Particularităţi ale cunoaşterii ştiinţifice economice

 Cunoaşterea este un proces complex de reflectare a realităţii practice în conştiinţa oamenilor şi în

activitatea lor productivă
 Cunoaşterea este o reflectare aproximativ exactă a realităţii, însă rezultatele cunoaşterii verificate
în practică sunt cunoştinţe adevărate, care se mişcă permanent de la adevăruri relative la adevăruri
absolute
 Cunoaşterea ştiinţifică se bazează pe cea cotidiană şi o asimilează, dar are un conţinut complex şi
sistematizat care explică şi anticipează evoluţia unor fenomene şi procese
 Conţinutul cunoaşterii ştiinţifice se bazează pe creaţia ştiinţifică şi include un segment de învăţare
ştiinţifică

Dacă ştiinţele naturii, aşa cum am văzut, sunt definite drept cunoaştere exactă, universală şi
verificabilă în timp ce ştiinţa economică poate fi definită doar ca o cunoaştere veridică şi verificabilă
pe cale experimentală înţelegem că fenomenul economic „materia primă”a ştiinţelor economice se
deosebeşte esenţialmente de fenomenele altor ştiinţe. În nici un caz, economişti nu-şi pot forma
vreun complex faţă de ştiinţele naturii în sensul că ştiinţa economică ar fi „mai puţin” ştiinţă. Se
poate cel mult afirma că ştiinţele economice nu sunt ştiinţe exacte şi universale. Dar, de la această
recunoaştere se poate totuşi face, fără nici o concesie, precizarea că ştiinţa economică este doar
cunoaştere veridică şi verificabilă. Nimic mai mult! Dacă vom cerceta fenomenul economic în ceea
ce el poate avea ceva comun şi specific cu fenomenele naturii, vom putea spune chiar că ştiinţa
economică este mai dificilă, mai complexă decât ştiinţele naturii datorită complexităţii şi
particularităţilor fenomenelor economice.

Vom înţelege această complexitate şi diferenţele dintre conţinutul ştiinţelor economice şi cel al
ştiinţelor naturii dacă examinăm în cele ce urmează principalele particularităţi ale fenomenului
economic:

♦ fenomenele economice se interferează şi se asociază cu celelalte tipuri de fenomene sociale,

„noneconomice”. De aici rezultă nu numai nevoia ca cercetarea să decupeze aceste fenomene, dar şi
să le studieze inter şi multidisciplinar, să „convertească” fenomenele noneconomice în efecte
economice, potrivit exigenţei formulate de Hegel că „metoda înseamnă întregul”, adică fenomenul
în complexitatea acestuia;

♦ fenomenele economice se nasc şi evoluează diferit, înregistrând o serie de influenţe care variază în
plan spaţial, de la o ţară la alta, şi uneori chiar în interiorul unei ţări, precum şi în plan temporal, de
la o perioadă la alta;

♦ explicarea fenomenelor şi proceselor economice este afectată de interesele şi aspiraţiile variate ale
oamenilor, de comportamentele acestora;

♦ ştiinţele economice au un pronunţat caracter aleatoriu, probabilistic, ca o consecinţă a

particularităţilor subliniate mai sus;

♦ ştiinţele economice au un caracter istoric, folosirea criteriului istoric apare indispensabil în

elucidarea proceselor şi fenomenelor economice;
♦ măsurarea fenomenelor economice este nu numai indispensabilă, dar şi extrem de dificilă, în
condiţiile tuturor particularităţilor menţionate.* Teoria economică – în genere acceptată ca fiind o
reflectare conceptuală, sintetică, cu ajutorul abstracţiilor, a realităţii obiective – îndeplineşte o serie
de funcţii, cum sunt: • funcţia explicativă, cu ajutorul căreia se pun în evidenţă cauzele care
determină un fenomen economic sau altul, precum şi relaţiile cu alte fenomene economice, sociale,
politice etc. Această funcţie se execută prin faptul că teoria economică are un puternic conţinut
cognitiv-informaţional; • funcţia predictivă, în virtutea aceluiaşi conţinut cognitiv informaţional,
permite să se formuleze (prescrie) soluţii eficiente problemelor care reclamă rezolvarea, precum şi
previziuni (soluţii) asupra evoluţiei fenomenelor economice; • funcţia rezumativă este necesară
pentru că teoria economică se concretizează în enunţuri deosebit de sintetice asupra unor mari
cantităţi de informaţii empirice; această funcţie are un rol sistematizator, eliminând enunţurile
redundante (abundenţa inutilă de expresii), care nu aduc nimic în planul cunoaşterii ştiinţifice şi
îngreunează atât comunicarea, cât şi asimilarea informaţiei ştiinţifice.

