Economia publica reprezinta o ramura a analizei economice care trateaza

activitatea statului. Aceasta activitate este in primul rand NON-

MARFARA( bunuri si servicii furnizate gratuit, finantate prin prelevare
fiscalaprecum si de reglementari si interventii discretionare. O parte a actiunii
statului poate avea si caracter marfar( intreprinderi publice care desfasoara
operatiuni de vanzare cumparare de bunuri si servicii, precum si de operatiuni de
finantare pe pietele de capitaluri . Chiar daca sintagma de economie publica nu
apare decat in anii 1960, analiza problemelor specifice sectorului public constituie
un domeniu mai vechi, al cercetarii economice. Economia publica reprezinta o
ramura a economiei politice care analizeaza rolul si comportamentul statului ca si
impactul sau asupra economiei nationale, chiar internationale si prin consecinta
asupra bunastarii cetatenilor . Ea se concentreaza inainte de toate asupra economiei
non-marfare, ceea ce evidentiaza ca economia sectorului public se caracterizeaza
cel mai adesea prin tranzactii de tip non-monetare. Intr-o exprimare mai concreta,
economia publica examineaza originea, importanta si forma, precum si
consecintele economiei ale urmatoarelor tipuri de activitati publice prin :

- Prestatiile sectorului public ( toate serviciile puse la dispozitia colectivitatii)

- Multiple interventii cu caracter atat financiar cat si de reglementare efectuate
de stat pt a promova ameliorarea bunastarii colective, precum si justitia
sociala( politici de redistribuire a venitului, stabilizarea fluctuatilor
economice, sprijinirea cresterii economice, protectia mediului
- Finantarea in special prin fiscalitate
- Repartizarea sarcinilor si a surselor de finantare intre diferite esaloane ale
statului si alte organisme publice.

Intr-o alta acceptiune economia publica studiaza modul in care politicile

guvernamentale afecteaza economia. Cu prioritate, aceasta orientare vizeaza modul
in care sunt concepute optiunile guvernului si masura in care aceste optiuni
afecteaza eficienta economica.

Economia publica investigheaza masura in care este posibil ca guvernul sa

influenteze distribuirea veniturilor si a averii . Pentru alti autori economia publica
se refera la interventia publica in sens larg, respectiv ansamblul de actiuni prin care
un guvern sau o autoritate publica intervine in sfera economica. Ca disciplina
academica, economia publica nu inglobeaza toate aspectele interventiei publice , ci
se refera cu precadere la formele cele mai caracteristice de interventie publica,
respectiv fiscalitate , reglare , servicii publice, asigurare sociala, si redistribuire.

Exista si aprecierea conform careia economia sectorului public cuprinde

studiul finantelor publice, ale politicilor guvernamentale si rolul acestora in cadrul
economiei. Abordarile in domeniile sectorului public vizeaza in primul rand
analiza teoretica a functiilor guvernamentale in special procesul de alocare a
resurselor prin intermediul guvernului si analiza domeniilor care apartin sectorului
public.

Intr-o interpretare mai larga , economia publica ar reprezenta studiul politicii

economice cu o subliniere deosebita asupra impozitarii. Obiectul sau de studiu
acopera probleme diverse precum raspunsurile la esecurile pietei, externalitatilor,
si determinarea politicilor optimale de securitate sociala.

Diversitatea problematicii subliniate pune in evidenta extinderea orizontului

economiei publice de la preocuparea initiala privind colectarea si repartizarea
veniturilor guvernamentale catre preocuparea actuala referitoare la ansamblul
interventiilor economice guvernamentale.

Economia publica are o lunga istorie ca disciplina in interiorul stiintei

economice si multi economisti consacrati au tratat diverse aspecte specifice. Astfel
David Ricardo ( 1818 – analizeaza printre altele efectele datoriei publice) , de
asemenea incidenta impozitarii asupra pietelor imperfecte a fost analizata de
Cournot in 1838, in timp ce Vilfredo Pareto ( 1809 – a pus bazele elaborarii
deciziilor sociale )

Teoria economiei publice s-a dezvoltat indeosebi dupa in 1970 si s-a bazat
pe evolutiile inregistrate in microeconomie, macroeconomie , teoria echilibrului
general si teoria jocurilor.

