Sunteți pe pagina 1din 27

CUPRINS

CAPITOLUL I: PRECIZRI NOIONALE I CATEGORIALE..............................................2 1.1. Scurta istorie a gandirii economice............................................................................................4 1.1.1.Fiziocratii .......................................................................................................................5 1.1.2.Clasicii.............................................................................................................................6 1.1.3. Curentul marginalist............................................................................................................9 1.1.4.Istoricistii germani.............................................................................................................11 1.1.5.Curentul socialist ...............................................................................................................11 1.1.6. Curentele confesionale ................................................................................................14 1.1.7. Liberalismul, replica lui Keynes si neoliberalismul .........................................................15 1.1.8. Alte desfasurari si concluzii .............................................................................................17 CAPITOLUL 2:DOCTRINA POLITICA LIBERALA SI EVOLUTIA SA...............................19 2.1. Liberalismul clasic......................................................................................................20 2.2 Neoliberalismul............................................................................................................23 2.3.Liberalismul n Romnia.........................................................................................................25 ............................................................................................................................................................27 BIBLIOGRAFIE SELECTIVA..................................................................................................27

CAPITOLUL I: PRECIZRI NOIONALE I CATEGORIALE Privind lucrurile n evoluia lor procesual, doctrina reprezint rezultanta evoluiei de la idee la gndire i teorie economic. Ideea economic nseamn produsul prim de reflectare n mintea omului a realitii economice. Situat, de la nceputurile existenei sale, n faa ecuaiei resurse limitate nevoi nelimitate, ecuaie dificil i adesea fr soluii acceptabile, omul a trebuit, din capul locului, s aib reprezentarea ideatic a economiei pentru a gsi cile i mijloacele cele mai la ndemn i mai eficace spre a-i satisface trebuinele cu minimum de efort. Este clar c suma acestor idei, cumulate n timp, nu nseamn, tiina despre economie. Gndirea economic reprezint procesul de reflectare activ i raional n mintea oamenilor a realitii economice ca i produsul acestei reflectri. Produsul se poate situa la niveluri diferite n funcie de calitatea informaiei deinute i prelucrate ca i cea a laboratorului n care are loc procesul; o minte informat, dotat nativ i instruit produce un rezultat de o calitate superioar. 2

Teoria economic constituie, tocmai un rezultat superior al procesului de gndire. Ea este deci un elaborat care, n forma unui studiu doct, i propune dezvluirea cauzelor, esenei i legilor de micare care guverneaz evoluia fenomenelor economico-sociale. Elaborarea unui asemenea studiu nu poate fi opera unor neofii; dimpotriv, este vorba de specialiti, de mini instruite care apeleaz, la anumite mijloace i adopt metode de lucru specifice. Doctrina economic red, ntr-o prim aproximare, teoria economic activat. Este o teorie (sau un complex de teorii) care nu se mulumete cu o prezentare pur scientist abstract, neutr a realitii; dimpotriv vine cu partea activ; face aprecieri, realizeaz judeci de valoare pentru a sugera, pe aceast cale, proiecte de reform; face apologia sau condamn statu-quo-ul; raiunea ei este de a spune ce trebuie fcut sau nu trebuie fcut. Pe scurt: teoria spune ce este; doctrina spune ce trebuie s fie sau s nu fie; teoria servete ca instrument de analiz; doctrina vine, prin intermediul politicii economice, s experimenteze. Dac teoria economic uzeaz, n spiritul rigorilor tiinei, de metode empirice i descriptive, doctrina este, n esen o gndire normativ; ea sugereaz calea, pista pe care efortul uman trebuie consumat spre binele individual i cel colectiv. Cunoaterea doctrinei economice presupune, deci, nelegerea att a trunchiului ideatic, a teoriei pe care se grefeaz, ct i percepia politicii economice prin care se verific. De aici, calitatea de ntreg i vocaia de sintez integratoare a studiului doctrinelor. Denumirea doctrinei poate veni fie de la cel care n mod substanial i-a adus contribuia la elaborarea ei (doctrina ricardian, keynesist, marxist etc.) fie de la personalitatea politic sub conducerea creia doctrina respectiv a fost pus pe rol (doctrina Reagan, doctrina Adenauer, doctrina Thatcher etc.) dei respectiva personalitate nu are nici o contribuie tiinific la elaborarea doctrinei ca atare, fie, n sfrit, de la genul de msuri pe care l preconizeaz: liberal, dirijist, protecionist etc. Dou categorii economice se mai cer a fi explicitate pentru ca demersul nostru s fie ct mai transmisibil, i anume: coala de gndire economic i curent de gndire. coala de gndire economic este o formaiune tiinific a unor oameni de specialitate grupai, prin propria voin, n jurul unui mentor sau/i idei directoare. Mentorul sau eful colii reprezint o personalitate consacrat, cu contribuii tiinifice originale recunoscute. El i alege ucenicii pe care i recunoate sau nu. coala i propune ca, ntr-o manier proprie, apelnd la metode specifice, s sondeze i s analizeze un anumit domeniu al realitii economice. De obicei, formaiunea tiinific respectiv fondeaz i fiineaz pe criteriu i n slujba unui interes naional. coala fiziocrat a lui Fr. Quesnay a fost prin excelen francez; coala economic clasic a fost preponderent englez. Cunoscute prin contribuiile lor sunt coala de la Cambridge (Anglia) sau, 3

