Premise și condișii privind reconsrucșia și perfecținarea metodologiei de cercetare știițifică

Insuficienţe practice şi nevoia reconstrucţiei ştiinţei economice .

Criticile care se aduc ştiinţei economice şi care-i umbresc realizările şi progresele
incontestabile derivă din aceea că ajută foarte puţin la soluţionarea unor probleme practice actuale.
Astfel, unii economişti apreciază că economia ar fi subordonat societatea omenească şi aceasta în
ciuda faptului că în epoca actuală s-au promovat şi acceptat, la scară internaţională, drepturile
fundamentale ale omului. Or, în practică, economia produce pe mai departe sărăcie, marginalizare şi
excludere socială în rândul atât al indivizilor, cât şi al naţiunilor. Deşi Aristotel gândea că atunci
„când războaiele de ţesut vor ţese singure, robia oamenilor va lua sfârşit”, totuşi, astăzi se constată
că robia oamenilor n-a dispărut, decalajele dintre progresul tehnologic şi progresul economic, pe de
o parte, şi progresul social, pe de altă parte, se adâncesc, punând în pericol solidaritatea şi pacea
socială, civilizaţia umană şi chiar existenţa vieţii pe planeta Pământ. Or, tocmai în legătură cu
această împrejurare oamenii de ştiinţă cu răspundere pentru asemenea pericole apreciază că
„economia este ştiinţă dacă ajută la realizarea unei lumi mai bune”. Au apărut însă şi probleme noi
pe care ştiinţa economică nu le poate încă soluţiona. Sistemul economic internaţional s-a
transformat, devenind multipolar şi interdependent. Vechea slăbiciune a ştiinţei economice – firava
legătură dintre ea şi practică (acţiune, politică economică) – s-a reactualizat şi acutizat. În faţa
ştiinţei economice stau trei mari provocări: a) de a asigura dezvoltarea economică şi obţinerea unui
standard de viaţă, conform cu demnitatea umană, în cadrul posibilităţilor contemporane, pentru o
mare parte a lumii;
b) de a se asigura, pentru lumea dezvoltată, tranziţia de la creşterea economică modică, de după a
doua jumătate a anilor ’70, la o creştere economică mai accentuată, similară celei din primele
decenii postbelice; c) pentru ţările ex-socialiste trecerea de la sistemul economiei planificate
centralizat, la un nou tip de economie, prin intermediul economiei de piaţă. Comisia de învăţământ
economic superior a Asociaţiei Economiştilor Americani avea să conchidă, cu puţini ani în urmă, că
„aşa cum sunt studiate ciclurile doctorale, ştiinţele economice sunt rupte (despărţite) mult de
problemele lumii reale”. Referindu-se la fenomenele de simplificare, la îngrădirea accesului noilor
concepte şi teorii în imperiul ştiinţei economice, la excesul de abstractizare şi modelare, cunoscutul
economist american Robert Solow, laureat al Premiului Nobel, afirmă sec că „economiştii de
meserie nu se lasă prinşi în astfel de simplificări”. Reconstrucţia ştiinţelor economice moderne nu
are nevoie de statutul de ştiinţă pozitivă; ea poate avea un statut normativ şi o eficienţă considerabil
sporită, dacă se realizează trei condiţii complementare:
♦ să se revină la conţinutul descriptiv puternic, chiar dacă acesta se face cu preţul abandonării unor
teorii generale, fără aplicare;
♦ să se prefere investigaţii empirice faţă de ipotezele generale de raţionalitate;