O tendinta relativa nou prezenta in literatura privind economia publica o

reprezinta utilizarea metodelor numerice sub forma simularilor in scopul de a testa
comportamentul economic si evaluarii ofertelor de politici utilizand date empirice.
Cadrul dominant al analizei din economia publica il constituie economia mixta.
CURS 2

Domeniile analizei economiei consacrat studiului statului ca actor economic

este desemnat prin apelativele economiei publice sau finantele publice.

Primul apelativ acopera un camp de investigare , de cercetare mai vast decat

cel oferit de finantele publice. Economia publica se afirma ca un domeniu spefici
al economiei politice. Chiar daca istoria gandirii economiei a furnizat contributii
interesante, dupa al doilea razboi mondial, economia publica a devenit un subiect
de cercetare sub dubla influenta a expansiunii statului si a dezvoltarii rapide a
stiintei economice.

Interesul sporit pt doctrina liberala si mecanismele pietei au relansat

interesul pt problematica statului ca actor economic. Achizitiile in plan stintific
sunt reinterpretate in lumina noii paradigme ideologice si o atentie deosebita este
acordata utilizarii cunostiintelor de analiza economica in privinta instrumentelor de
politica publica si asupra gestiunii sectorului public. Daca intr-o maniera generala
economia publica examineaza natura si consecintele economiei ale prestatiilor ,
interventiilor ale finantarii sau organizarii statului, limitele domeniului sau raman
vagi , neclare. Economia publica in calitatea sa de disciplina stiintifica centrata pe
studiul statului ca actor economic constituie un subiect vast si diversificat .

Sunt cunoscute doua semnificatii ale notiunii de economie publica.

Prima pune accentul pe economia publica in calitate de sector economic. Ea

propune o definire operationala a sectorului public si compara procesele de decizie
proprii pietei si sectorului public. Astfel, sectorul public sau statul reprezinta
totalitaea organismelor sau institutiilor in care prevaleaza un mod de decizie politic
sau colectiv. In esenta este vorba despre administratiile publice, guvernul, in sens
larg, la nivel national si local, precum si de organismele de securitate sociala.

O a doua semnificatie o reprezinta economia publica in calitate de ramura

sau domeniu a economiei politice care analizeaza rolul si comportamentul statului.
Economia se concentreaza asupra economiei non-marfare , termen care pune in
evidenta faptul ca economia sectorului public se caracterizeaza cel mai adesea prin
tranzactii non-monetare.
EVOLUTIA GANDIRII ECONOMICE IN ECONOMIA PUBLICA:

Evolutia economiei publice ca ramura a economiei politice a fost

determinata de 2 surse de influenta – pe de o parte ganditorii care au contribuit la
dezvoltarea sa , au fost marcanti in ceea ce priveste conceptia generala despre lume
cat si problemele de rezolvat ( de ansamblul de conditii economice si politici
existente)

- Pe de alta parte teoria economica a sectorului public in calitate de disciplina

specifica economiei politice a fost influentata de aceasta precum si de
filozofiile politice dominante.

Economia publica s-a afirmat si s-a dezvoltat relativ tarziu , parcurgand mai
multe etape.

PRIMA ETAPA : este marcata de amprenta clasicilor. Afirmarea tardiva a

economiei publice incepe cu Adam Smith ( parintele economiei moderne) .
Smith a fost fascinat de misterul schimbului. Datorita unei aparente maini
invizibile , univerul economic dispune de o ordine naturala care nu este impusa
din exterior si este rezultatul tranzactiilor intre indivizi care urmaresc sa-si
maximizeze castigurile. Adam Smith a constientizat faptul ca libera expresie a
intereselor particulare poate afecta bunastarea colectiva numai daca este
incadrata intr-un mediu institutional si legal adecvat. Amprenta liberala asupra
asupra gandirii economice a facut posibila dezvoltarea acestei discipline , pe
baza unui model de economie de piata.

