CURS 2

Ştiinţa economică. Obiectul de studiu al economiei politice

Metoda în ştiinţa economică

Economia politică a apărut ca ştiinţă sub denumirea simplă de Economie (oikonomie),

expresie de provenienţă grecească, de la cuvintele oikos - casă, gospodărie şi nomos - lege, regulă
etc. La acest cuvânt s-a adăugat treptat cuvântul politeia - organizare socială (de la polis - oraş,
cetate, societate). Astfel, în 1615, Antoine de Montchrestien foloseşte, pentru prima dată,
denumirea de Economie Politică. Termenul de Economie politică a fost acceptat şi folosit cu
înţelesul modem mai târziu, din 1755 prin punerea în circulaţie de către J. J. Rousseau în Marea
Enciclopedie şi apoi de către clasici inclusiv de Marx.
Luând în considerare definiţiile date economiei politice ca ştiinţă, în cadrul
confruntărilor de idei, de către diferiţi autori, se poate exprima, într-o formă concisă, obiectul ei
de studiu şi poate fi pus în relief rolul acestei ştiinţe.
Astfel, obiectul economiei politice ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice
reale, a fenomenelor şi proceselor economice care au loc, în domeniul producţiei, schimbului,
repartiţiei şi consumului de bunuri materiale şi servicii, a legilor şi categoriilor economice,
pe diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod economic ştiinţific de gândire şi
acţiune, putere de anticipare şi raţionalitate, ţinând seama de confruntarea nevoilor
nelimitate cu resursele limitate.
Rezultă de aici, că economia nu este o ştiinţă abstractă, nelegată de viaţă, ci, dimpotrivă,
are un rol deosebit de important în sistemul ştiinţelor contemporane. Aceasta cu atât mai mult,
cu cât luăm în considerare faptul că gândirea economică ştiinţifică trebuie să se reflecte şi în acte
de guvernământ, în politica economică, în comportamentul uman, în general, şi al agenţilor
economici, în mod special.
Politica economică, de exemplu, politica industrială, agricolă, a investiţiilor, a preţurilor,
monetară, bugetară, de credit, fiscală etc., este condiţionată de luarea în considerare a ştiinţei
economice; formularea de scopuri ale politicii, stabilirea căilor, mijloacelor şi măsurilor adecvate
de realizare a acestora trebuie să se întemeieze pe cunoştinţe ştiinţifice.
Afirmarea economiei politice ca ştiinţă presupune cunoaşterea nu numai a fenomenelor şi
proceselor economice, direct sesizabile, ci şi a relaţiilor de cauzalitate, care ţin de esenţa
lucrurilor, a legilor economice.
De exemplu, relaţia dintre perfecţionarea factorilor de producţie atrage după sine
creşterea randamentului sau eficienţei utilizării lor, în sensul că, în mod obiectiv, un nivel
calitativ superior al factorilor de producţie determină creşterea randamentului sau eficienţei
folosirii lor, sau relaţia dintre cerere-ofertă-preţ, în cadrul căreia, atunci când cererea este mai
mare decât oferta are loc creşterea preţurilor, care la rându-i, duce la scăderea puterii de
cumpărare şi a nivelului de trai etc.; sau relaţia dintre cheltuielile familiale de consum şi
veniturile băneşti ale familiilor etc. O altă relaţie de cauzalitate este cea dintre inovaţie şi
activitatea economică: inovaţia determină noi structuri ale producţiei, care, la rândul lor, duc la
noi structuri ale cererii de mărfuri, care dau naştere unor noi structuri ale pieţei etc.
Ştiinţa economică oferă, totodată, un sistem de cunoştinţe ştiinţifice, de teorii, de
categorii economice sau noţiuni fundamentale, de concepte, legi economice, de analiză şi
interpretare care servesc ca instrumentar ştiinţific de lucru în practica economică. De exemplu,
folosirea categoriilor, conceptelor economice - marfă, bani, piaţă, concurenţă, cost de producţie,
preţ, salariu, profit, dobândă, rentă, avuţie naţională, muncă, resurse naturale, capital,
productivitatea factorilor de producţie, finanţe, buget, credit, venit, consum, economii, investiţii,
produsul naţional brut, creşterea economică, echilibrul economic şi optimul economic etc.
marchează noi trepte în procesul cunoaşterii ştiinţifice, servind în conducerea activităţii. În
prezent, sistemul de concepte economice se îmbogăţeşte prin introducerea în circuitul de
cunoştinţe ştiinţifice a unor concepte şi noţiuni noi, cum sunt: protecţia mediului natural, costul
ecologic, costul informaţiei, costul ştiinţei, integrarea economică internaţională şi altele.
În acelaşi timp, este de mare importanţă luarea în considerare a intereselor economice
(private şi publice, curente şi de perspectivă, periodice şi accidentale, regionale şi naţionale etc.),
care, odată cunoscute, pot fi puse în mişcare, în direcţia stimulării dezvoltării economice, cu
ajutorul pârghiilor economice - salariu, profit, dobândă, preţ etc. Promovarea, de exemplu, a
unei politici fiscale, de regulă a ratei de impunere, atrage după sine mărirea veniturilor
agenţilor economici încurajarea lor în realizarea de investiţii şi creşterea gradului de ocupare
etc.
În condiţiile actuale, există mai multe componente ale ştiinţei economice; ele alcătuiesc
sistemul ştiinţelor economice. În structura acestuia sunt cuprinse următoarele:
a) ştiinţele economice fundamentale (economia politică);
b) ştiinţele economice funcţionale – management, marketing, finanţe-bănci,
contabilitate, statistică, prognoză economică etc.;
c) ştiinţele economice teoretico-aplicative, de ramură (în industrie, agricultură,
construcţii comerţ, transporturi etc.), ştiinţa unităţilor economice;
d) ştiinţele istorice economice şi ale gândirii economice;
e) economia mondială, care include relaţii economice internaţionale, relaţii valutar-
financiare internaţionale etc.;
f) ştiinţele economice de graniţă - econometria, cibernetica economică, informatica
economică, psihologia economică, sociologia economică etc.
De asemenea, se impun atenţiei şi discipline economice noi cum sunt: economia
mediului înconjurător, economia regională, economia urbană, economia investiţiilor în
străinătate şi a întreprinderilor multinaţionale etc.
Sistemul ştiinţelor economice este dinamic şi deschis, îmbogăţindu-se, de la o perioadă
la alta, pe măsura progresului ştiinţei. În cadrul acestuia, economia politică constituie o ştiinţă
economică fundamentală, care oferă baza teoretică şi metodologică generală ştiinţelor
economice în ansamblul lor. La rândul ei, economia politică se îmbogăţeşte şi pe seama
rezultatelor noi obţinute de celelalte ştiinţe economice.
Celelalte discipline economice presupun în abordarea lor probleme teoretice generale deja
cunoscute, care fac obiectul de studiu al economiei politice. Este, deci, o situaţie similară cu cea a
ştiinţei fundamentale din alte domenii; de exemplu, anatomia şi fiziologia omului în domeniul
medical, fizica în domeniul tehnic - industrial, teoria arhitecturii în domeniul arhitecturii, teoria
muzicii în domeniul artei sunetelor etc.
 Metoda în ştiinţa economică

