ECONOMIA - ŞTIINŢĂ

TEORETICĂ
FUNDAMENTALĂ

„Teoriei sau analizei economice îi revine

obligaţia să elaboreze concepte, să identifice
determinantele şi efectele fenomenelor, să
ordoneze legăturile generale şi de durată ce se
stabilesc între ele, să deducă din realitate o
explicaţie simplificată funcţionării economiei.”
Raymond Barre
Economia – componentă a sistemului
actual al ştiinţei economice
Ştiinţa economică constă din
ansamblul coerent de noţiuni, idei, teorii
şi doctrine prin care sunt reflectate în
planul gândirii actele, faptele şi
comportamentele economice, din
judecăţile de valoare asupra acestora,
precum şi din tehnicile, metodele şi
procedeele de măsurare, evaluare,
gestionare şi de stimulare a activităţilor
economice.
Tipuri de abordare a domeniului
economic
Domeniul ştiinţei economice s-a modificat şi s-a
diversificat în ultimele două-trei secole de existenţă.
Procesul respectiv a avut temeiuri obiective, dar şi
condiţionări subiective. Iată cum sintetizează acest dublu
aspect reputatul economist francez Gilbert Abraham-Frois:
“Problema obiectului cunoaşterii economice este cu atât
mai delicată cu cât în funcţie de epoci, de autori şi,
eventual, de modă se va vorbi când de economie politică,
când de ştiinţa economică sau, într-o formă şi mai neutră de
analiză economică, ba chiar de discurs economic. Ne vom
da seama că cele trei tipuri de definiţie propuse de
economişti de două secole încoace sunt, totodată,
divergente şi nesatisfăcătoare” (Economia politică, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 8).
 În ultima jumătate a secolului al XX-lea, se
manifestă o tendinţă de reconstrucţie a economiei
ca ştiinţă fundamentală. Despovărată de
aspectele ideologice, economia contemporană
se constituie, lent dar ferm, într-o tehnică
socială. Aceasta ar putea fi noua paradigmă, pe
baza căreia se poate aştepta o nouă stare a
economiei la început de nou mileniu.
Economia contemporană se autonomizează
mai ales prin modul de abordare a activităţilor
economice, prin premisele adoptate şi
concluziile pe care le formulează. Domeniul ei
nu se poate contura prin secţionări verticale
sau orizontale în realitatea economică.
 Microeconomia este acea ramură a ştiinţei economice
care studiază unităţile economice individuale, structurile şi
comportamentele lor (gospodării individuale, firme, bănci,
administraţii etc.), precum şi interrelaţiile dintre aceste
unităţi elementare.
Macroeconomia este acea ramură a ştiinţei economice
care cercetează mărimile globale dintr-o economie, numite
agregate, interdependenţele dintre diferitele variabile
globale ale economiei şi sistemul economic al unei ţări în
totalitatea sa.
Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în
economie, cum se prezintă aceasta şi ceea ce se poate
întâmpla dacă va avea loc un anume eveniment (endogen
sau exogen), dacă se vor produce anumite acte şi fapte
economice, naturale, tehnico-ştiinţifice, politice, culturale
etc.
Economia normativă arată cum ar fi bine să se
desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui făcut pentru
ca procesele economico-sociale să se încadreze în
normalitate.
Metode, tehnici şi instrumente de analiză
economică
Economia în faţa unei a treia revoluţii în
metodologie
Profesiunea de economist de azi – remarcă profesorul american
de origine română Anghel Rugină - îşi pierde credibilitatea, dat fiind
faptul că activează într‑o Casă a Ştiinţei divizată sau dezbinată:
Economia modernă a dezechilibrului; Economia clasică a echilibrului
stabil. Nici un progres de durată nu este posibil – în teorie sau în practică
– până ce această interpretare eronată sau dilemă metodologică,
moştenită din trecut, nu va fi soluţionată adecvat. A venit, deci, momentul
unei a treia revoluţii în gândirea economică. Aşa cum scria Victor Hugo:
„Există ceva mai puternic decât toate armatele din lume şi aceasta este o
idee căreia i-a venit timpul”.
Provocarea există, cum ar spune Toynbee. Avem nevoie numai de
un răspuns adecvat chemării istorice. Nici un progres de durată nu este
posibil în teoria şi practica economică până nu se lichidează dilema
metodologică arătată şi nu se introduc un nou program de cercetare, pe
care profesorul Rugină îl denumeşte Abordarea simultană a echilibrului
şi dezechilibrului în economie. (Principia Oeconomica, Editura Academiei
Române, 1993).
 Sistemul metodologic al
economiei
Pe baza unui proces complex, îndelungat, s-a constituit
un sistem metodologic al ştiinţei economice format, în
principal, din: unitatea inducţie-deducţie; principiul “caeteris
paribus”; unitatea analiză - sinteză; unitatea dintre metoda
istorică şi cea logică de analiză economică; unitatea analiză
calitativă - analiză cantitativă etc.
Unitatea inducţie-deducţie reprezintă o cale de
cercetare economică şi de expunere a rezultatelor cercetării
care implică multe din celelalte tehnici şi instrumente.
Inducţia este modul de a raţiona trecând de la
particular la general, de la fapte la generalizări teoretice.
Este operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a
principiilor plecând de la observarea atentă a fenomenelor,
faptelor şi actelor economice.
 Deducţia realizează operaţiunea intelectuală de
înţelegere a unor manifestări sau fenomene,
plecând de la principiul (legea) sau esenţa
acestora. Este modul de a cerceta economia
trecând de la general la particular.
Trebuie făcută precizarea că nu-i vorba de două
metode - una inductivă - şi alta deductivă - şi cu
atât mai puţin se pune problema opoziţiei dintre ele.
Principiul “caeteris paribus” pleacă de la
premisa că unele elemente ale analizei economice
sunt stabile, în timp ce altele sunt variabile. Acesta
este o aplicare a principiului logicii, conform căruia
“interpretarea evoluţiei fenomenului se face prin
recunoaşterea unui punct stabil de referinţă”. De
regulă, sunt considerate stabile acele elemente
care pot fi cuantificate matematic.
 Abstracţia ştiinţifică este o altă componentă a metodologiei
economiei. Caracterul complex al economiei şi posibilităţile limitate ale
fiecărui cercetător (fie chiar echipe de cercetare) fac necesară
înaintarea în trepte pe drumul dificil al cercetării. Cercetătorul îşi
concentrează atenţia, de fiecare dată, asupra unui aspect spre a-l
analiza, făcând abstracţie de celelalte aspecte (a căror existenţă îi
este cunoscută). Cunoaşterea uneia sau alteia din laturile realităţii
economice se concretizează într-un simbol lingvistic – o noţiune, un
concept.
Unitatea dintre analiză şi sinteză.
Analiza înseamnă descompunerea, dezmembrarea fenomenului,
procesului de cercetat în elementele sale componente şi cercetarea
fiecăreia dintre acestea, ca părţi necesare ale întregului.
Sinteza presupune unirea elementelor analizate separat în cadrul
întregului unitar, legat prin resorturi interne (cauzale sau funcţionale).
Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică de analiză
economică.
Metoda istorică înseamnă reflectarea, descrierea şi fixarea
faptelor şi evenimentelor, aşa cum s-au petrecut ele în timp.
Cercetarea logică este aceea care presupune trecerea de la
abstract la concret, preluând din procesul istoric real numai ceea ce
este esenţial şi constituie verigi necesare.
• Unitatea analizei cantitative şi calitative. Pornindu-se
de la premisa că realitatea însăşi se caracterizează
printr-o asemenea unitate, cercetarea trebuie să ţină
seama de conexiunile dintre actele şi faptele economice,
de aspectul calitativ al lor, dar şi de măsura şi
intensitatea acestora, de aspectul lor cantitativ.
• Modelarea matematică (reproducerea schematică a
