Lectie Introductiva

LECȚIE INTRODUCTIVĂ
Obiectul economiei.
Economia – activitate, știință și politică
Planul lecției
1. Economia și funcția economică

2. Economia, activitate, știință și politică
3. Particularitățile studiului economiei. Știința economică
3.1. Obiectul economiei
3.2. Metoda economiei
3.2.1. Aspectul istoric
3.2.2. Economie pozitivă, versus normativă
3.2.3. Sistematizarea metodei propriu-zise
3.2.4. Sistematizarea domeniului științei economice
3.3. Sfidările adevărului științific în economie
3.4. Manualul de economie
36 Economie
1. Economia și funcția economică
Se numește funcție economică ceea ce caută corespondența între două

zone ale societății, numite astfel și economice: resursele, respectiv nevoile
materiale.
Nevoile materiale se prezintă în număr superior resurselor. Iar
considerate individual, ele prezintă, fără excepție, limite naturale. Vizavi de
nevoi, resursele materiale – economice – ale societății se prezintă într-o
capacitate – atât totală, cât și individuală – încă mai limitată decât nevoile.
Admițând astfel limitările cantitative existente în ambele zone (ale funcției
economice), putem vorbi și de o limitare relativă a resurselor în raport cu
nevoile economice ale societății. Tocmai această subliniere reprezintă piatra
unghiulară a înțelegerii noțiunii de economie.
Limitarea resurselor față de nevoi aparține tuturor societăților,
comunităților sociale și timpurilor istorice. Ea a determinat și determină încă o
caracteristică fundamentală – înțelegând aici a determina aspectul tuturor
legităților și regulilor nescrise după care se conduce economia. Descoperirea
este, pe cât de logică, pe atât de abisală – oricât de cinică ar apărea această
limitare a resurselor în raport cu nevoile, ea pare a fi impulsionat activitatea
economică, progresul economiei și, în final, nivelul civilizației, începând,
firește, cu cel material. Ce ar fi fost, deci, de imaginat, în materie de civilizație
și împlinire a speciei umane, dacă resursele nu ar fi fost limitate, în raport cu
nevoile? Este o întrebare cu răspuns, astfel, nu foarte simplu.
2. Economia, activitate, știință și politică
Receptând ideea de mai sus drept fundamentală și unificatoare pentru

viața economică de oriunde și de totdeauna, ajungem și la momentul primei
diferențieri specifice. Aceasta se descoperă în chiar interiorul noțiunii de
economie și răspunde la întrebarea firească: ce este economia?
Economia are trei înțelesuri concomitente: (1) activitate, (2) știință și
(3) politică. Iar aceasta înseamnă tot atâtea zone sociale îndeajuns de distincte,
dar păstrând dintru început o esență unică:
 caracterul limitat al resurselor, în raport cu nevoile;
 sensul funcțional al adaptării resurselor – existente și limitate – la
nevoile societății.
Iar fiecare dintre cele trei semnificații își păstrează zona distinctă și
înseamnă, individual, și mai mult, dar și mai puțin decât celelalte semnificații
(diagrama 1).
36
Lecţie introductivă. Obiectul economiei. Economia – activitate, ştiinţă şi politică 37
Diagrama 1
1 ACTIVITATE satisfacerea propriu-zisă a nevoilor prin resurse

mai mult decât: ȘTIINȚĂ:
complex de activități, aplicații și profesii
agenți economici și sistem economic purtătoare de progres economic
propriu-zis
POLITICĂ:
tendințe și trenduri, influențe, capacitate de autoajustare și echilibru,
dezvoltare naturală etc.
2 ȘTIINȚĂ: studiul folosirii eficiente a resurselor în satisfacerea nevoilor
mai mult decât: ACTIVITATE:
capacitatea unor judecăți și concluzii generalizate, care transcend
realitatea economică dată
definirea obiectului și metodei de specialitate, în contrabalans cu
limitarea față de complexul de activități economice
asocierea cu științele exacte și cele sociale și apropierea de acestea,
ceea ce întărește înclinația spre universalitate a concluziilor
POLITICĂ:
aspirația spre universalitate a cercetărilor și concluziilor
3 POLITICĂ: implicarea artificială a unei totalități de factori în activitate și progresul
economiei
mai mult decât: ACTIVITATE:
pluralitatea pozițiilor de observare față de diferite niveluri de activitate:
agenți economici, ramură, sistem etc.
extinderea observării economiei în context cu alți factori și cu
totalitatea componentelor vitale ale societății
acțiunea coordonată asupra trendurilor și rezultatelor activității
ȘTIINȚĂ:
considerarea economicului în context, extinderea judecăților la
totalitatea componentelor vitale ale societății
astfel, cenzurarea raționalismului pur economic
facultatea observării asupra aplicațiilor teoriilor și modelelor
unele rezultate practice, obținute înaintea validărilor teoretice (vezi
cazul unor politici antiinflaționiste, sau cazurile multiple scoase la
iveală de economiile în tranziție etc.)
37
38 Economie
3. Particularitățile studiului economiei.

Știința economică
Astfel, economie, în general – activitate, știință și politică –, înseamnă

adaptarea resurselor limitate la nevoi. Se observă, în următorul rând, că
preferăm, deocamdată, termenul de studiu celui de știință, iar faptul nu este
întâmplător. Trebuie amintit că termenul de știință apare ca un calificativ nu
tocmai simplu de atribuit. Există o rigoare a acestui termen, o definiție exactă,
o judecată care nu a permis oricăror categorii ale studiului să fie recunoscute
automat drept domenii ale științei. Ceea ce o știință trebuie să întrunească sunt,
în primul rând, obiectul și metoda – bine definite și distincte de obiectul și
metoda altor științe –, în al doilea rând, adevărul științific propriu, unic și
necontestat. Întrebarea care se ridică este, deci, cum se regăsesc aceste trei
elemente fundamentale în cazul economiei, ca studiu. Or, răspunsul nu a fost și
nu este nici astăzi unul simplu de dat. Mai mult, nu exagerăm cu nimic dacă
afirmăm că fiecare demers teoretic, în materia economiei, nu face decât să
repună pe tapet această întrebare, respectiv aduce un alt palier pentru răspunsul
corespunzător. Este implicată aici fizionomia aparte a disciplinei economiei
încă mai departe de cele reflectate în diagrama de mai sus.
În direcția definirii materiei noastre, putem însă porni de la o propoziție
care pare pleonastică: „economia studiază economia”. În realitate, este vorba
de economia – în înțelesul studiului – care studiază economia – ca activitate,
dar și ca politică.
Să nu omitem însă aici intruderea, fie și nu totdeauna vizibilă, a unei
specificități lingvistice care, în românește și în limbile latine, tinde să creeze
confuzie prin omonimie și similaritate de obiect – este cazul economiei, în cele
trei sensuri analizate mai sus1.
SE MODIFICĂ ÎN „ITALICS” MAI SUS
3.1. Obiectul economiei
Apare, odată cu propoziția enunțată mai sus, drept partea ceva mai lesne
de definit decât celelalte. Studiul economiei depășește încă o dată activitatea
economică, în sensul în care cea din urmă reprezintă numai o componentă a
celei dintâi. De clarificat este aici sistematizarea pe care o întreprinde studiul
economiei, cel puțin în această vedere. Operând odată cu dezvoltarea activității
economice, dar și cu o evoluție în direcția dezvoltării studiului însuși, întâlnim
consecutiv (i) o sistematizare a obiectului de studiu, simplă sau propriu-zisă;
1
Alte limbi, începând cu engleza, fac mai uşor diferenţa formală: „economy” este activitate,
respectiv „economics” este studiul şi ştiinţa economică.
38
(ii) altă sistematizare implicând atât obiectul de studiu, cât și disciplina de

studiu.
Avem de-a face cu sistematizarea exclusivă a obiectului în momentul în
care operăm cu o singură disciplină de studiu unitară, având drept obiect
economia. Avem de-a face și cu o sistematizare disciplinară ceva mai târziu,
atunci când se simțea nevoia unei diviziuni a studiului economic, a unei
specializări după obiect și după metoda de cercetare. Acest al doilea moment,
pe lângă că marchează o dezvoltare a studiului, plus o întărire a poziției
științifice a acestuia, vine să redefinească trunchiul disciplinar al economiei,
disjuncția sa cu caracter de generalitate față de celelalte ramuri de studiu
specializat în cadrul economiei.
Drept rezultat al unei duble definiri – în fapt, redefiniri – obiectuale,
economia – studiul economiei cu caracter general – își face obiect de studiu din
următoarele componente:
(1) Bunurile și serviciile – care înseamnă materializarea satisfacerii
nevoii sociale prin adaptarea resurselor la nevoi. Serviciile reprezintă o categorie
asimilată bunurilor, în același context principial, cu specificul că distincția
noțională este operată mai mult în a doua jumătate a secolului al XX-lea,
reclamat fiind mai mult de activitatea de producție, decât de aceea a
consumatorului sau utilizatorului de servicii.
(2) Agenții economici – semnificând nu altceva decât actorii (subiecții)
vieții economice, respectiv entități autonome, purtătoare de decizie economică
nedeterminată, ci influențată de mediul economic ambiant. Clasificarea cea
mai generală a agenților economici cuprinde câteva categorii principale:
(a) Firmele – la rândul lor purtătoare a celei mai mari diversități de
activități, în oricare economie. În anii primelor tratate și studii de economie,
adică la finele secolului al XVIII-lea, cele mai mari firme aveau, de pildă, sub
zece angajați.
Dezvoltarea firmelor a avut loc pe multiple planuri. Mai întâi,
activităților desfășurate și legalizate de un singur întreprinzător – „one-man
business” –, existente nu mai puțin astăzi, li s-au alăturat mai târziu
parteneriatele între întreprinzători, apoi societățile pe acțiuni, respectiv
corporațiile. Dintr-un punct de vedere mai material și mai tehnic, aceleași firme
au trecut de la faza de atelier, la aceea de fabrică sau uzină, de la care s-au
dezvoltat complexe de activități. În această ordine, apariția și dezvoltarea
serviciilor a schimbat optica atât tehnică, cât și organizatorică. Dintr-un punct
de vedere managerial, creșterea și dezvoltarea firmelor a realizat și alternanța
obiectivelor, de la maximizarea profitului, la urmărirea unui segment de piață,
extinderea acestuia sau extinderea activității pe piețele internaționale.
39
40 Economie
În fine, teoreticienii și cercetătorii epocilor moderne și ai celei

contemporane văd activitatea firmelor și dintr-un punct de vedere
macroeconomic – activitatea tuturor firmelor este subîmpărțită fie în ramuri de
activitate – „viziunea orizontală”: industrii, agricultură, transporturi, comerț –,
fie după contribuția la constituirea așa-zisului produs global – „viziunea
verticală”: agricultură și industrii extractive, la nivelul primar de prelucrare a
resurselor; urmate de industriile manufacturate, la nivelul de prelucrare
secundar al produsului; acestea, urmate de „sectorul terțiar”, respectiv al
serviciilor – în care fiecare firmă își aduce aportul valorii adăugate. Astfel, o
societate mai dezvoltată și, firește, mai integrată își atribuie o valoare adăugată
însumată mai ridicată a propriului produs global.
(b) Indivizii sociali – considerați agenți individuali în condițiile liberei
opțiuni față de bunuri și servicii și, respectiv, activități economice. De reținut
însă două lucruri importante, legate de gruparea indivizilor sociali. În primul
rând, este vorba despre considerarea indivizilor ca parte a populației, respectiv
comunității sociale care își atribuie piața, dezvoltată în epocile moderne până
la nivelul națiunii, respectiv federației naționale – în acest cadru, indivizii sunt
văzuți sub cel mai înalt grad al libertății economice (de opțiune economică).
În al doilea rând, este vorba despre gruparea indivizilor în comunități
familiale, adevărate unități economice de consum, economisire, furnizare de
forță de muncă (factori de producție) pentru firme și alte categorii de agenți
economici și, uneori, furnizare chiar de producție și servicii, asemeni firmelor.
Literatura a încetățenit astfel aici categoria de menaje.
(c) Statul – faptic, economic, este reprezentat prin guvern – subiectul
politicilor economice –, dar și prin instituțiile delegate de exercitare a activității
și responsabilității guvernamentale. Statul este alcătuit din administrațiile
centrale și cele locale. Este nevoie însă, în zona statului, de operare a unei dife-
rențe specifice importante: statul-agent economic se deosebește de statul-putere
politică, juridică, militară și administrativă. În speță, există activități bine
delimitate pe care statul le exercită în calitate de agent economic – în
împrejurările în care reprezentanți ai statului acționează în economie în condiții
principial egale cu ale celorlalți agenți economici (exemple ar fi încheierea de
contracte, poziția în justiție sau împrumutul public). Există, pe de altă parte,
numeroase activități și decizii ale statului făcute în calitatea sa de putere,
inclusiv cu caracter economic. Dar există și o semnificativă linie de unire între
toate activitățile, deciziile și opțiunile statului, în toate calitățile sale: este vorba
despre caracteristica oricărui stat ca nepurtător de interese proprii – respectiv
de purtător al intereselor altora, în speță ale altor agenți economici. Este vorba
aici despre sensul existenței statului dintotdeauna (încă din Antichitate), ca și
de faptul că lipsa intereselor proprii nu ține, în practică, așa cum s-ar crede la
40
prima vedere, de forma de guvernământ sau de gradul democrației sociale –

aceasta din urmă indică, cel mult, ale cui sunt interesele reprezentate de stat,
neștergând principialitatea lipsirii lui de interese proprii.
Că nu este vorba, aici, de o chestiune pur teoretică este demonstrat de
situația că și activitățile economice ale statului sunt așezate pe cu totul alte
principii decât activitatea firmelor, indivizilor și celorlalți agenți economici.
Statul, astfel, nu poate căuta profitul sau profitabilitatea, în propria activitate –
materializarea directă a acestei situații este, de pildă, aceea că venituri mai
ridicate decât cheltuielile (excedent bugetar) nu pot constitui eficiență a
activității statului, ci chiar dimpotrivă. Or, situația specifică a statului este
benefică și chiar salutară celorlalți agenți economici – începând cu indivizii,
continuând cu firmele și ceilalți agenți economici –, dar prezintă și deficiențe
de principiu – de pildă, activitatea administrațiilor de stat, nepurtătoare de
interes propriu, este peste tot în lume și a fost dintotdeauna mai puțin adaptată
la dinamica activității economice și a dezvoltării – decât este cazul celorlalți
agenți economici. Apoi, lipsa profitabilității dintre criteriile de eficiență a
activității cere înlocuirea cu alte criterii de eficiență nu tocmai simplu de
definit.
Fiscalitatea – un alt exemplu clasic de activitate, un pilon fundamental
al activității statului dintotdeauna, dar o situație în care statul nu este agent, ci
organism de putere – este o activitate în care principiile de bază par a se fi
schimbat, de-a lungul secolelor și chiar mileniilor, cel mai puțin, atât în sine,
cât mai ales în comparație cu schimbările suferite (sau performante) de firme și
de alți agenți economici.
Cea mai importantă zonă de activitate economică a statului este însă
politica economică, statul raportându-se direct la sistemul economic (macro-
economic) în totalitate. În fine, la un alt nivel statul își recapătă, în sfârșit,
propriile sale interese – respectiv vizavi de celelalte state ale lumii și de agenții
economici, inclusiv cetățenii altor state; în raport cu acestea, însă interesele
(economice ale) statului nu își pierd conținutul intereselor agenților naționali,
dimpotrivă, acestea sunt promovate la nivelul interesului național2.
(d) Sistemul bancar este alcătuit dintr-o pluralitate de agenți de același
fel – băncile comerciale –, respectiv este o categorie instituțională aparte.
Băncile acționează în interes și profit propriu, asemeni firmelor și indivizilor
(menajelor), dar afirmarea și importanța lor a crescut treptat înainte și,
respectiv, în contextul istoric al economiei moderne. Aceasta în vreme ce
dobânda și rata dobânzii au câștigat importanță în economia de astăzi. Mai
mult, în economiile moderne de după ultimul război mondial se poartă sistemul
bancar – lucru care înseamnă controlul și coordonarea activității băncilor
2
Mai multe detalii, în lecţia VIII.
41
42 Economie
comerciale de către entitatea de stat a băncii centrale. Aceasta din urmă este
cuprinsă în cadrul atât al agentului economic, cât și al puterii reprezentate de
stat și, astfel, se exercită în consecință, respectiv în interesul celorlalți agenți
economici. Viziunea macroeconomică modernă asociază sistemului bancar
sistemul financiar, al societăților de investiții și, respectiv, al asigurărilor și
altor servicii financiare.
(e) Sistemul economic constituie – vizavi de autonomia de detaliu a
agenților economici – câteva caracteristici de ansamblu ale mediului ambiant al
acestora. Ansamblul economic asociat pieței naționale sau federale este
important câtă vreme el definește de la libertatea economică a agenților, până
la condițiile în care firmele își pot procura factorii de producție și organiza
producția, băncile și agenții financiari își procură fondurile, organizează
creditarea și practică dobânzile etc.
Sistemul economic este legat de cel politic și de cel legislativ. Putem
consemna, cel puțin pentru economia modernă, două mari tipuri de sisteme
economice – sistemul economiei de piață (libere) și sistemul economiei
totalitare (de comandă), aferent economiei de tip comunist. Odată cu această
subîmpărțire putem înțelege că importanța sistemului economic avansează până
acolo unde firmele (întreprinderile) și celelalte categorii de agenți, cu excepția
indivizilor și menajelor, constituie agenți economici numai în sistemul
economiei de piață – în sistemul totalitar, acestea sunt unități economice
subordonate statului și practic părți ale administrației de stat. Totodată, cele
două sisteme economice definesc și recunosc diferit relația atât juridică, cât și
economică a proprietății, și ea fundamentală, astfel, în definirea sistemului,
mediului economic și statutului agenților economici.
De cealaltă parte, a sistemului economiei de piață, chestiunea devine
complexă în sensul altor criterii de diferențiere a economiilor naționale –
decât felul proprietății, statutul agenților economici, inclusiv cel al statului și
raportării la piața națională. Spațiul de față rămâne prea limitat pentru astfel de
analize. Să subliniem totuși că istoria a demonstrat, în pragul ultimului deceniu
al secolului al XX-lea, că sistemul economic de piață s-a dovedit superior celui
de comandă, în ciuda numeroaselor vicisitudini dovedite de cel dintâi și după
ce mai multă vreme s-a crezut altceva – fie că sistemul totalitar avea să îl
detroneze definitiv pe cel de piață, dovedind cândva o eficiență superioară; fie
că cele două sisteme ar fi fost alternative, dovedindu-și fiecare în parte
eficiența; fie că coexistența celor două sisteme alternative ar fi fost una
temporară, așteptând să fie urmată de o „convergență” sistemică, dictată de
factori specifici unor etape de dezvoltare avansată a economiei, dar mai ales a
infrastructurii ei tehnico-științifice.
42
(3) Comportamentele – fac din studiul economiei moderne unul al

