Partea I Partea a II-a Partea a III-a Partea a IV-a Partea a V-a

PARTEA I - CICLUL DE VIATA AL INTREPRINDERII

CAPITOLUL 1 - ECONOMIA ÎNTREPRINDERII ÎN

CADRUL STIINTELOR ECONOMICE
Un comportament rational
în situatia de resurse
limitate presupune sa se
actioneze astfel încât:
o cu un consum dat de resurse sa se obtina
un rezultat cât mai bun (efect util cât mai
mare) – principiul maximizarii;

o pentru obtinerea unui anumit rezultat sa

se foloseasca cât mai putine resurse –
principiul minimizarii;

o sa se realizeze cel mai bun raport între

rezultatele obtinute si resursele
consumate – principiul optimizarii.

Cele trei formulari exprima esenta principiului general al economicitatii.

Diferenta dintre valoarea productiei si costuri fiind definita ca venit net

(profit) rezulta ca afirmarea principiului economicitatii impune maximizarea
veniturilor.

Aceasta maximizare a veniturilor

(profitului) devine concretizarea principiului
economicitatii si exprima esenta
rationalitatii în economia de piata.

In plus, comportamentul care nu ar urmari maximizarea venitului este

imoral pentru ca prin eventuale pierderi inregistrate de intreprinderi se „fura”
banii cu care populatia finanteaza in diferite formule intreprinderile.

Din resursele limitate pe care le poate atrage, întreprinderea urmareste

obtinerea unui volum fizic si valoric cât mai mare de bunuri si servicii ca si a
altor rezultate utile.

Orice activitate a întreprinderii are o componenta economica, presupune o

decizie de alocare a resurselor. Conducerea intreprinderii moderne impune
aplicarea stiintei economice alaturi de alte stiinte sociale, de cele
fundamentale, ale naturii si tehnice.

O prima clasificare se opereaza având în vedere cele trei dimensiuni ale

cercetarii stiintifice economice: teoria economica, tehnologia economica si
filozofia economica.

Teoria economica Tehnologia Filozofia economica

analizeaza cauzele si economica analizeaza studiaza procesele
efectele proceselor obiectivele si mijloacele economice din
economice si (instrumentele) actiunii perspectiva etica si a
formuleaza legitati economice, operând cu concordantei cu
general valabile asupra reguli empirice si principiile, normele si
acestora. principii. Tehnologia are valorile umane
o puternica orientare superioare, asa cum
pragmatica. sunt, de exemplu,
înscrise în conventiile
asupra drepturilor
fundamentale ale
omului sau în
constitutii.

A doua clasificare. Fenomenele economice pot fi analizate atât din

perspectiva generala, mondiala sau nationala cât si din perspectiva
entitatilor economice mai mici (gospodarii ale populatiei, întreprinderi si
componente ale acestora, mergând pâna la locul de munca). Aceste doua
posibile abordari au condus la împartirea stiintei economice în doua
mari categorii: economia generala (sau nationala) si economia
întreprinderii (unitatilor economice).

Economia generala (sau nationala – dupa unele acceptiuni destul de

frecvent utilizate) cerceteaza cu precadere procesele si cauzalitatile
economice generale din perspectiva mondiala, internationala sau nationala.
Ea explica esenta, structurile si procesele economiei. În cadrul economiei
generale se face distinctia între microeconomie si macroeconomie -
microeconomia fiind diferita de economia întreprinderii.
Economia întreprinderii este orientata spre unitatile economice. Ea
abordeaza procesele si structurile economice concrete cu manifestarea lor
reala si din perspectiva microeconomica.
Oamenii care „stiu cum“ se afla într-o situatie favorabila pentru obtinerea
veniturilor, a bunurilor si serviciilor, sunt expusi unor riscuri mai mici de
nerealizare a scopurilor.

Economia întreprinderii poate fi definita ca un

sistem de cercetare si învatare prin care se
urmareste reducerea riscului de dobândire a
veniturilor de catre persoane si grupurile de
persoane în cadrul unor comunitati.

Economia întreprinderii studiaza sub aspect structural si functional daca, în

ce masura si cum pot obtine organizatiile venituri si le pot utiliza rational.

Ea se defineste ca stiinta conducerii rationale a

întreprinderii.

Între economia întreprinderii ca stiinta dezvoltata în Europa occidentala si

stiinta managementului dezvoltat pe continentul nord american se
manifesta o interferenta si apropiere tot mai accentuata mergând pâna la
identitatea conceptuala

Economia întreprinderii ca stiinta are o tripla vocatie:

o teorie economica având ca obiect de studiu întreprinderea, fenomenele,
procesele si relatiile specifice;
o politica a întreprinderii menita sa înfaptuiasca obiectivele în cadrul unor
principii si norme;
o un ansamblu de instrumente, procedee si tehnici pentru planificarea
organizarea si controlul activitatilor.

Stiinta conducerii rationale a întreprinderilor se ocupa cu toate

problemele economice din întreprindere considerata ca un tot unitar (un
organism) si aflate sub incidenta legii generale a economicitatii.

„Economia întreprinderii” Traducerea în engleza (americana) a

este traducerea corecta în termenului, înscrisa în dictionare de larga
limba româna a termenilor circulatie si pe care o utilizeaza
echivalenti din limbile de programele de traducere automata se
circulatie internationala si realizeaza prin: „business administration”,
 nu alte variante cum ar fi
„administrarea afacerilor”
sau „conducerea firmei” iar
preluarea termenului
american de „business „business management”, „managerial
administration”, fara economics”, „industrial management”,
traducere, nu este în nici „business economics”, „industrial
un fel justificata. economics”. Vezi: LEO English/German
Dictionary, (http://dict.leo.org/,) Cambridge
Dictionaries Online (
De altfel, tarile Uniunii http://dictionary.cambridge.org) English
Europene au o lunga Dictionary with multi-lingual search (
traditie în dezvoltarea http://allwords.com/)
acestei stiinte cu http://www.wissen.de.lexikon, The
respectarea denumirii bine Concise Columbia Electronic
cunoscuta în limba Encyclopedia, third Edition (
respectiva: www.encyclopedia.com/),
„Betriebswirtschaft” – în www.altavistatranslation, Dictionnaires
limba germana, „Economie Vivants de la connaissance et de la
d’ entreprise“ – în limba langue francaise, CD-ROM, TLC-Edusoft,
franceza, „Economia Edition 1999.
d’empresa“ – în spaniola,
„Economia aziendale” – în
limba italiana.

Rolul economiei întreprinderii pentru unitatile economice poate fi comparat

cu cel al psihologiei si medicinei pentru oameni. Importanta aplicarii stiintei
economiei întreprinderii este demonstrata de diferentele între dezvoltarea
unitatilor economice din tarile avansate în plan stiintific si dificultatile
unitatilor economice din tarile în care economia întreprinderii abia îsi face
loc în cadrul preocuparilor stiintifice. Prosperitatea natiunilor este legata de
profitabilitatea întreprinderilor si de aplicarea instrumentarului stiintific la
acest nivel.

Economia întreprinderii se împarte în economia generala a întreprinderii

(sau bazele economiei întreprinderii) si domeniile functionale si
institutionale ale economiei întreprinderii.

Economia generala a Domeniile functionale

întreprinderii (sau bazele
economiei întreprinderii)
Domeniile institutionale
Bazele economiei întreprinderii cerceteaza întreprinderea ca un sistem
unitar si aspectele comune care se regasesc în toate tipurile de
întreprinderi. Disciplina constituie fundamentul pe care se sprijina diferitele
subdiviziuni ale economiei întreprinderii. Aceste diviziuni aprofundeaza
cunoasterea si apar prin aplicarea a doua criterii în identificarea
componentelor importante ale economiei întreprinderii: criteriul functiilor
întreprinderii (criteriul functional) si criteriul ramurilor economice bazat pe
gruparea statistica a întreprinderilor în ramuri economice dupa obiectul
principal de activitate (criteriul institutional sau al obiectului de activitate).

Figurativ, bazele economiei întreprinderii poate fi reprezentata ca trunchiul

unui arbore din care se ramifica discipline stiintifice specializate care permit
aprofundarea cercetarii sistemului unitar al întreprinderii.
O structura devenita de referinta a tratatelor de economia întreprinderii
include urmatoarele teme:
⬩ obiectul, metoda si istoria economiei întreprinderii
⬩ tipologia întreprinderilor
⬩ obiectivele întreprinderii
⬩ conducerea întreprinderii
⬩ organizarea întreprinderii
⬩ circuitul productiv al întreprinderii
⬩ factorii de productie
⬩ personalul întreprinderii
⬩ aprovizionarea întreprinderii si gestiunea stocurilor
⬩ organizarea si planificarea productiei si prestarilor
⬩ desfacerea si marketingul
⬩ finantarea întreprinderii si investitiile
⬩ costurile si indicatorii de eficienta
⬩ contabilitatea si bilantul întreprinderii
⬩ impozitarea si taxele
⬩ riscurile si asigurarea
⬩ relatiile întreprinderii cu mediul
⬩ strategia întreprinderii.
În functie de amploarea lucrarii si de orientarea autorilor sunt incluse si alte
teme ca managementul calitatii, organizarea transporturilor, cultura
organizationala, particularitati ale diferitelor tipuri de întreprinderi, aspecte
tehnologice si un bogat instrumentar de diagnoza, planificare, organizare,
decizie, evaluare si control pentru fiecare tema, alaturi de principiile si
practicile de succes recomandabile.

CAPITOLUL 2 - ÎNTREPRINDEREA. DEFINITII SI

CARACTERISTICI
Întreprinderea este cea mai evoluata solutie socio-tehnica dezvoltata
pâna în prezent prin care oamenii obtin mijloacele de subzistenta. Ea este
rezultatul procesului de adâncire a diviziunii muncii si schimbului pe piete
fiind solutia alternativa la autoconsum.

Întreprinderea se defineste ca o îmbinare de resurse (idei, credibilitate,

bani, management, energie, informatii, bunuri materiale, organizare,
marci de produse etc) prin care oamenii produc bunuri si servicii ce
vor fi vandute pe piete la un pret suficient ca sa asigure remunerarea
corecta a tuturor celor (proprietarii, salariatii, statul, bancile) care
contribuie la functionarea ei.

Întreprinderea se descrie ca:

1) o_anume_îmbinare_de_resurse_umane,_tehnologii_si_capitaluri;
2) o_forma_de_productie
3) un_patrimoniu;
4) o_organizatie_economica;
5) o_grupare_umana_ierarhizata,
6) un_organism_financiar_independent;
7) unitate_de_baza_a_economiei_nationale;
8) o_forma_de_organizare_a_activitatii_economice;
9) o_suma_de_tranzactii
10) un_sistem_socio-tehnic_complex;
11) un_mijloc_de_valorificare_a_capitalului;
12) un_mecanism_de_producere_a_valorii_adaugate;
13) ofertant_si_client_pe_piete;
14) contribuabil_la_bugetul_statului;
15) persoana_juridica;
16) loc_de_munca_si_de_viata.

Factorii de productie

1. munca productiva (potentialul de

munca, creatie si inovare al
oamenilor pus la dispozitia
întreprinderii – fara munca de
conducere, factor dispozitiv);
2. conditiile tehnice de productie
(terenuri si cladiri pentru productie,
depozitare si vânzare; masini,
instalatii si unelte; sisteme de

A) factori de
baza
(elementari)
Întreprinderea realizeaza
combinarea factorilor de
productie pentru obtinerea
unui rezultat asteptat.
Factorii de productie sunt:
asigurare a utilitatilor – apa, caldura,
gaze, electricitate, aer conditionat,
comunicatii; sisteme de transport
pentru materiale, produse si oameni;
instalatii si sisteme pentru
depozitarea bunurilor si
informatiilor; cladiri si dotari pentru
personal; dotari pentru formarea si
perfectionarea profesionala; dotari
pentru asigurarea securitatii
oamenilor si echipamentelor);
3. materii prime, materiale, energie,
alte bunuri si informatii (bunuri ce
se transforma sau se vând ca atare);
4. drepturi reale (creante,
concesiuni, patente, licente, brevete,
imaginea, vadul comercial)
1. stabilirea obiectivelor;

2. planificare si programare;

3. organizare;

4. coordonare;
B) factori
5. decizie;
dispozitivi
(decizionali) 6. antrenare;

7. control;

8. evidenta;

9. reprezentare

Factorii decizionali cuprind capacitatea de “management” reprezentata de

personalul cu competente de decizie din întreprindere, capacitatea de
valorificare a factorilor de baza (practica demonstreaza ca întreprinderi
cu aceleasi resurse de baza, în conditii similare, obtin rezultate mult
diferite datorita managementului de care dispun).

