui Gini, inegalitatea veniturilor a crescut semnificativ în economiile cu tranziție. Sărăcia a
reapărut între 20-50% în categoria oamenilor care trăiesc sub pragul de sărăcie națională.
Programul de dezvoltare a Națiunilor Unite a anticipat că sărăcia de pretutindeni din Europa
de Est și din Comunitatea Statelor Independente a crescut de la 4% din populație în 1988 la
32% până în 1994, sau de la 14 milioane de oameni la 119 milioane. [22] În conformitate cu
datele studiului, au rămas neschimbate ratele șomajului și valorile inactivității economice la
sfârșitul anilor 90.[23]
Până în anul 2007, anul precedent crizelor financiare globale, indicele pentru produsul
intern brut a atins 112, în comparație cu 100 din 1989 pentru țările cu o economie în tranziție.
Cu alte cuvinte, au trebuit aproape 20 de ani pentru a reface nivelul de producție care a existat
înainte de tranziția economică. Indicele de producție economic (PIB) din țările Europei
Centrale și de Est a fost 151 în 2007, pentru Peninsula Balcanică din Europa de Sud-Est
indicele arăta 111, iar pentru Comunitatea Statelor Independente și Mongolia a arătat 102.
Câteva state din Comunitatea Statelor Independente din Caucaz și Asia Centrală, precum și
Moldova și Ucraina au avut economii care erau considerabil mai mici decât în 1989. [24]
 Criza mondială din 2008-2009 și cea din zona euro dintre anii 2011-2013 a
destabilizat economiile în tranziție, a redus ratele dezvoltării și a ridicat rata șomajului.
Această încetinire a lovit încasările guvernamentale și a mărit deficitele fiscale, cu toate
acestea, aproape toate economiile în tranziție au experimentat o recuperare parțială și și-au
menținut o inflație scăzută și continuă începând cu anul 2012.[25]

Procesul de tranziție

În practică, traiectoriile de tranziție au variat considerabil. Unele țări au încercat