Succesorii lui Adam Smith, in special David Ricardo , au fost interesati in

repartizarea sarcinilor fiscale. Ei considerau ca determinarea impozitelor era in
mare masura independenta de cea a cheltuielilor. In ceea ce priveste cheltuielile
se estima ca interventia statului trebuia limitata la anumite sarcini specifice ,
respectiv aparare, justitie si educatie. Mai mult Jean Say considera cheltuielile
publice ca o sursa de risipa. Erau necesare cheltuieli reduse , iar actiunea
statului trebuia sa se limiteze la protectia individului.

A DOUA ETAPA o constituie precursorii acesteia. Constatarea ca oferta de

prestatii publice absoarbe resursele productive si intra prin urmare in
concurenta cu sectorul privat i-a determinat pe unii autori italieni si suedezi la
 sfarsitul secolului al 19-lea sa se preocupe de caracterul indivizibil al serviciilor
colective si sa sustina ca sectorul public dupa exemplul sectorului privat trebuia
sa conduca prin dorintele consumatorilor suverani.

Un teoretician remarcabil , Wicksel a fost primul care s-a preocupat de alegerile

politice in materie de finante publice. Conform acceptiunii sale , in scopul de a
satisface conditiile de optim in materie bunastare , votul pentru oricare noua
cheltuiala trebuie realizat deopotriva cu cel al resurselor necesare pentru
finantarea in principiul conform regulii UNANIMITATII.

O A TREIA ETAPA este reprezentata de afirmarea economiei publice.

Publicarea in 1936 a lucrarii “ Teoria generala a folosirii mainii de lucru ,a
dobanzii si a banilor” a economistului englez Keynes a pus in evidenta rolul
central pe care bugetul public il poate juca in identificarea echilibrului
macroeconomic.

Procesul de afirmare a economiei publice incepe din anii 50 si se datoreaza mai

multor factori respectiv : -dezvoltarea economiei politice in general

- Expunerea rapida a sectorului public

- Preocuparea privind imbunatatirii evolutiei sectorului privat
-

Studiul economiei non-marfare si al relatiilor sale cu sfera marfara ocupa un loc

important in analiza lui Paul Samuelson. El afirma ca statul sa-si asume activitatile
producatoare de bunuri colective , denumite si bunuri publice. Obiectivul acestor
activitati nu il constituie profitul si se afla in sarcina statului.

O alta contributie importanta la dezvoltarea economiei publice apartine

economistului Mus Grave , ptr lucrarea sa enciclopedica intitulata “ Teoria
finantelor publice “ aparuta in 1959.

CURS 3.

Printre contributiile esentiale ale autorilor mentionati se afla si ideea conforma

careia economia non-marfara se dezvolta paralel cu cea marfara, context in care
economia publica devine un camp de cercetare, specializare in cadrul economiei
politice. In aceasta perioada cercetarea s-a desfasurat in directia aplicarii
instrumentelor economiei de piata si prin opozitie non-marfare in sectorul public,
ceea ce a determinat ca pt un timp indelungat reflectia sa se axeze pe contributia
sectorului public la alocarea optimala a resurselor. De fapt punerea in evidenta a
carentelor pietei a condus la necesitatea interventiei sectorului public in scopul
eliminarii acestor deficiente. ( mecanism de alocare a resurselor - cerere si oferta)

A fost acordata o importanta cuvenita cercetarilor asupra responsabilitatii

sectorului public in privinta redistribuirii veniturilor , precum si in ceea ce priveste
asa zisele esecuri guvernamentale.

Studiul economiei non-marfare si al relatiilor sale cu sfera marfara a ocupat un loc

important in analiza analistului american Paul Samuelson “ Statul trebuie sa-si
asume activatitatile producatoare de bunuri colective, denumite si bunuri
colective”.