Întreprinderea este un sistem sociotehnic în care factorului uman îi revine

rolul activ în raport cu celelalte resurse.
Productia de bunuri si servicii mijloceste obtinerea valorii adaugate
pentru proprietarii si salariatii intreprinderii.

Întreprinderea moderna este o constructie abstracta de interese,

obiective, reguli, drepturi si obligatii - fiind tot mai putin definita prin
elementele tangibile ale proceselor economice.

Fiecare întreprindere are o existenta limitata în timp. Ea parcurge un

ciclu de viata.

Pentru ca o întreprindere sa existe ca institutie trebuie respectate

urmatoarele principii/conditii fundamentale:

Lichiditatea (capacitatea de a acoperi la scadenta

toate platile)

Rentabilitatea (capacitatea de a genera venituri care

sa depaseasca nivelul cheltuielilor ocazionate de functionarea
întreprinderii; întreprinderile nerentabile nu mai obtin finantare
pentru ca nici o persoana fizica sau alta întreprindere privata nu
poate pierde pe termen lung);

Cresterea (exprimata prin marimi cum ar fi: cifra de afaceri,

valoarea adaugata, numarul de salariati). Pentru a face fata concurentei
întreprinderea trebuie sa înregistreze cel putin o crestere de nivelul
ramurii si al economiei în ansamblu.

Autodeterminarea - competenta decizionala

nelimitata a proprietarilor
Ca persoana
juridica întreprinderea ea participa în nume propriu la raporturile
este titulara de drepturi juridice si raspunde pentru obligatiile asumate
si obligatii;

Întreprinderea are vointa

care exprima vointele proprietarilor
proprie

care îi permite sa dobândeasca (capacitate

drepturi si sa-si asume obligatii de folosinta)
si o capacitate precum si sa exercite drepturi si
sa-si asume obligatii savârsind (capacitate
acte juridice de exercitiu)

Pentru a fi persoana juridica întreprinderea trebuie sa întruneasca

elementele constitutive impuse de lege:

⬩⬝
⬝⬝⬝⬝⬝⬝ organizarea de sine-statatoare

⬩
⬝⬝⬝⬝⬝⬝ un patrimoniu propriu

⬩
⬝⬝⬝⬝⬝⬝ un scop determinat.

Întreprinderea se identifica prin anumite elemente de individualizare: ea

are un nume (firma), o nationalitate, un sediu, fiind
organizata într-una din formele juridice permise de lege
(persoana fizica autorizata, asociatie familiala, societate comerciala,
cooperativa etc.).

Întreprinderea poate înfiinta

⬩ filiale

⬩ sucursale

⬩ agentii
 ⬩ reprezentante
⬩ unitati operative

⬩ puncte de lucru.

Toate acestea se afla într-o relatie de subordonare decizionala si

dependenta juridica si patrimoniala fata de întreprindere. Ele sunt solutii
organizatorice, economice si juridice adecvate pentru
realizarea obiectului de activitate al societatii si extinderea teritoriala.

Capitolul 3 ÎNFIINTAREA ÎNTREPRINDERILOR

Crearea de noi întreprinderi este

un fenomen “natural” al oricarei
economii sanatoase în care
exista libertatea initiativei
economice private
(persoanele fizice si juridice sunt libere
sa înceapa oricând si orice afacere
sau sa o desfiinteze; daca aceasta
libertate este îngradita economia în
cauza are serioase probleme).

O întreprindere poate fi înfiintata de catre:

⬩ o persoana fizica sau mai multe persoane fizice

⬩ una sau mai multe persoane juridice (de obicei alte întreprinderi)

⬩ persoane fizice si juridice în asociere.

În anumite conditii întreprinderile pot fi înfiintate de catre stat prin

institutiile acestuia.

Cele mai multe întreprinderi apar ca urmare a initiativei unei persoane

fizice. Rezulta, în general, întreprinderi mici care satisfac anumite nevoi
si aspiratii ale întemeietorului.

Comportamentul de a înfiinta o întreprindere se dovedeste a fi un

raspuns conditionat la stimulii mediului social si economic general. O
economie bazata pe proprietatea privata, libertatea economica si
concurenta dezvolta programe speciale pentru formarea spiritului
întreprinzator în rândul populatiei si recompenseaza comportamentul de
implicare în afaceri printr-un statut superior în ierarhia valorilor si prin
probabilitatea mare de câstig banesc.

Principalele motive ale creatorilor de întreprinderi:

ˇ Nevoia de succes si recunoastere;

ˇ Aspiratia spre o pozitie sociala de forta;
ˇ Afirmarea creativitatii si spiritului inovator;
ˇ Aspiratia spre independenta economica;
ˇ Dobândirea libertatii de decizie si actiune;
ˇ Dorinta de a obtine venituri mai mari;
ˇ Nevoia de a valorifica resursele personale de munca;
ˇ Nevoia de asumare a raspunderii si riscului;
ˇ Aspiratia de a construi ceva durabil si util;
ˇ Dorinta de schimbare;
ˇ Singura alternativa de supravietuire;
ˇ Refuzul de a lucra într-o structura publica sau privata cu o birocratie
accentuata;
ˇ Nemultumirea la actualul loc de munca.

Intreprinderile care infiinteaza alte intreprinderi urmaresc obiective

precum:

ˇ expansiunea teritoriala;

ˇ dezvoltarea afacerii;

ˇ diversificarea productiei si serviciilor;

ˇ adaptarea la schimbarile pietei;

ˇ reorganizarea, schimbari în management;

ˇ dispersarea riscului;

ˇ valorificarea resurselor locale si a oportunitatilor;

ˇ valorificarea cadrului juridic favorabil;

ˇ concentrarea resurselor pentru obiective importante.

Existenta cererii. Perspective de câstig. În

Întreprinderea exista numai mod normal, fiecare
daca vinde pe piata bunuri unitate de produs vândut
si servicii. Volumul trebuie sa asigure un
vânzarilor depinde de minim câstig, adica sa se
numarul cumparatorilor, vânda la un pret care
cantitatea cumparata, Calitatea depaseste suma
frecventa cumpararilor si deciziilor si cheltuielilor ocazionate de
pretul unitar al produselor. optiunilor obtinerea lui.
strategice din
Asigurarea resurselor de etapa
pornire. Volumul si de înfiintare Abilitatea, nivelul de
structura acestora trebuie determina pregatire, spiritul de
sa fie potrivite cu obiectul sansele întreprinzator, gradul de
de activitate, cu natura si întreprinderii pe implicare si puterea de
marimea obiectivelor piata. munca ale persoanelor
propuse si suficiente care încep o afacere
pentru o perioada cât mai constituie o conditie
lunga de timp. importanta.

1. Stabilirea numelui întreprinderii.Numele trebuie sa respecte

anumite restrictii legale si pe cât posibil sa fie unic, sa sugereze obiectul de
activitate, sa fie usor de retinut, sugestiv, placut. De multe ori numele
întreprinderii este cel al întemeietorului.

2 . Definirea obiectului de activitate ca ramura, domeniu în care va

activa întreprinderea si ca produse si servicii ce vor constitui oferta sa.

3 . Alegerea amplasamentului si delimitarea ariei de activitate.

4 . Alegerea partenerilor, coproprietarilor managerilor întreprinderii.

5 . Alegerea formei juridice potrivite pentru scopurile întreprinderii si ale

proprietarilor.

Procedura de înfiintare a unei societati comerciale cu raspundere

limitata, de exemplu, presupune, conform reglementarilor românesti,
câteva demersuri. Si anume:

⬩ verificarea la Registrul Comertului a acceptabilitatii numelui ales

⬩ întocmirea actului constitutiv al societatii
⬩ deschiderea unui cont si depunerea capitalului social subscris la o banca
⬩ evaluarea bunurilor si a altor contributii nemateriale la capitalul firmei
⬩ autorizarea constituirii societatii de catre judecatorul delegat pe lânga
Oficiul Registrului Comertului si înscrierea acesteia în registru
⬩ publicitatea privind înfiintarea
⬩ eliberarea certificatului de înmatriculare
⬩ înscrierea la organele administratiei financiare
⬩ atribuirea codului unic de inregistrare
⬩ obtinerea unor licente si autorizatii pentru desfasurarea activitatii.

Capitolul 4 CLASIFICAREA ÎNTREPRINDERILOR

Tabloul economiei contemporane prezinta o mare diversitate de
întreprinderi si structuri ale acestora, cu dimensiuni, roluri si caracteristici
mult diferite; se regasesc, simultan, în lume:

întreprinderi specifice unor moduri

de productie precapitaliste si
formule ale viitorului;

întreprinderi care nu au salariati,

fiind o alta formula organizatorica si
 juridica a locului de munca si
întreprinderi cu sute de mii de
salariati;

întreprinderi care nu au sediu

distinct de locuinta patronului si
întreprinderi care au sedii cu multe
nivele în marile metropole;

întreprinderi care folosesc tehnologii

primitive si cele în care robotii
industriali înlocuiesc în mare
masura munca oamenilor.

1) Dupa amprenta unui mod de productie se disting:

ˇ Întreprinderi de tip precapitalist (exploatari agricole traditionale,
activitatea mestesugarilor
independenti);
ˇ Întreprinderi de tip capitalist (cazul relevant – societatea pe actiuni);
ˇ Întreprinderi de tip paracapitalist (cooperativele).

2) Dupa forma de proprietate se

diferentiaza:
ˇ Întreprinderile aflate în proprietate privata;
ˇ Întreprinderile proprietate de stat (sau
publica);
ˇ Întreprinderile în proprietate de grup
cooperatist;
ˇ Întreprinderile cu un regim combinat al
proprietatii.

3) Dupa natura juridica, legislatia tarilor cu economie de piata

reglementeaza
urmatoarele:
ˇ Întreprinderi individuale;
ˇ Societati comerciale:
- societati de persoane (societatea în nume colectiv si cea cu
raspundere limitata);
 - societati de capitaluri (societatea pe actiuni si în comandita pe
actiuni).

4) Dupa marime (estimata dupa

numarul de personal, cifra de
afaceri, capitalul social):
ˇ Întreprinderi mici;
ˇ Întreprinderi mijlocii;
ˇ Întreprinderi mari.

5) Dupa gradul de specializare (diversitatea activitatilor):

ˇ Întreprinderi strict specializate (pe un produs sau o anumita
tehnologie);
ˇ Întreprinderi specializate (câteva produse sau tehnologii înrudite);
ˇ Întreprinderi generale (nespecializate) cu obiect larg de activitate în
mai multe ramuri.

6) Dupa obiectul de activitate

(activitatile realizate, dupa
clasificarea uzuala oficiala):
ˇ Întreprinderi de
productie;
ˇ Întreprinderi de comert;
ˇ Întreprinderi de servicii

7) Dupa sectorul economic în care poate fi încadrata întreprinderea:

ˇ Întreprinderi din sectorul primar (agricultura, pescuit, exploatare
forestiera, industrie extractiva);
ˇ Întreprinderi din sectorul secundar (industrie prelucratoare);
ˇ Întreprinderi din sectorul tertiar (distributie, banci, asigurari, transport,
formare profesionala, servicii pentru populatie).

8) Dupa natura tehnologiei si seria de

fabricatie:
ˇ Întreprinderi care realizeaza unicate si
serii mici;
 ˇ Întreprinderi care produc în serii mari si
foarte mari.

9) Dupa aria de activitate:

ˇ Întreprinderi cu arie de activitate locala (un oras sau o zona din acesta,
un sat);
ˇ Întreprinderi cu arie de activitate regionala (o parte din tara, mai multe
judete);
ˇ Întreprinderi cu arie de activitate nationala;
ˇ Întreprinderi cu arie de activitate transnationala sau mondiala.

Întreprinderile aflate în proprietate privata sunt considerate cele mai

dinamice, mobile, adaptate cerintelor pietei, inovatoare si eficiente.
Explicatia rezida în cumularea efectelor urmatorilor factori care determina
atitudinea si comportamentul proprietarilor:

ˇ libertate de actiune si manifestare economica;

ˇ autoritate asupra afacerii si salariatilor;
ˇ prestigiu ridicat;
ˇ posibilitati de câstig material, teoretic nelimitate;
ˇ raspunderea (uneori nelimitata) pentru bunul mers al întreprinderii;
ˇ riscul de esec cu consecinte dramatice asupra existentei personale;
micii întreprinzatori duc o lupta “pe viata si pe moarte” pentru afacerea lor.