implementarea reformei de piață timo de câteva decenii, în timp ce altele au adoptat-o relativ
recent (de exemplu, Macedonia, Serbia și Muntenegru). În unele cazuri, reformele au fost
însoțite de o întorsătură politică, cum ar fi înlăturarea unui dictator (România), prăbușirea
unui guvern (Uniunea Sovietică), declararea independenței (Croația) sau întregirea unei țări
(Germania de Est). În alte cazuri, reformele economice au fost adoptate de guverne cu un
interes scăzut în schimbări politice. (China, Laos și Vietnam).[26]
De asemenea, traiectoriile de tranziție diferă în nivelul de amploare a planificării centrale,
aceasta fiind abandonată (de exemplu, o coordonare centralizată între statele CSI), precum și
în domeniul de aplicare a eforturilor întreprinse spre liberalizare ( relativ limitat în România).
Unele state, precum Vietnamul, au suferit schimbări macroeconomice în diferite perioade de
tranziție și chiar situații de criză.[27]
Conform raportului Băncii Mondiale, intitulat ”10 Years of Transition” factorii care
generează sfărșitul perioadei de tranziție economică sunt dispersia productivității forței de
muncă și a capitalului între diferitele tipuri de întreprinderi la începutul tranziției și erodarea
acelor diferențe dintre sectoarele vechi și noi din timpul implemenării reformei". [28] Vito
Tanzi, directorul Departamentului Fiscal al FMI, a afirmat că transformarea într-o economie
de piață nu este completă până când instituțiile fiscale funcționale și programele de cheltuieli
rezonabile și accesibile, incluzând plasele de bază sociale pentru șomeri, bolnavi și vârstnici,
sunt implementate. Vito Tanzi a susținut că aceste programe de cheltuieli trebuie să fie
finanțate din veniturile publice generate - prin impozitare - fără a pune piedici activității
sectorului privat.[29]
Potrivit BERD, o economie de piață funcțională ar trebui să beneficieze de o gamă diversă de
activități economice, de egalitate în posibilitatea de desfășurare și convergență a veniturilor.
Aceste rezultate nu au fost atinse nici până în anul 2013, iar progresele înregistrate în
stabilirea unor economii de piață funcționale stagnează încă din anii 1990. În ceea ce privește
indicatorii de tranziție ai BERD-ului, economiile în tranziție au devenit "blocate în proces".
Până la sfârșitul anilor ’90, liberalizarea prețurilor, privatizarea la un nivel scăzut și
înființarea piețelor comerciale și valutare au fost în mare parte finalizate. Cu toate acestea,
reforma economică a stagnat în domenii precum guvernarea, restructurarea întreprinderilor și
politica de concurență, care nu sunt la același nivel în comparative cu alte economii
dezvoltate de piață. [30]
Inegalitatea oportunităților de desfășurare a activițății economice a fost mai mare în
economiile de tranziție din Europa Centrală și de Est și Asia Centrală față de Europa de Vest
(cu excepția Franței, unde această inegalitate a fost relativ mare). Acest fenomen a fost
depistat la cel mai înalt nivel în Balcani și Asia Centrală. În ceea ce privește reglementările
legale și accesul la educație și sănătate, inegalitatea șanselor legate de sex din Europa și Asia
Centrală a fost diminuată, însă prezentă la un nivel mediu până la un nivel înalt în ocuparea
forței de muncă, spiritul antreprenorial și accesul la finanțare. Totodată, femeile din Asia
Centrală, precum și cele din țările arabe, nu au avut acces la serviciile de sănătate. [31] În timp
ce multe economii de tranziție au avut rezultate bune cu privire la învățământul primar și
secundar, rezultatele au fost mai slabe în învățământul terțiar..[32]
De-a lungul deceniului 1994-2004, în Uniunea Europeană economiile în tranziție au înlăturat
unele defecte în privința stabilirii venitului mediu de persoană în termeni de paritate a puterii
de cumpărare. Odată cu depățirea vechiuli capital, aceste câștiguri au fost determinate de o
creștere susținută a productivității, și obținerea profitului de pe urma comerțului exterior,
liberalizarea prețurilor și investițiile străine directe. Cu toate acestea, pe la sfârșitul anilor
2000 ritmul accelerat de recuperare a stagnat, iar, așa cum a prezis BERD, perspectivele de
convergență a veniturilor s-au diminuat, cu excepția unor reforme structurale suplimentare
care sporesc productivitatea.[33]
Recenta istorie a tranziției a sugerat că instituțiile politice slabe și grupurile de interese
consolidate au împiedicat reforma economică. Raportul de tranziție al BERD din 2013 viza
relația dintre tranziție și democratizare. Acesta a adus la cunoștință că literatura academică a
fost divizată, referindu-se la ceea dacă dezvoltarea economică a favorizat democrația. Cu
toate acestea, s-a susținut că există totuși un sprijin empiric puternic pentru ipoteză. Acesta a
sugerat că țările cu înaltă inegalitate au fost mai puțin incluse în susținerea unui stat limitat și
responsabil. În general, proporția populației cu un venit între 10-50 USD pe zi (așa-numita
"clasă de mijloc") corelează cu nivelul democrației; cu toate acestea, această corelație a
dispărut în țările în tranziție cu inegalități înalte de venituri. Acele țări cu mari resurse
naturale, cum ar fi petrolul și gazul din Rusia și Kazahstan, au avut guverne mai puțin
responsabile și s-au confruntat cu o presiune electorală mai mică abordarea intereselor
avantajoase, deoarece guvernul s-a putut baza pe resursele din împrumuturi și nu a trebuit să
impoziteze populația. Țările care au un mediu instituțional puternic - adică statul de drept
eficace, drepturile de proprietate garantate și guvernarea corporativă - au fost mai bine plasate
pentru a atrage investiții și pentru a întreprinde restructurări și schimbări de reglementare.[34]
Pentru a stimula reforma economică și a ieși dintr-un cerc vicios, Raportul de tranziție al
BERD din 2013 a propus ca economiile în tranziție să efectueze următoarele acțiuni:
• Liberalizarea comerțului și finanțelor, care au făcut reforma mai rezistentă presiunii
populare ("aversiunea pieței") și au însemnat că țările ar putea accesa piața unică a UE fie ca
state membre, fie prin acorduri de asociere (cum ar fi cele negociate cu Ucraina, Moldova și
Georgia);
• încurajarea unui guvern transparent și responsabil, cu controlul presei și a societății civile și
a concurenței politice la alegeri;
•investiții în capitalul ce tine de resursele uamne, în special prin îmbunătățirea calității
învățământului terțiar.[35]