comportamentelor, în sensul în care vorbim aici, nu atât de modernizarea
economiei, cât a studiului ei. Comportamentul este caracteristica universalizată
care privește subiecții economici: de la agentul economic individual, până la
entitățile macro și specifice economiei internaționale.
(4) Fluxurile, versus stocurile, în studiul economiei, indică o materie în
mișcare și realizare – producții, bunuri și servicii, factori de producție, masă
monetară etc. –, versus resursele sau rezervele acestora. Fluxurile și stocurile
sunt obiect al economiei valorificate de către agenții (subiecții) economici.
(5) Dintr-un alt punct de vedere care privește, din nou, studiul
economiei, și nu economia însăși, ca activitate, putem distinge o dublă
structurare, cu rezultate similare. De o parte, se desprind din trunchiul
disciplinei economiei alte discipline, numite de graniță:
 managementul – care studiază obiectivele posibile și dorite ale firmei
și altor agenți economici, inclusiv administrațiilor de stat (managementul
public), plus mijloacele de realizare proprii acestora;
 contabilitatea – știință a gestiunii materiale, evaluărilor multiple ale
patrimoniului propriu, materiei prime și capitolelor produsului finit, valorii
adăugate și eficienței activității, toate aparținând agentului economic, ca „făcător
de economie”. La originile ei istorice, contabilitatea venea oarecum din afara
disciplinelor economice, dacă nu cumva se constituia chiar înaintea acestora.
CASETA 0.1. ISTORIA ȘI DISCIPLINA CONTABILITĂȚII
Se pare că disciplina contabilității apărea odată ce italianul Luca Bacioli

construia, pentru folosul unui patron de firmă, pentru prima dată, proiectul unui
sistem de evidență a patrimoniului în care fiecare obiect (component) era văzut
concomitent din cele două puncte de vedere: (i) fizic, respectiv ca obiect în sine, și
(ii) după sursa proprie de proveniență. A rezultat și s-a dezvoltat de atunci
conceptul de balanță contabilă, sau mai târziu bilanț contabil, care operează
concomitent cu activele – nominalizările fizice – și pasivele – sursele de
proveniență, toate exprimate valoric și în totaluri perfect egale între ele în oricare
moment al înregistrărilor. Principiul se numește dublă înregistrare. Bilanțul
contabil de astăzi se fundamentează pe ecuația contabilă primară:
Active (A) = Surse proprii (SP) + Surse atrase (SA)
Relație în care se observă și ceea ce a făcut școală din ideea lui Bacioli,
anume distincția patrimoniului entității de averea patronilor. Dezvoltarea activității
și științei contabile a adus însă și o naturală reducere a ponderii și importanței
bilanțului contabil. De o parte, acesta rămâne să fie întocmit și să reflecte
43
44 Economie
patrimoniul entității numai periodic, respectiv la finele unor perioade de activitate.

Activitatea contabilă curentă este preluată de și în conturi, capitole în care s-au
transformat, de facto, componentele bilanțului. Fiecare cont capătă un specific
funcțional, iar operarea, în ansamblu, un principiu unic: aceeași valoare operată
schimbă firesc structura patrimoniului, dar este operată concomitent în două (sau
mai multe) conturi, ceea ce face să rezulte păstrarea egalității de mai sus, adică a
celor două părți ale bilanțului. De cealaltă parte, bilanțul devine insuficient astăzi
reflectării integrale a patrimoniului și controlului corectitudinii operațiilor. Astfel,
s-a simțit nevoia completării situației patrimoniale a entității cu declarația de venit
și alte situații, generic numite (ca și bilanțul) situații sau declarații. O altă
dezvoltare a materiei contabile a rezultat alături de această parte (zonă) a
„declarațiilor”, care a rămas să se numească contabilitate financiară. Pe lângă
contabilitatea financiară – a situațiilor și declarațiilor pentru organisme financiare
terți – s-au dezvoltat cel puțin contabilitatea costurilor și contabilitatea
managerială, materii aducătoare de calcule, evaluări și servicii de folos intern
entității.
Contabilitatea se dovedește vecină managementului, în partea sa

economico-financiară;
 statistica este o altă zonă în care economia se învecinează, asemeni
contabilității, cu materializările sale cantitative și evaluatorii. Aici însă nu mai
avem în vedere firma sau entitatea, cât o afinitate oarecum opusă, de
generalizare și elaborare de principii evaluatorii. De aceea, ea se apropie mai
mult de macroeconomie, deși nu neglijează descripțiunile la nivelul agenților
economici individuali;
 econometria indică încă o zonă de tangență între disciplina
economiei și științele matematice. Se învecinează, de facto, atât cu economia,
cât și cu statistica economică și matematica. Cu economia, în sensul în care
studiază legăturile și conexiunile între fenomene; cu statistica, în sensul
preluării a numeroase metodologii de evaluare; cu matematica, în sensul
folosirii depline a analizei matematice, geometriei analitice și în sensul
elaborării testelor matematice specifice ale corelațiilor, în descoperirea
relațiilor funcționale dintre fenomenele economice. De facto, econometria
imaginează și elaborează funcții care ar putea reflecta legăturile căutate, după
care le verifică prin metodele matematice aplicate asupra datelor. Disciplina
conclude dacă între fenomenele identificate există realmente o legătură, iar
dacă da, care este configurația acesteia – lineară, exponențială, logaritmică,
parabolică etc. – dar studiază relația între două, și/sau mai multe fenomene
concomitent. Econometria se atribuie, astfel, analizei empirice, modelele
elaborate de ea deosebindu-se de modelele economice propriu-zise, aparținând
44
curentelor de gândire – acestea sunt mai puține și indică un alt nivel de

implicare a autorilor în relația dintre fenomenele studiate;
 ergonomia oferă o interesantă vecinătate între economie, manage-
ment și discipline grafico-estetice. Mai pot fi date și alte exemple de discipline
care au îmbogățit știința economică pe această cale.
De cealaltă parte, economia însăși – studiul economiei – s-a ramificat și
și-a constituit capitole distincte, destul de bine individualizate. Vorbim astfel
de criteriul economiei la scară, după care economia generală se subîmparte în
microeconomie, macroeconomie, la care unii teoreticieni adaugă „mezo” –
economia. Alt criteriu – de ramură – împarte pe activități specifice cu pondere
importantă în activitatea totală, dar și, astfel, cu specificuri ale constituirii
valorii adăugate, contabilității, managementului și altor evaluări.
(6) Eficiența și echitatea sunt însușite atât drept obiective, cât și drept
principii și atât ale studiului, cât și, înainte acestuia, ale activității și politicii
economice. La capitolul obiective sau obiect de cercetare a economiei, rămâne de
menționat că cele două privesc cel mai direct accepțiunea generală a noțiunii de
economie drept adaptare a resurselor la nevoi. Lucrurile devin mai delicate atunci
când și acolo unde cele două obiective-principii dovedesc divergențe de detaliu.
3.2. Metoda economiei
Reiterăm faptul că desprinderea obiectului economiei este numai o

latură a studiului, aceasta fiind însă cea mai lesne de distins. Lucrurile devin
mai delicate în zona metodei, în sensul în care vom descoperi aici certitudini,
dar și incertitudini sau controverse. Vorbim, în zona metodei, de sistematizări,
de istorie etc. Metodologia propriu-zisă cuprinde pe cea „pur economică”,
alături de cea împrumutată de la alte discipline. Aplicarea metodologiilor va
afecta rezultatul cercetărilor, rezultat care vine să se răsfrângă asupra
adevărului științific propriu disciplinei.
Asemeni studiului asupra obiectului, cel asupra metodei economiei se
poate identifica celui asupra genezei și esenței economiei. Drept urmare, ceea
ce nu poate fi omis aici este latura istorică a disciplinei economice.
3.2.1. Aspectul istoric
Să observăm câteva aspecte istorice esențiale:

(1) Studiul economiei, ajuns la stadiul de astăzi, acoperă în timp trei
mari perioade:
45
46 Economie
(a) de la antichitatea greacă până în preajma secolului al XVIII-lea, în

care ideile economice apar nedesprinse de alte reflecții cu caracter general și
filozofic sau vizionar etc.;
(b) după această perioadă, studiul se structurează, în sfârșit, în tratate și
cărți de economie propriu-zise. Tratate se scriu și astăzi, numai că, în raport cu
nivelul de astăzi al cunoștințelor, noile tratate nu mai reprezintă, ca altădată,
întregul cunoștințelor sau nu mai sunt tratate de economie. Este important de
subliniat că această epocă deschidea și o largă polemică între marile curente de
gândire economică;
(c) începând cu secolul al XX-lea, nivelul de cunoaștere și studiu pune
în evidență specialitățile, mai mult sau mai puțin în structura arătată în
paragraful anterior. De cealaltă parte, în privința evoluției curentelor de
gândire, părerile s-au împărțit în sensul că unii autori văd, cel puțin în prezent,
încetarea ei, alții dimpotrivă, că viitorul urmează să restructureze componența
acestor curente.
(2) De evoluția istorică a gândirii economice se leagă și demersul prin
teorii (teoretic). Teoria constituie o unitate a demersului analitic în direcția
cunoașterii (stăpânirii sau controlului prin gândire) fenomenului. Aceasta se
întâmplă mai mult în cazul economiei, decât în cel al altor științe – mai ales
dacă ne referim la disciplinele exacte –, care păstrează drept unități de bază ale
demersului mai exacte – măsurători directe și unități de măsură, metode de
evaluare și de verificare etc. Teoria suplinește – în economie, dar nu numai –
un oarecare deficit al evaluărilor exacte – nici nu există unități de măsură pur
economice, așa cum există unități de măsură naturale și/sau tehnice pentru alte
domenii. Teoria enunțată este un avans polemic oferit spre ajustare,
contrazicere sau înlocuire cu sau de către altă teorie sau alte teorii, imaginând
astfel progresul științei într-o manieră mai complicată și nelineară. Depărtarea
demersului prin teorii de celelalte demersuri ale altor științe mai
particularizează economia drept o disciplină mai mult a experienței, și (mult)
mai puțin a experimentului.
(3) Teoria se continuă, în cercetarea economică modernă, cu modelul
economic3. Relativ puține teorii au rămas la stadiul de enunț, și astfel cu
caracter de generalitate. Oricare teorie care se respectă se lasă însoțită de un
model, în speță asociază enunțul cu o expresie matematică (funcțională) mai
simplă sau mai complicată. Modelul regăsește, încă o dată, dar chiar într-un
mod mai evident, condiția tragică a teoriei economice individuale: (a) teoria și
modelul își caută o expresie simplă și inteligibilă, penetrantă; (b) ceea ce le
3
Vezi detalii şi în paragraful 3.2.3.
46
expune deopotrivă unei realități complexe a mai multor variabile determinante,

respectiv unei funcții potențial mai complicate decât cea expusă. Teoria și
modelul par a lua forma și structura care să le apropie de legitățile din științele
exacte – numele autorului, enunțul, modelul matematic propriu-zis. Diferența
constă în condiția mai complexă a modelului economic – spre deosebire de
enunțurile din științele exacte, modelele economice nu sunt imuabile, ci pot fi
preluate diferit de gânditori diferiți. Practic, în astfel de condiții, progresul
cercetării echivalează – mai mult pentru economie, decât pentru alte științe –
punerii permanente în discuție a descoperirilor acceptate. Concomitent,
economia se îmbină cu matematica într-un mod diferit, decât în cazul științelor
exacte: teoria este prioritară modelului (nu și invers), iar pe un model nu pot
dezbate decât adepții aceleiași teorii – un fel de a spune că polemica între teorii
nu poate fi una pe expresiile matematice, ci acestea joacă rolul secundar.
(4) Ceea ce avea să dăinuie până astăzi – și astfel să facă unele curente
de gândire4 să reziste – este corespondența cu gândirea politică. De aceea,
putem vorbi de trei mari curente de gândire ale epocii actuale:
(i) curentul liberal – de la vechii clasici, la generațiile succesive auto-
intitulate neoclasici, la marginaliștii secolului al XIX-lea, dar nu mai puțin la
neoclasicii monetariști contemporani (vezi „Școala de la Chicago”, cu
„neoclasicul” Milton Friedmann);
(ii) ramura keynesistă și neokeynesistă – găsindu-și, firește, suportul în
opera marelui gânditor britanic John Maynard Keynes, din anii treizeci și
patruzeci, dar și aliatul politic în doctrinele social-democrate, a căror idee
fundamentală este nevoia intervenției statului în economie;
(iii) curentele confesionale – concepute atât a reconcilia celelalte
ideologii – cu alte cuvinte, a împăca „barbaria” capitalismului liberal cu
ineficiența economică trecută cu vederea de curentele politice socialiste –, cât
și a da replica curentului și sistemului de gândire marxist (considerat
extremist), în sensul înlocuirii conflictului social, producător de revoluții
sociale, cu metodologii de descoperire, punere în evidență, astfel aducere la
suprafața societății și rezolvare a contradicțiilor, până la stadiul de conflict.
Gândirea confesională pretinde că societatea poate mai bine progresa prin
rezolvarea pașnică a contradicțiilor și conflictelor, decât prin revoluții și
transformări social-economice radicale. Ea este apropriată curentelor de
gândire politică creștin-democrată, dar elemente ale ei regăsim de la
conceperea societății pe acțiuni – cu diversitatea de interese ale acționariatului,
4
O privire mai detaliată asupra curentelor de gândire economică se regăseşte în lectura anexată
acestei lecţii.
47
48 Economie
manageriatului și personalului –, la Comunitățile și Comunitatea, respectiv

Uniunea Europeană de mai târziu (gândirea corporatistă).
(5) Un merit deosebit al curentelor și școlilor de gândire se reflectă
asupra metodei propriu-zise. Și prin ceea ce face un curent să succeadă altuia,
ca și prin ceea ce face un curent să dăinuie, dar nu mai puțin polemica firească
și fructuoasă între curente, metoda de cercetare a economiei a avut și are de
câștigat. Unele curente au pus bazele unor metode dezvoltate fie în epocile
curente, fie mai târziu, de reprezentanții altor curente, sau de gânditori
independenți. Unele curente au fost denumite mai „scientiste”, în sensul
apropierii de (operării cu) metodele disciplinelor exacte, decât altele,
preocupate mai mult de observările sociale sau de ideologii. Unele domenii sau
zone ale obiectului economiei au fost cu precădere studiate de unele curente și
mai puțin de altele etc.
Urmând a sistematiza mai jos componentele metodei în economie, să
desprindem însă două aspecte succesive. Mai întâi, studiul ia aspectul a ceea ce
numim, înainte de știință, gândirea economică. Mai apoi, pentru aspectele (3), (4)
și (5) de mai sus să desprindem ceea ce se poate califica drept o heterogenitate
– atât în considerații, cât și în metodă – ceea ce pune în evidență un caracter
contradictoriu al studiului economiei, respectiv al gândirii de specialitate
înseși. De o parte, cele desfășurate înainte de secolele al XVIII-lea și al
XIX-lea expun un câștig evident al studiului. De cealaltă, heterogenitatea de
viziune și metodă se constituie ca o sfidare a adevărului științific al disciplinei.
Iar lucrurile nici nu se opresc aici.
3.2.2. Economie „pozitivă”, versus economie „normativă”
Numim economie pozitivă fundamentul descriptiv, analitic (și sintetic)

asupra fenomenologiei economice. Este gândirea care încearcă înțelegerea
fenomenelor specifice și nelimitat aprofundată din punct de vedere științific, și
neutră, astfel păstrându-și concluzii ale analizei unanim acceptabile. Numim
economie normativă ceea ce prelungește atitudinea pozitivistă din mai multe
puncte de vedere, care se cer precizate:
(1) Fundamental, mobilul economiei normative este acela de a distinge,
în descripția fenomenului, alternative, pe care să le poată, nu numai indivi-
dualiza, dar și ierarhiza, conform unor obiective social-economice pre-existente
(date). Cu alte cuvinte, numai economia normativă (nu și cea pozitivă) distinge
„binele” de „rău”, pierzându-și astfel neutralitatea de tip pozitivist.
48
(2) Astfel, analiza va fi, pentru economia normativă, prelungită printr-o

altă componentă specifică, am numit judecata de valoare.
(3) În următorul rând, se poate observa – revenind la ideea expusă mai
sus – la sistematizarea obiectului economiei, că dacă o zonă precum eficiența
economică ar fi accesibilă atât economiei pozitive, cât și celei normative,
atunci zona echității va aparține exclusiv economiei normative.
(4) Intruziunea judecății (judecăților) de valoare în economia normativă
mai reușește însă un aspect interesant pentru studiul economiei. Se constituie
aici un fundament al pluralității punctelor de vedere – iar structura școlilor și
curentelor de gândire economică a confirmat din plin acest lucru. Pluralitatea
de care vorbim apare însă și, parțial, nocivă adevărului științific unic, măcar în
anume momente ale istoriei și dezvoltării gândirii de specialitate. Nu mai puțin,
se deschide aici poartă de intruziune și ideologiilor, în demersul general de
gândire economică. Ideologizarea revine ca un vârf de lance al subminării
științei, cel puțin ca principiu.
(5) Raportul contradictoriu între economia pozitivă și cea normativă
avantajează, dintr-un alt punct de vedere, economia normativă. Cea din urmă
părea mai întâi să se fi îndepărtat de realitatea directă prin aspectul ei polemic
și supus ideologiilor, dar în cele din urmă se poziționează mai aproape de
practică decât economia pozitivă, prin observarea și judecarea directă a
fenomenului – viu și nu numai viabil economic. Astfel, economia pozitivă
rămâne în sfera teoriei, în vreme ce economia normativă revine practicii, ea
nefiind esențial nici mai puțin „scientistă”.
(6) În fine, în sprijinul acestei ultime idei se situează și o limită a
judecății de valoare normative. Gândirea economică devine normativă în
raport cu un obiectiv deja enunțat (exogen), și nu în sensul în care
oportunitatea acestuia ar fi, automat la rândul ei, pusă în discuție.
3.2.3. Sistematizarea metodei propriu-zise
(1) Analiza constituie baza studiului economiei și noțiunea ei