Caracteristicile principale ale cooperativei sunt:

ˇ Asociere libera, de persoane sau întreprinderi (mici, de obicei);

ˇ Întreprindere condusa democratic, dupa regula un om - un vot si decizii
adoptate cu majoritate de voturi;
ˇ Proprietate comuna a membrilor cooperatori;
ˇ Participare egala la cheltuieli, rezultate si riscuri;
ˇ Dublu scop: îmbunatatirea conditiilor de existenta materiala pentru
membrii cooperatori si cultivarea solidaritatii, într-ajutorarii, justitiei sociale
si responsabilitatii.
Dupa pozitia întreprinderii (cu un anumit grad de specializare) în sistemul
de distributie, natura operatiunilor si a clientilor ca si bunurile
comercializate, întreprinderile de comert se grupeaza în:

A. Întreprinderi de comert cu B. Întreprinderi de comert cu

amanuntul:
a) comert fix, prin magazine;
b) comert ambulant;
c) comert prin corespondenta.
ridicata:
a) cu bunuri de consum;
- cu depozite;
- fara depozite;
b) cu bunuri de productie
(comert interindustrial).

C. Întreprinderi integrate (cumuleaza functia cu ridicata si cea cu

amanuntul)
- se pot grupa la rândul lor dupa natura produselor, formele de
vânzare, dimensiune, categoria de clienti etc.

E. Întreprinderi care activeaza pe

D. Întreprinderi de comert exterior:
a) de import;
b) de export;
c) intermediari specializati.
piete specializate:
a) târguri expozitii si piete
generale sau tematice (permanente,
saptamânale, anuale);
b) piete specializate:
- întreprinderi de licitatii;
- burse de marfuri.

În practica se realizeaza o individualizare a unor tipuri de

întreprinderi de comert (cu personalitate bine conturata) dupa criterii
dintre cele mai eterogene. Se pare ca exista anumite configuratii de
succes care fac întreprinderile sa combine într-o varianta tipica piata
geografic delimitata cu:

categoria de clienti
forma de vânzare
marimea
forma juridica
natura produselor si serviciilor
marimea spatiilor comerciale
largimea si alcatuirea sortimentului
derularea relatiilor cu clientii
 formarea si nivelul preturilor
amplasamentul preferat
formele de plata.

Capitolul 5 CARACTERISTICILE SI ROLUL

ÎNTREPRINDERILOR MICI SI MIJLOCII

Sectorul IMM-urilor joaca un rol Definitiile IMM-urilor bazate pe criterii

extrem de important într-o cantitative înlesnesc o abordare relativ
economie moderna, dovedindu- unitara a acestor întreprinderi si slujesc
se a fi cel mai activ sector al scopului concret de identificare a celor
economiei si totodata un ce pot face obiectul programelor si
formidabil focar de competente si masurilor speciale de sprijinire.
Utilizarea criteriilor calitative în
idei noi.
definirea IMM-urilor porneste de la
Urmarirea evolutiei sectorului premisa ca dimensiunea acestora nu
IMM-urilor, stimularea dezvoltarii este doar o rezultanta a volumului si
acestuia, au impus stabilirea calitatii combinatiilor de resurse de care
criteriilor lor de încadrare. Nu dispun, ci si a mediului economic în
exista o definitie în sens statistic care îsi desfasoara activitatea. În acest
si/sau juridic unanim acceptata context însa, comparatiile inter-ramuri
pentru IMM-uri. Într-un studiu si cele între tari devin practic
realizat de P.A.Neck vizând IMM- imposibile.
urile sunt contabilizate peste 50
Nu este posibila si nici de dorit
de definitii în sens statistic date
aducerea definitiilor IMM-urilor la
acestora, în 75 de tari. acelasi numitor, deoarece aceasta ar
echivala cu ignorarea trasaturilor lor
Criteriile utilizate sunt cantitative
fundamentale - dinamism, mobilitate si
si/sau calitative favorizând diversitate. În consecinta, granitele
proliferarea unor standarde foarte sectorului IMM-urilor nu pot fi
diferite de la o tara la alta, de la o riguros delimitate decât pentru
ramura la alta, de la un autor la perioade scurte si trecute de timp.
altul. Fiecare dintre criterii Evolutia acestui sector trebuie
dezvaluie o latura sau alta a IMM- analizata dintr-o perspectiva dinamica,
urilor, prezentând avantaje (+) si racordata la realitatile mediului
dezavantaje (-) în caracterizarea economic si cu ajutorul unor criterii
dimensiunii lor (vezi tabelul continuu adaptabile ca numar si
 urmator) continut.

CRITERII CANTITATIVE:

(+) (-)

* Numarul de angajati:

⬩ simplitate; ⬩ ignorarea corelatiei care exista între prezenta capitalului fix si a m

⬩ accesibilitate; (mijloacele fixe de mare randament, conduc la reducerea necesarului de pe

⬩ criteriu relativ stabil utilizat invers);
singur sau în combinatie în cele ⬩ nu reflecta decât numarul angajatilor permanenti, nu si pe cel al per
mai multe tari ale lumii; sezonier sau al membrilor familiei care activeaza, fara a fi efectiv angajati.

* Valoarea capitalului:

⬩ reprezentativitate; ⬩ ridica probleme de operationalizare, când nu exista o delimitare cl

⬩ accesibilitate; proprietatea personala a întreprinzatorului si cea a firmei lui;

* Cifra de afaceri:

⬩ criteriu sintetic; ⬩ nereprezentativ pentru IMM-urile apartinând unor sectoare de acti

⬩ usor de aplicat; foarte diferite;
⬩ devine usor perisabil, necesitând actualizari permanente datorita r
înalte de inflatie (în tarile în tranzitie).

* Valoarea productiei, capacitatea de productie:

⬩ simplitate; ⬩ caracterizeaza, în general, sectoarele productive si permit comparatii d

⬩ accesibilitate; întreprinderi dispunând de conditii asemanatoare de combinare a fac
productie;

* Cota de piata:

⬩ expresivitate; ⬩ grad mare de relativitate, dimensiunea întreprinderii fiind în relatie direct

pietei de referinta (locala, nationala, a produsului
⬩ cuantificare relativ greu de realizat pentru IMM-uri;
CRITERII CALITATIVE:

* Sectorul de activitate

* Tehnologia utilizata

* Configuratia organizatorica si manageriala

* Gradul de dependenta fata de întreprinderile mari

Solutii de definire a IMM-urilor:

În S.U.A. spre exemplu, criteriile de identificare a IMM-urilor sunt

diferentiate pe domenii de activitate. Astfel, cele industriale (în functie de
profilul lor) sunt IMM-uri daca au între 500 si 1500 de salariati; IMM-urile
de comert cu ridicata au ca limita maxima 500 de angajati, iar cele cu
amanuntul sunt limitate de un volum al vânzarilor de 13,5 mil. dolari pe
an.

În Uniunea Europeana, IMM-urile sunt definite de urmatoarele criterii:

numarul salariatilor – care trebuie sa fie mai mai mic de 250 (clasa micro
- între 0 si 9 angajati; clasa mica - între 10 si 49 de angajati; clasa mijlocie
– între 50 si 249 de angajati); cifra de afaceri – care trebuie sa fie mai
mica de 40 milioane de Euro, sau totalul activului bilantier sub 27 milioane
Euro; sa aiba independenta economica.

NU se încadreaza în categoria
În România, potrivit legislatiei în IMM-urilor:
vigoare (LEGEA nr. 133 din 20 iulie ˇ societatile bancare,
1999, privind stimularea ˇ societatile de asigurare
întreprinzatorilor privati pentru si reasigurare,
înfiintarea si dezvoltarea IMM), IMM- ˇ societatile de
urile se definesc în functie de administrare a fondurilor
urmatoarele criterii cantitative: financiare de investitii,
1) numarul mediu scriptic anual de ˇ societatile de valori
personal (certificat de Camera de mobiliare si
ˇ societatile cu activitate
Munca) – care împarte IMM-urile în 3
exclusiva de comert
clase:
exterior.
o clasa micro (între 0 si 9 salariati);
o clasa mica (între 10 si 49 de
salariati);
o clasa mijlocie (între 50 si 249 de Analiza diversitatii de definitii
salariati). a relevat ca în economiile cu un
2) cifra de afaceri anuala mai mica de nivel ridicat al produsului
8 milioane de Euro (certificat de national brut pe locuitor, valorile
Administratia Financiara). criteriilor cantitative de definire a
IMM-urilor sunt mai mari (S.U.A.
ATENTIE !!! NU beneficiaza de este un exemplu ilustrativ în
prevederile L133/1999 societatile acest sens). Reciproca este de
comerciale care au ca actionar sau asemenea valabila, verificându-
asociat, persoane juridice care se inclusiv în cazul tarilor Uniunii
îndeplinesc cumulativ urmatoarele Europene.
conditii:
a) au peste 250 de angajati;
b) detin peste 25% din capitalul social.

Contributia vitala a IMM-urilor la (+) individualizarea puternica a

cresterea economica este astazi o produselor si serviciilor oferite de
realitate unanim recunoscuta. IMM-uri si de eficienta activitatii
Relevarea efectelor lor economice si desfasurate ceea ce contribuie la
sociale benefice au condus la intensificarea caracterului
considerarea sectorului IMM-urilor concurential al pietei;
ca un domeniu de interes strategic
(+) generarea celui mai mare
pentru economie.
numar de noi locuri de munca;
Efectele pozitive generate de IMM-urile creeaza un numar
semnificativ mai mare de noi locuri
sectorul IMM-urilor, în general, într-
de munca decît cele mari, cu un cost
o economie se concretizeaza în:
de capital mai scazut, actionând ca
(+) îmbunatatirea mediului un amortizor al fluctuatiilor de pe
concurential; prin dimensiunile lor piata muncii si constituind cea mai
reduse si prin numarul mare, IMM- importanta alternativa pentru
urile accentueaza caracterul de combaterea somajului;
atomicitate a pietei, diminuând astfel
(+) receptivitatea sporita la
puterea întreprinderilor mari de a o
nevoile pietei datorita contactului
influenta; astfel, capacitatea IMM-
nemijlocit cu aceasta; rezulta astfel
urilor de a stimula concurenta o mai buna adaptare a ofertei lor la
slabeste în general pozitiile de cerintele clientilor; de altfel, prin
monopol ale marilor întreprinderi, flexibilitatea lor specifica,
reducând posibilitatile acestora de a capacitatea de inovare, viteza mare
creste preturile si de a fi ineficiente de reactie, IMM-urile tind sa devina
în ceea ce priveste combinarea singurele întreprinderi compatibile
factorilor de productie; cu un mediu tot mai dinamic si
complex;

(+) crearea de oportunitati de astfel, IMM-urile activeaza ca

dezvoltare si adaptare a furnizori specializati de piese,
tehnologiilor, corespunzator unor subansamble si servicii pentru
nevoi concrete; întreprinderile mari,în general prin
intermediul activitatii de
(+) ocuparea niselor de piata subcontractare; aceste produse si
care nu sunt profitabile pentru servicii externalizate de firmele mari
întreprinderile de mari dimensiuni sunt oferite de cele mici la preturi
, valorificându-le intens si eficient ca inferioare;
pe reale oportunitati; IMM-urile
asigura adesea o mai eficienta (+) stimularea dezvoltarii
combinare a unor categorii de factori capacitatilor antreprenoriale si
de productie, în comparatie cu deci crearea unei mase mari de
firmele mari si valorificarea unora întreprinzatori capabili sa-si asume
(produse secundare, resurse locale, riscuri; IMM-urile asigura un teren
etc.) care altfel ar ramâne nefolosite; excelent de manifestare a talentului
de întreprinzator, a celui managerial
(+) ancorarea în economiile si dezvolta în acelasi timp o rezerva
locale prin valorificarea semnificativa de lucratori calificati si
resurselor locale (financiare, semicalificati;
materiale, de forta de munca si nu în
ultimul rând informationale); prin (+) încurajarea investitiilor,
abilitatea lor de a raspunde având ca sursa economiile
cerintelor locale, prin informatiile populatiei (familie, rude, prieteni)
detaliate privind pietele locale, IMM- sau alte fonduri care altfel ar fi
urile actioneaza mai eficient decît neproductive;
firmele mari din interiorul sau din
afara localitatii; (+) distribuirea mai buna a
puterii economice si în general a
 (+) dezvoltarea ca o puterii în societate, cu efecte
componenta importanta a pozitive în planul stabilitatii politice
infrastructurii de care depinde si sociale pe termen lung.
economia;