Obiectivul acestor activitati nu il constituie profitul , si prin urmare se afla in

sarcina statului.

Un alt cercatator, Mus Grave a fost interesat in special de probleme privind

fiscalitatea si finantele publice. El se declara favorabil economiei de piata si sustine
ca un rol important in productia de bunuri publce trebuia sa revina statului.
Totodata, statul trebuie sa se implice si in lupta inegalitatilor excesive , precum si
in reglarea conjuncturala a activitatii economice.

Sintagma de economia publica s-a generalizat o data cu aparitia lucrarii lui LEIF
JOHANSON - Public Economics 1965.

Crizele economice aparute in anii 70 au pus serios sub intrebarii capacitatea

statului de a regla economia. Ca urmare , incep sa fie contestate tezele care
sustineau interventionismul statului , respectiv cea a bunei guvernari. Din aceasta
perspectiva, teoria pozitiva a deciziilor publice denumita si teoria alegerii publice
depaseste viziunea anterioara conforma careia actiunile statului erau justificate de
existenta esecului sau lacunelor pietei.

Legitimitatea interventiei este oferita de efectele favorabile ale acesteia. De

asemenea teoria alegerii publicea favorizat noi contributii in domniul teoriei
moderne a economiei publice, respectiv teoria organizatiilor si a costurilor de
tranzactionare , teoria jocurilor, teoria agentiei precum si dezvoltarea teoretica din
domeniul informatiei.

Un opozant remarcabil al noii scoli clasice este economistul Joseph Stilictz care
recuza ideea unei piete autoreglatoare si considera ca statul trebuie sa intervina ,
insa intr-o maniera limitata in scopul de a surmonta disfunctionalitatile pietei.

Problemele metodologice privind economia publica

Economia publica recurge la aceleasi metode de investigare ca si economia

politica. Se pot distinge astfel 3 mari categorii

- Metoda descriptiva, care consta in prezentarea ca atare a faptelor ( ex:

descrierea cheltuielilor efectuate , a resurselor prelevate sau a politicilor
urmarite . Aceasta metoda nu isi propune sa explice originea si consecintele
faptelor puse in evidenta si constituie o etapa prealabila indispensabila
analizei( cheltuieli publice)
- Metoda pozitiva , care se preocupa de intelegerea si explicarea fenomenelor
constatate. Ea se bazeaza pe un rationament inductiv si urmareste elaborarea
unei teorii care sa identifice si sa modeleze relatiile cauza-efect intre
variabilele economice care se reproduc cu regularitate. Teoria sau modelul
asigura nu numai explicarea a ceeea ce a fost observat, ci permite de
asemenea formularea unei previziuni asupra consecintelor posibile ale
modificarii uneia sau mai multor variabile.
- - metoda normativa , etichetata adesea ca economia bunastarii. Aceasta
metoda urmareste sa propuna ceea ce trebuia sa se intample. In acest scop se
are in vedere enuntarea de criterii sau obiective care trebuie retinute pt a
adopta deciziile precum si conditiile economice necesare pentru a le realiza.
Economia publica normativa tineste formularea obiectivelor necesara
imbunatatirii bunastarii comunitatii, precum si mijloacele necesare realizarii
lor. Metoda normativa se bazeaza pe judecati de valoare si anume aprecieri
subiective referitoare la bunastare. Prin urmare aceasta metoda trebuie
utilizata cu prudenta si probitate intelectuaa.