unui proces economic sub forma unui sistem linear sau
analog, în scopul studierii modului de desfăşurare a
procesului şi fenomenului real) constituie o treaptă
importantă în ridicarea de la abstract la concret, în
realizarea efectivă a unităţii analizei calitative şi
cantitative.
 Model economic vs. teorie
economică
Delimitarea teoriei economice în ansamblul ştiinţei
economice se poate face şi prin implicarea termenului de
model economic. De cele mai multe ori, atunci când se
fundamentează o teorie economică se spune că se
construieşte un model economic. Cert este că teoria
economică s-a dezvoltat şi se dezvoltă prin construirea şi
testarea de modele. Modelul economic presupune, mai
întâi, elaborarea (alegerea) unui set de ipoteze (prezumţii)
cu privire la ceea ce este important de reţinut spre a fi
analizat în profunzime în momentul dat şi ceea ce poate fi
ignorat (operaţie denumită abstractizare). A doua
operaţiune constă în lăsarea deoparte (în afara
preocupărilor cercetătorilor) a acelor aspecte ale realităţii
care ar complica nejustificat analiza economică şi ar lipsi-o
de şansa descoperirii esenţei economice a problemelor
propuse cercetării.
 Legi, reguli sau principii
economice?
Tripla delimitare a legilor
economice obiective
 Şcoala economică germană (istoricistă) a
adoptat o poziţie vehement – critică faţă de
concepţia arătată, considerând-o finalistă şi
apologetică. Corifeii acestei şcoli au susţinut că
legile economice sunt legi istorice, adică ele sunt
specifice fiecărei ţări, fiecărei naţiuni.
 În concepţia celor mai mulţi dintre specialiştii
contemporani, legile economice au caracter
obiectiv, acţiunea lor fiind însă diferită de cea a
legilor naturii.
• Specificitatea legilor economice obiective.
Activitatea economică, indiferent de nivelul de
structurare şi de conţinutul concret de
manifestare, se derulează în condiţiile şi pe baza
unor multiple legături de intercondiţionare. Unele
dintre aceste legături se manifestă la suprafaţa
economiei, altele se derulează în profunzime.
• Fenomenul economic reprezintă forma
exterioară a activităţii economice, respectiv
acele aspecte şi acte economice care apar şi se
manifestă la suprafaţa acesteia şi pot fi
cunoscute de oameni în mod direct.
 Privite în mişcare, fenomenele economice
devin procese economice.
 Procesul economic exprimă transformările în
starea activităţii economice, acesta evidenţiind
desfăşurarea vieţii economice în timp.
 Legea economică exprimă legăturile de
interdependenţă funcţionale, de durată şi de
profunzime, între actele, faptele şi
comportamentele oamenilor în/şi prin activităţile
social-economice.
 Potrivit concepţiilor celor mai mulţi specialişti, legile economice
au caracter obiectiv, dar acţiunea lor diferă de cea a legilor naturii.
a) Legea economică, spre deosebire de legile naturii, sugerează
doar ideea de relaţii constante între anumite fapte, acte şi
comportamente economice., în sensul că un fapt fiind dat, celelalte îl
însoţesc;
b) Raporturile dintre respectivele fapte sunt necesare numai
dacă anumite condiţii prealabile sunt îndeplinite (se ajunge la actul
de vânzare-cumpărare numai dacă există piaţă);
c) Unii specialişti consideră că legile economice sunt tendinţe,
comportând unele excepţii faţă de cele naturale; acţiunea unei legi
economice poate fi dejucată de o forţă contrară;
d) Ca şi legile naturale, legile economice comportă previziuni,
însă acestea nu sunt suficient de sigure şi clare;
e) Formularea legilor şi crearea de instituţii corespunzătoare
pornesc de la comportamentele oamenilor, considerate în masă;
f) Legile economice sunt compatibile cu iniţiativa şi activitatea
individuală.
 Teorie economică, doctrină economică, curent
de gândire economică. Principalele curente de
gândire economică