Efectele pozitive în tarile fost comuniste, (++) stimularea dezvoltarii

ce decurg din dezvoltarea unui sector regionale si rurale si în
puternic de IMM-uri se refera , în special, la: consecinta, diminuarea
efectelor negative ale
(++) rolul de principal motor al programelor de privatizare
schimbarilor structurale si al regenerarii si/sau restructurare;
economice, derivând din intensificarea
concurentei pe piata; este astfel (++) contributia activa la
favorizata descentralizarea; procesul de restabilire a
echilibrului
(++) atragerea unei importante parti a macroeconomic pe care îl
fortei de munca disponibilizate prin muta catre o stare de
restructurarea radicala a gigantilor stabilitate relativa, careia îi
industriali; corespunde un anumit pret
de echilibru la care are loc
(++) facilitarea transferului resurselor tranzitia.
economice din sectoarele aflate în declin
spre cele în dezvoltare;

(++) rolul de factor dinamizator al

economiei prin numarul mare de
întreprinzatori activati, dezvoltând totodata
o noua categorie sociala, care contribuie la
punerea bazelor sociale ale tranzitiei;

(++) antrenarea economiilor populatiei în

sfera investitiilor, are un rol important,
îndeosebi în conditiile saraciei de resurse
financiare specifice tranzitiei;

În scopul sprijinirii sectorului IMM-urilor din România, legislatia

prevede o serie de masuri concrete orientate pe urmatoarele directii
majore:

⬩ crearea unui cadru favorabil înfiintarii si dezvoltarii IMM-urilor, prin:

simplificarea procedurilor administrative; favorizarea accesului IMM-
urilor la serviciile publice, la activele neutilizate ale societatilor
comerciale de stat, la achizitii publice; intensificarea furnizarii
gratuite sau cvasigratuite a unor servicii informare, consultanta,
asistenta;

⬩ finantarea de programe de dezvoltare;

⬩ acordarea de facilitati economico-financiare, fiscale si bancare;

⬩ coordonarea, monitorizarea si evaluarea de catre guvern a politicilor

si programelor de dezvoltare a IMM-urilor.

Dinamica sectorului întreprinderi mici si mijlocii din România

constituie rezultanta unui ansamblu complex de conditii si cauze specifice
precum: absenta sectorului amintit înainte de 1990; particularitatile de
natura legislativa legate de organizarea si functionarea acestor
întreprinderi; viteza de restructurare si privatizare a întreprinderilor de
stat.

IMM-urile reprezinta peste 99% din numarul total de întreprinderi, în

majoritatea economiilor. În România aceasta pondere se ridica la 99,6%.
Cea mai mare pondere (68% din totalul IMM-urilor in 2002 si 71% in 1997)
o detin întreprinderile care activeaza în sfera comertului.

O asemenea evolutie este comuna tarilor fost comuniste, în care, pe

fondul lipsei de resurse financiare, comertul a constituit un veritabil
"magnet" pentru întreprinzatori. Motivele?!: bariere reduse de intrare,
capital necesar de pornire redus, viteza mare de rotatie a capitalului
circulant si în consecinta, perspective de generare rapida a profitului.

Structurile asociative ale micilor întreprinzatori, pe de o parte si marile

întreprinderi, pe de alta parte îsi asuma roluri importante în stimularea
dezvoltarii sectorului de IMM. Incubatoarele de afaceri si parcurile
industriale sunt solutii de certa utilitate în dezvoltarea IMM-urilor. Un
pionierat în Romania l-a realizat Fundatia Centrul Român pentru
Întreprinderi Mici si Mijlocii – CRIMM prin programele de concentrare a
unor resurse nationale si europene si finantarea centrelor teritoriale de
consultanta si dezvoltare a IMM.

Capitolul 6 ÎNTREPRINZATORUL ÎN CONTEXTUL

ECONOMIEI ROMÂNESTI
Progresul pe care România l-a înregistrat pâna acum în tranzitie se
datoreaza în mare masura efortului, initiativei si atitudinii de asumare a
riscului adoptata de sute de mii de indivizi care s-au încumetat sa
porneasca pe drumul aventuros al construirii unui alt fel de viitor pentru
ei si familiile lor. Întreprinzatorii sunt în general recunoscuti ca fiind forta
motrice a progresului economic, iar în tarile în tranzitie, se presupune ca
ei trebuie sa fie în linia întâi a bataliei pentru reforma.

Pozitia si rolul întreprinzatorilor în dezvoltarea sectorului privat din

România este rezultatul unor circumstante specifice care au prezidat
aparitia acestora ca un grup social distinct si particularitatile evolutiei lui
ulterioare. Unele dintre primele studii remarca doua diferente de baza
între întreprinzatorul român si cel vest-european:

a) origine sociala diferita

b) abordare, atitudine si asteptari diferite în ce priveste
afacerile.

Deoarece în România lantul traditiei mestesugului transmis din tata în fiu

s-a întrerupt în perioada regimului comunist iar numarul întreprinzatorilor
calificati la locul de munca este limitat, cele doua categorii principale care
în Europa de Vest formeaza coloana vertebrala a clasei întreprinzatorilor
(fii ai unor familii cu o veche traditie antreprenoriala si fii ai fostilor
muncitori din marea industrie), lipsesc aproape cu desavârsire.

În schimb, întreprinzatorul român tipic este la prima

generatie de întreprinzatori din familia sa si este de regula o
persoana de vârsta mijlocie, cu experienta dobândita în
principal într-un post de conducere într-o mare întreprindere
de stat, sau, daca este tânar, a absolvit o facultate.

Faptul ca detin informatii despre factori strategici cum ar fi pietele,

clientela, furnizori, materii prime, instrumente financiare, existenta
resurselor, precum si faptul ca salariile sunt mici în întreprinderile lor
ineficiente, fac ca fostii directori sa aiba mai multe sanse sa porneasca o
afacere particulara si, de cele mai multe ori, profitabila. Acest lucru se
verifica mai ales în cazul sistemelor foarte framântate si care se modifica
rapid, unde o relatie buna cu un client este mult mai utila decât orice
dexteritate tehnica.

Câteva consecinte importante deriva din aceste trasaturi structurale

specifice clasei întreprinzatorilor din România:

În general, clasa întreprinzatorilor din România este alcatuita din persoane

cu pregatire superioara în comparatie cu întreprinzatorii din celelalte tari
europene, însa în acelasi timp deficitara în privinta experientei practice într-o
activitate industriala reala si ca atare lipsita de abilitati manuale si tehnice.
Aceasta înseamna ca întreprinzatorul român obisnuit nu se simte prea tentat
sa înceapa o activitate de productie ci mai degraba simte o vocatie mai
puternica spre comert si uneori spre activitati speculative. (Acesta este si
unul din motivele pentru care unitatile de productie reprezinta doar o mica
parte din totalul societatilor private nou înfiintate).

Datorita provenientei lor din categorii sociale superioare, întreprinzatorii

români sunt oarecum insensibili la problema solidaritatii de breasla si se
arata reticenti la o asociere între ei. Întreprinzatorii particulari nu au, în
general, spirit de asociere si sunt rareori înclinati sa se grupeze în
asociatii bine organizate si puternice. Exista asadar o abundenta de
asociatii patronale si profesionale concurente, fiecare având pretentia ca
este reprezentantul “autentic” al comunitatii de afaceri.

Cei mai multi oameni de afaceri români percep mediul de afaceri

exclusiv ca pe o competitie acerba si actioneaza ca si cum toate celelalte
întreprinderi ar fi niste adversari periculosi mai degraba decât potentiali
parteneri. Aceasta atitudine predomina adesea în cadrul aceleasi
întreprinderi, unde ambitiile personale si neîncrederea între parteneri
genereaza conflicte si duc la separari si rupturi. Integrarea si consolidarea
pe verticala si orizontala în general sunt îngreunate, ceea ce contribuie la
slabirea sectorului privat din România.
Multe firme particulare au fost, de la bun început, concepute sa
graviteze în jurul unei companii de stat. Desi unele fac afaceri legitime si
respectabile, în foarte multe din cazuri, aceste firme sunt doar
instrumente prin care profiturile si bunurile se scurg de la stat în mâinile
particularilor. Mecanismul cel mai simplu si mai bine cunoscut este asa
zisa "firma capusa": Doua SRL-uri, de regula cu radacini adânci în
mediul politic, se plasau la “intrarea” si, respectiv, “iesirea” dintr-o
întreprindere de stat. Primul îi vindea scump materii prime. Al doilea îi
cumpara ieftin productia. "Firmele-capusa" câstigau, întreprinderea
parazitata pierdea si în câtiva ani devenea o adevarata "gaura neagra".

Pe de alta parte, dupa cum observa analistii „…singura forma de

supravietuire a fost, în ultimii zece ani, alianta cu aparatul politico-
administrativ. Întreprinzatorii care au rezistat în timp s-au conformat
acestei reguli nescrise”, fapt care i-a determinat pe unii analisti sa
declare: „Patronatul român este un produs al statului român si, ca atare,
pâna în ziua de azi, el este o anexa a acestuia”. Rezulta astfel imaginea a
ceea ce se cheama de obicei "capitalism clientelar".

Din cauza dependentei sale de stat, sectorul privat nu a fost capabil sa

preia conducerea si sa joace un rol de locomotiva în restructurare. În loc
de aceasta, sectorul privat a fost el însusi grav afectat, pentru multi alti
întreprinzatori care nu fac parte din “sistem” fiind foarte dificil sa
supravietuiasca si sa prospere asa încât pietele libere sa functioneze
corespunzator.

Un ministru din Guvernul României remarca: „Mediul de afaceri din

România este extrem de ostil investitorilor, el este ostilizat de coruptie, de
sistemul birocratic de aprobare a oricarei actiuni a unui investitor. M-am
convins fara dubii ca România ofera astazi un astfel de mediu ostil”. Un
studiu efectuat de Economist Intelligence Unit pe aceasta tema, plaseaza
România în rândul tarilor cu cel mai “toxic” climat economic pentru
oamenii de afaceri, dupa Rusia, Indonezia si Pakistan.

Problemele cel mai ades invocate de întreprinzatorii particulari sunt

urmatoarele:
Un cadru legislativ greoi si extrem de instabil este, în opinia multor oameni
de afaceri, o sursa principala de nesiguranta în afaceri. Exista o multime
de legi, decizii guvernamentale, instructiuni de aplicare si reglementari
care genereaza confuzii datorita ambiguitatii lor, a prevederilor
contradictorii pe care le contin si a frecventelor revizuiri pe care le sufera.
Pentru a mari confuzia, trei sisteme legislative (de dinainte de razboi,
socialist si cel din perioada tranzitiei) coexista, cu multe legi care nu au
fost niciodata abrogate în mod explicit si care sunt invocate de birocrati
atunci când vor sa obstructioneze o initiativa.

Nici sistemul juridic nu este pregatit pentru a face fata situatiei.

Procedurile lungi, complicate si, implicit, costisitoare determina partile
interesate sa recurga la aranjamente de culise, creând astfel un mediu
propice coruptiei. Firmele private, mai ales cele mici, nu au resursele care
sa le permita sa duca batalii îndelungate în instanta, în timp ce marile
firme de stat sunt, practic, imune la executarea sentintelor judecatoresti.

O combinatie de incompetenta, teama de raspundere a functionarilor

publici, o neîncredere raspândita în loialitatea si corectitudinea acestora,
amestecul politic în luarea deciziilor, dublate de perpetuarea puternicelor
ramasite ale vechii mentalitati comuniste, hipercentraliste, în atitudinea si
comportamentul indivizilor si al institutiilor publice, fac ca întreprinzatorii
sa se confrunte cu situatii dintre cele mai absurde si de cosmar. Birocratia
costisitoare si ineficienta acompaniaza firma privata pe tot parcursul vietii
ei.

Taxele si fiscalitatea sunt printre principalele cauze ale nemultumirii

întreprinzatorilor privati. Impozitul mediu este de aprox. 30 la suta din PIB,
însa aceasta medie contine o multime de scutiri si cazuri de ne-plata (în
principal marile întreprinderi de stat); în consecinta, o firma particulara
poate ajunge sa plateasca 50%-60% din valoarea adaugata ca impozite.
Cele mai impozitate sunt activitatile cele mai rentabile si cu valoare
adaugata mare în care salariile sunt impozitate cu procentul maxim.

Firmele românesti platesc "impozit pe inflatie" deoarece normele

contabile (elaborate de Ministerul Finantelor) nu respecta standardele
contabile internationale pentru economiile hiperinflationiste. Ca atare,
multe firme se decapitalizeaza platind taxe si impozite pe venituri
aparente. Disputa privind nivelul impozitelor este si mai mult încurcata în
ultimul timp datorita unei solutii “originale” în materie de fiscalitate
adoptata de autoritati, respectiv "fondurile speciale".