cum era cunoscut n epoc, CIRCUS' avndu-l ca mentor spiritual pe J. M. Keynes; coala de la Chicago cu liderul spiritual M. Friedman, promotoare a monetarismului; coala din Virginia sau Public Choise, a preferinelor publice, avndu-l ca protagonist pe J. Buchanan etc. Puine coli au vocaia universalului i sunt reprezentate din perimetre teritoriale diferite. coala neoclasic a fost, n acest sens, un exemplu. Curentul de gndire economic reprezint un ansamblu de teorii i doctrine economice care explic i susin un anumit gen al dezvoltrii. Poate fi opera unei singure coli, de mari dimensiuni (marxismul, keynesis-mul etc.) sau, dimpotriv, a mai multor coli: liberalismul, neoliberalismul, dirijismul, economia periferic, radicalismul etc. 1.1. Scurta istorie a gandirii economice Dincolo de expunerea in termeni de istoricitate - istoria gandirii economice dezbate cel putin urmatoarele aspecte: (A) interferenta gandirii cu activitatea economica; (B) aspectul doctrinar unul care efectueaza deopotriva grupari si despartiri ale unctelor de vedere si opiniilor; (C) aspectul metodologic transformarea economiei politice in stiinta economica, sau trecerea de la metafizica la pozitivism stiintific; (D) cumularea primelor doua aspecte (A) si (B) in construirea inventarului teoriilor economice; (E) dezbaterea asupra conceptului de sistem economic; (F) viziunea asupra categoriei de economie dominanta. Este deja inteles ca disciplina economiei ramane indeajuns de specifica pentru ca inventarierea conceptelor de acolo sa presupuna si o geneza specifica avem aici in vedere elaborarea si constructia ideilor, formarea de curente de gandire; departajarea acestora, dar si asocierea lor sau departajari in interiorul unuia si aceluiasi curent; acumulari, dar si radicalizari si regrese; imbinarea teoriilor cu rezultate ale studiilor empirice, si astfel raportarea studiului la realitate; nu in ultimul rand, citirea si atitudinea critica fata de acumularile cantitative si evolutiile calitative si constatarea avansurilor si impasurilor studiului. Istoricitatea gandirii de specialitate insasi isi pastreaza interesul si dintr-un alt punct de vedere, care mai include elaborarea, constituirea si centrarea ideilor, astfel coboara in zone temporale neasteptat de profunde. Intr-o maniera similara redactarii conceptelor de manual de astazi 4