Termenul metodologic îşi are originea în cuvintele greceşti methodos (drum, cale de
urmat în cunoaştere, expunere şi acţiune) şi logos (studiu, ştiinţă, cuvânt).
În accepţiunea restrânsă a noţiunii, metoda este înţeleasă în prezent ca reprezentând
calea urmată în vederea cunoaşterii unui obiect, ca mod de a proceda, ca procedeu sau ca
ansamblu de procedee folosite în vederea cunoaşterii unui obiect (metoda de cunoaştere).
În sens larg, termenul este înţeles ca fiind calea (mod, procedeu, ansamblu sau succesiune
de procedee) urmată sau folosită pentru obţinerea unui rezultat. În acest sens, se vorbeşte de
metoda de cercetare, metoda de cunoaştere, metoda de învăţare, metoda de expunere, metoda de
transformare a unui lucru, a unui obiect, a unei realităţi obiective etc.
Noi vom înţelege prin metoda de cunoaştere economică în cadrul cursului de faţă, calea
de urmat şi ansamblul de operaţiuni şi procedee folosite pentru cercetarea fenomenelor,
raporturilor şi proceselor economice şi deci pentru descoperirea, verificarea şi demonstrarea
adevărurilor economice împreună cu mijloacele de investigare a fenomenelor şi proceselor
economice.
Ea mai este definită şi ca totalitatea metodelor de cercetare sau ca teorie a metodelor.
Prin transformarea metodei de cercetare economică ştiinţifică în obiect al analizei şi
cercetării ştiinţifice s-a creat o disciplină ştiinţifică nouă numită Metodologia cunoaşterii
economice ştiinţifice.
Asemenea tuturor ramurilor ştiinţei despre natură şi societate, Economia Politică
foloseşte în procesul cunoaşterii următoarele metode sau procedee ştiinţifice: metoda
comparativă; analiza şi sinteza; inducţia şi deducţia; analogia, ipoteza, ridicarea de la abstract la
concret, metoda logică şi istorică etc.