Regimul fiscal din România este ostil afacerilor prin modul în care este
aplicat în practica de functionarii din administratia financiara. Inspectorii
financiari au o profund înradacinata atitudine de suspiciune mai ales în
privinta firmelor private, pe care le considera, din start, ca având intentii si
practici frauduloase. În aceste conditii, întreprinzatorii aud de multe ori pe
inspectorii financiari care vin sa-i controleze, spunând: " Nu plecam de aici
pâna nu gasim ceva!"

Accesul limitat la serviciile institutiilor financiare constituie înca un

obstacol în calea firmelor private. Datorita inflatiei mari si fluctuante,
ratele dobânzilor la împrumuturi bancare sunt prohibitive pentru multe
companii. Pentru a se proteja, bancile aplica o marja mare la dobânzi.
Atâta timp cât trezoreria are nevoie de bani ca sa finanteze deficitul
fiscal, bancile nu sunt interesate sa dea împrumuturi companiilor.

Lipsa politicilor guvernamentale adecvate pentru stimularea sectorului

privat si în special a întreprinderilor mici si mijlocii este mentionata adesea
de întreprinzatorii privati si organizatiile acestora ca fiind unul din
impedimentele majore în calea dezvoltarii si extinderii afacerilor. S-au
adoptat în diverse momente legi si prevederi legale speciale (ex. Legea
133/1999) menite sa sprijine firmele private prin subventii, facilitati fiscale
si alte forme de tratament preferential. Însa efectul lor a fost aproape nul:
prevederile erau fie mult prea generale pentru a avea un impact concret,
sau, daca erau mai specifice, nu erau sustinute cu resursele adecvate.
Politicile guvernamentale bazate pe tratamentul preferential al anumitor
sectoare sau grupuri de societati au produs rareori rezultate pozitive.
Dimpotriva, ele au contribuit la crearea unui sistem distorsionat de
stimulente, încurajând IMM-urile sa devina dependente de subventii si
inhibându-le dezvoltarea.

În loc sa dea nastere unui sector privat cu adevarat independent si care

se bazeaza pe propriile-i forte, tranzitia din România a generat un sector
privat supus statului si dependent de acesta. De la controlul activitatii
economice prin întreprinderi de stat ce detin un cvasi-monopol pe anumite
resurse si pâna la birocratia institutiilor publice fara a caror binecuvântare
nimic nu poate sa miste într-o afacere, statul exercita o presiune
considerabila si sufocanta asupra afacerilor pe care fie le împinge catre
economia subterana, fie le paralizeaza.
Consideram însa ca nu la nivelul mentalitatilor si comportamentelor
individuale trebuie cautata solutia pentru depasirea acestui blocaj, ci la
nivel institutional.

Capitolul 7 SOCIETATILE COMERCIALE

Societatea comerciala este acea persoana juridica (institutionalizata),
creata în temeiul unui contract de societate prin care doua sau mai
multe persoane (fizice sau juridice) convin ca, prin aporturile individuale,
sa constituie un fond social comun din a carui exploatare, prin savârsirea
de acte si/sau fapte de comert, sa obtina un profit pe care sa-l împarta
(conform învoielii) între ele (Vezi Legea societatilor comerciale)

Se face precizarea ca societatile civile si cooperativele nu sunt societati

comerciale în sensul Legii amintite (vezi Ordonanta privind asociatiile si
fundatiile si Legea cooperatiei)

Exista mai multe criterii de clasificare a societatilor comerciale, cele

mai uzitate dintre acestea fiind prezentate în Tabelul urmator

Criteriul de Tipuri de
Particularitati
clasificare societati

criteriul fundamental care sta la baza

constituirii este elementul personal,
Societati de încrederea între asociati, onestitatea,
persoane moralitatea acestora (societatea în nume
Natura colectiv si societatea în comandita
asocierii simpla)

la înfiintare primeaza elementul obiectiv,

Societati de
capitalul (societatea în comandita pe
capitaluri
actiuni si societatea pe actiuni)

Societati cu
raspundere societatile în nume colectiv
nelimitata

Societati cu societatile pe actiuni si cu raspundere

raspundere limitata
 limitata
Întinderea Societati cu
raspunderii raspundere societatile în comandita
mixta

Societati cu societatile în nume colectiv si societatea

Modul de parti de interese în comandita simpla
împartire a
Societati cu
capitalului societatile cu raspundere limitata
parti sociale
între
asociati Societati cu societatile în comandita pe actiuni si
actiuni societatea pe actiuni

Criteriul de Tipuri de
Particularitati
clasificare societati

corespunzator legislatiei române

Societati existenta unui asociat unic este posibila
Numarul de unipersonale doar în cazul societatilor cu raspundere
persoane limitata
asociate
Societati
asocierea se face pe baza de contract
pluripersonale

Societati cu
capital
Participarea românesc
capitalului capitalul poate fi privat sau de stat
Societati cu
strain
capital strain

Societati mixte

Cu implicarea
Implicarea
directa
asociatilor societatile de persoane
în Implicare
conducerea partiala
societatii
societatile de capitaluri
 Fara
participarea
asociatilor la
conducerea
curenta

Societatea în nume colectiv se caracterizeaza prin faptul ca obligatiile

sociale sunt garantate cu patrimoniul social si cu raspunderea nelimitata
si solidara a asociatilor. Din punct de vedere legal nu exista restrictii sub
aspectul si al valorii minime a partilor de interes în care este divizat
capitalul. Principalele avantaje:

♦ simplitatea procesului de constituire;

♦ capitalului necesar la înfiintare nu are prag minim;
♦ flexibilitate în functionare;
♦ la baza asocierii se afla încrederea reciproca între fondatori;

♦ eficacitatea ridicata rezultata din raspunderea solidara si nelimitata a

tuturor asociatilor fata de pasivul societatii;

♦ retragerea asociatilor este permisa sub controlul societatii asupra

cesiunii partilor de interes.

Societatea în comandita simpla se caracterizeaza prin existenta a

doua tipuri de asociati cu drepturi si obligatii diferite: comanditati si
comanditari. Elementul activ al societatilor în comandita îl reprezinta
comanditatii carora le revine sarcina gestionarii afacerii si care
desfasoara activitati comerciale;

♦ comanditarii nu au calitate de comercianti, nu pot fi declarati în stare de

faliment, aportul lor unic în cadrul societatii fiind capitalul; ei dispun
însa de drept de control asupra gestiunii si primesc dividende în raport
cu capitalul depus;

♦ aportul comanditatilor poate fi si în munca.

Societatea în comandita simpla prezinta interes îndeosebi pentru
întreprinderile de mici dimensiuni, cu numar redus de asociati, dintre
care o parte sunt dispusi sa-si asume cvasitotalitatea riscurilor, în
schimbul unei cote parti din beneficii superioare, întinderea raspunderii în
cazul celorlalti asociati fiind limitata la aportul lor de capital. Este o forma
moderna de atragere a unor resurse financiare.

Societatea pe actiuni este forma tipica de societate de capitaluri

♦ capitalul este împartit în actiuni (titluri financiare) nominative sau
la purtator,
cesibile;
♦ obligatiile societatii sunt garantate cu patrimoniul social, asociatii fiind
obligati doar la varsarea aportului lor de capital;
♦ se constituie fie pe baza aportului privat de capital (societati anonime
închise în care nu se recurge la oferta publica de subscriere sau vânzare
de actiuni), fie prin subscriptie publica, ce consta în apelarea la
economiile unor investitori care primesc în schimbul investitiei lor titluri
negociabile - actiuni sau obligatiuni;
♦ autonomia patrimoniala se realizeaza în mod perfect, creditorii având
un singur gaj pentru creantele lor si anume patrimoniul societatii;
♦ administrarea societatii revine unuia sau mai multor administratori; ca
si în cazul societatii în comandita simpla,
♦ capitalul nu poate fi mai mic de 25 milioane lei (de precizat ca aceasta
suma este insuficienta pentru derularea oricarei afaceri la nivelul anului
2004; în tarile UE capitalul social minim cerut de lege pentru SA se
situeaza în jurul valorii de 25 000 Euro – cca. un miliard de lei) si numarul
minim de actionari trebuie sa fie de 5.

Societatea pe actiuni se constituie în cazul unor întreprinderi ce

necesita capitaluri mari, care nu pot fi obtinute de la un numar restrâns
de persoane, constituirea facându-se fie pe cale simultana, fie
continuata (cazul subscriptiei publice).

Societatea în comandita pe actiuni este similara societatii în

comandita simpla cu deosebirea ca în acest caz capitalul nu se împarte
în parti de interese, ci în actiuni, particularitate ce o integreaza
în categoria societatilor de capitaluri. Capitalul societatii în comandita pe
actiuni nu poate fi mai mic de 25.000.000 lei, iar numarul de asociati
trebuie sa fie de minim 5 persoane. Comanditarii finanteaza societatea în
schimbul participarii la profit.
Concret, în cazul societatii cu raspundere limitata obligatiile sociale
sunt garantate cu patrimoniul social, asociatii fiind obligati numai la plata
partilor lor sociale. Corespunzator prevederilor legale, capitalul social nu
poate fi mai mic de 2.000.000 lei, iar maximul de asociati admisi este de
50. Societatea cu raspundere limitata se caracterizeaza prin:

♦ capitalul este divizat în parti sociale care nu reprezinta titluri

negociabile, deci nu pot fi vândute sau cumparate decât cu acordul
celorlalti asociati;

♦ este societatea comerciala care poate fi constituita cu un singur

asociat si cu un capital redus;

♦ sistemul decizional este mai putin complex decât la societatile pe

actiuni, fiind permisa consultarea sau votul asociatilor prin
corespondenta;

♦ asociatii se pot implica direct în conducerea curenta în cadrul organelor

statutare;

Acest tip de societate prezinta o mare atractivitate pentru întreprinderile

mici si mijlocii în principal ca urmare a modului sau de functionare ce
permite o buna protectie a asociatilor si tertilor, precum si considerarea
intereselor patrimoniale ale asociatilor conducatori.

Optiunea pentru o anumita forma juridica constituie una din deciziile

importante ale proprietarilor. Alegerea are în vedere considerente ca:
ˇ marimea capitalului disponibil
ˇ optiunea pentru asumarea raspunderii si riscului
ˇ disponibilitatea pentru implicarea în conducerea societatii
ˇ optiunea pentru conducerea unipersonala sau partajarea
competentelor
decizionale
ˇ formalitatile de înfiintare, tinerea contabilitatii si obligatiile de raportare
ˇ complexitatea gestionarii
ˇ credibilitatea si prestigiul asociate unor forme de societate.

TOTAL Comert cu Comert cu

Domeniu de activitate
ROMÂNIA ridicata (cu amanuntul (cu
 exceptia
exceptia
autovehiculelor si
autovehiculelo
motocicletelor);
r si
repararea bunurilor
motocicletelor
personale si
)
gospodaresti

Numar
1088200 160002 389054
TOTAL
% 100 14,7 35,8

PF+AF 221780 10069 121605

SNC 32566 4523 11906

Societati SCS 1533 147 555

Din comerciale: 859806 SRL 796434 141843 250197
care
SA 29268 3104 2439

RA 1271 35 5

OC 5343 281 2346

Sursa: http://www.onrc.ro/statistici/sr_2003_10.pdf : PF – Persoana fizica

autorizata, AF – Asociatie familiala, SNC – Societate în nume colectiv, SCS – Societate
în comandita simpla, SA – Societate pe actiuni, SRL – Societate cu raspundere limitata,
RA – Regie autonoma, OC – Organizatie cooperatista

Capitolul 8 GUVERNANTA CORPORATIVA

Structura de guvernanta corporativa (trebuie precizat ca

termenul în limba engleza Ťcorporate governanceť s-a impus
deja în majoritatea tarilor) adoptata si efectiv aplicata de
societatile comerciale constituie un instrument prin care
actionarii urmaresc si controleaza îndeplinirea obiectivului de
a proteja si a spori în timp valoarea investitiei facute.

Guvernanta corporativa cuprinde:

Un set de reguli formale sau informale ce stabilesc relatiile dintre
conducerea executiva a unei societati, consiliul de administratie si
actionarii acestei societati, precum si cu alte persoane sau grupuri de
interes ce au legatura cu societatea.

Mecanismele prin care sunt fixate obiectivele societatii si sunt stabilite

mijloacele de atingere a acestor obiective si de monitorizare a
performantei.