CURS 4
Functiile sectorului public. In 1959 economistul Mus Grave a eloborat o
tipologie a fundamentelor interventiei publice in economie de piata. El
distinge 3 mari functii ale statului, respectiv ale sectorului public, fiecare
dintre acestea fiind legate de anumite esecuri ale pietei.
Prima functie – de ALOCARE, constand in modificarea alocarii resurselor ,
ca urmare a mecanismelor de piata. Aceasta functie legimeaza politicile
economice structurale, destinate sa amelioreze eficienta aparatului
producvtiv, si prin aceasta sa se consolideze performantele macro-
economice. Una dintre situatiile caracteristice se refera la luarea in
considerare a externalitatilor . Piata nu poate lua in considerare
externalitatile. Acestea reprezinta consecinte pozitive sau negative ale
activitatii unor agenti asupra bunastarii altor agenti , primii nesuportand
costurile ( ca in cazul externalitatilor negative ) sau neinregistrand niciun
castig ( externalitatile pozitive – de exemplu : o intreprindere polueaza
atmosfera prin emisia de gaze cu efect de sera ceea ce afecteaza conditiile de
viata ale populatiei , fara insa a suporta costuri. Neluand in calcul acest efect
generat de activitatea lui , aceste firme vor determina un nivel de productie
care maximizeaza bunastarea, dar care le este superior celui aferent
bunastarii colective.
Studiind acest efecte , Arthur Pigou a propus o politica fiscala care sa
taxeze agentii economici care genereaza externalitati negative. Ca urmare,
astazi, aplicarea in multe tari a principiului “ poluatorul plateste” ( autorul
poluarii ) trebuie sa plateasca o taxa corespunzatoare pagubelor generate ,
releva un asemenea tip de politica.
O alta situatie – producerea de bunuri colective. Functia de alocare asumata
de catre stat isi gaseste o alta justificare in existenta bunurilor colective. In
sens strict este vorba de bunuri indivizibile si non-rivale. ( ele pot fi
consumate simultan de un numar mare de consumatori ) ; precum si de
bunuri non-exclusive. ( nimeni nu poate fi privat de consum(. Prin urmare
este vorba de bunurile colective pure ( apararea nationala, iluminatul public)
Numeroase bunuri colective evidentiaza interesul general , ele fiind
necesare bunei functionari a economiei nationale, precum si asigurarii
coeziunii sociale. Cu toate acestea, natura lor face ca rareori ele sa fie
produse in afara interventiilor puterilor publice. Pentru a servi interesul
general, statul trebuie sa-si asume producerea de bunuri colective sau
sprijinirea producatorilor privat in acest sens.
Printre bunurile colective necesare unei bune functionari a economiei
figureaza de asemenea si crearea unui cadru de reglementari printr-un
ansamblu de legi , hotarari si alte categorii de reglementare.

CURS 6 . Functia de redistribuire.

Aceasta functie consta in corijarea repartitiei veniturilor primare, repartitie
considerata inegalitara si / sau injusta. Aceasta functie exercitata de stat are
ca obiect corijarea repartitiei veniturilor datorata functionarii economiei de
piata . In anumite cazuri agentii economici pot fi privati de venituri sau pot
primi un nivel redus al acestora din ratiuni exterioare lor. Ex: o seceta poate
afecta o recolta si prin urmare sa reduca in mod considerabil veniturilor unor
agricultori.
Aici este necesara interventia statului prin atribuirea unei alocatii
corespunzatoare finantate prin prelevari fiscale sau parafiscale asupra altor
agenti economici. Prin importanta sa, functia de redistribuire se plaseaza in
centrul politicilor sociale, promovate de stat. Modificarea ierarhiei
veniturilor influenteaza cererea globala si rata de crestere a economiei
nationale. Politica veniturilor poate participa la atenuarea fluctuatiilor
conjuncturale din aceleasi ratiuni petr care politicile economice sunt utilizate
in cadrul functiei de stabilizare.