înseamnă complexitatea cu care este acoperită cea mai covârșitoare parte a
demersurilor de specialitate. Important este însă de precizat că folosirea
exclusivă a analizei face să rezulte economia în excelență pozitivă. De
cealaltă parte, economia normativă va rezulta din aplicarea analizei, plus
judecăților de valoare. Am insistat însă mai sus asupra aspectelor specifice
intruziunii acestora din urmă. Mai schematic, intruziunea judecăților de
valoare se face vizibilă în diagrama 2.
49
50 Economie
Diagrama 2
Specificul economiei-știință
Economia pozitivă, versus normativă
Intruziunea DEMERSUL Dedublarea

judecăţilor de valoare ŞTIINŢIFIC economiei
pozitivă/normativă
Dedublarea Dedublarea
Statutul
obiectivului: ştiinţă-gândire
special
eficienţă/echitate (distinct)
Pluralitatea Locul
Metodologie punctelor de ideologiilor
vedere
(2) Deducția, versus inducția înseamnă mai întâi analiză și

judecăți de valoare, odată cu care se implică aici practic laturile pozitivă și
normativă ale studiului. Diagrama 3, la rândul ei, clarifică diferența specifică
între aceste demersuri complementare.
Diagrama 3
Deducția, versus inducția, în studiul economiei
(a) Deducția (b) Inducția
Teorie enunţată Colectare, prezentare

şi analiză a datelor
Cadru-restricţii
Judecata modelului
Concluzii
Previziuni asupra corelaţiei
Confruntarea
cu realitatea
50
(3) Modelul și modelarea economică reprezintă o anume unitate de

demers științific aparținând tot analizei și judecăților de valoare, adică
deopotrivă economiei normative. Acest demers a luat amploare pe baze
scientiste deja create în partea a doua a secolului al XIX-lea, în anii treizeci și
apoi după ultimul război mondial. Apartenența modelării la ultima perioadă și
la actualitate este una dintre consecințele unei mutații de profunzime în analiza
economică și se poate identifica unei noi mentalități.
Modelul apropie economia, în manieră structurală, de științele exacte,
de formulele și judecățile de valoare specifice acestora. De o mentalitate
„scientistă” avansată, înclinând să valorifice „exactitatea” considerațiilor și
rezultatelor. Un astfel de avans teoretic și mental, pe cât de evident și puternic,
era de așteptat să întâlnească, în filozofia domeniului, replici la fel de
riguroase, rezultând de aici controverse specifice – în fapt, avansul istoric al
studiului economiei este caracterizat de controverse într-o adevărată
continuitate. Promotorii și susținătorii modelelor susțin că crearea și folosirea
lor, chiar dacă urmăresc o idee dată, ajută și la surprinderea altor raporturi și
corelații, deci a altor idei. La rândul lor, adversarii modelelor susțin, cel puțin:
 că implicarea metodelor specifice științelor exacte nu întâlnește, în
economie (obiectul economiei), un context similar acestor științe, care să
asigure o exactitate similară concluziilor;
 că la baza sau în spatele oricărui model se află, ca dintotdeauna, tot o
teorie, ca atare modelul este o creație a ideii și că aceeași idee este (singura)
capabilă de a-și crea și avansa propriul model, în contradicție cu alte teorii și
alte modele.
Oricum însă, odată cu istoria modelelor se clarifică, se reface sau se
amplifică dilema metodologică specifică studiului economiei de la începuturile
acestuia: ceea ce creează și, respectiv, alimentează scientismul, în economie,
este – după cum bine se observă – nu atât cristalizarea sau promovarea unei
esențe metodologice distincte, cât tocmai împrumutul din instrumentarul altor
științe. Or, acesta se întoarce, mai curând sau mai târziu, împotriva științei care,
astfel, își spoliază identitatea, în ciuda obiectului ei bine identificat.
În fine, să menționăm aici că este nevoie de evitat o anume confuzie, în
privința modelării proceselor economice, anume între modelul economic –
atașat unei teorii și, prin intermediul acesteia, unei școli de gândire economică
– și modelarea specific econometrică – o manieră de cercetare la îndemâna
oricărui cunoscător al rigorilor econometriei, ca disciplină aparte, la îndemâna
studiului de tip empiric, simplu căutător de corelații între fenomene și aspecte
la momentul dat și în specificitatea cadrului ales.
51
52 Economie
(4) Metoda grafică încearcă să se apropie de același criteriu al

exactității sau raționalității analizei, aidoma metodelor matematice, operative în
cazul modelării.
3.2.4. Sistematizarea științei economice
Economia este, în sfârșit, o știință recunoscută. Dispune, ca atare, de un

obiect de studiu și de o metodă de cercetare, ambele deopotrivă complexe. Dis-
pune de un demers teoretic care îi asigură calea spre adevărul științific propriu.
Sistematizarea științei economice pune două probleme și survine aici și
cu două rezolvări corespunzătoare de-a lungul demersului istoric propriu și
aparte al domeniului de studiu:
 De o parte, întărirea științifică, prin obiect și metodă, a determinat și
accentuarea demersului economic general, până la departajarea intra-domeniu,
specializată, și definirea aceleiași economii generale în noul context.
 De cealaltă parte, apare controversa asupra nominalizării economiei
drept știință, atât în sensul restrâns, al economiei generale, cât și în sensul larg, a
ceea ce acoperă economia generală împreună cu științele economice specializate.
În partea rezolvărilor, a fost preluată mai întâi denumirea de „economie
politică”, de la propunerea avansată în 1815 de Antoine de Monchrestien.
Economia politică se face astfel parte a unei științe economice, definite numai
prin totalitatea domeniilor generale, specializate și de graniță.
O astfel de structurare devine însă criticabilă în măsura în care termenul
de economie politică convine unei viziuni mai degrabă nescientiste și astfel
împotriva unui curs progresist, manifestat istoric; de cealaltă parte, aceeași
economie politică se face abuziv parte a unui întreg caracterizat drept „știință”.
Adversarii acestei clasificări – ușor identificați în ramurile, școlile și curentele
cu iz scientist, încă de la finele secolului al XIX-lea – preferă să se fi renunțat
de mult la „perimatul” termen de economie politică, direct în favoarea
termenului de știință economică sau, mai simplu, economie. Ceea ce totuși
urmează să își asume o aparentă confuzie a situării științei economice atât
pentru sensul larg, cât și pentru sensul restrâns al termenului.
3.3. Sfidările adevărului științific în economie
Vizavi de sistematizările de mai sus, descriem aici și ceea ce împiedică

structurarea unui adevăr științific unic și riguros, în studiul economiei:
(1) Demersul prin teorii – deja descris mai sus – este, paradoxal, tocmai
ceea ce exprimă esența științifică specifică studiului. Acest demers este însă
52
unul pe termene prelungite. Pe termene prelungite, teoriile se ajustează și se

apropie de fenomenele existente în economie, în vreme ce, pe termene scurte,
se poate oricând constata perimarea unei teorii.
(2) Prioritatea activității și, uneori, a factorului politic, în și față de
economie, mai ales față de studiul economiei. Mai întâi, fenomenul economic
propriu-zis are nu o dată prioritate, astfel încât teoriei îi revine sarcina
explicării acestuia. Se poate însă ca aceeași teorie să prevadă (previzioneze)
aspecte concrete din economie. Numai că astfel se întâmplă ca studiul să fie
parțial – uneori însă esențial – întreprins pentru sine însuși.
În ceea ce privește factorul politic, deși mecanismul este esențialmente
același cu implicarea activității propriu-zise, poziția studiului se face încă și
mai jenantă. Exemplul cel mai plastic poate consta în cristalizarea sistemelor
economice, respectiv a diferențierii de sistem. Studiul economiei va urma
trăsăturile sistemului dat, atât în partea pozitivă, cât și în cea normativă.
(3) În complementar, cvasiimposibilitatea experimentului, în economie.
Experimentul ar însemna nu altceva decât presupusa prioritate a studiului
economiei, în fața politicii și/sau activității economice – ca în cazul
experimentelor din disciplinele tehnice sau din științele exacte. Experimente
ale teoriilor economice – atât cât au existat și au fost tentante – și-au dovedit
imposibilitatea, cu atât mai mult cu cât s-au exercitat mai profund. Teoriile
înseși au fost astfel inevitabil compromise.
CASETA 0.2. EXPERIMENTE ÎN ECONOMIE
Exemple pot fi date pentru marxism – în mod excepțional, creator de sistem

economic alternativ la cel de piață –, sau pentru monetarism – aplicat la scară ceva
mai redusă în programe politico-strategice ale unor țări sud-americane. După cum,
experimente mai reduse în amploare au putut repurta succese – ne putem gândi aici
la practicarea temporară și tranzitorie a ceea ce s-a numit „moneda locală” într-unul
dintre landurile vest-germane, după ultimul război mondial.
(4) „Criza metodei pure” – sau identității studiului economiei, în

favoarea afirmării scientismului, prin adoptarea structurilor metodologice ale
științelor exacte – constituie un alt aspect pomenit și subliniat deja mai sus. La
care se reiterează complexitatea și complicarea contextului de aplicare a
modelelor în fața realității economice.
Realitatea economică este una de dimensiuni multiple. Dacă, de o parte,
observația pur economică se îngustează în fața avansului demersului
matematic, fizico-mecanic etc., modelul economic (oricare ar fi acesta) conține
dilema tragică între autoextensia, potențial distrugătoare de expresie și
53
54 Economie
claritate, și restrângerea (simplificarea) sa, potențial risc de perimare în fața

realității.
De cealaltă parte, schimbarea unei singure dimensiuni a obiectului în
studiu este de natură să pună esențial în discuție rezultatele modelului, în
totalitatea lor.
(5) Intruziunea judecăților de valoare și opiniilor – așa cum, din nou, a
fost deja exprimat mai sus – generează pluralitate a punctelor de vedere, una
însă nocivă, până la un punct, unicității adevărului științific.
Se cer înțelese, odată cu structurarea acestui aspect de fond, și alte
aspecte care diminuează totuși negativitatea pluralității punctelor de vedere față
de unicitatea adevărului științific. În primul rând, adevărul științific suferă,
odată ce studiul face referire la poziționări politice și ideologice, odată ce
structura economiei și a studiului ei sunt date de fizionomia unui sistem dat,
sau odată ce, spre un alt exemplu, anii cincizeci-șaizeci deschid un alt capitol
controversat, cum ar fi echitatea, în economie – versus categoria de eficiență.
Aceste lucruri au însă loc pe un fundament nu numai perfect obiectiv, dar și
exprimând, în folosul direct al studiului economiei de astă dată, un real curaj
științific.
În al doilea rând, a nu omite poziționarea în context conceptual a
opiniei. Nicio opinie nu poate contrazice principial un presupus adevăr de fond,
surprins de judecăți cu dovedit instrumentar științific. Ea poate, cel mult,
interpreta lucrurile, după limitele unui „spațiu de joc” în acest sens.
Contradicția opiniilor poate ascunde, de facto, principii de fond unanim
înțelese și indiscutabile, așa cum tot științific se poate dovedi.
3.4. Manualul de economie
Este vorba despre un alt concept (manualul) de valoarea „replicii” date

tuturor aspectelor – mai mult sau mai puțin controversate ale – științei
economice. Oricare disciplină științifică își reclamă și își atribuie propriul
manual. Acesta conține consemnarea tuturor adevărurilor științifice confirmate
și astfel unanim acceptate (acceptabile) în specialitate – este esența unui
domeniu, cel puțin la data elaborării și redactării sale.
Drept urmare, manualul va constitui, și în cazul economiei, o sinteză a
faptelor și studiilor, demersurilor și, mai ales, concluziilor unanim acceptate și
acceptabile pentru disciplina noastră. Sarcina sa este totuși deosebit de delicată
și de complexă, dintr-un punct de vedere enciclopedic. În plus, având în vedere
caracteristicile domeniului nostru, același manual nu va putea evita referirile și
la zonele controversate ale disciplinei.
54
Concepte
administrații eficiență și echitate nevoi
agenți economici firmă proprietate
analiză fluxuri resurse
bunuri și servicii funcție economică sistemul bancar
comportamente indivizi sociali sistem economic
deducție, versus inducție metoda grafică sistem financiar
dublă înregistrare macroeconomie societăți de investiții
economie de piață (liberă) microeconomie stat
economie normativă model econometric stocuri
economie pozitivă model economic teorii
economie totalitară model și modelare
(de comandă)
Chestiuni
(1) Enumerați argumentele în favoarea considerării studiului economiei

drept știință economică.
(2) Ce califică funcția bunăstării drept esențială pentru studiul
economiei? Care este legătura logică a funcției bunăstării cu celelalte funcții
economice de bază (producția, cererea, utilitatea, oferta etc.)?
(3) Caracterizați judecata de valoare în raport de noțiunea de adevăr
științific unic și de dihotomia economie pozitivă-economie normativă.
(4) Ce reprezintă conceptul de sistem economic (departajarea între
sisteme economice diferite) pentru activitatea, studiul și politica economică?
(5) Ce este manualul de economie? Cum explicați marea diferență formală
și structurală între manualele de economie actuale și cele dinainte de 1989?
Dezbatere
Este cel puțin parțial acreditată, în practică, dihotomia microeconomie-

macroeconomie, astfel:
 Microeconomia este mai aproape de activitate și implementări,
astfel, de instrumentarul științific precis, de studiul economiei cu concluzii
clare și neechivoce.
 Macroeconomia, în schimb, rămâne susceptibilă de îndepărtare de
practică, de teoretizări, polemică și imprecizie științifică.
Cât este și cât nu este adevărat în această imagine? Argumentați cu
cunoștințe și mijloace la îndemână.
55
56 Economie
ANEXA 1
Metoda grafică în studiul economiei
Planul expunerii
1. Reflectare de principiu
2. Funcții. Definiție
3. Grafice pe sistemul axelor rectangulare
3.1. Grafice, funcții și nonfuncții
3.2. Forma funcției
3.2.1. Drepte și nondrepte
3.2.2. Alte aspecte legate de forma funcțiilor
3.3. Alte aspecte ale funcțiilor
3.3.1. Punctele importante
3.3.1.1. Intersecțiile și nonintersecțiile
3.3.1.2. Punctele de extrem (minim și maxim)
și de inflexiune
3.3.2. Dinamica grafică
3.4. Precizări finale, simplificări și clarificări metodologice
3.4.1. Precizări și simplificări metodologico-grafice
3.4.1.1. Graficul abstract
3.4.1.2. Graficul „nord-est”
3.4.1.3. Abstragerea intersecțiilor cu axele
3.4.1.4. Înlocuirea curbei propriu-zise prin dreaptă
3.4.1.5. Excepții de la indiferența (X/Y) asupra domeniilor
3.4.2. Câteva conexiuni și corelații descriptive obligatorii
56
1. Reflectare de principiu
Economia este înțeleasă concomitent drept activitate, știință și

politică. Evoluăm în domeniul științei, în ce ne privește, mai precis al
studiului economiei, iar criteriul fundamental sau obiectivul lucrării de față
este cel de a face înțeles obiectul științei noastre. Pe scurt, dar și în maniera
cea mai semnificativă, vedem economia ca un studiu al relației (relațiilor)
între anume fenomene. Complexitatea relației crește odată cu numărul
fenomenelor și nu numai. Presupunem astfel, ca în schema următoare, relația
între un fenomen socotit determinant (A) și un număr de alte fenomene,
notate cu majuscule de la (B) la (I).
Pentru complexitatea aici redată a relațiilor între fenomene, matematica
a elaborat noțiunea de funcție.
2. Funcții. Definiție
În definiție, funcția presupune însă numai două mulțimi sau domenii în

corelație. O corelație pentru care mulțimea (A) (spre exemplu, ca în figura 1)
este determinantă, astfel socotită domeniu de definiție – domeniul determinant
–, vizavi de (B), care este domeniul în care funcția ia valori (co-domeniu) –
domeniul determinat. În strictețea acestei logici, pentru oricare element (a),
component al domeniului (A), va exista un singur corespondent funcțional, (b),
component al domeniului (B).
(A)
(B) (C)
(D) (E) (F)