Sistemul de stimulente pus în aplicare pentru a face ca administratorii si

managerii unei societati sa urmareasca acele obiective ce sunt în
interesul actionarilor si pentru a facilita monitorizarea acestora,
încurajând astfel firmele sa utilizeze mai eficient resursele.

Guvernanta corporativa este deplin relevanta pentru societatile

comerciale mari, în care apare o separatie între proprietate si
administrarea efectiva a afacerii. Discutiile referitoare la sistemele de
guvernanta corporativa se poarta adesea în contextul dezbaterilor legate
de bursele de valori si a cotarii unei societati la bursa

Exista doua mari grupe de motive care impun aplicarea unor

mecanisme adecvate de guvernanta corporativa la nivelul marilor
societati comerciale:

1. Stabilirea obiectivelor activitatii întreprinderii. Orice societate

comerciala este o organizatie în cadrul careia se intersecteaza interesele
multor grupuri – investitori/actionari, salariati, conducerea executiva a
societatii, autoritati publice etc. Fiecare din aceste grupuri are interese
diferite ca nivel de prioritate, orizont de timp sau chiar continut. Fara un
mecanism adecvat prin care aceste interese diferite se acomodeaza
reciproc si se exprima în obiective comune ale întreprinderii, aceasta nu
poate functiona.

2. Necesitatea alinierii intereselor investitorilor/actionarilor cu interesele celor ce conduc

nemijlocit societatea (problema agentului). În cazul societatilor mari, investitorii nu pot în mod
evident sa participe la administrarea curenta a întreprinderii, care este încredintata unor
administratori; acestia la rândul lor pot utiliza specialisti pentru conducerea de zi cu zi a societatii.
Ori, s-a observat ca de cele mai
multe ori, în cazul în care nu exista
mecanisme de supraveghere si
control adecvate pentru manageri,
acestia au tendinta sa acorde
prioritate intereselor personale în
detrimentul intereselor actionarilor.
Astfel, de exemplu, directorii vor încerca sa-si
atribuie salarii cât mai mari, precum si beneficii
sub diferite forme (case de vacanta , automobile
de lux, deplasari nejustificate pe banii firmei etc.).
Guvernanta corporativa încearca sa asigure pe de
o parte un control si o informare cât mai buna a
actionarilor cu privire la actiunile conducerii
executive si a performantei societatii, cît si sisteme
de stimulente care sa alinieze interesele
conducerii executive cu cele ale actionarilor.

Mecanisme adecvate de guvernanta corporativa ofera siguranta si

protectie investitorilor. Încrederea acestora se traduce în ultima instanta
prin reducerea costului de acces la capital al întreprinderilor, prin
sporirea lichiditatii actiunilor acestora si în consecinta prin expansiunea
pietelor de capital. Crizele declansate de slabiciuni ale guvernantei
corporative pot avea la rândul lor efecte devastatoare asupra
companiilor si pietelor de capital.

Guvernanta corporativa este astfel strâns legata de dinamica pietelor de

capital si de dinamica economiei în general. Vezi cazul PARMALAT

În conditiile globalizarii pietelor de capital, concurenta pentru atragerea de

fonduri impune în tot mai mare masura adoptarea de standarde si
proceduri de guvernanta corporativa recunoscute la nivel international –
acest aspect fiind deosebit de important pentru economiile în formare si
cele în tranzitie, care au de obicei de recuperat un handicap de
credibilitate în ochii investitorilor.

În 1999, OCDE a adoptat si a pus în circulatie un set de “principii privind

guvernanta corporativa” menite sa ajute guvernele tarilor membre si ne-
membre OCDE în evaluarea si ameliorarea cadrului de reglementare
pentru conducerea si controlul societatilor mari în interesul actionarilor:

1) dreptul de a beneficia de
metode sigure de înregistrare si
evidenta a proprietatii asupra
actiunilor;

2) dreptul de a-si transmite sau

transfera actiunile;
 3) dreptul de a obtine la timp si
în mod regulat informatii
relevante asupra societatii;

Cadrul de guvernanta 4) dreptul de a participa la si de

I corporativa adoptat si
efectiv aplicat trebuie sa
Drepturile protejeze drepturile
actionarilor actionarilor.
a vota în adunarile generale ale
actionarilor;
5) dreptul de a alege membrii
consiliului de administratie;

6) dreptul de a participa la
distribuirea profiturilor
societatii.

Cadrul de guvernanta
corporativa adoptat si
efectiv aplicat trebuie sa
asigure tratamentul
II echitabil al tuturor
actionarilor, inclusiv al
Tratamentul celor minoritari si straini.
echitabil al Toti actionarii trebuie sa
actionarilor aiba posibilitatea de a
obtine reparatii
corespunzatoare în cazul
încalcarii drepturilor lor.
Cadrul de guvenanta
corporativa trebuie de
asemenea sa previna tranzactii
abuzive, bazate pe informatii
confidentiale sau privilegiate,
tranzactii ce ar putea fi facute de
catre administratori sau
directori în beneficiul personal
si în detrimentul societatii si al
actionarilor. În acest sens,
administratorii si directorii
executivi ai societatii sunt
obligati sa faca cunoscute
situatiile de conflict de interese.

Guvernanta
corporativa
Cadrul de guvernanta corporativa încurajeaza un
adoptat si efectiv aplicat trebuie sa „comportament
recunoasca drepturile tuturor celor social
III ce au interese legitime în societate responsabil” al
Rolul tertilor cu si sa încurajeze cooperarea activa companiilor, care
dintre companie si aceste merge chiar
interese în
persoane si grupuri în crearea de dincolo de
societate
valoare, locuri de munca si obligatia
întreprinderi viabile si competitive. respectarii
drepturilor legale
ale salariatilor,
 creditorilor sau
altor terti cu
interese în
societate.

Cadrul de guvernanta corporativa În acest sens

adoptat si efectiv aplicat trebuie sa reglementarile
garanteze ca toate informatiile prevad obligatia
firmelor de a
IV relevante referitoare la societate
folosi auditori
sunt facute publice la timp si cu
externi
Informare si acuratete, inclusiv datele privind independenti
transparenta situatia financiara, performanta , pentru
structura proprietatii si conducerea certificarea
societatii. rapoartelor.

Cadrul de guvernanta corporativa

trebuie sa asigure orientarea
Este recomandat
strategica a societatii,
ca din structura
monitorizarea efectiva a consiliului de
managementului de catre consiliul administratie sa
de administratie si raspunderea faca parte un
consiliului fata de societate si numar de membri
V actionari. Membrii consiliului de independenti,
Responsabilitatile administratie au obligatia de a care pot sa
actiona cu buna credinta, cu formuleze o
consiliului de
administratie diligenta si atentie, în interesul judecata
companiei si al actionarilor obiectiva asupra
acesteia. Ei trebuie sa fie conducerii
corespunzator informati. Membrii executive si a
performantelor
consiliului de administratie trebuie
societatii
sa trateze toti actionarii în mod
echitabil.

În România, reconstructia sistemului de guvernanta corporativa a fost o

componenta majora a reformei, desi constientizarea importantei sale s-a
facut treptat si relativ târziu, impulsionata pe de o parte de acumularea
dovezilor de ineficienta a sistemului de guvernanta corporativa din
întreprinderile de stat si pe de alta parte de activismul crescut al
actionarilor.
Cadrul legal este fixat de doua acte normative complementare:
Legea societatilor comerciale (nr. 31/1990, republicata) stabileste regulile
de organizare si functionare pentru cinci tipuri de societati comerciale,
precum si modul de organizare si functionare al diferitelor organe de
conducere ale acestora – adunarea generala a actionarilor, consiliul de
administratie, comitetul de directie. Se stabilesc de asemenea obligatii
minime privind publicarea informatiilor si transparenta în activitatile
firmelor, precum si procedurile de înregistrare si evidenta în registrul
actionarilor care asigura protectia dreptului de proprietate asupra
actiunilor.

Ordonanta de urgenta nr. 28/2002, privind valorile mobiliare, serviciile de investitii financiare si pietele
reglementate (care înlocuieste Legea privind valorile mobiliare si bursele de valori nr. 52/1994).
Aceasta reglementare stabileste cerinte specifice de functionare si standarde superioare de
transparenta pentru societatile comerciale „publice”, care au un numar mare de actionari si ale caror
actiuni se tranzactioneaza pe o piata organizata. Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare si Bursa de
Valori au atributii de monitorizare si control al modului în care societatile comerciale respecta
prevederile legale cu impact asupra guvernantei corporative.

O buna parte din deficientele care se observa în practica guvernantei

corporative din România sunt un rezultat al circumstantelor speciale în
care s-a facut reforma economica în România:

⬩⬝privatizarea lenta, care a mentinut multa vreme o buna parte a

societatilor comerciale într-o situatie „exceptionala” din punctul de
vedere al actionariatului si implicit al functionarii mecanismelor de
conducere;
⬩⬝extrema dispersare a actionariatului rezultat din aplicarea programului

de privatizare în masa, care a determinat o lipsa de activism a acestuia;

⬩⬝lipsa de pregatire si experienta a marii majoritati a actionarilor români,

care nu-si cunosc drepturile si mijloacele prin care si le pot proteja;

⬩⬝slabiciunea institutiilor pietei de capital, care nu au reusit sa previna

câteva cazuri de fraude de proportii ce au subminat încrederea
investitorilor pe pietele de capital;
⬩⬝slaba capacitate a sistemului de justitie din România de a trata cazurile

legate de abuzuri si încalcari ale drepturilor actionarilor.

Pe fondul continuarii reformei si al procesului de integrare în Uniunea

Europeana, autoritatile române au început sa acorde o atentie sporita
îmbunatatirii practicilor de guvernanta corporativa ca o componenta
majora a mediului de afaceri.
Capitolul 9 AMPLASAREA ÎNTREPRINDERILOR

Amplasamentul unei întreprinderi desemneaza locul, zona limitata si

identificata geografic, în care se desfasoara procesele de valorificare,
combinare a factorilor de productie. Atingerea obiectivelor întreprinderii
este puternic conditionata de adecvarea amplasamentului.

Întreprinderile mici îsi desfasoara activitatea pe un singur amplasament

sau în putine locuri, reunind pe acest amplasament atât activitatile de
conducere-administrative cât si pe cele de executie-operative.
Întreprinderile mari au o arie a activitatii extinsa la plan national si/sau
international, cu numeroase amplasamente si cu separarea zonelor de
administrare si conducere (sedii - birouri) de cele operative (uzine,
ateliere, spatii comerciale sau de servicii etc.).

Un amplasament este bun (avantajos) o perioada limitata, dupa care, din

diferite motive, devine rau (dezavantajos). El parcurge perioade de glorie
si de decadere.

Fiecarui amplasament i se pot asocia costuri „sigure” si venituri

„probabile”. Schimbarea amplasamentului este de obicei foarte
costisitoare. Erorile în decizia de amplasare pot conduce la disparitia
unor firme mici sau la pierderea unor piete de catre firmele mai mari.

Variantele de decizie se construiesc avand in vedere planul mondial,

(continente, tari) regiunile din tara, localitatile si locatia concreta (cartiere,
strazi, vecinatati)

Pentru alegerea tarii în care se

amplaseaza o componenta a O serie de caracteristici sociale si
afacerii se tine seama de factori politice determina preferintele pentru
cum ar fi: un amplasament (investitie). Cel mai
frecvent se citeaza:

> potentialul > valorificarea > stabilitatea > disciplina industriala

pietei resurselor ieftine politica
> lipsa de materii prime
competitorilor energie, forta de > stabilitatea > libertatea circulatiei
munca monetara marfurilor si a
> reducerea capitalurilor
costurilor prin > valorificarea > “pacea
atragerea sau unor conditii sociala” > atitudinea
eliminarea favorabile oferite administratiei publice
intermediarilor > legislatia si populatiei fata de
investitorilor
moderna si investitori.
(reduceri de taxe
> existenta respectarea ei
si impozite,
unor restrictii subventii,
privitoare la > orientarea
comenzi populatiei spre
importuri în tara guvernamentale,
vizata munca si
programe economisire
speciale de
dezvoltare a unor
zone).