FUNCTIA DE STABILIZARE: Aceasta are ca scop corijarea/temperarea

fluctuatiilor conjuncturale ale activitatii , fluctuatii apreciate ca inerente
economiei de piata . Aceasta functie se fundamenteaza pe lucrarile lui
Keynes ca inca din anii 1930 a demonstrat ca economia de piata poate
conduce la un echilibru de subocupare , respectiv egalitatea dintre cererea si
oferta( globale ) poate fi insotita de un somaj involuntar datorat nivelului
insuficient al cererii anticipate de conducatorii intreprinderilor.
Statul trebuie sa recurga la o politica de relansare a cererii , reducand rata
dobanzii, care este o masura de politica monetara sau sporind deficitul
bugetar prin sporirea cheltuielilor sau prin reducerea impozitelor.
 Sectorul public : concept si continut . Relatiile sector public – sector
privat

Notiunea de sector public circula cu mai multe sensuri, unele dintre ele
destul de diferite si chiar contradictorii. Aceasta varietate de sensuri a
notiunii de sector public implica in mod evident analiza conceptelor de
public si privat , pe de o parte, si a sensului notiunii de sector pe de alta
parte.
Aceste analize permit identificarea naturii precum si a sferei publicului si
privatului. In analiza acestor delimitari necesare, trebuie precizat faptul ca
publicul si privatul reprezinta concepte eminamente evolutive.
Particularitatile si caracteristicile sunt conditionate de contextul economic,
politic, juridic si chiar tehnic. In ceea ce priveste definirea sectorului public
pot fi evidentiate aspecte multiple, si anume :
- In primul rand , sectorul public ar reprezenta acea parte a economiei de care
guvernul este direct responsabil. El ar include atat administratiile centrale si
locale , cat si intreprinderile de stat precum si alte categorii de activitati.
- Intr-o alta incercare de definitie, sectorul public se compune din 2 categorii
mari de organizatii : de stat, ( respectiv institutiile administrative )si
intreprinderile economice ( regii si societati comerciale care formeaza
sectorul public productiv). Conform acestei orientari , sectorul public
reprezinta acea parte a economiei in care se manifesta proprietatea publica.
Subiectii acestei categorii de proprietate sunt ministerele, organismele
guvernamentale, precum si societatile si intreprinderile publice si de stat care
produc diverse bunuri fie ele de natura publica sau privata.
In abordarea sectorului public, trebuie avut in vedere evidentierea
sectorului public traditional , precum si a sectorului public modern.

Totodata exista si si incercari de a aborda sectorul public in sens restrans si in sens

larg. In sens larg, sectorul public apare ca un ansamblu de administratii publice si
intreprinderi, asupra carora statul exercita o influenta decisiva.

Exista si definitii operationale ale sectorului public. Astfel, sectorul public poate fi
definit prin referire la un criteriu pozitiv fondat pe natura procesului de decizie.
Sectorul public este constituit din totalitatea organismelor sau institutiilor in care
prevaleaza un mod de decizie politic sau colectiv.. Din categoria acestor institutii
se pot mentiona administratiile publice ( guvernul local in tarile centralizate, sau la
nivel regional si local in tarile federative.) tot in categoria institutiilor se include si
organismele de …..?!

Companiile de asigurari private , care presteaza servicii specializate( asigurari de

viata, boli, accidente) nu fac parte din sectorul public.

Sistemul contabilitatii nationale la nivelul ONU evidentiaza unele probleme in

legatura cu intreprinderile mpublice care sunt traditional considerate ca
intreprinderi, solutie ce nu satisface din punct de vedere a analizei economice a
sectorului public.

O prima categorie este formata din intreprinderi de drept privat al caror capital
apartin integral sau in mare parte statului, fie pt ca acesta le-au crat sau le-au
nationalizat. Acestea sunt asimilate intreprinderilor private pt ca ele vand bunuri si
servicii private si pt ca sunt administrate conform principiilor comerciale care
prevaleaza in societatile comerciale, principii care urmaresc obtinerea de profit.

O a doua categorie o reprezinta intrepinderile de drept public si uneori chiar privat,

care produc bunuri si servicii marcate printr-un caracter colectiv si care sunt
finantate in mod substantial de stat, pe calea participatiilor, imprumuturilor si sau
veniturilor. Aceste intreprinderi fac parte din sectorul public intrucat statul impune
luarea in considerare ca regula generala a unor obiective de redistribuire , de
ocupare, de dezvoltare regionala, sau respectarea normelor de calitate.