(G) (H) (I)
Figura 1
Se înțelege astfel libertatea ca, pentru un anume (b)  (B) să poată

exista mai mulți corespondenți funcționali de partea domeniului (A).
Totodată, dacă există, nu mai mulți, ci tot un singur corespondent (a  A) al
fiecărui (b  B) apare ceea ce se numește caracteristica sau relația de
biunivocitate a aceleiași funcții, care corelează domeniile (A) și (B) și astfel
corelația devine și una reciprocă.
57
58 Economie
În ceea ce privește studiul nostru, nevoile se limitează la aceste

cunoștințe matematice despre mulțimi – și la aceste câteva rânduri, și este bine
că este așa.
3. Grafice pe sistemul axelor rectangulare
Mai precis, putem adăuga la schița de idei deja formulată în paragraful

anterior, că domeniile pe care le considerăm deja funcționale, (A) și (B), pot
include mulțimi de numere, iar aceste numere pot fi și continui, așa cum este
mulțimea numerelor reale (R), sau cea a numerelor reale pozitive (R+), cele
mai uzitate domenii în studiul economiei.
O primă observație, care se ridică odată cu aplicarea funcțiilor
(matematice) în studiul economiei este (cum bine am văzut deja) reducerea
corelațiilor fenomenologice specifice la numai două domenii, (A) și (B), în
alternativa cărei reduceri am putea considera corelația între domeniul (A) și
restul domeniilor (fenomenelor, dacă discutăm pe figura 1) (B-I).
Metoda grafică – redusă astfel la graficul axelor rectangulare – va urma
să considere:
(i) cele două domenii, Ox (înlocuind pe A) și Oy (înlocuind pe B) pe
cele două dimensiuni ale planului;
(ii) plus felul corelației, figurat grafic în același plan printr-o mulțime
de puncte, cu coordonate perechi, puncte regăsind astfel elemente (numere)
corespondente între mulțimile X (A) și Y(B), ca în figura 2.
y
+
YA A(xA; yA)
x
O XA +
-
-
Figura 2
Și am exemplificat aici punctul A, oarecare, ca semnificând numărul

(xA), inclus în mulțimea (X) și corespunzător numărului (yA), inclus în
mulțimea (Y).
58
Altă observație se leagă de faptul că, dacă considerăm lucrurile ca în

figura 2 – și astfel le vom considera de aici înainte –, mai apare detaliul după
care cele două domenii funcționale nici măcar nu diferă literalmente între ele,
ci ambele aparțin mulțimii numerelor reale (R). Faptul este însă și unul
necontradictoriu, contrar aparențelor, ca și unul neesențial, în partea interesului
studiului nostru. Iar aceasta pentru că vom regăsi, în spatele aceleiași mulțimi
numerice – desfășurate pe două dimensiuni, adică pe abscisă (Ox/orizontal) și
pe ordonată (Oy/vertical) – de cele mai multe ori mărimi fizice diferite,
corespunzătoare unui fenomen sau altuia.
3.1. Grafice, funcții și nonfuncții
Continuând însă și ideea notată la prima observație, metoda noastră

grafică se vede suferindă vizavi de studiul economiei, odată ce ea face apel la
funcțiile și graficele matematicilor analitice – și este bine să ținem seama și de
acest lucru încă de la plecare. Totuși, mai este bine să realizăm – aici rupându-ne
de canoanele matematicilor și matematicienilor – și alte lucruri elementare, cum
ar fi:
 Faptul că în studiul nostru cele două mulțimi, (X) și (Y), pot fi
văzute mai mult sau mai puțin în raporturile de determinare de la (X) către
(Y), și nu invers. (Y) poate fi tot atât de bine, la rândul său, determinant pentru
(X). Iar dacă, spre deosebire de cele arătate în figura 2, funcția apare sub forma
curbelor (adică locurilor geometrice, calitate decurgând din continuitatea
punctelor componente), studiile noastre pot viza și ceea ce – plecând de la
definiție – matematica înțelege drept nonfuncție de (X) – figura 3/c.
Oy Oy
Oy
f(b)
f(a) f(c)
O Ox O Ox O Ox
(a) (b) (c)

Figura 3
59
60 Economie
 Astfel, dacă și studiul economiei conține rigoarea după care un

fenomen este cel determinant, totuși domeniul de definiție nu este totdeauna
figurat pe abscisă, ci poate apărea și pe axa ordonatelor.
 În următorul rând, așa cum vom dezvolta și în cele ce urmează,
graficul din economie mai păstrează și alte resurse în favoarea extinderii
studiului de la relația restrânsă între numai două mulțimi de elemente:
(i) fie, prin calitatea sa de loc geometric, curba (funcția) poate
corespunde unui singur număr, contabilizat într-o terță dimensiune (Z, alta
decât X și Y).
Exemplul 1: costurile de producție (vezi lecția I) se exprimă, în ultimă

instanță, în unități fizice aparținând factorilor de producție – adică capitalului
(k), prin care înțelegem deocamdată dotarea tehnică a producției, și muncii (L),
ca în figura 4. Ceea ce nu poate însă pierde din vedere expresia costurilor și în
unități monetare, unificatoare și făcând comparabile unitățile fizice ale
diferiților factori între ele. Pe de altă parte, factorii de producție au în vedere și
inter-substituția lor (lecția I), respectiv maniera în care o unitate de capital (k)
este (poate fi) înlocuită de un număr de unități de muncă (L) pentru a lăsa
invariabil nivelul aceluiași cost total (C) – vezi figura 4a și b.
k C
k1
C1
(Z)
k1
(Z)
L
O L1 O L1 L
(a) (b)
Figura 4
(ii) fie, având în vedere întregul itinerar determinant din figura 1 (la
care astfel revenim), o terță determinare asupra corelației între elementele lui
(X) și lui (Y) poate aduce „deplasarea” curbei către stânga, respectiv către
dreapta, cu regăsirea unei curbe perfect paralele, pe care coordonatele (Ox) și
(Oy) sunt și ele altele.
60
Exemplul 2: funcția cererii unui bun oarecare, (x), adică (Dx), în lecția
II, este văzută ca o relație descrescătoare între cantitatea (oferta) de bun (x),
(Qx), și prețul aceluiași bun pe piață, (Px). Economiștii văd, de fapt,
determinarea prețului asupra cantității, în vreme ce uzanța face ca (Px) să fie
notat pe ordonată, iar (Qx) pe abscisă. Cu toate acestea, indiferent care dintre
cele două dimensiuni variază, avem de-a face cu mișcarea de-a lungul curbei
cererii – vezi figura 5a – între punctele A(Qa; Pa) și B(Qb; Pb). Dacă însă are
loc inițial o creștere a venitului consumatorului (Y), iar venitul
consumatorului, ca mărime, nu este inclus în dimensiunile (domeniile)
graficului, vom regăsi deplasarea curbei cererii către dreapta – vezi figura 5b –
respectiv inducerea de creștere atât pentru cantitate, cât și pentru nivelul
prețului.
P
P
(D’)
A
PA (D)
(D)
PA’ A’
PB PA
B A
O QA QB Q O QA QA’ Q
(a) (b)
Figura 5
3.2. Forma funcției
Dacă, prin cele arătate, metoda grafică aplicată în economie se desparte

de matematică atât pe calea simplificărilor, cât și pe aceea a plusului de
concretețe, totuși să subliniem simplificările care rămân ale noastre. Lăsăm
astfel să se confunde metoda grafică cu graficele rectangulare, ca și funcția cu
graficul care o reflectă pe planul axelor rectangulare. Graficul va reflecta, de
aici încolo, puncte, curbe și suprafețe semnificative – aceeași ordine și pentru
interdeterminarea acestor componente. Curbele, ca și suprafețele, determinări
ale punctelor componente, capătă forme, așa cum vom dezvolta în continuare.
61
62 Economie
3.2.1. Drepte și nondrepte
Suntem în fața primei subîmpărțiri, care apare drept una de bun-simț

vizionar – astfel, criteriul nici nu mai merită numit –, iar mai apoi una de substrat
matematic evident. Evident, în planul axelor rectangulare, orice dreaptă – în altă
expresie, funcție rectilinie – apare ca o funcție explicită de felul:
y = ax + b
iar implicită de felul:
mx + ny + p = 0.
Strictețea funcției rectilinii se vede, de cealaltă parte, adică de partea

curbelor propriu-zise – funcțiilor nonrectilinii, în cealaltă exprimare – în fața
unei liste mai lungi a tipurilor de funcții (matematice), tipologie care urmează
firesc o lungă discuție matematică.
Studiul grafic al economiei urmează însă o altă cale decât cea mate-
matică. În cazul de față, funcțiile rectilinii (dreptele) și nonrectilinii (curbele)
sunt considerate pe picior de egalitate, despărțirea între cele două categorii
având loc pe cel puțin trei criterii mai interesante pentru economie (tabelul 1).
Tabelul 1
Funcții rectilinii și nonrectilinii
Funcția
Nr. Criteriu
Rectilinie Nonrectilinie
1 Variația legăturii între variabile Proporțională (invariabilă) Relaxată (variabilă)
2 Panta (tangenta unghiului cu axele) Fixă Variabilă
3 Intersecția cu axele Obligatorie Cazuală
y y
(f)
(f)
A
y
B
 B A C
O x O C x
(a) rectilinie (dreaptă) (b) nonrectilinie (curbă propriu-zisă)
Figura 6. Forma funcțiilor
62
A pune pe picior de egalitate cele două tipuri de funcții reprezintă, fără

doar și poate, o simplificare colosală din punctul de vedere al matematicii. Odată
cu acest lucru, esența studiului economiei prin metoda grafică se fundamentează
pe geometrie și vizualizare, mai mult decât prin explicitare prin formule
matematico-analitice. Cu toate acestea, am putea zăbovi puțin asupra numai
câtorva formalizări – cu atât mai mult, cu cât o facem numai aici, vezi figura 7.
y y
y
(f/b) (f/c)
(f/a)
0 x 0 x 0 x
y
y
0 x 0 1 x
(d) (e)
(a) Parabole: 2
y = ax + bx + c
(b) Curbă polinomială de gradul trei: y = ax3 + bx2 + cx + d

(c) Hiperbolă dublă: ax2 + by2 = 0
(d) Curbă exponențială: y = ax
(e) Curbă logaritmică: y = log x a
Figura 7. Diverse funcții nonrectilinii tipice
3.2.2. Alte aspecte legate de forma funcțiilor
63
64 Economie
În acest subparagraf discutăm despre ceea ce formează intimitatea

studiului grafic al curbelor – suplinind simplificarea față de viziunea
matematică. Mai întâi, forma funcțiilor se conectează obligatoriu și
semnificativ la ceea ce se numește panta, respectiv tangenta la funcție.
Înțelegem aici ambele semnificații ale tangentei (pantei): (i) valorică –
valoarea raportului între latura opusă și cea alăturată, în cadrul triunghiului
dreptunghic, o valoare crescătoare, odată cu unghiul propriu-zis; (ii) grafică –
dreapta care intersectează curba (funcția), într-un punct anume, în speță,
punerea în evidență a unghiului acesteia cu axa absciselor.
Panta apare:
(i) crescătoare – punând în evidență corelația între mărimile (X) și (Y)
în creștere concomitentă – respectiv descrescătoare – aspect care sugerează
creșterea uneia dintre mărimi pe seama descreșterii celeilalte;
(ii) abruptă, respectiv lentă – indicând creșterea/descreșterea drept mai
evidentă (aproape de verticală) sau mai lentă (aproape de orizontală).
În rândul următor, apare un aspect legat tot atât de pantă, cât și de forma
curbelor, cel al consecvenței sau inconsecvenței în caracterul crescător sau
descrescător al pantei, în translația acesteia de-a lungul (punctelor) curbei.
Deosebim astfel curbele monotone – care rămân crescătoare sau descrescă-
toare în totalitate – de cele nemonotone – care prezintă, în puncte diferite,
creșteri urmate de descreșteri și/sau invers. Dreptele (funcțiile rectilinii)
formează chiar primul exemplu de curbe monotone, cu particularizarea că ele
se prezintă nu numai monoton crescătoare sau descrescătoare, ci și egal
crescătoare-descrescătoare. Curbele propriu-zise pot fi monotone, păstrându-și
creșterea sau descreșterea pe întregul parcurs, dar, spre deosebire de drepte,
creșterea-descreșterea le este, la rândul ei, crescătoare sau descrescătoare.
În distincția curbelor nemonotone de cele monotone operează de facto
diferențierea formalizărilor matematice, surprinsă mai sus în figura 7.
Respectiv, un singur tip de funcții se expune grafic crescător-(și)-descrescător
– am numit funcția polinomială5. Specificul acestei funcții se leagă și de
aspecte ce urmează, de asemenea, să le discutăm6.
Astfel, un al treilea aspect în ordine definește tot legătura dintre pantă și
formă, făcând-o într-un mod încă mai subtil – am numit aici convexitatea,
versus concavitatea funcțiilor monotone. O curbă este convexă, când vârful
(mai corect bombeul) ei este către origine, după cum este concavă când același
bombeu se prezintă în partea opusă originii. Convexitatea și concavitatea
indică modul în care evoluează panta monoton crescătoare/descrescătoare de-a
5
În redactare matematică:
y (x) = a xn + bx(n-1) + …+ mx + n.
6
Am numit aici, cel puţin: convexitatea, versus concavitatea şi punctele importante.
64
lungul curbei. Respectiv, aspectul este important atât prin accelerarea sau
decelerarea creșterii, cât și pentru funcțiile care indică substituții între domenii
(substituția este o relație tipic descrescătoare).
De observat din nou că aceleași funcții nemonotone sunt – odată cu
definiția care le face succesiv crescătoare și descrescătoare – și succesiv
convexe și concave – am numit din nou funcțiile polinomiale (figura 8c).
y y y
(a)
O x O x O x
y (a1) y (a2) y (a3)
(b)
O x O x O x
(b1) (b2) (b3)
y
(c)
O x
(a) crescătoare (a1) dreaptă (a2) abruptă (a3) încetinită
65
66 Economie
(b) descrescătoare (b1) dreaptă (b2) abruptă (b3) încetinită

(c) crescătoare-descrescătoare
Figura 8. Forme și pante ale funcțiilor
3.3. Alte aspecte ale funcțiilor
Discutăm despre alte două aspecte, anume punctele importante și

dinamica grafică.
3.3.1. Punctele importante
Ordinea în care discutăm despre puncte importante ține din nou de

diferențierea metodei grafice de matematica analitică. Pentru cea din urmă,
fiecare punct al curbei este unul important. Pentru analiza pur grafică,
dimpotrivă, interesează prioritar vizualizarea curbelor – sau ceea ce numim
graficul abstract. Fapt pentru care operează și a doua distincție, aceea între
curbele monotone și cele nemonotone, apoi aceea între curbele care
intersectează și cele care nu intersectează axele. În sfârșit, intersecțiile se pot
regăsi, nu numai cu axele, ci și între curbe diferite.
Ca atare, regăsim pe grafice distincția esențială a puținelor puncte
importante, după cum prezența punctelor importante este una facultativă, pe
graficele rectangulare de studiu al economiei.
În ceea ce privește problemele (aplicațiile) de construcție grafică,
identificarea punctelor importante este prioritară trasării curbelor – ele vor
funcționa drept „puncte de fixare” a acestora. Corespunzător, construcția
curbelor date drept lipsite de puncte importante este una cu atât mai liberă de
orice constrângere dimensională – cu excepția, bineînțeles, a constrângerii date
de forma curbei.
3.3.1.1. Intersecțiile și nonintersecțiile
Intersecțiile sunt, așa cum este deja sugerat, de două feluri. De o parte,
intersectările axelor rectangulare, de cealaltă intersectările curbelor
(funcțiilor) între ele – pentru situația curbelor multiple pe unul și același grafic
rectangular.
Intersectările cu axele (figura 9) sunt obligatorii cel puțin pentru drepte
(curbe rectilinii), dar și pentru alte curbe. Concomitent, este totuși posibil ca
dreapta să formeze două intersecții cu axele (cazurile uzuale), sau numai una,
atunci când ea este paralelă la una dintre axe.
66
y y y
O x O x O x
Figura 9. Intersecții cu axele
Or, din nou, diferența între dreptele ordinare și cele paralele cu axele
este deosebit de semnificativă – o dreaptă paralelă cu una dintre axe practic
anulează corelația funcțională între domeniile (X) și (Y); în vreme ce, firește,
dreptele ordinare păstrează corelația cu specificul constanței valorii acesteia.
Aspectul intersecției simple versus duble, de care am vorbit aici, este
însă unul specific dreptelor. În realitate, intersectarea axelor înseamnă altceva
în termenii general semnificativi – termeni prioritari față de forma curbelor în
discuția intersecției cu axele:
(i) Intersectarea axei Ox este totuna cu anularea valorii de pe axa Oy(Y),
respectiv cu soluțiile ecuației (y = 0). Aceste intersecții se vor regăsi în puncte de
coordonate (x) (soluțiile lui y = 0) și respectiv zero – exemplu: A (a; 0).
(ii) Dimpotrivă, intersectarea axei Oy echivalează anulării valorii de
pe axa Ox (x = 0), respectiv termenului (coeficientului) liber de (x) și (y) din
expresia matematică a curbei (funcției). Aceste intersecții se vor regăsi în
puncte de coordonate zero și respectiv valoarea termenului (coeficientului)
liber al funcției – exemplu: A(0; a).
Semnificația grafică privește însă în altă parte. Dacă considerăm, ca în
situațiile uzuale, domeniul (X) drept determinant (exogen) față de (Y)
determinat (endogen), atunci vom căuta în intersecția cu axa Ox valoarea
exogenei care induce anularea endogenei, iar în intersecția cu Oy pe aceea a
endogenei neinfluențate de exogenă.
Intersectările interfuncții, la rândul lor, sunt atribuite exclusiv curbelor
multiple, respectiv a două sau mai multe funcții reflectate pe același grafic.
67
68 Economie
Punctele (importante) de intersectare a funcțiilor se vor regăsi, firește, în

coordonate (x; y) satisfăcând ambele funcții, practic egalând cele două expresii
funcționale, atât pentru (x), cât și pentru (y). Într-o astfel de ordine,
intersectarea axelor devine un caz particular al intersecțiilor inter-funcții, în
sensul în care funcția dată (intersectată) este adusă la echivalența cu curbele
y = 0 (abscisa), sau x = 0 (ordonata), după caz. Intersecțiile inter-funcții
descoperă, uzual, puncte – identificate prin perechi de coordonate – de
echilibru sau eficiență.
Nonintersecțiile identifică situațiile de comportament asimptotic.
Curbele, la extremități, se pot apropia tendențial de o dreaptă oarecare,
respectiv de una dintre axe. Pot fi asimptotice chiar de ambele axe, dovedind
comportament asimptotic la ambele extremități. Regăsim în comportamentul
asimptotic funcții care tind către anume coordonate, respectiv valori, fără însă a
(putea) fi definite exact pentru acestea. Exemplele cele mai la îndemână țin tot
de raporturile față de axe. O curbă asimptotică față de Oy este, în ordinea
logico-matematică în care am identificat intersectarea aceleiași axe, una a
imposibilității (matematice) a anulării valorii (x); aceeași situație pentru
anularea valorii (y) la asimptota față de axa Ox. În limbaj matematic, funcția
nu este definită pentru intersectarea axei (axelor), respectiv în limbaj mai
concret intersecția (axei) nu are loc pentru valori finite ale acestei axe.
În figura 10a, curba izocuantă (izoproducție, în materia factorilor
capital/k și muncă/L combinați) este, prin definiție, asimptotică față de ambele
axe – intersectarea axelor ar fi însemnat ca o producție să poată fi, realmente,
sau complet automatizată (Ok), sau complet manuală (OL). În cazul (b), curba
cererii față de preț a bunului (x) ar intersecta axa prețului (OPx) pentru un
nivel finit al prețului care ar face bunul nevandabil, iar axa cantității (OQx)
pentru o ofertă a bunului (x) capabilă să anuleze acestuia valoarea (prețul) pe
piață etc.
Px
k
(Q) (Dx)
O L O Qx
68
Figura 10. Nonintersecții cu axele