Amplasamentul într-o regiune din tara, o localitate sau o zona din

localitate este determinat de o multitudine de factori cum ar fi:

- apropierea de pietele de desfacere;

- apropierea de sursele de materii prime sau de aprovizionare;
- apropierea de resursele de munca (zone cu personal calificat, cu
experienta, cu traditie industriala, disciplinat, constiincios);
- reducerea costurilor de transport;
- apropierea de retelele de utilitati (energie electrica, apa, canalizare,
gaze, telefonie) si facilitatea accesarii acestora;
- costul terenurilor si spatiilor, nivelul chiriilor;
- prestigiul asociat unor zone din orase, din tara sau din lume (un
sediu la Dusseldorf este mai bine cotat decât un eventual sediu al
aceleiasi firme la Caracal);
- posibilitatile de extindere ulterioara;
- existenta unor aglomerari industriale, comerciale sau de servicii;
- existenta unor programe de dezvoltare locala;
- existenta sau posibilitatea amenajarii unor spatii de parcare;
- lipsa unor conditii poluante sau perturbatoare;
- populatie si unitati economice cu venituri ridicate.
În cazul alegerii amplasamentului sediului administrativ se tine
seama de faptul ca aici se deruleaza operatiuni de relatii cu clientii,
procesare a informatiilor, cercetare-dezvoltare, proiectare etc. În
consecinta, trec pe prim plan factori cum ar fi:

⬝⬩ prestigiul asociat zonei

⬩ costul terenului sau nivelul chiriei

⬩ accesibilitatea si vizibilitatea

⬩ existenta utilitatilor

⬩ posibilitatile de asigurare a confortului

⬩ existenta locurilor de parcare

⬩ apropierea de banci, institutii financiare, institutii publice

Factorii de care se tine seama în alegerea amplasamentului unei

unitati de comert cu amanuntul (magazin):

> Factori demografici (numarul de locuitori, structura populatiei, gradul

de ocupare)
> Factori economici (nivelul veniturilor, puterea medie de cumparare,
potentialul pietei, fluxurile de circulatie)
> Factori psihologici si psihosociali (obiceiuri de viata, obiceiuri de
consum, mentalitati)
> Factorii de infrastructura (proiecte urbanistice locale, institutii care
exercita o atractie, apropierea de arterele de circulatie)
> Concurenta existenta în zona (numarul competitorilor, marimea
acestora, daca vând aceleasi produse, produse complementare sau de
înlocuire, conditiile de vânzare si preturile practicate)
> Evaluarea cladirii si terenului
> Costurile dependente de amplasament (costurile de aprovizionare
si desfacere, costurile de întretinere, taxe si impozite locale)
> Factori perturbatori si restrictivi (limitarea sau reglementarea
orarului de functionare, apropierea unor surse de poluare)

Analizele privind amplasamentul se bazeaza pe observarea directa,

anchete, calculul unor indicatori statistici, comparatii, calcule de
probabilitati, scenarii si evaluari intuitive.
Vadul comercial este un concept complex si o variabila masurabila, în
acelasi timp. El reflecta potentialul unui amplasament de a atrage clienti,
de a genera vânzari importante, de a fi observat, vizitat de clienti
potentiali sau consumatori.

Calitatea vadului comercial este conditionata de

caracteristici fizice (urbanism, arhitectura, circulatie, oferta
de marfuri si servicii, mobilarea si utilarea spatiilor de
comert si servicii, amplasamentul în localitate în raport cu
alte centre de interes, integrarea în aglomerari de spatii de
comert si servicii, în centre comerciale).

Vadul comercial este determinat în mare masura de comportamentul

cumparatorilor, de variabile psihologice. Un anume amplasament
place, atrage, este simpatic, ofera satisfactie, în timp ce altul -cu
caracteristici fizice identice, eventual – este ocolit.

Vadul comercial al unui amplasament este variabil în timp

si determinat, într-o anumita masura, de operatorii de
comert si servicii prezenti pe acel amplasament.

Capitolul 10 PLANUL DE AFACERI

Planul de afaceri constituie cel mai important document strategic, menit

sa directioneze activitatea unei firme. Considerat ca o veritabila "harta a
succesului", planul de afaceri, desi nu îl garanteaza, ajuta la anticiparea
riscurilor, monitorizând evolutia organizatiei si fiind principalul reper în
corectarea abaterilor de la obiectivele stabilite. Întocmirea lui, desi adesea
dificila, conditioneaza semnificativ supravietuirea firmei.

PLANUL DE AFACERI este:

1. Instrument complex si eficace de conducere;

2. Instrument de masura si control a viabilitatii si profitabilitatii unei

idei de afaceri;

3. Mijloc fundamental de previzionare a afacerii;

4. Referinta esentiala pentru organizarea, coordonarea si controlul

proceselor din firma

5. Instrument eficient de comunicare;

6. Important instrument educational

Caracteristicile unui plan de afaceri eficient:

✓ CLARITATE
✓ LOGICA
✓ CONCIZIE
✓ VERIDICITATE
✓ VIZUALIZARE OPTIMA

Cu toate ca procesul de elaborare a unui plan de afaceri presupune o

serie de etape indispensabile, nu exista totusi o maniera unica de
ordonare si formulare a diverselor rubrici. Modul lor de prezentare difera
în functie de obiectivul urmarit care poate fi legat de activitatea
curenta, de un proiect de investitii, intrarea pe o noua piata, dezvoltarea
unor activitati complementare, etc. si implicit de ordinea si prioritatea
acordata diverselor elemente cuprinse în plan. Literatura de specialitate
cuprinde o multitudine de lucrari privind structura unui plan de afaceri
eficace. Acestea converg spre o asemenea structura care sa reflecte:

-scopul, respectiv, declararea principiilor ce stau la baza desfasurarii

activitatii;
-obiectivele afacerii reprezinta veritabile jaloane pe drumul spre
realizarea scopului firmei;
-limitele, respectiv obstacolele ce stau în calea realizarii obiectivelor;
-obiectivele cantitative, în termeni concreti (de regula financiari); pentru
calculul indicatorilor exista softuri specializate, unele gratuite (vezi site-ul
canadian http://pegasus.cbsc.org:5000/ sau cel german www.bmwi.de
-optiunile de afaceri, respectiv caile de realizare a obiectivelor;
-consecintele estimate, aferente fiecarei optiuni în parte;
-analiza riscurilor si aprecierea impactului asupra consecintelor
anticipate;

Capitolul 11 CICLUL DE VIATA AL ÎNTREPRINDERII

Întreprinderea cunoaste ca si viata umana un ciclu format din patru etape
nastere (lansare) dezvoltare, maturitate si declin - cu
propriile caracteristici si strategii aplicabile. Stabilirea ciclului de viata al
întreprinderii se bazeaza pe definirea firmei prin prisma portofoliului de
afaceri detinut, firma reprezentând un sistem constituit în vederea
atingerii unor obiective prestabilite si format din una sau mai multe
unitati de afaceri.

În functie de marimea sa, dar si de scopurile urmarite pe termen lung, o

firma se poate axa pe o singura unitate strategica de afaceri, caz în care
ciclul sau de viata urmeaza evolutia ciclica a respectivei afaceri sau
poate contine mai multe afaceri. În ultima situatie, analiza ciclului de
viata al firmei este mai complexa si particularitatile deriva din natura,
dominanta si stadiul de viata al afacerilor incluse.

Etapa
Lansare Dezvoltare Maturitate Declin

Caracteristici
 schimbari
Organizare simpla complexa stabila organizato
rice

autofinantar
e posibila
îndeosebi
Resurse preponder autofinantare reinvestire
surse
financiare ent proprii a
atrase
resurselor
credite

rata
crestere ra descrescatoa
Vânzari/profit reduse reducere
pida re a cresterii/
stagnare

Flux de numerar negativ pozitiv pozitiv negativ

important a dificil de
Investitii importante
e excedentelor realizat

mentinere/us
Cota de piata redusa în crestere oara se reduce
reducere

Concurenta redusa în crestere puternica accentuata

Sistem de
selectiv în extindere consolidat selectiv
distributie

atragerea
clientelei asigurarea îmbunatatire
reorientare
Probleme si cresterea a imaginii
a
definitorii control capitalului firmei/produs
strategica
financiar circulant elor
strict
 Tabel - Elemente definitorii ale ciclului de viata al întreprinderii

Desi caracteristicile mentionate sunt cele reprezentative pentru respectiva

faza analizata, unele dintre ele se regasesc si în cadrul altor etape ale vietii
firmei si variaza în functie de natura afacerii. În functie de etapa de viata,
întreprinderea prezinta particularitati distincte din punct de vedere
managerial, financiar, si al optiunilor strategice de dezvoltare.

Etapa

Caracteristici Lansare Dezvoltare Maturitate Declin

capacitate
capacitate
decizional
Abilitati
de spirit gestionar
a;
organizare; organizato ea
manageriale princi adaptare
spirit ric resurselor
pale la
inovational
schimbari

dificil de imperios
strict important
Control managerial realizat necesar

investirea directa si
cu indirecta;
autoritate a constituir
Coordonarea directa si
directa unor ea
personalului indirecta
persoane colectivel
specializat or de stat-
e major

coexisten
posibila
prepondere ta
Sistemul informal/ întarirea subminar
nta sistemelo
sistemul formal structurii ea
sistemului r formale
formale sistemulu
informal cu cele
i informal
informale

Structura
organizatorica simpla complexa stabila instabila
 Tabel-Particularitatile ciclului de viata al întreprinderii din punct de
vedere managerial

Etapa

Caracteristici Lansare Dezvoltare Maturitate Declin

Echilibru financi nerealizabi corespunzat

optim critic
ar l or

Nevoi de
ridicate mari reduse acute
finantare

reprezinta
Nevoia de fond foarte
importanta se reduce un aspect
de rulment importanta
critic

Cash-flow negativ pozitiv pozitiv negativ

asigurarea
capitalului
recuperare
necesar dezinvestire
Probleme a planificarea
adaptarii a resurselor
definitorii capitalului financiara
la existente
investit
modificaril
e mediului

Tabel - Particularitatile ciclului de viata al întreprinderii din punct de

vedere financiar

1. În etapa lansarii: întreprinzatorul poate opta catre una dintre urmatoarele

alternative:
Initierea unei noi afaceri, (este cea mai frecventa modalitate de initiere a
afacerilor, ca urmare a independentei în ce priveste alegerea naturii afacerii
si posibilitatii selectarii mediului competitiv în limitele dorite).
Cumpararea unei afaceri existente ( jumatate dintre afacerile aflate
în cursul negocierii procesului de achizitionare esueaza si peste 50% dintre
cele care în final sunt achizitionate nu corespund asteptarilor cumparatorilor.
Asadar, în contextul în care doar 25% dintre afacerile ce fac obiectul initial
al unei negocieri vânzare-cumparare se dovedesc a fi afaceri cu adevarat
profitabile, cumpararea unei firme poate fi deosebit de riscanta) sau
achizitionarea unei francize, vezi
http://www.ccir.ro/actiuni/franciza/franciza.htm

2. În etapele de dezvoltare si maturitate se poate recurge la:

integrare
strategii de
verticala în
concentrare prin
amonte/aval
dezvoltarea pietei, diversificare diversificare
produsului concentrica conglomerata
sau integrare
orizontala
Exista numeroase exemple Diversificarea concentrica patrunderea unei
semnificative cu privire la bazata pe produs se poate firme care
punerea în practica a realiza în situatia în care o exploateaza si
strategiilor de concentrare, firma care comercializeaza prelucreaza
ele vizând în general confectii îsi extinde gama produse
întreprinderi mici si mijlocii, produselor prin includerea petroliere, în
dar regasindu-se si în cazul în sortiment a articolelor de sectorul finaciar-
unor mari concerne, precum marochinarie. În mod bancar
IBM si General Motors. Un similar, diversificarea
exemplu reprezentativ în ce concentrica având drept
priveste adoptarea strategiei obiect piata poate avea loc
de concentrare de catre atunci când o firma care
firmele din tara noastra este comercializeaza articole
cazul Societatii Nationale de pentru nou-nascuti
Petrol- PETROM. decide sa desfaca si jucarii
pentru acelasi segment
tinta.

Adoptarea acestor strategii se poate realiza pe baza eforturilor proprii

firmei (crestere interna) sau prin intermediul fuziunilor, achizitiilor sau
aliantelor.
Pe plan mondial una dintre cele mai spectaculoase achizitii din sfera distributiei,
este cazul Wal-Mart-ASDA. La începutul anului 1999, lantul german ASDA a
primit o surprinzatoare oferta de cumparare din partea distribuitorului
multinational Kingfisher, lider în Europa pe piata produselor DIY ("do-it-yourself"-
magazine specializate în vânzarea de materiale de constructii si produse pentru
amenajarea locuintei). Desi aparent oferta a fost acceptata, în scurt timp achizitia
 a fost însa realizata de catre Wal Mart. Desi conditiile în care a avut loc aceasta
achizitie ridica înca multe semne de întrebare, cele doua companii se cunosc
foarte bine si se completeaza reciproc permitând noii structuri sa se dezvolte mai
rapid pe plan international.