Divizarea traditionala a economiei in 2 sectoare ( unul privat si unul public ) , nu

este satisfacatoare. Astfel, in ultimul deceniu s-a dezvoltat o gama de organizatii
private care nu au scop lucrativ si care produc servicii care corespund unor nevoi
colective. Prin nr-ul si importanta lor ele constituie un sector care se deosebeste de
economia privata( ex : asociatiile de consumatori )

Totodata pe parcursul ultimului deceniu se remarca activitatea de reglementare a

statului pt a constrange dezvoltarea afacerilor in conformitate cu obiectivele
politice urmarite. Evident ca si aceasta forma de interventie prin legi si
reglementari face tot mai fluida , mai neclara FRONTIERA dintre sectorul public
si cel privat. In lucrarile consacrate acestei problematici , sectorul public, respectiv
institutiile si activitatea guvernului, este tratat in mod conventional ca alternativa
la piata. Dupa cum sectorul de piata este in mod stereotip ca privat, ca un sector
nereglementat, activitatea economica asigurand productia in conformitate cu
acceptul consumatorilor de a plati bunurile si serviciile.

In scopul delimitarii campului interventiei publice sunt utilizate 2 criterii de

clasificare: - LOGICA ECONOMICA in functie de care se disting activitati
marfare si non-marfare. Ultimele nu sunt gratuite. Ele genereaza un cost monetar
dar utilizatorul nu il suporta direct sau in totalitate ( ex: crese, piscinele
municipale)

- DISTINCTIE INSTUTIONALA intre public si privat. Se considera drept

public orice organizatie dependenta de un esalon de reprezentare nationala.
Toate celelalte tipuri de organizatii sunt considerate cu statut de privat.

Aceasta problema de delimitare a sectorului public se poate evidentia in cadrul

unei grile de analiza. Continuarea unei idei larg acceptate ceea ce este public nu
este obligatoriu non-marfara si reciproc, ceea ce este privat, nu este obligatoriu
marfar. Pot fi evidentiate mai multe categorii de actori :

- Sectorul privat marfar, care grupeaza toate intreprinderile care pot fi

indiduale sau societare. Ele asigura productia cea mai evidenta intr-o
economie de piata .
- Sectorul public non-marfar care cuprinde administratii publice ( toate
organizatiile dependente de diferite esaloane de reprezentari nationale.
- Sectorul public marfar care grupeaza ceea ce in unele tari poarta denumirea
de industriile nationalizate care furnizeaza bunuri si servicii marfare , dar a
caror proprietate este detinuta de stat.
- Sectorul privat non-marfar care corespunde administratiilor
private( asociatiile cu scop non-lucrativ, atunci cand ele utilizeaza personal
salariat si care prin veniturile pe care le distribuie participa la realizarea
productiei.

Frontiera dintre activitatile publice si cele private este departe de a fi clara, precisa.
Dubla distinctie intre privat si public , pe de o parte , si marfar si non-marfar, de pe
alta parte contine la randul sau o serie de imprecizii, intrucat acestea nu reprezinta
categorii reale, ele fiind constructii mentale conceptuale necesare intelegerii
realitatii.
Cur 7

Functiile sectorului public, esecurile pietei si externalitatile

Principala justificare economica pentru interventia publica pe piata rezida in faptul

ca alocarea optima a resurselor, adesea nu este posibila ca urmare a functionarii
imperfecte a pietei.

Comparatia solutiei de echilibru de catre economie tinde in permanenta cu

conditiile alocarii optimale si permit identificarea situatiilor in care piata
functioneaza perfect sau nu.

Daca exista o diferenta intre cele 2 situatii ( reala si optima) se creeaza o

disfunctionalitate sau lacuna sau esec al pietei.

In conformitate cu amploarea acestei disfunctii , puterea publica , statul, trebuie sa

intervina fie substituindu-se pietei, fie intervenind pe piata in scopul de a corija
imperfectiunea respectiva . Cu toate acestea existenta unei lacune a pietei nu
justifica in mod necesar interventia publica deoarece pierderea de bunastare care
rezulta pentru societate este adesea inferioara celei produse ca urmare a difunctiilor
guvernamentale.