Cunoaşterea economică specializată constă din

reflecţiile efectuate de persoane care slujesc acest
domeniu şi care dispun (gestionează profesional) de
instrumente adecvate de cercetare a problemelor
economice şi de expunere a rezultatelor cercetărilor şi
descoperirilor lor.
Ca termen generic pentru diferite forme de
cunoaştere logică, ideea economică reprezintă o noţiune,
o părere, un gând, o judecată simplă, izolată privitoare la
procese şi fenomene economice.
Teoria economică constă dintr-un ansamblu de idei,
de propoziţii adevărate, organizate într-un sistem logic
coerent, prin care se descrie şi se explică un domeniu al
realităţii economice.
 „Teoria economică este ştiinţa despre modul în
care oamenii şi societatea învaţă să aleagă cu trecerea
timpului, cu ajutorul banilor sau fără participarea lor,
acele resurse de producţie rare pentru producerea
diferitelor mărfuri în prezent şi în viitor între diferiţi
oameni şi diferite grupări ale societăţii. Teoria
economică sau economia politică, cum o numesc de
obicei, se întrepătrunde strâns cu alte importante
discipline universitare: sociologia, ştiinţa politică
(politologia) şi antropologia; toate acestea sunt ştiinţe
sociale ale căror obiecte de studiu se suprapun parţial
cu obiectul teoriei economice.”
P. A. Samuelson, Laureat al Premiului Nobel
pentru Economie
Interacţiunea continuă dintre teoria economică
şi observarea empirică
- Sistemul metodologic în acţiune -
- Omul de ştiinţă, teoreticianul îşi începe travaliul său
cu definiţiile existente oferite de teorie. El face o
seamă de ipoteze.
- Pe baza unui proces logic deductiv, el formulează
predicţii sau implicaţii; apar, astfel, rezultatele
teoretice.
- Definiţiile, ipotezele şi predicţiile sunt supuse
observării empirice, folosindu-se în acest scop
tehnicile de analiză statistică şi sociologică.
- Pe baza confruntării cu realitatea, a testării teoriilor,
unele dintre ele pot fi confirmate şi, deci, acceptate
temporar.
- Dar, alte teorii pot fi şi suntinfirmate de fapte, adică se
află în contradicţie cu realitatea. Unele dintre
acestea din urmă sunt abandonate, iar celelalte pot
fi supuse unui proces de îmbunătăţire.
N.B. Demersul ştiinţific arătat este unul
preponderent deductiv. Dacă s-ar începe demersul
de la observarea faptelor şi actelor economice, el
ar lua o turnură inductivă. „Evoluţia cunoaşterii
ştiinţifice nu constă doar în aprofundarea şi
extinderea ştiinţei. Ea constă, de asemenea, în
transformări, în discontinuităţi, în treceri de la o
teorie la alta”(E.Morin)
 Doctrina economică reprezintă totalitatea
ideilor, principiilor şi tezelor fundamentale
privitoare la sistemul ştiinţific al economiei.
Privite în legătură cu forţele social-politice de
guvernare a societăţii, doctrinele economice s-au
constituit şi fiinţează ca: doctrină economică liberală,
doctrină economică socialistă, doctrină economică
social-democrată, doctrină economică natural-
democrată, doctrină economică fascistă etc.
Curentele de gândire economică sunt mai
cuprinzătoare decât şcolile corespunzătoare.
Conturarea unui curent de gândire economică
se realizează în funcţie de capacitatea diferiţilor
autori de a percepe problemele majore din timpul
lor şi de a le explica profesional, respectiv după
nivelul teoretic al explicaţiilor fundamentate şi
eficienţa practică a propunerilor de politică
economică pe care le fac pe această bază.
Principalele curente de gândire economică
a) Clasicii: fondatorii ştiinţei
economice.
În cadrul istoric al industrializării, al trecerii
la capitalismul industrial, autorii clasici au
cercetat sursele avuţiei în aceste condiţii şi
valoarea bunurilor create. Piaţa şi liberul
schimb asigură în mod natural eficacitatea
producţiei, satisfacerea nevoilor din ce în
ce mai numeroase ale indivizilor, ca şi
dinamica societăţii în ansamblul ei, cu
condiţia să nu fie perturbată de intervenţiile
discreţionare ale statului.
Primul dintre marii clasici este Adam
Smith (1723 - 1790), economist scoţian,
considerat unanim părintele economiei
politice. În anul 1771, el publică opera
Avuţia naţiunilor, natura şi cauzele bogăţiei
naţiunilor.
 David Ricardo (1772 - 1823), economist englez, în
lucrarea sa devenită clasică Principiile economiei politice şi ale
impunerii (1817), analizează repartiţia veniturilor (salariu,
profit, rentă funciară). Contribuţia cea mai importantă a lui D.
Ricardo constă în teoria sa despre avantajele comparative,
cheie pentru analiza liberală în favoarea liberului schimb şi a
specializării internaţionale.

John Stuart Mill (1806 - 1873), economist englez, autor

al lucrării Principiile economiei politice (1848), în care el
dezvoltă teoria schimburilor internaţionale în spiritul concepţiei
lui David Ricardo.

Thomas R. Malthus (1766 - 1834), autor englez, a

elaborat celebra lucrare Eseu cu privire la principiul populaţiei
(1798), în care el preconizează suprimarea oricărei forme de
ajutor pentru familiile sărace. El a formulat o lege specifică a
populaţiei.