Metoda comparării

Procedeul logic cel mai general, universal folosit în procesul de elaborare a conceptelor
(categoriilor) ştiinţifice este compararea. După cum se cunoaşte, nimic nu se poate aprecia
numai prin sine însuşi: orice fenomen, raport sau proces general, orice obiect se cunoaşte în şi
prin comparare. Pentru a cunoaşte necunoscutul este întotdeauna necesar un criteriu. În această
calitate apare cunoscutul. Deci, aprecierea necunoscutului prin cunoscut are loc cu ajutorul
comparaţiei.
Fără a compara mărimile economice unele cu altele nu se poate realiza nici cea mai
elementară analiză, şi nu se pot face nici cele mai simple generalizări.
Pe comparaţie se bazează de altfel cel mai important şi cel mai răspândit procedeu
utilizat de economişti - procesul măsurării. Practic, comparaţiile străbat toate metodele şi
procedeele de cercetare şi cunoaştere a realităţii economice.
În sfârşit, comparaţia în calitate de cel mai general procedeu logic şi primul pas de
cunoaştere, creează condiţii pentru aprofundarea studierii vieţii economice.
 Analiza şi sinteza

Fenomenele şi procesele realităţii economice sunt percepute de către om ca un ansamblu,

ca un tot, distingerea deosebirilor dintre părţile constitutive având loc fără distingerea semnelor
lor specifice. Acest tablou general însă nu este nici pe departe suficient pentru cunoaşterea
fenomenului respectiv.
Pentru a studia şi cunoaşte procesele şi fenomenele economice acestea trebuie descompuse,
divizate mental uneori şi fizic în părţile din care se constituie.
Divizarea, descompunerea mentală (logică, imaginară) şi/sau fizică a obiectului de
studiu în părţile sale constitutive, examinarea fiecărei părţi separat şi dezvăluirea (identificarea)
trăsăturilor caracteristice se numeşte analiză.
Părţile obţinute în procesul analizei nu se examinează numai prin ele însele, în mod
izolat, ci şi ca elemente ale unui întreg unitar. Pentru a înţelege însă mai bine acest întreg,
analiza îl priveşte, îl examinează în forma sa pură, în forma sa ideală făcând abstracţie de
împrejurările întâmplătoare şi de influenţele exterioare. Economistul trebuie să refacă, să
reconstituie logic obiectul în unitatea sa. Prin urmare, procesul analizei logice trebuie continuat
şi întregit cu un proces de asamblare, reconstituire sau reconstrucţie logică pe care îl numim
sinteză.
Privit astfel, procesul cunoaşterii prezintă o unitate a două subprocese opuse - analiza şi
sinteza. Analiza începe cunoaşterea şi o duce până la un anumit punct; sinteza continuă acest
proces şi într-un anumit sens îl include şi îl desăvârşeşte. În acest fel, analiza pregăteşte
declanşarea ştiinţei iar sinteza mută analiza în faza sa finală.