Țările aflate în tranziție

Deși termenul "economii de tranziție" se referă, de obicei, la țările din Europa

Centrală și de Est și fosta Uniune Sovietică, acest termen poate avea un context mai larg.
Există țări din afara Europei, care au ieșit dintr-o economie autoritară de tip socialist și au
implementat o economie bazată pe piață (de exemplu, China). Mai mult decât atât, într-un
sens mai larg, definiția economiei de tranziție se referă la toate țările care încearcă să-și
schimbe legile constituționale cu principiile fundamentale ale pieții. Originea țărilor ar putea
fi una post-colonială, o economie puternic reglementată în stil asiatic, o post-dictatură din
America Latină sau chiar o țară subdezvoltată din punct de vedere economic din Africa.
În anul 2000, Fondul Monetar Internațional a declarat că următoarele țări au o
economie în tranziție:
· Albania
· Armenia
· Azerbaijan
· Belarus
· Botswana
· Bulgaria
· Cambodia
· China
· Croatia
· Republica Cehă
· Estonia
· Georgia
· Ungaria
· Letonia
· Lituania
· Kazakhstan
· Republica Kârzâkzstan
· Laos
 · Macedonia
· Moldova
· Polonia
· Romania
· Rusia
· Republica Slovacă
· Slovenia
· Tajikistan
· Turkmenistan
· Ucraina
· Uzbekistan
· Vietnam
De asemenea, în 2002 Banca Mondială a precizat că Bosnia și Herțegovina, alături de
Republica Federală Iugoslavia (mai târziu devenind Serbia și Muntenegru) sunt țări cu
economie în tranziție. [28] În 2009, Banca Mondială a inclus Kosovo[36] și Mongolia pe aceeași
listă. [37] Conform Fondului Monetar Internațional, Iran este într-un stadiu de tranziție către o
economie de piață, prezentând stagii timpurii de tranziție economică.[38]
Cele opt țări în curs de aderare din prima etapă, care au intrat în Uniunea Europeană
la 1 mai 2004 (Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia și
Slovenia), cât și țările candidate la aderare în cea de-a doua etapă, acceptate la 1 ianuarie
2007 (România și Bulgaria), și-au încheiat procesul de tranziție. [39] Conform Băncii
Mondiale, „tranziția a luat sfârșit” pentru cele 10 țări care au intrat în UE în anii 2004,
respectiv 2007. [40] Este de la sine înțeles că acestea au făcut parte din blocul comunist. [41]

Ramura economiei

Economia de tranziție este o ramură specială a economiei care se ocupă de transformarea unei
economii planificate într-o economie de piață. A devenit deosebit de important după
prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est. Economia de tranziție investighează
modul în care o economie ar trebui să se reformeze pentru a susține capitalismul și
democrația. Există de obicei două părți: una care susține o transformare rapidă și una care
susține o abordare treptată. Cartea lui Gérard Roland Tranziția și economia. Politica, piețele
și firmele (MIT Press 2000) oferă o imagine de ansamblu asupra domeniului. O perspectivă
mai recentă este oferită în economiile de tranziție: economia politică în Rusia, Europa de Est
și Asia Centrală de Martin Myant și Jan Drahokoupil.[42]