1
♦ să se conceapă o altă manieră de a articula dimensiunile normative şi pozitive ale ştiinţei
economice. Abandonarea mitului ştiinţei economice ca ştiinţă exactă, a naturii, echivalează cu
abandonarea ideii că se poate determina în mod ştiinţific un ideal, un optim definit odată pentru
totdeauna. Această muncă a omului de ştiinţă reclamă un dublu efort de clarificare: • în amonte,
pentru principiile explicite şi implicite pe care se construiesc raţionamentele; • în aval, pentru
clarificarea consecinţelor diferitelor ipoteze asupra firmei, economiei şi societăţii în ansamblu. În
efortul de reconstrucţie a ştiinţei economice, profesorul Morgenstern subliniază c ă, condiţia
esenţială a progresului ştiinţei economice este „perfecţionarea spatelui empiric al acestei ştiinţe.
Până nu sunt acumulate suficiente date şi fapte pentru generalizare, matematizarea va fi prematură”.
Ipotezele extrase din abstract sau din introspecţie şi nu din viaţa reală, din cercetarea ei profundă,
sunt considerate unul din semnalele subdezvoltării ştiinţei economice. Acest fapt se înţelege de la
sine, ori de câte ori comportamentul care prevalează în model nu este conform cu cel care
prevalează în viaţa economică reală. Referindu-se la nevoia imperioasă a cercetărilor empirice în
vederea acumulării volumului necesar de fapte pentru generalizare, profesorul român Nicolae
Ivanciu Văleanu, unul din cei mai de vază în materie de gândire economică, aduce ca exemplu
opera lui Fr. List, cunoscut economist german, pe care o caracterizează astfel: „Economia politică
era înţeleasă de el ca o ştiinţă experimentală, orientată spre cercetarea datelor empirice, fără
pretenţii de profunde generalizări teoretice care ar duce-o în mocirla scolasticii”. Actualizarea pe
baza faptelor reale a ştiinţei economice este demonstrată cu aceeaşi ardoare de economiştii
practicieni. Astfel, economişti practicieni de firmă susţin că firma interpretează, extrapolează,
proiectează pe baza unei teorii. Mult mai util ar fi – arată ei – ca teoria respectivă să fie bine
actualizată, astfel ca aceste teorii să avanseze, să progreseze şi să se îmbogăţească sub impulsul
cercetătorilor universitari a căror meserie este şi nu de către economiştii de firmă care se pricep la
aplicarea teoriei. Ştiinţa economică î şi poate dobândi realismul şi eficienţa practică în măsura în
care se fereşte şi de excesul de matematizare, dacă aceasta nu are la bază acumularea de fapte
economice. Cel mai bine caracterizează această tendinţă chiar cunoscutul economist american,
Milton Friedman, care subliniază că „utilizarea largă a matematicilor a ridicat considerabil puterea
analizei economice, dar ea este frecvent folosită pentru a impresiona, mai de grabă, decât de a
informa”. În această privinţă, ilustrul economist îl citează pe un alt cunoscut economist, Alfred
Marshall, care face economiştilor următoarele recomandări, deosebit de instructive pentru scopul
cursului nostru: a. utilizaţi matematica, ca un limbaj stenografic, mai de grabă, decât ca un
instrument de investigaţie; b. continuaţi până terminaţi; c. traduceţi în engleză; d. ilustraţi atunci
prin exemple care sunt importante în viaţa reală (subl. ns. – Gh.R.,D.C.); e. dacă aţi eşuat asupra
punctului d, găsiţi exemple importante din viaţa reală; ardeţi şi punctul c, pentru că eu am făcut-o
frecvent”. Concluzia pe care o desprindem de aici este că modelarea este necesară, indispensabilă în
cadrul cercetării fenomenelor şi proceselor economice reale şi nu pentru a steriliza ştiinţa