Inducţia şi deducţia

În cercetarea şi cunoaşterea fenomenelor vieţii economice un rol important revine

inducţiei şi deducţiei.
Prima metodă - inducţia - constă în desprinderea concluziilor generale, a principiilor din
analiza cazurilor particulare. Altfel spus, mişcarea gândirii înaintează de la particular spre general
de la cunoaşterea într-o măsură mai mică a generalului spre cunoaşterea într-un grad din ce în ce
mai mare a acestuia.
Cea de a doua metodă - deducţia - prezintă tocmai inversul inducţiei. Ea constă în
aplicarea tezelor generale, a principiilor la analiza diferitelor fapte, fenomene, procese,
particulare. Deducţia constă în mişcarea gândirii de la cunoaşterea într-un grad mai mare a
generalului spre cunoaşterea unui grad mai mic a generalului, spre particular.

Metoda analogiei

Istoria ştiinţei arată că analogia constituie o altă metodă de cunoaştere şi aprofundare a

cunoaşterii, în general.
Analogia înseamnă asemănare între obiecte, relaţii, procese, noţiuni. Metoda analogiei
constă în “mutarea”, “transferul” unei însuşiri, a unor însuşiri sau a tuturor însuşirilor unui
obiect al cunoaşterii la un alt obiect care este supus cercetării. Concluziile obţinute prin analogie
nu sunt certe; ele sunt într-o măsură sau alta probabile. Ele se sprijină pe legăturile şi relaţiile
necesare existente în realitate între trăsăturile fenomenelor.

Ipoteza

Ştiinţa economică apelează într-o măsură însemnată la ipoteză ca instrument în metoda

de cunoaştere ştiinţifică şi de aprofundare a cunoaşterii.
Ipoteza este o presupunere fundamentată ştiinţific despre legăturile, relaţiile, cauzele
posibile ale fenomenelor. Desigur, concluzia bazată pe ipoteză nu are caracter cert, ci
probabilist. De aceea, este absolut necesar ca ea să fie verificată cu ajutorul altor metode folosite
în domeniul economic, mai ales pentru confruntarea cu realitatea faptelor şi proceselor
economice. Ipoteza poate să apară în fiecare fază a cercetării ştiinţifice, ca punct de pornire sau
ca rezultat parţial sau final.
Pentru a fi ştiinţifică, ipoteza trebuie să fie elaborată pe un material real, să fie
verificabilă, să aibă putere de predicţie, să fie simplă şi uşor de formulat.

Metoda ridicării de la abstract la concret

Una dintre metodele care are un rol deosebit în generalizarea teoretică a faptelor
concrete este ridicarea de la abstract la concret.
Punctul de plecare al cunoaşterii economice, ca şi al oricărei cunoaşteri ştiinţifice, îl
constituie concretul, mai exact concretul senzorial, iar punctul final al ei îl constituie concretul -
gândit, adică acel concret care apare după cunoaşterea sa profundă, în totalitatea legăturilor sale
reciproce şi în unanimitatea diversităţii (multilateralităţii) sale.
Prin urmare, cunoaşterea economică parcurge drumul de la concretul senzorial la
abstract şi de la acesta la concretul logic, deci de la concretul real la concretul gândit. Metoda
ridicării de la abstract la concret nu cuprinde întregul drum menţionat ci, aşa cum arată
denumirea, numai partea a doua a acestui drum. Ţelul final al acestei metode în Economia
Politică este refacerea (reconstituirea) într-o formă teoretic consecventă a tabloului de ansamblu
al realităţii economice.

Logic şi istoric în cunoaşterea economică

Obiectul Economiei politice are un caracter istoric. Fenomenele, relaţiile şi procesele

economice se află într-o permanentă mişcare - funcţionare şi evoluţie. Pentru a reflecta veridic
obiectul său, Metoda istorică îşi găseşte expresia, în urmărirea fenomenelor economice de la
elementele cele mai simple la cele mai complexe în modul în care acesta are loc pretutindeni, cu
toate zig-zagurile şi ocolişurile sale.
Metoda logică îşi găseşte expresia în cercetarea proceselor economice în evoluţia lor de
la simplu la complex, fără a lua în considerare multitudinea faptelor întâmplătoare cu
semnificaţii minore, urmărind linia istorică în forma sa abstractă şi consecventă. Prin urmare,
metoda logică nu ignoră şi nu subapreciază istoricul, ci dimpotrivă, îl presupune ca pe un
moment al său.
 Folosirea metodelor matematice