Jean Baptiste Say (1767 - 1832), economist francez,

autor al Tratatului de economie politică, s-a pronunţat
împotriva oricărui dirijism perturbator al echilibrului natural al
pieţelor. “Legea debuşeelor”, formulată de Say, proclamă că
“produsele se schimbă pe produse” şi că moneda este neutră,
având doar o simplă funcţie de intermediere a schimburilor.
 b) Karl Marx şi marxismul
Karl Marx (1818 - 1883) şi-a propus nu
numai “să interpreteze lumea, ci şi s-o
transforme”. Analizele sale economice se înscriu
în contextul unui capitalism industrial născut şi
dezvoltat printr-o exploatare sistematică a forţei
de muncă a salariaţilor muncitori. În concepţia sa,
această opresiune nu putea lua sfârşit decât într-
o altă organizare social-economică: societatea
comunistă.
Opera sa majoră - Capitalul (patru volume)
a început să fie publicată în 1867 (Capitalul, vol.
1). În genere, concepţia sa s-a dovedit a fi şi s-a
impus ca “o critică a economiei politice” clasice.
Trei aporturi principale sunt de reţinut din
opera economică a lui K. Marx, şi anume: cu
privire la valoare, referirile la contradicţiile
sistemului capitalist, privind lupta de clasă.
K. Marx reia şi dezvoltă ideile lui Smith şi
Ricardo cu privire la muncă ca origine (sursă) a
valorii. Pe de altă parte, el caută să demonstreze
că regimul proprietăţii private asupra mijloacelor
de producţie permite capitaliştilor care le posedă
să confişte valoarea economică creată de
muncitori. Plusvaloarea obţinută prin spolierea
proletarilor este profitul întreprinderilor capitaliste.
 c) Neoclasicii
Denumirea de “neoclasici” atribuită economiştilor ce se înscriu în
acest curent decurge din faptul că ei au reluat ideile esenţiale ale clasicilor
şi anume: economia de piaţă, libera concurenţă şi liberul schimb,
intervenţia limitată a statului în economie. Dar, aportul lor esenţial la
dezvoltarea ştiinţei economice constă în aceea că apreciază fiecare individ
ca actor economic de bază, acesta fiind un reputat raţional în căutarea
unei satisfacţii maximale sau a unui profit maximal (Homo oeconomicus
rationalis).
Cele trei lucrări care au marcat apariţia microeconomiei şi au pus
bazele curentului de gândire neoclasic sunt următoarele: Principii de
economie politică (1871), autor Carl Menger (1840 - 1921); Teoria
economiei politice (1871), elaborată de William Stanley Jevons (1835 -
1882); Elemente de economie pură (1874), de Leon Walras (1834 - 1910).

Carl Menger William Stanley Jevons Leon Walras

(1840 - 1921) (1835 - 1882) (1834 - 1910)
 Această gândire a fost dezvoltată şi
perfecţionată de o seamă de alţi economişti
cum sunt:
Alfred Marshall (1842 - 1924), în
lucrarea sa Principii de economie politică
(1890), el realizează o sinteză sub semnul
unităţii de ansamblu între gândirea clasică şi
cea neoclasică marginalistă. El unifică în acest
mod gândirea anglo-saxonă cu cea
continentală. Cariera sa de profesor
universitar a fost strălucitoare, ceea ce l-a
făcut pe J. M. Keynes să afirme: Noi toţi
suntem elevii lui A. Marshall.

Friedrich von Wieser (1851 - 1926), în

lucrarea sa Theorie der gesellschaftlichen
Wirtschaft, se manifestă în principal ca
teoretician marginalist. El abordează relaţia
dintre utilitate, valoare şi raţionalitatea
organizării economice. Marcat de experienţa
sa guvernamentală, Wieser acordă prioritate
utilităţii sociale, fiind considerat unul dintre
fondatorii economiei publice.
 Eugen von Böhm - Bawerk (1851 - 1914), în
lucrarea Capital şi dobândă, a elaborat o teorie
originală privind repartiţia, plusvaloarea (profitul) fiind
redusă la dobândă. El a introdus factorul timp în
analiza economică şi procedează la actualizarea
valorii luând în consideraţie deprecierea viitoare şi
luând în calcul “cotitura producţiei”, care reprezintă
capitalul.