Cunoaşterea ştiinţifică scoate la iveală în permanenţă probleme economice. Orice problemă

economică rezultă din confruntarea teoriei existente cu faptele empirice noi. Dacă în economie
faptele empirice se înnoiesc permanent, în timp ce teoria existentă este elaborată pe baza faptelor
economice din trecut, ea se cere reanalizată şi reformulată. De altfel, în ştiinţă, în general, există o
preocupare permanentă de verificare a teoriilor sale, întrucât orice teorie are un conţinut ştiinţific
istoriceşte limitat, exprimând doar parţial realitatea şi deci nu epuizează complexitatea vieţii
practice. De la începuturile constituirii ca activitate umană, ştiinţa a fost asociată cu o atitudine
critică faţă de ea însăşi. Descartes a formulat principiul metodologic fundamental al cercetării
ştiinţifice – principiul îndoielii. Din pasiune pentru certitudine (era şi matematician), Descartes
considera că ştiinţa trebuie să depăşească opinia aproximativă şi să se ridice la claritatea evidenţei.
De aceea, el considera că trebuie promovată îndoiala metodică, radicală, până când întâlneşti ceva
de care să-ţi fie absolut imposibil să te îndoieşti. Astfel, de la îndoiala clar exprimată în acel celebru
dubito ergo cogito, Descartes ajunge la nu mai puţin celebrul model de adevăr cert cogito ergo sum.
Conform acestui principiu, nici o cunoaştere ştiinţifică nu trebuie considerată un adevăr indiscutabil;
tot ceea ce se cunoaşte, de la faptele empirice până la concepte, principii, teorii şi legi economice
trebuie supus în permanenţă unei analize critice constructive. Problemele economice apar
întotdeauna când unele fapte nu mai pot fi explicate pe baza teoriilor şi a cunoştinţelor existente. Ele
reprezintă conştientizarea noastră asupra îngustimii, insuficienţei cunoaşterii ştiinţifice în raport cu
realitatea economică. Geneza problemelor economice poate fi ilustrată şi în schema care urmează,
pe baza interrelaţiilor dintre factorii lor determinanţi:

Problemele economice care se cer clarificate pot fi rezultatul rămânerii în urmă a unei laturi sau a
alteia a activităţii economice, cum ar fi:

Fapte empirice economice

Probleme economice de clarificat (studiat)

• insuficienta dezvoltare a unei activităţi economice în raport cu noile dimensiuni şi structuri viitoare
ale nevoii sociale; • rămânerea în urmă a profitabilităţii în raport cu posibilităţile oferite de progresul
ştiinţific şi tehnic; • necesitatea adaptării (restructurării) economiei în raport cu noile exigenţe ale
societăţii democratice; • necesitatea asigurării coerenţei teoretice, pe de o parte, şi dintre teoria
economică şi fenomenele economice practice, pe de altă parte. Problemele economice – teoretice
sau de analiză economică practică – devin teme de cercetare şi se propun spre a fi abordate şi
soluţionate cercetării ştiinţifice. Cunoaşterea insuficienţei teoriei în raport cu faptele empirice este
momentul cel mai dificil şi, totodată, cel mai fertil al cercetării ştiinţifice economice. Pe bună
dreptate se afirmă că este mai greu să se formuleze corect o întrebare (o ipoteză ştiinţifică, problemă
economică) decât să se răspundă la o întrebare bine pusă. Cunoaşterea, explicarea şi deci rezolvarea
problemelor economice constituie conţinutul specific al activităţii de cercetare ştiinţifică economică.
Tot acest proces de soluţionare a unei probleme economice se realizează pe baza a două demersuri:
a) Un demers creator-constructiv, în cadrul căruia se elaborează şi formulează ipotezele; b) Un
demers critic-valorizator, în cadrul căruia are loc verificarea (testarea) continuă a ipotezelor.