2
economică. Ştiinţa economică actuală evidenţiază rolul încă puţin cunoscut şi utilizat al studiilor
istorice. Dacă economiştii au vizibila tendinţă de simplificare excesivă, istoricii, dimpotrivă,
analizează evenimentele actuale în toată complexitatea lor. Economiştii n-au clarviziunea necesară,
dar ei o pot căpăta prin studiul experienţei istorice; aceasta protejează împotriva miopiei
specialistului, împotriva tendinţelor de simplificare abuzivă. Se spune adeseori că nu poţi fi un bun
economist fără o formaţie matematică; or, astăzi se apreciază că nu există în şi mai mare măsură
economist fără o formaţie istorică. Stimularea cercetărilor empirice, pluri- şi interdisciplinare
reclamă schimbarea scării de valori în aprecierea economiştilor. Astfel, este necesar să se acorde o
mai mare consideraţie facultăţilor de observare decât celor de abstractizare, iar perspicacitatea
istoricului să fie plasată înainte de rigoarea matematicianului, dacă vrem să nu navigăm în abstract
şi fără eficienţa necesară în ştiinţa economică. Reconstruirea ştiinţei economice pe baza
intensificării studiilor inter- şi multidisciplinare urmează să se realizeze prin:
• corijarea şi completarea teoriilor curente, ca urmare a lărgirii bazei sale factuale;
• acordarea unei mai mari atenţii studiului structurilor economice concrete, factorilor ce
influenţează funcţionarea economiei, obiectivelor, mijloacelor şi consecinţelor diverselor tipuri de
acţiune practică etc. Deci, pe de o parte, avem de a face cu nevoia reală de a înrădăcina munca
teoretică în cunoaşterea faptelor şi a comportamentelor individuale sau ale întreprinderilor. Pe de
altă parte, sub aspect metodologic, se propune completarea principiului studierii comportamentelor
individuale şi a interacţiunii lor, prin prevalarea noţiunilor de raţionalitate şi de echilibru cu analiza
reacţiilor grupurilor socio-economice, adăugându-se categoriilor socio-profesionale, caracteristicile
de vârstă, sex, statut etc. Această metodologie permite evitarea acaparării inventivităţii de către
logica pură şi înlăturarea unor bariere în calea cercetărilor interdisciplinare. Apelul la sociologie,
psihanaliză, antropologie şi acceptarea deschiderii către alte discipline complementare ar putea
favoriza şi articularea mai bună a aspectelor cognitive, normative şi pozitive ale ştiinţei economice
actuale. Asemenea abordări pluridisciplinare ale faptelor concrete ar favoriza îmbunătăţirea vigorii
ştiinţei economice şi de aici perfecţionarea manualelor şi cursurilor, în special, în sensul evitării
predării ştiinţei prin cazuri simple sau prin simplificarea excesivă a realităţii. (Economia nu poate fi
interpretată doar prin concepte proconcurenţiale, de tipul laissez-faire.) Deci, s-ar cere părăsirea
simplismului şi, mai ales, a excesului de abstractizări sau de modelare a economiei; abordarea
interdisciplinară ar întări considerabil forţa ştiinţei economice, ar ameliora formarea economiştilor,
apropiindu-i de realităţi şi, mai ales, ar spori incidenţa teoriei economice asupra creşterii economice.
Programele analitice, pe lângă transmiterea de cunoştinţe, trebuie să prevadă şi studiul legăturilor
dintre analiza teoretică şi practica economică, adică probleme de politică economică, cum sunt:
inegalitatea, sărăcia şi mediul ambiant etc. Pe o astfel de bază ştiinţa economică se deblochează şi
contribuie la realizarea bunăstării umanităţii. Depăşirea contradicţiei şi crizei actuale a ştiinţei
economice şi deblocarea procesului de învăţare în învăţământul superior se pot realiza prin

3
abordarea problematicii vieţii reale, completată cu studiul doctrinelor şi curentelor de gândire, aşa
cum s-au cristalizat ele în decursul deceniilor.
1.2.5. Perfecţionarea metodologiei de cercetare știinţifică – o necesitate stringentă .
Metodologia de cercetare ştiinţifică economică este adânc şi permanent implicată atât în progresele,
cât şi în insuficienţele ştiinţei economice. De aceea, vom supune reflecţiei cititorului adevărul
unanim recunoscut, conform căruia în laboratorul ştiinţei moderne „dacă cercetătorul nu este
echipat cu firul Ariadnei se rătăceşte”. Complicatele meandre ale cercetării ştiinţifice moderne pot fi
străbătute cu succes, dacă sunt cunoscute o serie de reguli de aur: • compatibilitatea legilor gândirii
cu legile naturii; • compatibilitatea gândirii şi metodei cu legile realităţii obiective;
• flexiunea regulilor metodologice cu legile realităţii obiective;
• identitatea gândirii abstracte să se supună identităţii concrete;
• metoda nu este altceva decât structura întregului (Hegel);
• de elaborarea unor norme logice-metodice cuprinzătoare depinde însuşi progresul ştiinţei.