3. În etapa declinului se poate opta catre

O forma aparte a strategiei de restrângere o constituie cea a

a) strategii de "recentrarii" întreprinderii, proces care consta în lichidari partiale
ale firmelor care initial au adoptat o strategie de concentrare,
restrângere care apoi au trecut la diversificare si în final au revenit la strategia
includ: initiala. Exemplu: compania MobiFon, detinatoare a marcii
Connex care si-a extins afacerea si în domeniul design-ului,
- strategii de crearii si comercializarii îmbracamintii sub marca My X,
redresare; deschizând doua magazine în Bucuresti si folosind intermediari
pentru comercializarea produselor în tara. De la conceperea
- strategii de lichidare numelui si logo-ului My X, respectiva afacere, a carei linie
partiala sau totala vestimentara s-a adresat îndeosebi tinerei generatii MTV a avut
un ciclu de viata de aproape 2 ani. Ulterior, firma a revenit la
dezvoltarea sectorului de baza: telecomunicatii si servicii
Internet, iar marca My X a fost pastrata pentru afacerea de
baza.

b) strategii de
restructurare a
portofoliului
c) strategii de constau în eliminarea integrala sau partiala a unui domeniu de
renuntare activitate strategica din portofoliul de afaceri prin lichidarea sau
vânzarea acestuia.

Capitolul 12 CRIZA ÎNTREPRINDERII

În anumite conditii o întreprindere poate ajunge la:

⬩⬝ scaderea desfacerilor

⬩⬝ reducerea câstigurilor

⬩⬝ pierderi de durata
⬩⬝ consumarea capitalului propriu

⬩⬝ cresterea datoriilor

⬩⬝ dificultati de plata

⬩⬝ incapacitate de plata

Incapacitatea de plata este cosmarul oricarui întreprinzator

onest.
O asemenea evolutie descrie criza întreprinderii.
Existenta unei întreprinderi poate fi marcata de o succesiune
de perioade de crestere si perioade de criza.

Subdezvoltarea si criza economiei nationale:

⬩ volum al productiei insuficient ⬩ inflatie accentuata;

pentru acoperirea nevoilor interne;
⬩ valorificarea slaba a resurselor
nationale;
⬩ productivitatea scazuta a
muncii;
⬩ piata interna subdezvoltata;
⬩ dependenta economiei de
capitalul strain si tehnologia
importata;
⬩ salarizarea la nivelul
subzistentei fizice;
⬩ multiplicarea conflictelor;
devalorizarea monedei nationale;
⬩ blocaj financiar;
⬩ somaj;
⬩ capital redus de spirit
antreprenorial;
⬩ atrofierea sperantei de
redresare si relansare economica,
de “mai bine” general (cu reactia
“scapa cine poate” si “fiecare pentru
sine”).

Schimburile internationale inegale (drenarea resurselor tarilor slab

dezvoltate, exodul creierelor, prelevarea unei parti importante a valorii
create în aceste tari)
Influenta unor factori generali, cu specific national, asupra
productivitatii muncii (infrastructura deficitara)

Distorsionarea competitiei si comportamentului corect pe piete.

Unele efecte negative ale interventiei statului în economie (masuri de

stabilizare macroeconomica cu efecte adverse la nivelul unitatilor)

Concurenta foarte dura pe piata (Pe o piata limitata, succesul unor

întreprinderi aduce insuccesul altora, daca nu reusesc sa ajunga la
formule de convietuire. Multe întreprinderi intra în criza si dispar sau
parasesc o piata încercând sa se instaleze pe alta ca urmare a “loviturilor”
primite de la concurenti)

Evolutii imprevizibile ale mediului, în general, si ale pietei, în special

(calamitati, conflicte, panica si scaderea încrederii).

Resurse insuficiente în raport cu obiectivele întreprinderii ca si

dificultatea de a obtine aceste resurse;
Erorile de conducere a întreprinderii sunt deosebit de costisitoare. În
general, se spune ca în afaceri orice greseala se plateste. (O grava
eroare în conducerea afacerii este legata de alegerea colaboratorilor
si salariatilor. Cele mai mari pierderi în întreprindere le provoaca
incompetentii, persoanele fara aptitudini, hotii, tradatorii, mincinosii,
lenesii);
Conflictele între asociati-proprietari;
Conflictele între salariati (sindicate) si manageri/proprietari;
Lipsa conducerii - întreprinderea “scapa de sub control”;
Criza întreprinderii poate fi provocata de managerii ei prin rea intentie
si manevre frauduloase.

Grupul American de Consulting pentru “Business Practice” inventariaza urmatoarele

22 de motive ale esecului în afaceri:

⬩ supravegherea ineficienta a cheltuielilor ⬩demisia unor persoane aflate în posturi

firmei; esentiale;
⬩incapacitatea sustinerii competitiei în raport ⬩instruire insuficienta a colectivului de salariati;

cu concurentii; ⬩cunostinte nesatisfacatoare asupra

⬩gestiunea nesatisfacatoare a stocurilor; produsului vândut;

⬩lipsa capitalului circulant; ⬩esuarea încercarilor de prevedere a evolutiei

⬩stabilirea unor preturi prea joase; pietei;

⬩comportare neplacuta fata de clienti; ⬩pierderea controlului asupra managementului

⬩relatii proaste cu furnizorii; numerarului;

 ⬩ dezvoltarea neînsotita de o finantare
corespunzatoare;
⬩incapacitatea conducerii de a lua decizii si
⬩ignorarea unor informatii asupra situatiei
de a le aplica;
financiare a firmei;
⬩îmbolnavirea unei persoane-cheie din
⬩inexactitati în contabilitate;
organigrama firmei;
⬩acordarea de credit excesiv clientilor;
⬩polita de asigurare insuficienta;
⬩proasta administrare a sistemului de încasari;
⬩relatii personale proaste între lucratori;
⬩contractarea de împrumuturi prea mari sau

apelarea exagerata la credite.

Asanarea întreprinderii se poate realiza cu aport suplimentar de capital

din partea proprietarilor sau prin reducerea capitalului la nivelul celui
efectiv (pierderile fiind suportate de proprietari). Ea presupune diagnoza
întreprinderii urmata de adoptarea unor masuri pentru eliminarea
pierderilor si asigurarea viabilitatii firmei:

reorganizarea si rationalizarea proceselor;

revizuirea ofertei, sortimentului, tehnologiilor;

reducerea costurilor, inclusiv a celor de personal;

închiderea unor capacitati si vânzarea unor active;

schimbarea conducerii;

atragerea unor resurse financiare, eventual prin asociere sau

schimbarea proprietarului;

instituirea unor proceduri de supraveghere stricta.

În anumite conditii creditorii unei întreprinderi (furnizori, bugetul

statului, salariati) pot prefera sa ajunga la o întelegere cu debitorul si
sa îl sprijine pentru depasirea perioadei de criza si evitarea falimentului si
lichidarii. (Este posibil ca în acest fel sa mai recupereze ceva din debite
sau rata de recuperare sa fie mai mare decât în cazul lichidarii).

Se poate alege una din urmatoarele trei variante:

amânarea si reesalonarea
termenelor de plata a datoriilor în
baza unui program comun
(moratoriu);

reducerea datoriilor cu un anumit

procent; creditorii renunta la o parte
din pretentiile lor si întreprinderea îsi
continua activitatea (concordatul);

întreprinderea este lichidata,

creditorii valorifica activele acesteia
si renunta la partea din debit care
ramâne neacoperita.

Tratamentul juridic aplicat comerciantilor în dificultate în România

este precizat prin Legea nr. 64/1995, modificata în 1997, “Legea privind
procedura reorganizarii judiciare si a falimentului”. Legea instituie o
procedura de reorganizare, având ca scop salvarea întreprinderii aflate
în dificultate si o procedura de lichidare a patrimoniului debitorului prin
faliment, atunci când reorganizarea nu este posibila sau nu da rezultate.

Capitolul 13 DIZOLVAREA SI LICHIDAREA

SOCIETATILOR COMERCIALE

Încetarea existentei societatii dizolvarea societatii

comerciale obliga la parcurgerea a
doua faze: si lichidarea ei.

Faza dizolvarii societatii cuprinde anumite operatii care declanseaza si

pregatesc încetarea existentei societatii. În aceasta faza, personalitatea
juridica nu este afectata, însa dizolvarea pune capat activitatii normale
a societatii.

Faza lichidarii societatii presupune lichidarea patrimoniului, plata

creditorilor si împartirea soldului între asociati.
 Legea nr. 31/1990, republicata în 1998, privind societatile comerciale
precizeaza urmatoarele cazuri în care o societate comerciala româna se
dizolva:

a) trecerea timpului stabilit pentru durata societatii;

b) imposibilitatea realizarii obiectului de activitate al societatii sau

realizarea acestuia;

c) declararea nulitatii societatii;

d) hotarârea adunarii generale;

e) hotarârea tribunalului, la cererea oricarui asociat, pentru motive

temeinice, precum neîntelegerile grave dintre asociati, care împiedica
functionarea societatii;

f) falimentul societatii;

g) alte cauze prevazute de lege sau de actul constitutiv al societatii.

Dizolvarea societatii poate fi ceruta de orice persoana interesata sau de

Camera de Comert si Industrie teritoriala în cazurile în care:

a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot

întruni;

b) societatea nu a depus, timp de 3 ani consecutivi, bilantul contabil sau

alte acte care, potrivit legii, se depun la Oficiul Registrului Comertului;

c) societatea si-a încetat activitatea sau nu are sediu cunoscut ori

asociatii au disparut sau nu au domiciliu ori resedinta cunoscuta.

Dizolvarea societatii are ca efect deschiderea procedurii lichidarii. Dizolvarea

are loc fara lichidare, în cazul fuziunii ori divizarii totale a societatii. Orice
activitate din aceasta etapa are scopul lichidarii si nu al obtinerii de
profit.

Lichidarea societatii comerciale consta într-un ansamblu de operatiuni

care au ca scop:
terminarea operatiunilor comerciale aflate în curs la data dizolvarii societatii
încasarea creantelor societatii
transformarea bunurilor societatii în bani
plata datoriilor societatii
împartirea activului net între asociati.

Falimentul societatii conduce, de asemenea, la lichidarea acesteia. S e

deschide procedura de faliment a unei societati comerciale (sau comerciant
persoana fizica) aflata în incapacitate de plata daca: tribunalul nu confirma
nici un plan de reorganizare a societatii; nu exista nici un plan de
reorganizare; debitorul nu respecta planul de reorganizare; tribunalul
hotaraste întreruperea si încetarea reorganizarii.

Prin faliment se contribuie la mentinerea unui mediu

sanatos de afaceri asigurându-se recuperarea (fie si
partiala) de catre creditori a sumelor datorate de
întreprinderile intrate în incapacitate de plata. Se
evita astfel „contaminarea” altor întreprinderi cu
maladia incapacitatii de plata.

Procedura falimentului se realizeaza printr-un ansamblu de operatiuni

tehnice, economice si acte juridice care conduc la:

stabilirea si determinarea activelor totale;

determinarea pasivelor;

transformarea în bani a bunurilor din patrimoniul societatii debitoare;

distribuirea sumelor de bani rezultate din lichidare pentru a satisface

creantele creditorilor;

închiderea procedurii falimentului.

În anumite conditii prevazute de lege, administratorii, directorii si cenzorii unei
societati comerciale ajunsa în incapacitate de plata care au contribuit la
crearea situatiei poarta o raspundere patrimoniala fiind obligati de instanta
sa suporte o parte din datoriile societatii daca au savârsit urmatoarele fapte:

⬩ efectuarea unor acte de comert în interes personal sub acoperirea

societatii;

⬩ folosirea bunurilor sau creditelor societatii în interes personal;

⬩ tinerea unei contabilitati fictive sau încalcarea legislatiei în tinerea

contabilitatii;

⬩ deturnarea sau ascunderea unei parti a activului societatii;

⬩ dispunerea continuarii, în interes personal, a unei activitati care

conduce societatea, în mod vadit, la încetarea platilor.

Sunt vinovate de bancruta frauduloasa persoanele care savârsesc

urmatoarele fapte:

! falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidentelor societatii ori

ascunderea unei parti din activul societatii; înfatisarea de datorii inexistente
sau prezentarea în registrele societatii, în alt act ori în bilantul contabil, a
unor sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind savârsite în vederea
diminuarii aparente a valorii activelor;

!! înstrainarea, în frauda creditorilor, în caz de faliment al unei societati, a

unei parti însemnate din active.