3.3.1.2. Punctele de extrem (minim și maxim) și de inflexiune
Acestea aparțin funcțiilor nemonotone – în speță, restrânse la expresia

polinomială (figura 11).
y
O x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 x
Figura 11. Funcție cu minime și maxime (polinomială)
Care expresie conferă însă funcției, așa cum am descoperit mai sus,
dubla calitate de crescătoare-descrescătoare și convexă-concavă.
Punctele de extrem sunt cele de maxim și, respectiv, de minim. Ceea
ce identifică coordonate pentru care funcția își schimbă panta crescătoare în
descrescătoare (maxim), respectiv panta descrescătoare în crescătoare
(minim)7. Punctele de inflexiune, de cealaltă parte, aparțin în exclusivitate
aceleiași categorii de curbe, iar coordonatele lor alternează celor ale punctelor
de extrem, atât pe dimensiunea Ox, cât și pe cea Oy. Sunt acele puncte în care
funcția devine din convexă concavă și invers.
Rudenia între cele două categorii de puncte importante este una care
începe cu situarea lor pe una și aceeași curbă și continuă cu descoperirea lor
drept soluții ale derivatelor funcției – de ordinul întâi, pentru punctele de
7
De observat, astfel, că maximele şi minimele:
(i) nu identifică valori nedepăşite de aceeaşi funcţie, atât în partea superioară, cât şi în cea
inferioară;
(ii) se referă exclusiv la dimensiunea de pe ordonată, independent de faptul că aceasta
identifică sau nu domeniul endogen.
69
70 Economie
extrem; de ordinul al doilea, pentru punctele de inflexiune8. Din tabelul 2

extragem astfel comportamentul funcției polinomiale.
Tabelul 2
Caracterizarea comportamentului funcției
cu maxime și minime din figura 11
X x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7
y′(x) + + 0 - 0 + 0
y″(x) + 0 - 0 + 0 -
y(x) (0)&  M(1)  m(1)  M(2)
y(x) (0) & Cx I(1) Cv I(2) Cx I(3) Cv
Legendă:
  – funcție crescătoare
  – funcție descrescătoare
 Cv – funcție concavă
 Cx – funcție convexă
 I(i) – puncte de inflexiune, în ordinea (i)
 m(i) – puncte de minim, în ordinea (i)
 M(i) – puncte de maxim, în ordinea (i)
 (0) – anularea valorii y(x)/intersecția cu axa Ox
3.3.2. Dinamica grafică
Este, în general, de două feluri:

(a) de-a lungul curbei date – dinamică indusă de variația uneia dintre
dimensiunile date de axe. De o parte, dinamica pe una dintre dimensiuni
induce automat pe aceea a celeilalte dimensiuni, de cealaltă, această (deja)
dublă dinamică respectă regula dictată asupra configurației curbei (figura 12).
8
Pentru o funcţie polinomială de forma:
y = axn + bx(n–1) + …+ mx + n
derivata de ordinul întâi este de forma:
y′ = na x(n–1) + b(n–1) x(n–2) + …+ jx + m
cu soluţii (y′ = 0) indicând coordonatele (x) – coordonatele (y) vor rezulta din introducerea
soluţiilor (x) ale lui (y′ = 0) în expresia (y).
Derivata de ordinul al doilea este de forma:
y′′ = an(n–1)x(n–2) + b(n–1)(n–2) x(n–3) + …+ ix + j
cu soluţii de (x) indicând coordonatele pe abscisă ale punctelor de inflexiune – coordonatele (y)
ale aceloraşi puncte vor necesita introducerea aceloraşi soluţii (x) în expresia funcţiei (y).
70
A
yA
yb
B
O xA xb x
Figura 12. Dinamica de-a lungul curbei
(b) a curbei în întregime – dinamică indusă de variația unei terțe

variabile. Curba „se deplasează” în sensul în care ia naștere (pe direcția
deplasării ei) o altă curbă, perfect paralelă și astfel paralelă și izomorfă cu cea
dintâi. După modul în care s-a exercitat deplasarea curbei, astfel, fiecărui punct
de pe curba inițială îi va corespunde altul, aflat pe noua curbă.
Ceea ce necesită a adăuga faptul că funcția redată aici prin curbă
cunoaște și alte exogene decât ceea ce indică dimensiunile axelor. Astfel, de o
parte, dinamica prin deplasarea curbei se abate de la regulile deplasării de-a
lungul curbei în materie de dinamică a coordonatelor punctelor, de cealaltă,
metoda grafică dobândește aici calitatea redării unei dimensiuni adăugate
celor două deja explicitate pe axele graficului (figura 13).
y
O x
71
72 Economie
Figura 13. Dinamica curbei în întregime
Concret, este deosebit de important ca, spre exemplificare:

 curba producției pe termen scurt, redată în raport direct de factorii
variabili (muncă sau capital variabil, lecția I), să poată fi văzută concomitent în
legătură cu capitalul constant;
 curba producției pe termen lung (izocuantă) să apară redată alături de
dimensiunile factorilor muncă și capital tot pe graficul cu numai două
dimensiuni (lecția I);
 idem, nivelul costurilor să poată apărea și el alături de reprezentarea
sa directă în unități ale celor doi factori de producție (curba izocost, lecția I);
 curba cererii, față de preț, să poată fi studiată concomitent și în
raport de alte variabile (lecția II) etc.
Dinamica curbei în întregime se definește, în aceste condiții, în directă
legătură cu ceea ce s-ar putea numi reprezentarea indirectă a terței dimensiuni
pe graficul plan (de două dimensiuni).
3.4. Precizări finale, simplificări și clarificări metodologice
În cele de mai sus am pus bazele metodologice ale abordării grafice a

fenomenelor economice. Suntem, de aici încolo, capabili să înțelegem un grafic
deja construit și să construim un grafic la indicații literale, după care să tragem
concluziile ce se impun. Am pornit de la premisele matematice ale chestiunii
(metodei) noastre, apoi ne-am despărțit de rigorile matematice.
Această din urmă strategie – vezi aici:
(i) despărțirea de expresia matematică a funcției;
(ii) indiferența de principiu în situarea mulțimilor (X) și (Y) în poziția de
exogen/endogen;
(iii) considerarea pe picior de egalitate a curbelor rectilinii (dreptelor)
cu cele curbilinii propriu-zise (toate funcțiile matematice elementare);
(iv) abstracția de caracterul polinomial al funcțiilor cu puncte de extrem
și de inflexiune a mers în favoarea a ceea ce oferă metodei grafice mai multă
individualitate, rivalizând cu aceea a matematicii. Din perspectivă matematică,
graficul se lasă calculat și determinat, în vreme ce din perspectivă vizuală, el se
personalizează, „explică” și se lasă citit, simplifică viziunea în favoarea
observației științifice, dar și concrete și, astfel, corecte.
Ruperea de rigorile matematice își plătește prețul, printre altele, și cu
descoperirea altor rigori, nu tocmai simple nici acestea. Iar lipsa rigorilor lasă
72
să se descopere și unele imperfecțiuni, lipsuri și limite, uneori inducând în

eroare pe observator. Nicio metodă de studiu nu e perfectă, nici metoda grafică
nu este.
Dar o certitudine rămâne pe partea favorabilă a lucrurilor. Dacă cel ce
studiază economia prezintă deficiențe, sau chiar „alergie”, la dezvoltările
matematice – lipsuri tot atât prezente la unii oameni de specialitate –, el are
totuși o șansă. Am numit aici alternativa de a înțelege această specialitate după
rigori (totuși) științifice și logice – respectiv, altfel decât după expunerile
tradiționale din manualele de economie. Iar virtuțile metodei grafice au și
făcut-o pe aceasta deosebit de aplicabilă în universitățile occidentale.
Continuând însă ideea după care și metoda grafică mai poate – fie și
prin capacitatea ei vizionară – complica lucrurile pe alocuri, puținele
generalități ce le mai avem de adăugat aici se vor referi mai întâi la câteva
operații simplificatoare, apoi la câteva silogisme de principiu nelipsite
instrumentarului observatorului. După toate aceste clarificări finale nu ar mai
putea urma decât aplicațiile propriu-zise, cu particularitățile fiecăreia.
3.4.1. Precizări și simplificări metodologico-grafice
Ideea de la care pornim este aceea că un grafic expus corect este și unul
complet, în sensul în care acesta să conțină toate elementele, atât date
(exogene), cât și rezultate (endogene). Să facem însă o paralelă între acest
studiu, destinat celor ce se inițiază, și demersul științei economice, în
profunzimea cercetării ei. Din acest ultim punct de vedere, să ne amintim că
economia ca știință nu beneficiază de instrumentarul riguros și nu o dată direct
al științelor exacte. Respectiv, îi rămâne apropierea de obiectul ei de cercetare
prin teorii și modele. Modelul este simplificarea unei realități mult mai
complicate ca principiu și realitate. El lucrează astfel în favoarea explicitării
sale și înțelegerii unei esențe fenomenologice.
Tot atât putem înțelege metoda grafică simplificând, prin sine însăși,
aceeași realitate pentru a o explica. După care, grafica se simplifică și pe sine
însăși, în absolut același scop și aceeași ordine. În lipsa a astfel de simplificări
avansate, graficele ar fi expuse să devină complicate, greu de descifrat și să
riște să își piardă chiar propriul principiu de concepere.
3.4.1.1. Graficul abstract
Subînțelege o limită a studiului grafic, după care:
73
74 Economie
 nu pornim vreodată de la puncte de referință pentru a deduce forma

și felul funcției – ci aceasta face obiectul unei discipline separate și bine
individualizate, am numit econometria;
 dimpotrivă, pornim de la funcții de formă cunoscută, de specificitate
și rigoare tot atât de cunoscute în prealabil, și suntem mai puțin interesați de
dispunerea pe coordonate exacte a punctelor proprii curbei.
Acesta este principiul aplicabil până la limita existenței punctelor
importante – vezi intersecții, nonintersecții, puncte de extrem și de inflexiune,
ca în subparagraful 3.3.1, de mai sus.
3.4.1.2. Graficul „nord-est”
Simplificarea a fost deja operată în cele mai multe dintre graficele

exemplificative deja expuse până aici. Este o altă simplificare mergând în
profunzimea definirii domeniilor (X/Y), pe aceeași mulțime a numerelor reale
(R). Apoi ea ține seama și de situarea evaluărilor economice în valori pozitive, în
partea lor covârșitoare, destul de rar negative. Așadar, tot în parte covârșitoare,
graficele noastre își vor defini axele pe mulțimea numerelor reale pozitive (R+).
3.4.1.3. Abstragerea intersecțiilor cu axele
Poate avea loc ori de câte ori aceste intersecții sunt lipsite de conținut și
semnificație concrete, în contextul aplicației. Nu se confundă, bineînțeles, cu
comportamentul asimptotic, respectiv cu nonintersecția cu axele (figura 14), ci
abstragerea operează asupra semnificației intersecțiilor – a valorii endogenei
neinfluențate de exogenă (Oy), respectiv a valorilor exogenei care o anulează
pe cea a endogenei (vezi și 3.3.1.1, de mai sus).
y y
(fb)
(fa)
O x O x
(a) (b)
74
Figura 14. Intersectarea axelor (a) și abstragerea intersecției cu axele (b)
Implicit, această abstragere este înțeleasă în sensul în care, în același

context al aplicației, semnificația vizează alte aspecte. Limita aplicării acestei
simplificări este dată de funcțiile pentru care intersecțiile cu axele sunt
caracteristica esențială – vezi exemplul hiperbolei concave pentru limita
producțiilor (lecția IV).
3.4.1.4. Înlocuirea curbei propriu-zise prin dreaptă
Este posibilă pe același criteriu al eludării importanței formei curbe a

funcției – respectiv, a relaxării legăturii dintre variabile, mai concret eludarea,
ca neesențială, a situației în care o variabilă crește/scade mai accentuat decât
cealaltă (figura 15). Ideea este aceea că dreapta este mai lesne de observat și de
studiat atât grafic, cât și geometric și numeric (matematic). De facto, și
cercetarea econometrică începe cu modelarea lineară (pe funcții lineare).
y y
(fb)
(fa)
O x O x
(a) (b)
Figura 15. Înlocuirea curbei propriu-zise (a) prin dreaptă (b)
Limitele și ale acestui tip de simplificare se fac simțite acolo unde,

firește, convexitatea/concavitatea sau nemonotonia curbei, însoțită de
identificarea obligatorie a punctelor de extrem și de inflexiune, sunt esențiale.
3.4.1.5. Excepții de la indiferența (X/Y) asupra domeniilor
Plecând de la indiferența asupra expunerii domeniului de definiție pe

abscisă și a celui în care funcția ia valori pe ordonată – procedură obligatorie în
partea matematică – economiștii s-au obișnuit să noteze:
(i) cantitățile, pe abscisă;
75
76 Economie
(ii) prețurile, pe ordonată;

(iii) dimensiunea timpului pe graficele de timp, pe abscisă etc.
3.4.2. Câteva conexiuni și corelații descriptive obligatorii
Să vedem mai întâi planșa I, recapitulativă pentru ceea ce am studiat în

această parte.
Planșa I
SINTEZA
studiului economiei cu ajutorul graficelor rectangulare
Nr. ordine Baza descriptivă Detalii Comentariu

I Felul reflectării curbe individuale
multiple
reflectare directă se cere concretizare
(inaplicabilă graficului abstract)
indirectă
matematic funcții
nonfuncții (x)
II Forma dreaptă
nondreaptă tipică funcții elementare
atipică
III Forma + panta crescătoare monotone
descrescătoare
mixtă nemonotone
IV Puncte importante intersecții cu axele
interfuncții
nonintersecții asimptote
puncte extrem minim-maxim
puncte inflexiune numai pentru curbe mixte
După care putem, în sfârșit, redacta conexiunile simple și obligatorii,

sub forma unui îndreptar elementar al studiului.
76
Planșa II
Îndreptar elementar al studiului grafic al economiei

(i) Curba rectilinie (dreaptă):
 Obligatoriu monotonă și prezintă pantă constantă
 Intersectează obligatoriu axele, afară de situația abstragerii intersec țiilor:
 Cu ambele axe – când funcția este descrescătoare în cadranul NE
 Cu o singură axă – când funcția este perfect elastică sau perfect inelastică sau crescătoare
pe cadranul NE.
(ii) Curbele (tipic) convexe (cadranul NE):
 Un domeniu crește în detrimentul celuilalt (curbă descrescătoare)
 Curbe tipice relației de substituție
 Domeniul care crește prezintă creștere crescândă
 Domeniul care descrește o face încetinit
 Comportament asimptotic față de ambele axe
(iii) Curbele (tipic) concave (cadranul NE):
 Curbă descrescătoare – un domeniu crește în detrimentul celuilalt
 Curbe tipice relației de substituție sau transformare inter-produc ții
 Caracteristici opuse curbelor convexe, de-a lungul curbei, cu excep ția pantei
descrescătoare și concretizărilor în substituții
 Intersecția obligatorie și relevantă cu axele rectangulare
(iv) Curbe nemonotone (mixte):
 Derivă exclusiv din funcții polinomiale
 Prezintă o singură intersecție cu axa Oy și multiple intersecții cu Ox, reale sau
imaginare, după gradul polinomului
 Prezintă puncte de extrem (minime plus maxime) după gradul polinomului, minus unu
 Prezintă puncte de inflexiune după gradul polinomului, minus doi
 Regulă importantă: un punct de inflexiune se asociază la două puncte de extrem și se
trasează pe curbă între cele două puncte de extrem succesive
 Astfel, polinomul de gradul doi se redactează (parabolic) cu un singur punct de extrem
și fără puncte de inflexiune
77
78 Economie
78
Planșa III
Câteva tipuri de grafice exemplificative

Oy
Oy Oy
(a)
(b)
(c)
O Ox O Ox O Ox
Oy Oy Oy
(e)
(d) (f)
O Ox O Ox O Ox
Oy Oy Oy
(h)
(g) (i)
O Ox O Ox O Ox
79
80 Economie
Oy
Oy Oy
(k) (l)
(j)
O Ox O Ox O Ox
Oy
(m)
O Ox
(a) Dreaptă crescătoare/intersecții cu axele abstrase