pe baza acumularilor si evolutiilor de mai bine de doua secole, adica de la primul tratat de economie ceea ce era gandire economica la finele secolului al XVIII-lea se constituise din elemente preluate din epocile precedente, inca de la antichitatea greco-latina. Astfel, gandirea in materie isi creaza propriul sistem in evolutie, rivalizand cu economia-activitate, cu sistemul si cu istoricitatea proprii acesteia. Corespondentele intre elementele activitatii si conceptele gandirii nu sunt, insa, nici automate, nici simplu de operat. De exemplu, moneda, sau banii sunt un concept de o vechime mai mult decat apreciabila cu multi ani inainte de Christos iar notiunea de credit, asociata mai tarziu banilor, este inca si mai veche. Moneda a apartinut statelor antice dar nu toate statele antice au avut moneda --, secole mai tarziu si unor domenii feudale. Aparitia monedelor nu a fost nicaieri un eveniment spectaculos, ci spectaculos este astazi faptul ca omenirea nu se poate lipsi de moneda si nu poate intrevede o astfel de perspectiva. Totusi, in gandirea economica o teorie asupra banilor se contureaza tot inspre secolul al XIX-lea, iar creditul este mai degraba studiat in epocile de economie moderna. Teoriile (directe) asupra banilor nu sunt insa singura referinta directa a gandirii de specialitate. Au facut cariera, intre timp, teoriile asupra valorii, pe cel putin doua filiatii de gandire: una incepand de la o referinta a lui Aristotel si incheiata cu marxismul; cealalta datorata curentului marginalist, de un soi mult mai liberal, desi originea marginalismului se regaseste, geografic si istoric, in ideologia gemana a secolului al XIX-lea. Cel mai bine poate fi studiata insa istoria gandirii pe structura curentelor de gandire. 1.1.1.Fiziocratii Sunt prima manifestare tipica de tip curent (scoala) de gandire. Primul curent de gandire economica de totdeauna inflorea intr-o epoca a economiei (activitatii) care isi descoperea ideea de progres. Din pacate, tocmai acesta i-a fost curentului fiziocrat si miezul controversat, vizavi de demersul sau intelectual. Progresul era o adevarata moda a timpului, in Europa Occidentala a epocii moderne, dar aceasta scoala de gandire nu era capabila sa disocieze progresul de o lege naturala, respectiv a naturii-insesi. Progresul studiului economiei il insotea pe cel al activitatii economice, ca unul subsidiar: era progresul cunoasterii legilor naturii, automat si legitati de natura economica si de domeniu economic. Economia, la fiziocrati, era alaturata stiintelor naturii si ale tehnicii principiu de reflectie care era, buninteles, in favoarea ei, ca recunoastere stiintifica. In ciuda greselilor de principiu, fiziocratii raman atasati de notiunea de progres si dintr-un viitor care avea sa progreseze tocmai de la nivelul gandirii lor. 5

La fiziocrati se contureaza dihotomia deductie-inductie, in studiuil economiei deductia pleca de la ipoteze sau propozitii referitoare cel putin la natura umana, iar inductia verifica legitati naturale. Fiziocratii au vazut, in concretul societatii contemporane lor, trei clase sociale: (1) agricultorii, surprinsi ca adevaratii producatori; (2) industriasii si comerciantii, formand ceea ce curentul numea sterilul societatii; respectiv (3) proprietarii patroni, odata cu care se prefigura ceea ce se definea mai tarziu, la Karl Marx, antagonismul claselor sociale. Este, poate, cel mai interesant felul in care curentele de gandire antagonice socialismul liberalismul isi reclamau tocmai aici, la fiziocrati, radacinile comune. Societatea impartita in clase sociale antagonice coexista cu nasterea reala a liberalismului, dar in gandirea fiziocrata era aici tot o natura umana, o parte a naturii regasita in zona economica. Insfarsit pe un plan mai general, limitele teoretice ale gandirii fiziocrate nu se dovedeau a fi izvorat pe latura sa liberala, ci din naturalismul am spune chiar naturismul surprins pe cealalta latura. In astfel de conditii, curentul fiziocrat careuia nu I se poate nega nici un spatiu de manevra scientist ramane si normativ si apologetic, de o parte, si doctrinar si dogmatic, de cealalta.