În arsenalul metodelor utilizate de Economia Politică, metodele şi procedeele

matematice reprezintă o necesitate de ordin practic şi teoretic care acţionează cu o intensitate
deosebită.
Accentuarea complexităţii vieţii economice, amplificarea interrelaţiilor dintre
fenomenele economice măresc necesitatea de a apela la calculul matematic. În economie, ca şi în
ale domenii pe lângă relaţiile substanţiale şi cauzale există şi relaţii sau raporturi funcţionale.
Funcţiile au venit în câmpul ştiinţei economice din arsenalul matematicii.
Utilizarea metodelor matematice în cercetarea economică a fost şi este privită cu ochi
diferiţi de către diferiţi cercetători. Potrivit unor opinii, matematica ar avea doar un rol ilustrativ
şi de calcul în gândirea şi ştiinţa economică. Adepţii acestei viziuni consideră că matematica
este pentru economie un fel de “aritmeticometrie perfecţionată”. Potrivit altor viziuni,
matematica nu îndeplineşte numai rolul de a examina şi descrie parametrii cantitativi ai
fenomenelor economice, ci un rol mai important deoarece permite să se pătrundă în
substraturile mai adânci ale conţinutului şi esenţei proceselor şi fenomenelor economice, să se
dezvăluie interdependenţele şi dependenţele funcţionale existente între diferitele componente
ale structurii şi mecanismului de desfăşurare a proceselor economice.
Pentru ilustrare, menţionăm rolul deosebit ce revine cercetărilor operaţionale care sunt
utilizate cu prioritate în conducerea producţiei, în domeniul investiţiilor, în domeniul bancar-
financiar şi al asigurărilor, teoria firelor de aşteptare, programarea matematică - lineară,
dinamică şi stohastică - care oferă numeroase posibilităţi atât pentru aprofundarea cunoaşterii,
cât şi pentru fundamentarea deciziilor şi strategiilor dezvoltării economico-sociale.
Dacă se face abstracţie de folosirea matematicii elementare în scopul de măsurare pură, se
poate spune că utilizarea matematicii în economie se înfăptuieşte prin construirea de modele
economico-matematice. În sensul cel mai general al termenului, modelul reprezintă o construcţie
ideală (imaginară) sau materială reală a procesului, fenomenului sau obiectului studiat care reflectă
trăsăturile cele mai importante ale acestuia. Modelul este un obiect specific care înlocuieşte obiectul
corectat şi care prin aceasta îi uşurează cunoaşterea. Modelele materiale apar sub forma
machetelor. Cele ideale (imaginare) se prezintă sub formă de hărţi, scheme, formule chimice şi
matematice. În teoria practico-economică se folosesc cel mai frecvent modelele logico-matematice,
deci cele ideale. Ele se numesc în mod obişnuit modele economico-matematice.
Modelele economico-matematice sunt foarte diverse. Ele pot fi grupate, clasificate în funcţie
de diferite criterii. Astfel, din punctul de vedere al relaţiilor pe care le reflectă, se disting modele
deterministe şi modele probabilistice; sub aspectul luării în considerare a dezvoltării obiectului se
disting modele statice şi modele dinamice; din punctul de vedere al sferei de cuprindere se disting
modele microeconomice şi modele macroeconomice; din punctul de vedere al construcţiei lor ele
pot fi modele numerice, modele grafice, modele analitice.

Folosirea metodelor statistice

Ştiinţa economică, deci şi Economia politică, se sprijină pe demersurile sale pentru

aprofundarea cunoaşterii obiectului său de studiu, pe metodele statisticii economice. Faptele
economice sunt adunate şi prelucrate de către statistică. Principalele ei metode, sau procedee sunt
observarea fenomenelor economice şi înregistrarea datelor şi informaţiilor necesare, compararea,
gruparea (clasificarea), indicatorii economici, tabelele statistice şi graficele statistice.
Procesul cunoaşterii economice apelează în continuare la indicatorii statistico-economici.
Ei reprezintă numere care caracterizează particularităţile (trăsăturile specifice) ale totalităţii
fenomenelor economice.
Datele statistice pot să fie expuse în cadrul textelor scrise sub forma tabelelor şi a
graficelor statistice. Unul din modurile cele mai izbutite de prezentare a tabelelor statis tice şi
graficelor statistice se găsesc în anuarele statistice şi în alte publicaţii statistice.