(b) Dreaptă descrescătoare/intersecțiile cu axele abstrase
(c) Dreaptă perfect elastică (orizontală)
(d) Dreaptă perfect inelastică (verticală)
(e) Curbă accelerat descrescătoare
(f) Curbă încetinit crescătoare
(g) Curbă încetinit descrescătoare
(h) Curbă descrescătoare-crescătoare
(i) Curbă accelerat crescătoare
(j) Curbă atipică, cu evoluție în spirală dreaptă, convergentă
(k) Câmp de curbe tipic convexe (hiperbole) descrescătoare, paralele
(l) Curbă tipic convexă (hiperbolă) descrescătoare, intersectată de două drepte descrescătoare,
dintre care dreapta din stânga formează intersecție tangentă cu curba
(m) Câmp de curbe atipice, rectangulare, dublu paralele cu ambele axe și paralele între ele
80
Concepte
biunivocitate forma funcției

curbe monotone funcție
curbe nemonotone graficul abstract
convexitate graficul „nord-est”
domeniu de definiție metoda grafică
domeniul în care funcția ia valori (codomeniu) nonfuncție
81
82 Economie
ANEXA 2
LECTURĂ
Scurtă istorie a gândirii economice
Dincolo de expunerea în termeni de istoricitate – vezi cronologie –,

istoria gândirii economice dezbate cel puțin următoarele aspecte, deja întâlnite
în lecția I:
(A) interferența gândirii cu activitatea economică;
(B) aspectul doctrinar – unul care efectuează deopotrivă grupări și
despărțiri ale punctelor de vedere și opiniilor;
(C) aspectul metodologic – transformarea economiei politice în știință
economică, sau trecerea de la metafizică la pozitivism științific;
(D) cumularea primelor două aspecte – (A) și (B) – în construirea
inventarului teoriilor economice;
(E) dezbaterea asupra conceptului de sistem economic;
(F) viziunea asupra categoriei de economie dominantă.
Este deja înțeles că disciplina economiei rămâne îndeajuns de specifică
pentru ca inventarierea conceptelor de acolo să presupună și o geneză specifică –
avem aici în vedere elaborarea și construcția ideilor, formarea de curente de
gândire; departajarea acestora, dar și asocierea lor sau departajări în interiorul
unuia și aceluiași curent; acumulări, dar și radicalizări și regrese; îmbinarea
teoriilor cu rezultate ale studiilor empirice, și astfel raportarea studiului la
realitate; nu în ultimul rând, citirea și atitudinea critică față de acumulările
cantitative și evoluțiile calitative și constatarea avansurilor și impasurilor
studiului.
Istoricitatea gândirii de specialitate însăși își păstrează interesul și
dintr-un alt punct de vedere, care mai include elaborarea, constituirea și centrarea
ideilor, astfel coboară în zone temporale neașteptat de profunde. Într-o manieră
similară redactării conceptelor de manual de astăzi – pe baza acumulărilor și
evoluțiilor de mai bine de două secole, adică de la primul tratat de economie 9 –
ceea ce era gândire economică la finele secolului al XVIII-lea se constituise din
elemente preluate din epocile precedente, încă cel puțin de la antichitatea greco-
latină. Astfel, gândirea în materie își creează propriul sistem în evoluție,
rivalizând cu economia-activitate, cu sistemul și cu istoricitatea proprii acesteia.
Corespondențele între elementele activității și conceptele gândirii nu sunt însă
nici automate, nici simplu de operat.
9
Am numit Avuţia naţiunilor (Wealth of Nations) a lui Adam Smith (1776).
82
De exemplu, moneda sau banii sunt un concept de o vechime mai mult decât
apreciabilă – cu mulți ani înainte de Hristos –, iar noțiunea de credit, asociată mai
târziu banilor, este încă și mai veche. Moneda a aparținut statelor antice – dar nu toate
statele antice au avut monedă –, secole mai târziu și unor domenii feudale. Apariția
monedelor nu a fost nicăieri un eveniment spectaculos, ci spectaculos este astăzi faptul
că omenirea nu se poate lipsi de monedă și nu poate întrevede o astfel de perspectivă.
Totuși, în gândirea economică o teorie asupra banilor se conturează tot înspre
secolul al XIX-lea, iar creditul este mai degrabă studiat în epocile de economie
modernă. Teoriile (directe) asupra banilor nu sunt însă singura referință directă a
gândirii de specialitate. Au făcut carieră, între timp, teoriile asupra valorii, pe cel puțin
două filiații de gândire: una începând de la o referință a lui Aristotel și încheiată cu
marxismul; cealaltă datorată curentului marginalist, de un soi mult mai liberal, deși
originea marginalismului se regăsește, geografic și istoric, în „ideologia germană” a
secolului al XIX-lea.
Cel mai bine poate fi studiată însă istoria gândirii pe structura

curentelor de gândire.
1. Fiziocrații
Sunt prima manifestare tipică de tip curent (școală) de gândire. Primul

curent de gândire economică dintotdeauna înflorea într-o epocă a economiei
(activității) care își descoperea ideea de progres. Din păcate, tocmai acesta i-a
fost curentului fiziocrat și miezul controversat, vizavi de demersul său
intelectual. Progresul era o adevărată modă a timpului, în Europa Occidentală a
epocii moderne, dar această școală de gândire nu era capabilă să disocieze
progresul de o „lege naturală”, respectiv a naturii înseși. Progresul studiului
economiei îl însoțea pe cel al activității economice, ca unul subsidiar: era
„progresul cunoașterii legilor naturii”, automat și legități de natură economică
și de domeniu economic. Economia, la fiziocrați, era alăturată științelor naturii
și ale tehnicii – principiu de reflecție care era, bineînțeles, în favoarea ei, ca
recunoaștere științifică. În ciuda greșelilor de principiu, fiziocrații rămân atașați
de noțiunea de progres și dintr-un viitor care avea să progreseze tocmai de la
nivelul gândirii lor.
La fiziocrați se conturează dihotomia deducție-inducție, în studiul
economiei – deducția pleca de la ipoteze sau propoziții referitoare cel puțin la
natura umană, iar inducția verifica legități naturale.
Fiziocrații au văzut în concretul societății contemporane lor trei clase
sociale: (1) agricultorii, surprinși ca „adevărații producători”; (2) industriașii și
comercianții, formând ceea ce curentul numea „sterilul societății”; respectiv (3)
83
84 Economie
proprietarii patroni, odată cu care se prefigura ceea ce se definea mai târziu, la

Karl Marx, „antagonismul” claselor sociale. Este, poate, cel mai interesant felul
în care curentele de gândire antagonice – socialismul și liberalismul – își
reclamau tocmai aici, la fiziocrați, rădăcinile comune. Societatea împărțită în
clase sociale antagonice coexista cu nașterea reală a liberalismului, dar în
gândirea fiziocrată revenea aici tot o „natură umană”, o parte a naturii regăsită
în zona economică.
În sfârșit, pe un plan mai general, limitele teoretice ale gândirii fiziocrate
nu se dovedeau a fi izvorât pe latura sa liberală, ci din naturalismul – am spune
chiar „naturismul” – surprins pe cealaltă latură. În astfel de condiții, curentul
fiziocrat – căruia nu i se poate nega niciun spațiu de manevră scientist – rămâne
și normativ și apologetic, de o parte, și doctrinar și dogmatic, de cealaltă.
2. Clasicii
Noul curent se face simțit mai întâi în Marea Britanie, apoi în Franța.
Clasicii se disting încă de la prima vedere prin analizele lor simple și nuanțate,
prin obiectul real și bine conturat al acelorași analize. Se disting drept „clasici
între clasici” numele unor Adam Smith, David Ricardo și, respectiv, Malthus.
Adam Smith, inițial un profesor de filozofie și morală, în la fel de
clasicul tratat „Avuția Națiunilor”, explică conceptul de diviziune a muncii
printr-o „tendință profundă a naturii umane”. O face cu mijloace vizibil diferite
de ale fiziocraților și reușește astfel o mai bună fundamentare a „ordinii liberale”.
Adam Smith
(mâna invizibilă)
Este fondatorul economiei, ca disciplină de studiu de sine stătătoare. Nu a
scris decât o singură carte, iar aceasta este Avuția Națiunilor (The Wealth of
Nations), publicată în 1776. Smith avea atunci 53 de ani. Prietenul său, filozoful și
economistul David Hume, găsea această carte greoaie și dificilă pentru publicul
vremii. Nu a avut dreptate, cartea este citită și astăzi, la aproape un sfert de mileniu
de la apariție.
Important este că, în viziunea lui Smith, acumularea bogăției nu ținea de
aceea a aurului și argintului, ca în percepția generală de până la el, ci, prioritar, de
muncă și comerțul liber. La fel de importantă, la autor, este sublinierea despărțirii
între piață și orice formă de organizare de tip plan. Idem, apropierea între
prosperitatea socială și motivațiile individuale în activitate, dictate de diviziunea
socială a muncii. Adam Smith spune, în context, că: „… nu așteptăm să fim hrăniți
de bunăvoința măcelarului, cârciumarului sau brutarului, ci de interesele personale
ale acestora… Fiecare se exercită să afle cea mai nimerită întrebuințare capitalului
84
pe care îl ordonează… Direcționând acea industrie și acea manieră în care să

obțină valoarea cea mai înaltă, el nu își produce decât propriul câștig, dar se lasă
astfel și condus de mâna invizibilă înspre acțiuni ce nu le-ar fi intenționat.
Situarea unicei cărți a lui Adam Smith mai prezintă o importanță de context –
era epoca numită a „tratatelor” de economie, prin definiție atotcuprinzătoare față de
cunoștințele de specialitate ale vremii. Ca atare, Smith a rămas economist, dar a scris
o singură carte pentru că nici nu putea avea mai multe de spus contemporanilor săi.
Alt clasic, David Ricardo, tot britanic și aparținând unei generații

următoare lui Adam Smith, este alt punct nodal al clasicilor și caracterizat
drept „cel mai puțin naturalist și mai scientist dintre englezi”. În detaliu,
Ricardo explică conceptul de salariu, ca „preț natural al muncii”, respectiv
valoarea care furnizează lucrătorilor „mijloacele de subzistență și perpetuarea
speciei”, în condițiile în care „sunt ipotetic eliminate atât creșterea, cât și
descreșterea economică” – Ferinand Lasalle botează această formulare drept
„Loi d’Airian”.
Opera lui Ricardo tratează despre rentă, salariu și valoare, făcându-l pe
autor tributar unei concepții deterministe asupra evoluției economicului.
Autorul se distinge prin rigoarea sa logică, ceea ce se și identifică, de astă dată,
zonei de progres a gândirii timpului său. Odată cu această distincție se
evidențiază și paradoxul momentului teoretic reprezentat de Ricardo: în loc să
depășească definitiv curentul fiziocrat, judecățile clasicului refac confuzia între
legile economice și cele naturale.
David Ricardo
(avantajul comparativ)
Socotit și el „cel mai mare economist dintre clasici” – și alții primiseră sau
aveau să primească un astfel de calificativ fiecare la vremea lui –, David Ricardo se
năștea în 1772. Tatăl său, un emigrant evreu, fusese membru al Bursei londoneze.
Educația fiului avea însă să fie mai degrabă încropită la întâmplare. Acesta intra în
afaceri încă de la 14 ani. Apoi, în 1793 se căsătorea și își conducea propriile afaceri,
dar erau ani de tulburări și război. De o remarcabilă istețime, tânărul Ricardo
acumulează o importantă avere în scurt timp.
Ricardo citea opera lui Adam Smith în 1799, care îi și trezea interesul
pentru „economia politică” de atunci. În 1809 apăreau și primele sale scrieri în
specialitate – este vorba despre o serie de articole intitulate „Prețul ridicat al
aurului”; în anul următor, aceasta apărea sub forma unei opere în fascicule. Se
adăugau mai târziu lucrările mai importante.
Ricardo se retrăgea complet din afaceri în 1814, pentru a se dedica definitiv
studiului. Opera sa de referință avea să se numească Principii de Economie Politică
și Fiscalitate (Principles of Political Economy and Taxation), apărută pentru prima
85
86 Economie
oară în 1817. Se remarca aici, printre altele, „Teoria avantajului comparativ”,

aplicabilă comerțului internațional și, în limbajul de mai târziu, economiei
internaționale și mondiale. Printr-un exemplu numeric lipsit de replică, Ricardo
demonstra de ce și Anglia era avantajată să exporte lână și postavuri în Portugalia,
și din această din urmă țară se exportau avantajos vinuri în Anglia, iar eficiența
exporturilor era corelată de o parte și de cealaltă: în ambele țări se muncea mai puțin
la obținerea celor două producții corespunzătoare, supuse schimbului peste
frontiere.
Comerțul este însă, pentru „principiile” lui Ricardo, numai o chestiune de
context. Cartea sa se extinde – după aceeași concepție și rigoare a epocii tratatelor –
pe toată aria economiei. Astfel, într-un alt capitol autorul indică o imagine a
dezvoltării economiei în etape (steady state), dar este de părere că fiecare dintre
stadii reduce nivelul salariului la cel al subzistenței.
Cartea lui Ricardo și-a dovedit o influență importantă printre cititori. Ideile
sale sunt, din nou, recitite și comentate de autori contemporani. Dar nu poate trece
cu vederea enormul instrumentar „servit” de Ricardo contemporanului său, Karl
Marx, fie însă pentru concluzii atât de diferite și diferit instrumentate ale acestuia
din urmă.
SE ADAUGĂ
Un al treilea clasic cu greutate şi tot englez, Robert Thomas Malthus, în

Eseu asupra populației – un articol șocant, publicat în 1820 – cutremura pentru
prima oară ceea ce până atunci fusese „naturalismul legilor economice”. În
esență, autorul prevedea „devansarea, în timp, a creșterii economice de către
creșterea populației”, ceea ce avea să pună în pericol viața economică a lumii.
Este adevărat că, ceva mai târziu, autorul revine cu alte precizări în volumul
Noi principii de economie politică, dar turnantul care ajunsese să poarte
numele său fusese deja înfăptuit și nu mai putea trece drept un episod oarecare
în istoria gândirii. Aceasta cu atât mai mult cu cât mai „Noile principii…”
expuneau cu și mai multă claritate ipoteza „concomitenței între supraoferta de
bunuri și șomaj”. O previziune malthusiasistă de-a dreptul înfăptuită apare
fenomenul subdezvoltării contemporane.
Cu Smith, Ricardo și Malthus studiul economiei rămâne etichetat drept
„economie politică”, o etichetă ulterior criticată de toate celelalte curente, chiar
din puncte de vedere extrem de diferite și opuse între ele. Rigoarea
metodologică acumulase însă, la clasici, puncte prețioase. Încă nu dădeau totuși
semne nici economia dominantă, nici alternanța sistemelor economice –
aceasta din urmă fusese deja respinsă funciar prin „naturalismul” economiei,
atât de fiziocrați, cât și de clasici.
86
3. Curentul marginalist
Este alt curent care se distinge, printre altele, și în Marea Britanie: este
vorba tot despre o „critică a economiei politice”, de astă dată purtătorii ei fiind
autointitulata „Generație Oxford 1870”. Mișcarea era, de fapt, datată din 1872
și ceea ce critica ea era, punctual, un (alt) caracter apologetic și normativ
recăpătat de studiul economiei. Totuși, după 1870 se vorbea mai mult despre
„știință economică”, în locul „economiei politice” dinainte, rămas în custodia
clasicilor.
Odată cu marginalismul și despărțirea de clasici:
 se abandonează, în sfârșit, ideea de „redescoperire a ordinii
naturale”, astfel redescoperindu-se mai degrabă o știință pozitivă, aproape de
alte științe model;
 tot ceea ce rămâne neatins de la clasici este teoria rentei funciare.
Marginalismul a întins spațiul de dezbatere problematic al economiei. A
fost, în esență, tot liberal, dar aceasta nu a împiedicat intruziunea aici a
dezbaterii despre o deocamdată ipotetică „pluralitate de sisteme”, și
dezvoltarea ulterioară a acesteia – extensia mai importantă în timp a curentului
venea să favorizeze acest ultim aspect. Pluralitatea de sisteme apare la
marginaliști pusă în ipoteze strict intelectuale, în sensul că ea nu este încă o
chestiune ideologică, după cum nici marginalismul însuși nu a devenit vreodată
ideologie. Dimpotrivă, marginalismul și-a putut permite o polemică relaxată cu
marxismul, pe tema alternanței sistemelor.
O reconversie largă a studiului economiei a generat și un optimism
exagerat al timpului. Însănătoșirea gândirii economice rămânea însă una reală.
De adăugat că marginalismul a beneficiat și de o bază spațială ceva mai întinsă,
iar durata sa de viață a depășit finele secolului al XIX-lea. Sunt, astfel,
numărate trei școli marginaliste europene, regăsite reciproc în principii și
concluzii: (1) cea austriacă – Wieser, Bohm-Bowerk, K. Menger; (2) cea
elvețiano-franceză, localizată în orașul elvețian Lausanne – Léon Walras și
Vilfredo Pareto, în fine, (3) cea britanică – Stanley W. Jevons și Alfred
Marshall.
Alfred Marshall, marginalist din prima generație, analizează echilibrele
de piață, în ipoteza randamentelor crescătoare la scară – de menționat că acest
concept fusese nu numai ignorat, la clasici, ci chiar contrazis, în parte, pentru
cazul fenomenelor de formare a prețurilor, repartiția veniturilor și investițiile.
Marshall revine totuși la pesimismul clasicilor vizavi de capacitatea pieței de
alocare optimă a resurselor.
87
88 Economie
Alfred Marshall
(cererea și oferta)
Și el considerat într-o epocă cel mai mare economist, se năștea în 1842. Era
fiul unui casier la „Bank of England”, care spera, pentru fiul său, o carieră publică
mai aleasă. Tânărul Marshall și-a păstrat însă, de la bun început, alte idei de viață. A
refuzat o școală ecleziastică pentru a studia matematicile la Oxford. A primit apoi
titlul de master în matematici la universitatea Cambridge, în 1865. În cadrul acesteia
din urmă se înscria și într-un grup preocupat de filozofie, care îi oferea mai târziu
oportunitatea și perspectiva unor dezvoltări în materie. Se spune, de către biografii
săi, că astfel de scopuri i-ar fi fost barate și de condițiile economice. Ideea lui
Marshall ajunge să fie aceea că oamenii nu își puteau permite suficientă instruire în
condițiile resurselor productive ale Marii Britanii. Aceasta îl și împinge spre studiul
economiei.
La vremea lui Marshall, studiul economiei era dominat de ideile lui Smith și
Ricardo, ale căror scrieri Marshall le respecta îndeajuns. El își vedea, la un moment
dat, viitoarea operă ca o aplicație a cunoștințelor matematice la teoriile clasicilor. La
ceva vreme după aceea, însă Marshall își definea propriul sistem de gândire. În jurul
anului 1890, odată cu apariția celebrelor sale „Principii de Economie” (Principles of
Economics), se puneau bazele a ceea ce urma să se numească școala neoclasică.
În încercarea de a explica esența propriilor demersuri, Marshall scrie
următoarele în a doua ediție a „Principiilor…”: …în spiritul unei varietăți de detalii,
aproape toate problemele fundamentale ale economiei prezintă un fel de sâmbure
unic. Acesta este investigarea echilibrului a două categorii de motivații, una pentru
dorința de a achiziționa un anume nou produs, astfel satisfăcând o dorință; în
vreme ce cealaltă este pentru a economisi un efort sau a obține o anume plăcere…
cu alte cuvinte, o investigare a echilibrului de forță între cerere și ofertă.
Și influența lui Marshall, cel puțin în lumea anglofonă, era considerabilă.
„Principiile…” aveau să fie carte de căpătâi pentru alte câteva decenii, la fel cum
studenții de astăzi au încă destule de învățat citindu-le. Însuși Marshall a fost
profesor la Cambridge pentru mai multe nume de economiști de marcă ce i-au
urmat. Nici astăzi economia neoclasică nu suferă de prea multe carențe.
E. Barone – într-un celebru articol din 1907 intitulat „Ministerul