1.1.2.Clasicii Noul curent se face simtit mai intai in Marea Britanie, apoi in Franta. Clasicii se disting inca de la prima vedere prin analizele lor simple si nuantate, prin obiectul real si bine conturat al acelorasi analize. Se disting drept clasici intre clasici numele unor Adam Smith, David Ricardo si respectiv Malthus. Adam Smith, initial un profesor de filozofie si morala, in la fel de clasicul tratat Avutia Natiunilor, explica conceptul de diviziune a muncii printr-o tendinta profunda a naturii umane. O face cu mijloace vizibil diferite de ale fiziocratilor si reuseste astfel o mai buna fundamentare a ordinii liberale. Adam Smith (mana invizibila) Este fondatorul economiei, ca disciplina de studiu de sine statatoare. Nu a scris decat o singura carte, iar aceasta estre Avutia Natiunilor (The Wealth of Nations), publicata in 1776. Smith avea atunci 53 ani. Prietenul sau, filozoful si economistul David Hume, gasea aceasta carte greoaie si dificila pentru publicul vremii. Nu a avut dreptate, cartea este citita si astazi, la aproape un sfert de mileniu de la aparitie. 6

Important este ca, in viziunea lui Smith, acumularea bogatiei nu tinea de aceea a aurului si argintului, ca in perceptia generala de pana la el, ci, prioritar, de munca si comertul liber. La fel de importanta, la autor, este sublinerea despartirii intre piata si orice forma de organizare de tip plan. Idem, apropierea intre prosperitatea sociala si motivatiile individuale in activitate, dictate de diviziunea sociala a muncii. Adam Smith spune, in context ca: nu asteptam sa fim hraniti de bunavointa macelarului, carciumarului sau brutarului, ci de interesele personale ale acestora Fiecare se exercita sa afle cea mai nimerita intrebuintare capitalului pe care il ordoneaza Directionand acea industrie si acea maniera in care sa obtina valoarea cea mai inalta, el nu isi produce decat propriul castig, dar se lasa astfel si condus de mana invizibila inspre actiuni ce nu le-ar fi intentionat. Situarea unicei carti a lui Adam Smith mai prezinta o importanta de context era epoca numita a tratatelor de economie, prin definitie atotcuprinzatoare fata de cunostintele de specialitate ale vremii. Ca atare, Smith a ramas economist, dar a scris o singura carte pentru ca nici nu putea avea mai multe de spus contemporanilor sai. Alt clasic, David Ricardo, tot britanic si apartinand unei generatii urmatoare lui Adam Smith, este alt punct nodal al clasicilor si caracterizat drept cel mai putin naturalist si mai scientist dintre englezi. In detaliu, Ricardo explica conceptul de salariu, ca pret natural al muncii, respectiv valoarea care furnizeaza lucratorilor mijloacele de subzistenta si perpetuarea speciei, in conditiile in care sunt ipotetic eliminate atat cresterea, cat si descresterea economica Ferinand Lasalle boteaza aceasta formulare drept Loi dAirian. Opera lui Ricardo combina despre renta, salariu si valoare, facandu-l pe autor tributar unei conceptii deterministe asupra evolutiei economicului. Autorul se distinge prin rigoarea sa logica, ceea ce se si identifica, de astadata, zonei de progres a gandirii timpului sau. Odata cu aceasta distinctie se evidentiaza si paradoxul momentului teoretic reprezentat de Ricardo: in loc sa depaseasca definitiv curentul fiziocrat, judecatile clasicului refac confuzia intre legile economice si cele naturale. David Ricardo (avantajul comparativ) Socotit si el cel mai mare economist dintre clasici si altii primisera sau aveau sa primeasca un astfel de calificativ fiecare la vremea lui David Ricardo se nastea in 1772. Tatal sau, un emigrant evreu, fusese membru al Bursei londoneze. Educatia fiului avea insa sa fie mai degraba incropita la intamplare. Acesta intra in afaceri inca de la 14 ani. Apoi, in 1793 se casatorea si isi conducea propriile afaceri, dar erau ani de tulburari si razboi. De o remarcabila istetime, tanarul Ricardo acumuleaza o importanta avere in scurt timp. 7