Studiul economiei de piata demonstreaza asadar existenta lacunelor . Altfel spus,

numai existenta pietei ca atare nu asigura in mod necesar o alocare optimala a
resurselor. Ineficacitatea pietei se manifesta prin aceea ca preturile nu reflecta
costurile sau beneficiile marginale efective, si in consecinta prin abaterea ofertei de
la starea de optim sau chiar prin absenta producerii unui bun solicitat. Aceste
lacune sau deficiente ale pietei apar in diverse circumstante . una dintre acestea
este concurenta imperfecta.

Cazul cel mai cunoscut este ca cel care se explica prin situatia prin care ofertantii
sau exponentii cererii ajung sa exercite o pozitie de forta pe piata , fie stabilesc un
acord de non-concurenta cu concurentii potentiali , fie atunci cand dispun de o
putere monopolistica mai mult sau mai putin pronuntata.

O alta situatie o reprezinta informatia deficitara in cazurile in care informatia

avand in vedere complexitatea bunurilor si transparenta insuficienta a pietelor.
Informatia poate fi de asemenea afectata si in cazul in care, de exemplu
publicitatea este inselatoare. In aceste conditii agentii economici pot adopta decizii
necorespunzatoare, ceea ce ar putea fi evitat in situatia in care informatia ar fi
obtinuta in conditii mai favorabile.

O a treia situatie se refera la serviciile colective si externalitatile, imperfectiunile

pietei care intereseaa mai mult economia publica intrucat ele reprezinta esenta
interventiei statului , care rezulta din caracteristicile unor bunuri , ale serviciilor
colective sau ale unui fenomen denumit externalitati.

A demonstra ca sistemul de piata nu functioneaza intotdeauna eficient nu implica

totusi necesitatea ca statul sa intervina sau sa se substituie pietei pt a asigura o
alocare optimala. Pe de o parte unele deficiente ale pietei pot fi eliminate pe o baza
strict voluntara ca urmare, fara a recurge la stat. ex: organizandu-se in asociatii,
cluburi, cei interesati isi pot uni mijloacele ptr realizarea unui obiectiv pe care nu l-
ar putea satisface prin intermediul pietei. Pe de alta parte nu se poate demonstra
apriori faptul ca alocarea de resurse realizata prin intermediul sectorului public este
intotdeauna mai buna decat cea realizata prin intermediul pietei. Procesul de
decizie politica are el insusi carente care afecteaza alocarea optima a resurselor .
Aceasta, intrucat, abordarea normativa , trebuie completata printr-o analiza
pozitiva, in scopul de a examina daca masurile colective propuse amelioreaza
efectiv eficacitatea economiei.

Consecintele economice ale externalitatilor

O alta sursa a esecurilor pietei o constituie externalitatile denumite de asemenea

efecte externe sau economii si dezeconomii externe. Termenul de externalitate
desemneaza beneficiile sau costurile care nu sunt reflectate in pretul pietei, si
afecteaza categorii de agenti economici , fara ca acestia sa fie obligati sa plateasca
sau fie in drept sa primeasca despagubiri sau compensatii. Externalitatile pot
proveni atat din activitati de consum cat si din activitati de productie. In ceea ce
priveste productia, exemplele cele mai cunoscute sunt efectele generate de unele
activitati industriale ( poluare) . Referitor la externalitatile care privesc consumul
pot fi citate efectele provocate de incalzire, traficul de automobile, cele datorate
tabagismului si alcoolismului. Din categoria economiei externe: vaccinurile
obligatorii.
Exista efectelor externe are drept consecinta economica aparitia unui dezacord
intre costurile sau beneficiile contabile interne si cele totale sau sociale( cele care
privesc ansamblul societatii ).

Ca urmare alocarea eficienta a resurselor din punct de vedere social reclama o

corectie a alegerilor facute in mod spontan pe piata.