producției în economia colectivistă” – încerca pentru prima dată tocmai
imaginea extrapolată a economiei neliberale, fără concurență și proprietate
privată asupra factorilor de producție. Meritoriu rămâne modul în care autorul
abordează din nou chestiunea sistemelor economice alternative, fără
88
prejudecăți ideologice. Pe fond, însă, era la ordinea zilei atunci dezbaterea

politică de sistem între liberali și socialiști.
Vilfedo Pareto este numele de referință sau părintele conceptului de
optim economic și al aceluia de bunăstare. Vorbim astăzi de „eficiență
Pareto”, de optim și echilibru Pareto, ca și de univers paretian al deciziei
manageriale. Marcel Pigou, împreună cu succesorii săi, ceva mai târziu, pe la
1920, studia, la rândul său, maximizarea bunăstării, în condițiile relaxate ale
naturii și acțiunii autorității.
4. Istoriciștii germani
Nume ca Schmoller, Liszt sau Hildebrand schițează o altă zonă de

gândire critică la adresa „economiei politice” clasice. Istoriciștii se disting prin
ceea ce le conferă și numele, anume metoda numită „analiză istorică”. Aceasta
încearcă o concretizare tipică asupra faptelor odată cu care însă își creează și
dificultăți insurmontabile. Concluziile unice – științifice – sunt împiedicate de
contextul pluralității punctelor de vedere și al explicațiilor, iar logica
explicațiilor lipsește și ea odată cu legile elaborate. Cu alte cuvinte, impasul
istoricist este unul dublu:
(a) dacă lipsesc, de facto, legile istorice, rămâne loc pentru intuiție și
imaginație în politica economică;
(b) dacă, dimpotrivă, aceste legi istorice există, atunci lipsește o critică
fundamentală asupra economiei politice, așa cum s-ar fi dorit.
5. Curentul socialist
Ca un curent de anvergură comparabilă liberalismului, în totalitatea sa,

și încă pe o durată de timp de asemenea comparabilă, socialiștii intră în scenă
ca o altă pluralitate de gândiri, purtătoare de numeroase inconsistențe
conceptuale. Postulatele de bază se opun însă fundamental liberalismului:
(i) preeminența grupului asupra individului – de aici urmează să se
considere că societatea în ansamblu este subiectul economic primordial:
(ii) organizarea instituționalizată – are în vedere esențial „lipsa
oricărei ordini spontane”, astfel nevoia celei „conștient constituite”. Ca
obiective sociale apoi:
(iii) egalitarismul și lupta de clasă.
În mare, doctrina socialistă se clasifică mai degrabă în timp, decât
după nuanțarea opiniilor în: (a) socialismul așa-zis „utopic”; (b) marxismul și
(c) socialismul de stat și naționalist. Dacă însă curentul pornea sprijinit pe
89
90 Economie
eclectism de idei, iar apropourile la socialism se întind până la opera clasicului

John Stuart Mill, este meritul lui Karl Marx de a fi rezolvat definitiv această
carență.
Nu polemismul său de geniu, sau parti-pris-ul pentru cei revoltați au
decis acest lucru, cât „noua fundamentare socialistă” pe o filozofie de sistem –
care absorbea și dialectica hegeliană în folosul său. Marxismul reușea să vadă
o ordine care înceta să fie imuabilă. Ruptura față de fiziocrați se făcea aici, mai
mult decât în oricare dintre curente, în sfârșit definitivă și convingătoare. Marx
nu atingea însă rigoarea clasicilor sau a marginalismului în analiza legilor
economice. Punctul de plecare al marxismului este astăzi socotit a fi fost
„paradoxul Stării Creștine a Prusiei” la 1840; în idei, marxismul reclama, la
rândul lui, o „critică a economiei politice”. Lucrările lui Karl Marx analizează
societatea „capitalistă” a secolului al XIX-lea, pentru a conclude o „auto-
distrugere iminentă” – pentru că „imanentă” – a acesteia – capacitatea de auto-
reglare a acestei societăți este văzută ca limitată.
Karl Marx
(economia socialistă)
Filozof german, revoluționar și părinte sfânt al socialismului, Marx este și
economist. Părăsește Germania la 31 de ani pentru a lucra la Londra, ca funcționar
la căile ferate. Gândirea sa se face astfel puternic influențată de aceea a clasicilor
britanici, cu precădere David Ricardo. Dacă însă această școală simpatiza cu
societatea capitalistă a vremii, Marx a luat de la ea numai instrumentarul pe care l-a
„îndreptat” apoi împotriva capitalismului.
Piatra unghiulară a gândirii lui Marx, una de origine clasică, era „teoria
valorii-muncă”: prețurile bunurilor sunt determinate de cantitatea de muncă
antrenată în producerea lor. Era pentru Marx mult mai mult decât descripția mișcării
prețurilor. Câtă vreme numai munca are și, respectiv, creează valoare, atunci
lucrătorii erau îndreptățiți să aibă acces la întregul venit din producție. Cu alte
cuvinte, era injust și imoral ca o altă clasă socială, cea a patronilor, să primească cea
mai mare parte din acest venit, numit de autor „plusvaloare”.
În cartea sa de căpătâi, Capitalul, Marx descrie modul în care capitalismul
era destinat colapsului inevitabil, având să fie urmat de „revoluția socialistă”. Drept
urmare a și lucrat cu grupuri de formare socialistă, urmând să pregătească lumii un
astfel de pas. A imaginat apoi societatea de după revoluție, bazată pe proprietatea
comună asupra „mijloacelor” (factorilor) de producție și pe economia planificată. A
numit „comunism” stadiul imaginat ca cel mai înalt al societății socialiste, în care
eficiența și prosperitatea asigurate să fi permis principiul distribuirii bunăstării „de
la fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi”.
Marx nu este nici primul, nici ultimul care să se fi gândit la socialism; a fost
însă cel mai influent în gândirea socialistă.
90
Logica autoreglării limitate și tendinței de autodistrugere a

capitalismului începea cu caracterizarea a ceea ce Marx numește „legea
economică fundamentală” a sistemului, o reunire, în viziune proprie, a
„scopului primar al producției” cu „mijloacele de realizare” a acestuia. În
capitalism, legea economică fundamentală era „obținerea și maximizarea
plusvalorii”, în expresia ei palpabilă de profit, în folosul clasei patronatului.
Societatea capitalistă se lasă condusă de economia ei, iar aceasta din urmă de
interesele acestei clase numeric restrânse, ceea ce realizează, nu numai
disproporția distribuirii bunăstării, ci un adevărat sistem de contradicții interne
insolubile prin păstrarea sistemului, dar solubile prin revoluția socială: se
desființa clasa patronilor, se schimba structural „legea economică
fundamentală”, astfel și scopul producției, și mijloacele sale de realizare se
redirijau în folosul lucrătorilor și al păturilor sociale largi.
La Marx, categoria profitului devine, realmente, una rău famată. În altă
ordine, posibilitatea pluralității sistemelor economice, idee comună și
marginalismului, ia și ea o turnură și o concretețe revoluționare, dar astfel
recapătă apropierea de „legile inexorabile ale naturii umane” de tip fiziocrat.
Ca cel mai reprezentativ oponent al liberalismului, Marx – asemeni
aproape un secol mai târziu lui J.M. Keynes – a creat un curent individual și
pronunțat de gândire, a avut adepți, iar mai târziu continuatori, la care nu aveau
să lipsească totuși nuanțările ideilor. V.I. Lenin, în Rusia pre- și postrevo-
luționară din jurul anului 1917, modifica profeția inițială a lui Marx asupra
distrugerii capitalismului în contextul liberei concurențe, în întregime și
concomitent, în toate statele lumii și indica posibilitatea transformării socialiste
inițiale a unei singure țări, sau unui grup de țări mai redus. În China, devenită și
ea comunistă, în zona asiatică, odată cu țările est-europene, imediat după
ultimul război mondial și acordul internațional de la Yalta, replica teoriilor
marxist-leniniste urma să fie dată de învățăturile lui Mao Tze Dun, adaptate
unei economii subdezvoltate și sărăciei generalizate.
Modificările aduse teoriei marxiste nu urmăreau însă să aducă vreun
afront acestora, ci dimpotrivă, perpetuarea ideologiei revoluționare în condițiile
care se schimbau, în secolul al XX-lea, față de cel precedent. Spre exemplu,
libera concurență – și ea, ca și profitul, rău famată în viziunea lui Marx – era
înlocuită, la începutul secolului al XX-lea, de ceva și mai rău, adică de marile
monopoluri și de transformarea capitalismului vechi în imperialism.
De-a lungul timpului, simțul baricadei revoluționare a deturnat și chiar
dizolvat, la socialism, conceptualizările teoretice. Totuși, marxismul și
91
92 Economie
prelungirile sale rămâneau invocate și pentru gestionarea sistemului economic

alternativ, al socialismului instaurat. O zonă care, dată fiind diversitatea
condițiilor din fiecare economie națională, avea să lase cu siguranță loc
divizării teoretice și doctrinare – în primul rând, între Marx și Engels, de o
parte, și Lenin, apoi Mao, de cealaltă, dar fenomenul avea să continue și pentru
alte țări și inventare teoretice. Cu toate acestea, simptomatic, după Lenin și
Mao, succesori ai lui Marx și Engels, puține și din ce în ce mai neînsemnate au
fost personalitățile filozofice ale marxismului și socialismului – vezi aici nume
ca Oscar Fonge (Ungaria) sau Louis Altnusser (Franța).
Totuși, în contextul socialismului real, care în anii optzeci părea să își
facă tot mai evident declinul, cel puțin în termenii democrației, lua naștere
„eurocomunismul”, iar în contextul capitalismului care evolua, se afirma
mișcarea numită „Școala Radicală Americană”. Imperativele acesteia păreau a
se diferenția de ceea ce se dezbătea în spatele „cortinei de fier”, sau în
socialismul așa-zis „real”. Și, după scenariul deja verificat al cristalizării altei
mișcări socialiste, ideile finalizau în atingerea principiilor, până atunci, cvasi-
general acceptate. Astfel, radicalii americani, așa cum apăreau, erau forțați să
accepte realitatea societății industriale a secolului al XX-lea, ca și nevoia
readaptării vechiului marxism la aceasta. Concluzia dintâi era limitarea unui
întreg set problematic al lumii contemporane – inegalități social-economice,
situația femeii, rasismul, educația sau sărăcia – la ceea ce ar fi „comun”
acestora, respectiv la o „chestiune de putere și operare cu ajutorul puterii”.
6. Curentele confesionale
Din nou o zonă de gândire ce pare tipică – și tocmai astfel urmează să

se individualizeze față de „celelalte tipuri”. A fi reacționat tipic atât la lupta de
clasă socialistă, cât și la mizeria rezultată parțial din societatea de tip liberal nu
ar fi putut conduce la un fundament mai consistent decât morala creștină și
socială, la îndemână. Același tipic implică și o comuniune cu zonele de
confruntare și de despărțire, iar aici s-ar putea enumera cel puțin trei aspecte
derivate:
(1) Apelul la o zonă de gândire profund istorică, una care ducea de astă
dată, nu atât la clasici, cât la bazele puse încă din Evul Mediu de Toma de
Aquino, apoi continuă în secolul al XIX-lea, dar și în al XX-lea, ca replică la
celelalte curente și la antagonismul lor deopotrivă.
(2) Pentru partea reactualizată, se constituie aici, nu mai puțin, o
doctrină. Iar aceasta, împreună cu liberalismul și socialismul, acoperă aproape
în întregime aria politicului secolului al XX-lea. Mai puțin s-ar compara acest
curent cu celelalte în rigoarea analizei, ar vorbi de sisteme economice
92
alternative, ar apela baze filozofice de sistem, sau ar căpăta matrice de gândire

fundamentală.
(3) Dezvoltat aici ca reacție la alte curente, confesionalismul revede
însuși modelul de alcătuire a gândirii economice prin reacții, delimitări, dar și
pactizări și reapropieri.
Se poate vorbi de patru curente confesionale componente: corporatis-
mul, cooperatismul, creștinismul social și socialismul creștin.
(A) Corporatismul – pentru care sunt citate nume ca Le Play, fondator
al școlii numit chiar „Reforma Socială”, sau La Tour du Pin și Albert le Mun,
fondatori ai „Asociației Tinerilor Catolici Francezi” – promovează o societate a
familiei, grupurilor sociale și profesionale, sub arbitrajul statului și în scopul
împăcării contradicțiilor.
(B) Cooperatismul – militează pentru „transformarea pașnică a
capitalismului”, vizând suprimarea profitului și proprietății private, cel puțin
din poziția acestora de mobiluri esențiale ale acestei societăți.
(C) Creștinismul social – constituie punctual zona care inspiră direct
doctrina democrației creștine actuale. Are în vedere dreptul și perpetuarea
dreptului la inițiativa individuală, iar pentru puterea publică rolul de orientare,
stimulare și sprijin în sensul integrării sociale.
(D) Socialismul creștin – caută ideea de justiție în serviciul celor
oprimați.
7. Liberalismul, replica lui Keynes și neoliberalismul
În literatura de specialitate, referirea la liberalism este diferențiată. Fie

se discută de curentul liberal mai mult sau mai puțin omogen, dar longeviv, în
opoziție cu un curent socialist de anvergură și longevitate comparabile; fie, în
detaliu, sau într-o temporalizare ceva mai precisă, se consideră inventarul de
idei și esență liberală drept conținute de curentele: fiziocrat, clasic, marginalist,
ulterior neoliberal și monetarist. Observăm, cu alte cuvinte, pe de o parte, o
ramură mai sintetică și mai puțin atentă la detalii, pe de cealaltă, pericolul unei
confuzii în noțiunea de curent de gândire.
În ceea ce privește paragraful de față, referirea la liberalism a fost
clarificată în detaliu mai sus, dar rămâne delicată cu cât majoritatea detaliilor
istorice despre curentul liberal (mai corect ar fi fost să spunem curentele
liberale) au fost deja date. În așa fel încât rămâne de lămurit un singur aspect,
la fel de important din punct de vedere istoric și de gândire economică.
Trei sunt „postulatele fundamentale” ale liberalismului: (a) interesul
individual; (b) raționalitatea, în ordinea preferințelor; (c) bunăstarea colectivă,
ca sumă a satisfacerii intereselor individuale. Desfășurarea istorică a adus însă
93
94 Economie
și acestora sfidări ale doctrinei, la fel cum se întâmpla concomitent doctrinei

socialiste: (1) fenomene de criză și dezechilibre multiple, sfidând „imanența” și
„naturalețea” echilibrului; (2) germenii monopolului și oligopolului în esența
economiei concurențiale. Față de care, doctrina „libertății economice” se
alterează, spun adversarii, la nivelul „libertății celor puternici de a-i zdrobi pe
cei slabi”.
John Maynard Keynes