Vilfredo Frederico Pareto (1848 - 1923), în

lucrările Manual de economie politică (1906) şi Curs
de economie politică (1896), fundamentează teoria
echilibrului general, ştiinţa economică a bunăstării şi
teoria optimului economic (optimul Pareto). Toate
aceste fundamentări au la bază sistemul de preţuri,
prin care se maximizează satisfacţiile tuturor actorilor
economici.
 d) John Maynard Keynes (1883 - 1946) şi
keynesienii
Am reţinut aici doar câteva din aporturile decisive
ale lui Keynes la dezvoltarea ştiinţei economice.
• Moneda - susţine el - nu poate fi neutră. Rolul ei nu se
reduce la cel de simplu lubrifiant al schimburilor. Moneda
influenţează puternic nivelul preţurilor, nivelul producţiei şi
nivelul ocupării.
• Actorii economici nu pot fi perfect raţionali, inclusiv în
ceea ce priveşte anticipările lor, deoarece viitorul rămâne
totdeauna incert.
• Funcţionarea economică este animată de o logică proprie
care depăşeşte suma comportamentelor individuale.
Această logică poate fi înţeleasă prin analiza
macrocantităţilor (agregatelor) caracteristice unei
economii. În acest sens, J. M. Keynes este considerat
drept fondatorul macroeconomiei şi gândirea sa a fost
determinantă în crearea contabilităţii naţionale.
• Economia de piaţă nu poate asigura echilibrul economic
doar prin virtuţile singulare ale liberalismului. În particular,
ocuparea deplină nu poate apare ca singur rezultat al
forţelor pieţei. Intervenţia statului este necesară pentru
reglarea cererii globale şi pentru a o aduce la un nivel
compatibil cu ocuparea deplină. Acest mod de
intervenţionism a inspirat cea mai mare parte a politicilor
economice în perioada 1945 - 1970.
 Continuitatea în contemporaneitate a
curentelor de gândire economică. Aceste
patru tipuri de analiză nu sunt succesive; un
anume curent nu apare doar atunci când altul
dispare; ele coabitează parţial. Există în zilele
noastre un curent clasic şi unul neoclasic, mulţi
autori se consideră marxişti, iar alţii se
încadrează în keynesism. De cele mai multe ori
curentele de gândire respective sunt calificate şi
apreciate prin prefixul neo (neokensian,
neomarxist, neoclasic - curent care reia o parte
din analiza clasică de la sfârşitul secolului al
XIX-lea -, neoliberal etc.).
 Economia – disciplină universitară
Funcţiile generale ale acestei discipline universitare sunt:

a) Disciplina noastră universitară se constituie într-un

sistem coerent de teorii (noţiuni, concepte, reguli, legi) despre
realitatea economică. Toate aceste instrumente ale analizei
economice reprezintă o reflectare universală şi generală a
acestei realităţi. Teoria economică realizează o analiză
profundă – logică şi istorică – a esenţei faptelor, actelor şi
comportamentelor economice privite în general.
b) Ca ştiinţă (disciplină) social-umană, la disciplina
Economie se analizează realitatea economică şi se expun
rezultatele analizelor sale în toată complexitatea interferenţelor
ei dinamice. Ea extinde deci criteriul raţionalităţii şi eficienţei
economice asupra socialului în totalitatea sa. Reflectând
întrepătrunderea economicului cu celelalte segmente ale
acţiunii sociale, teoriile şi doctrinele economice au fost şi sunt
elaborate în strânsă legătură cu celelalte ştiinţe sociale (istorie,
sociologie, antropologie, demografie etc.).
 c) În calitatea sa de disciplină teoretică
fundamentală dispusă să se raporteze la exigenţele
ştiinţei economice actuale, aceasta suprimă opoziţia
dintre teoria generală şi doctrinele economice
contemporane cu aplicabilitate mai largă în România,
în perioada de integrare economică în Uniunea
Europeană, respectiv în condiţiile speciale ale
economiei de piaţă funcţionale.
d) Fiind o disciplină universitară concepută în
legătură directă cu Economia contemporană
(Economics), în cadrul ei realitatea economică este
abordată ca un tot, unele probleme fiind abordate
prioritar din unghiul lor microeconomic, altele din cel
macroeconomic. Aceasta înseamnă că disciplina pe
care o predăm este una de ansamblu, formând ceea
ce unii specialişti numesc trunchiul de bază al întregii
ştiinţe economice, nucleul teoretico-doctrinar dur al
acesteia.