(agregatele și intervenționismul, în economie)
S-a născut „în studiul economiei”, cum spun biografii săi. Tatăl său, John
Neville Keynes, era chiar profesor de economie și logică la Cambridge. Tânărul
Keynes începea tot la Cambridge studii de matematică și filozofie. Calitățile sale îl
impresionau pe Alfred Marshall, care îl împinge spre studiul economiei. În 1908,
după terminarea studiilor și o trecere pasageră prin serviciile publice, tot profesorul
Marshall îi oferă oportunitatea unui stagiu la catedra de științe economice a
aceleiași Universități Cambridge, stagiu pe care Keynes îl și acceptă.
John Maynard Keynes este cel mai bine reprezentat de opera sa din 1936,
vestita Teorie generală a ocupării, dobânzii și banilor (The General Theory of
Employment, Interest and Money), prin care autorul se desparte definitiv de clasici
și neoclasici – rămași în reflexele sale, desigur, și prin personalitatea magistrului
său. Indiscutabil însă, nu era nici prima și nici ultima sa lucrare – vezi și Tratatul
despre monedă (1930), sau How to pay for the war? (1940).
Teorie generală a ocupării, dobânzii și banilor îl reprezintă pe Keynes
pentru și în fața generației sale. Cartea conține agregatele economice generale și
opțiunea pentru intervenționism politico-economic. Dar Keynes era un nume
cunoscut și în afara cercurilor de specialitate, vezi în lumea financiară, politică și
artistică. A întreținut legături cu cercul „Bloomsbury”, al lumii literare londoneze.
A fost prieten cu nume ca Virginia Woolf, E.M. Foster sau Lytton Strachey. În 1925
se căsătorea cu balerina de origine rusă Lydia Lopokovia. Pare a fi fost un ales al
sorții, a se fi bucurat de succes orbitor pe unde trecea – „de la cățăratul pe munte, la
speculația financiară”. Keynes a reușit și să se îmbogățească din speculație
financiară, și să procure o sumă de 38.000 de lire sterline pentru King’s College.
Keynes scrie în Teorie generală a ocupării, dobânzii și banilor: Ideile
economiștilor și filozofilor politici, cei ce au dreptate și atunci când greșesc, sunt
mai puternice decât se crede. Acestea și puține altele sunt cele ce conduc lumea. De
cealaltă parte, oamenii pragmatici, cei ce se cred în afara influențelor intelectuale,
sunt de obicei sclavi ai unor economiști defuncți. Până și nebunii, cei ce aud voci în
aer, fac apel la câte un gânditor la ordinea zilei. Mai rămân ideile persoanelor
publice și politicienilor, sau agitatorilor care îi suplinesc uneori – nici ele nu sunt
dintre cele mai noi… Să fie un avertisment aici? Indiferent la ce pare să se fi gândit
un autor și un om ca J.M. Keynes, cuvintele sale sună a ironie englezească din
partea unuia care s-a bucurat de atâta influență, printre contemporani și urmași, tot
94
atât cât… nici ideile sale „nu sunt dintre cele mai noi”…
Parafrazând un clișeu marxist, am spune că o astfel de contradicție

între doctrina liberală și realitate – o falie din care Keynes „scotea capul” – a
devenit „motorul” desfășurărilor intraliberale din secolul al XX-lea. Luau
naștere, pe rând, keynesismul și neoliberalismul, apoi confruntarea lor
fructuoasă de idei. Confruntare care, revăzând de cealaltă parte slăbirea și chiar
dizolvarea gândirii socialiste, eșecul marxismului și al sistemului economic
alternativ creat de acesta, reușește să promoveze în prim-planul gândirii
economice contemporane.
Opera lui John Maynard Keynes aparține în special anilor treizeci și
patruzeci. Rămâne să remarcăm că, dintr-un punct de vedere, secolul al XX-lea
semăna cu cel precedent: dezvoltarea gândirii avea loc în special odată cu
departajarea curentelor și școlilor de gândire – iar distincția keynesismului
rămâne aici una elocventă de la bun început, prin despărțirea de liberalism,
clasici și neoclasici. Cele întâmplate între Keynes și liberali nu semănau cu
cele întâmplate în tabăra socialistă, în care Lenin sau Mao nu se prea luptau cu
preceptele marxiste. Un singur lucru nu a dezavuat Keynes, anume preceptele
liberale, enunțate mai sus: a crezut și în libera inițiativă, și în libertatea de
opțiune a consumatorului. Despărțirea a survenit abia la nivelul „soluției
keynesiste”, respectiv nevoia de intervenție a statului în economie – ceea ce
liberalii radicali numeau „erezia keynesistă”, iar alții înțelegeau drept linia
reformistă și practicistă (nedoctrinară) în sânul liberalismului.
Liberali sau nu, oricum însă purtători ai aceleiași rigori de expresie cu
înaintașii liberali de vârf, Keynes și ai săi au reușit să radicalizeze, indirect, pe
cei de partea opusă ce aveau să își spună de atunci „neoliberali” – erau
revendicați aici și ultimii economiști neoclasici. Pentru aceștia, lupta avea să
continue și cu socialiștii, și cu erezia keynesistă. O „agendă liberală”,
concepută ca răspuns la sfidările societății contemporane, era redactată în 1938,
la Colocviul „Walter Lippman”. Concluzia noului grup era că „automatismele
de piață nu funcționează tocmai din cauza neaplicării complete a principiilor
liberale”, și din cauza interferenței intervenționismului. Din păcate însă,
această nouă poziție doctrinară nu s-a putut dezvolta în afara polemicii cu
tezele lui Keynes, nici nu a putut împiedica o altă tendință a gândirii
contemporane în ceea ce privește repoziționarea statului în economie sau
„piața instituționalizată”. „Libertatea economică nu este laissez-faire”, spune
P. de Callan, „ea nu contestă drepturi, ci afirmă datoria statului de a interveni
în materie economică”.
95
96 Economie
8. Alte desfășurări și concluzii
O reconsiderare interesantă a axului teoretic al desfășurărilor istorice în

gândirea economică a lumii survine în anii șaizeci, la François Perroux. Se
numește economie dominantă, vede activitatea economică drept fundamentată
pe conceptul motor de „putere” și adună patru contribuții importante, izvorând
din curente care, până aici, au fost văzute separat după alte criterii:
(1) literatura (de limbă) germană – în care reprezentativ este găsit
Böhm-Bowerk, cu „Macht order oekonomisches Gesetz”;
(2) marxismul – vezi analiza „raporturilor de forță”, care însă se afirmă
și aici într-o manieră cel puțin discutabilă: „instrumentele neaprofundate și
neaplicate” în economia modernă;
(3) instituționaliștii – cei care au pregătit, direct sau indirect, teza
esențială a „puterii economice”, purtătoare a practic tuturor concluziilor
reprezentative în această optică;
(4) teoreticienii moderni ai concurenței imperfecte.
Contribuția lui Perroux și a ceea ce acesta revendică, în filiația de față,
reconsideră în continuare un „domeniu decizional”, pentru care oferă geneza a
ceea ce se numește, în literatura de specialitate, decizia macroeconomică –
macro-decizia. Sunt desprinse criteriile acesteia, fundamentele de tip unitate
decizională, dar și interesele implicate.
Reușita opticii de studiu, numită economia dominantă, este aceea de a
oferi o perspectivă nouă și modernă asupra înțelegerii fenomenului economic,
o arie mult prea ușor agresată astăzi de un instrumentar de graniță, ușor străin
studiului economic fundamental și astfel ușor de deturnat. „Matematizarea
studiului”, explică și dorește să clarifice François Perroux, „își merită o
semnificație relativă. Expresia acestor calcule… este una cantitativă.
Conținutul și motivația lor, nicidecum”.
*
* *
Anii 1990 aveau să fie cei ai distrugerii sistemului economic comunist –
cel ce prevedea și milita cândva spre distrugerea celuilalt sistem. Și pentru
economiile foste comuniste, ca și pentru gândirea economică, nu a existat însă
niciun moment de respiro, ca pentru analize post-factuum. A urmat o tranziție dură
de reconversie la sistemul de piață, pentru care absolut nimeni nu părea pregătit, în
ciuda semnelor evidente de oboseală ale socialismului real. În plan secundar deci,
a căzut o oarecare nouă fizionomie a confruntării de idei. Regresul doctrinei și
96
curentului socialist era deja de domeniul banalului, după 1990, ceea ce reîntărea
confruntarea tot între neoliberali și keynesiști – neokeynesiști flancați de
politicienii social-democrați. Lupta se poartă în continuare în țările occidentale,
iar pe orbita occidentală s-au conturat și mișcările politice din Europa de Est,
cu conotațiile lor de gândire economică: (1) liberalismul (vezi neoliberalismul);
(2) social-democrația (vezi keynesismul și neokeynesismul); (3) creștin-
democrația (vezi curentele confesionale); (4) socialismul – încercând timid
ruperea de marxism.
Ideea este că primele momente ale tranziției regăseau pretextul
continuării polemicii deja cunoscute. Dar gândirea economică din Europa de
Est și-a dovedit adaptabilitatea la realitate și pragmatism, așa încât se mai simte
încă aici prea puțină polemică doctrinară – iar disponibilitatea extinderii
Uniunii Europene către țările, popoarele și economiile est-europene dovedește,
printre altele, și o astfel de recunoaștere a faptelor. Marea excepție la
disponibilitatea prooccidentală au dovedit-o unele țări ex-iugoslave și altele din
zona Comunității Statelor Independente. Vremurile confruntării est-vest și
socialism-liberalism par a fi trecut repede, dar după anii două mii civilizația
occidentală întâlnea o rezistență mult mai tenace în lumea musulmană, pretinsă
de unii drept „cealaltă civilizație”.
Aici ne aflăm însă pe punctul care va face posibilă revizuirea de mai
multe ori a atitudinii istoricilor gândirii economice de mâine. Cu alte cuvinte,
trăim epoca altor întrebări încă fără răspuns: (1) va da roade dezvoltarea
gândirii tot pe departajarea curentelor și școlilor de gândire? Dar unde este
această continuare pe curente acum, când se afirmă mai degrabă gânditori
individuali? (2) Și-a spus curentul socialist ultimul cuvânt, sau este de așteptat
ca mișcările antiglobalizare să își regăsească un alt Karl Marx? (3) Va continua
polemica de idei să fie monopolizată de spațiul euro-american, sau va avea
ceva de spus și uriașa lume a treia?
*
* *
Să recapitulăm însă, clasificând teoriile economice existente în lume la
întretăierea între secole:
(i) teorii clasice și neoclasice, liberale și neoliberale, în special din
zona microeconomică;
(ii) teorii keynesiste, post și neokeynesiste, cu puncte de vedere
îndeosebi macroeconomice, lucrând cu mase economice;
(iii) teorii cu metodă inductivă, unde se manifestă preeminența
condițiilor istorice și instituționale, iar aici pot fi grupate școli istorice, școala
americană și formulări econometrice diverse;
97
98 Economie
(iv) teorii marxiste, cele bazate încă pe interpretarea materialist-dia-

lectică și istorică.
APLICAȚII (0)
0.1 (E) Să se caracterizeze următorul grafic pe sistemul axelor

rectangulare NE:
y
y1
O x1 x
0.2 (E) Pe exemplul grafic al aplicației precedente, să se exprime

concluziile unui studiu asupra relației (statistice) între prosperitatea firmei
(Ox) și gradul de risc asumat de aceasta (Oy).
0.3 (C) Să se construiască, pe un grafic rectangular NE, un ansamblu
de trei curbe individuale, dintre care:
(a) prima este tipic convexă, descrescătoare asimptotic de cele două axe
rectangulare;
(b) a doua este descrescătoare-crescătoare, cu punct de minim (A),
identificat prin coordonatele xA și, respectiv, yA;
(c) a treia este tot descrescătoare-crescătoare, cu punct de minim (B),
identificat prin coordonatele xA și yB (yB  yA). Această curbă este și mai
puțin bombată decât a doua.
0.4 (E) Pe exemplul grafic rezultat din aplicația precedentă, să se
imagineze: (a) costul fix mediu (CFM); (b) costul variabil mediu (CVM) și
(c) costul total mediu (CTM) și să se comenteze comportamentul fiecăruia.
Mențiune: costul mediu (CM) se calculează prin ajustarea costului
propriu-zis (C) cu nivelul producției (Q), astfel:
Cm = C/Q
0.5 (C&E) Să se construiască, pe sistemul axelor rectangulare NE, o
curbă concavă-descrescătoare, intersectând axele Ox și Oy, respectiv, în
dreptul valorilor x1 și y1. Imaginăm pe cele două dimensiuni grafice nivelurile
98
celor (numai) două producții industriale, dezvoltate într-o economie

(națională). Explicați:
(a) în ce condiții există o astfel de corelație (curbilinie, concavă,
descrescătoare și intersectând axele) între cele două producții industriale?
(b) care ar fi a treia dimensiune (indirect) implicată pe grafic?
0.6 (C&E) Producția industrială presupune costuri, exprimate pe
termen lung, în ultimă instanță în unități de muncă (L) și, respectiv, de capital
(k/înzestrare tehnică). Unul și același nivel al costurilor (C) presupune între
muncă (abscisă) și capital (ordonată) o relație strânsă (rectilinie) și
descrescătoare:
(a) să se construiască o curbă izocost (unul și același nivel al costurilor,
C) explicându-se, la nevoie, prin imaginea tridimensională a graficului;
(b) să se explice semnificația intersecțiilor cu axele (L1 și k1).
0.7 (C&E) Pe parcursul unui ciclu de producție (pe termen scurt),
nivelul producției (Q) este influențat de nivelul forței de muncă (L) angajate în
manieră crescătoare-descrescătoare:
 crescătoare, până la nivelul maxim al producției (Qr), corespunzător
unei forțe de muncă angajate (Lr);
 după care creșterea angajărilor tinde să influențeze negativ
(descrescător) nivelul producției.
 Până la atingerea producției maxime și a numărului de angajări
corespunzătoare (Lm/Qm), totuși, creșterea angajărilor este eficientă (aduce
creșterea accelerată a producției în raport cu creșterea angajărilor) numai până
la Li unități angajate, respectiv pentru nivelul producției Qi:
(a) figurați grafic curba producției Q pe baza elementelor date;
(b) indicați care este nivelul angajărilor și, respectiv, producției de la
care continuarea angajărilor ar putea pune problema reducerii salariului de
angajare.
0.8 (C) În relația cantitate (Q)/preț (P), curba costului (total) mediu (Ca)
este una parabolică, cu punct de minim (M), corespunzător cantității Qm și
prețului Pm; curba venitului mediu (Va) este una perfect elastică de nivelul
prețului Po (Po  Pm):
(a) să se identifice grafic: (a1) costul total minim; (a2) venitul total
corespunzător costului total minim; (a3) profitul maxim, corespunzător costului
total minim;
(b) cum rezultă, în aceste condiții ale maximizării profitului, reducerea
profitului maxim prin abaterea de la nivelul corespunzător al producției?
99

Lectie Introductiva

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lectie Introductiva

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LECȚIE INTRODUCTIVĂ

1. Economia și funcția economică

1. Economia și funcția economică

Se numește funcție economică ceea ce caută corespondența între două

2. Economia, activitate, știință și politică

Receptând ideea de mai sus drept fundamentală și unificatoare pentru

1 ACTIVITATE satisfacerea propriu-zisă a nevoilor prin resurse

3. Particularitățile studiului economiei.

Astfel, economie, în general – activitate, știință și politică –, înseamnă

(ii) altă sistematizare implicând atât obiectul de studiu, cât și disciplina de

În fine, teoreticienii și cercetătorii epocilor moderne și ai celei

prima vedere, de forma de guvernământ sau de gradul democrației sociale –

(3) Comportamentele – fac din studiul economiei moderne unul al

CASETA 0.1. ISTORIA ȘI DISCIPLINA CONTABILITĂȚII

Se pare că disciplina contabilității apărea odată ce italianul Luca Bacioli

Active (A) = Surse proprii (SP) + Surse atrase (SA)

patrimoniul entității numai periodic, respectiv la finele unor perioade de activitate.

Contabilitatea se dovedește vecină managementului, în partea sa

curentelor de gândire – acestea sunt mai puține și indică un alt nivel de

3.2. Metoda economiei

Reiterăm faptul că desprinderea obiectului economiei este numai o

3.2.1. Aspectul istoric

Să observăm câteva aspecte istorice esențiale:

(a) de la antichitatea greacă până în preajma secolului al XVIII-lea, în

expune deopotrivă unei realități complexe a mai multor variabile determinante,

manageriatului și personalului –, la Comunitățile și Comunitatea, respectiv

3.2.2. Economie „pozitivă”, versus economie „normativă”

Numim economie pozitivă fundamentul descriptiv, analitic (și sintetic)

(2) Astfel, analiza va fi, pentru economia normativă, prelungită printr-o

3.2.3. Sistematizarea metodei propriu-zise

(1) Analiza constituie baza studiului economiei și noțiunea ei

Intruziunea DEMERSUL Dedublarea

(2) Deducția, versus inducția înseamnă mai întâi analiză și

(a) Deducția (b) Inducția

Teorie enunţată Colectare, prezentare

(3) Modelul și modelarea economică reprezintă o anume unitate de

(4) Metoda grafică încearcă să se apropie de același criteriu al

3.2.4. Sistematizarea științei economice

Economia este, în sfârșit, o știință recunoscută. Dispune, ca atare, de un

3.3. Sfidările adevărului științific în economie

Vizavi de sistematizările de mai sus, descriem aici și ceea ce împiedică

unul pe termene prelungite. Pe termene prelungite, teoriile se ajustează și se

CASETA 0.2. EXPERIMENTE ÎN ECONOMIE

Exemple pot fi date pentru marxism – în mod excepțional, creator de sistem

(4) „Criza metodei pure” – sau identității studiului economiei, în

claritate, și restrângerea (simplificarea) sa, potențial risc de perimare în fața

3.4. Manualul de economie

Este vorba despre un alt concept (manualul) de valoarea „replicii” date

(1) Enumerați argumentele în favoarea considerării studiului economiei

Este cel puțin parțial acreditată, în practică, dihotomia microeconomie-

Metoda grafică în studiul economiei

Economia este înțeleasă concomitent drept activitate, știință și

În definiție, funcția presupune însă numai două mulțimi sau domenii în

(D) (E) (F)

Se înțelege astfel libertatea ca, pentru un anume (b)  (B) să poată

În ceea ce privește studiul nostru, nevoile se limitează la aceste

3. Grafice pe sistemul axelor rectangulare

Mai precis, putem adăuga la schița de idei deja formulată în paragraful

Și am exemplificat aici punctul A, oarecare, ca semnificând numărul

Altă observație se leagă de faptul că, dacă considerăm lucrurile ca în

3.1. Grafice, funcții și nonfuncții

Continuând însă și ideea notată la prima observație, metoda noastră

(a) (b) (c)