Ricardo citea opera lui Adam Smith in 1799, care ii si trezea interesul pentru economia politica de atunci. In 1809 apareau si primele sale scrieri in specialitate este vorba despre o serie de articole intitulate Pretul ridicat al aurului; in anul urmator, aceasta aparea sub forma unei opere in fascicole. Se adaugau mai tarziu lucrarile mai importante. Ricardo se retragea complet din afaceri in 1814 pentru a se dedica definitiv studiului. Opera sa de referinta avea sa se numeasca Principii de Economie Politica si Fiscalitate (Principles of Political Economy and Taxation), aparuta pentru prima oara in 1817. Se remarca aici, printre altele, Teoria avantajului comparativ, aplicabila comertului international si, in limbajul de mai tarziu, economiei internationale si mondiale. Printr-un exemplu numeric lipsit de replica, Ricardo demonstra de ce si Anglia era avantajata sa exporte lana si postavuri in Portugalia, si din aceasta din urma tara se exportau avantajos vinuri in Anglia, iar eficienta exporturilor era corelata de o parte si de cealalta: in ambele tari se muncea mai putin la obtinerea celor doua productii corespunzatoare, supuse schimbului peste frontiere. Comertul este insa, pentru principiile lui Ricardo, numai o chestiune de context. Cartea sa se extinde dupa aceeasi conceptie si rigoare a epocii tratatelor -- pe toata aria economiei. Astfel, intr-un alt capitol autorul indica o imgine a dezvoltarii economiei in etape (steady state), dar este de parere ca fiecare dintre stadii reduce nivelul salariului la cel al subzistentei. Cartea lui Ricardo si-a dovedit o influenta importanta printre cititori. Ideile sale sunt, din nou, recitite si comentate de autori contemporani. Dar nu poate trece cu vederea enormul instrumentar servit de Ricardo contemporanului sau, Karl Marx, fie insa pentru concluzii atat de diferite si diferit instrumentate ale acestuia din urma. Un al treilea clasic cu greutate, Malthus, in Eseu asupra populatiei un articol socant, publicat in 1820 cutremura pentru prima oara ceea ce pana atunci fusese naturalismul legilor economice. In esenta, autorul prevedea devansarea, in timp, a cresterii economice de catre cresterea populatiei, ceea ce avea sa puna in pericol viata economica a lumii. Este adevarat ca, ceva mai tarziu, autorul revine cu alte precizari in volumul Noi principii de economie politica, dar turnantul care ajunsese sa poarte numele sau fusese deja infaptuit si nu mai putea trece drept un episod oarecare in istoria gandirii. Aceasta cu atat mai mult cu cat mai Noile principii expuneau cu si mai multa claritate ipoteza concomitentei intre supraoferta de bunuri si somaj. Cu Smith, Ricardo si Malthus studiul economiei ramane etichetat drept economie politica, o eticheta ulterior criticata de toate celelalte curente, chiar din puncte de vedere extrem de diferite si opuse intre ele. Rigoarea metodologica acumulase, insa, la clasici, puncte pretioase. Inca nu dadeau

totusi semne nici economia dominanta, nici alternanta sistemelor economice aceasta din urma fusese deja respinsa funciar prin naturalismul economiei, atat de fiziocrati, cat si de clasici.

1.1.3. Curentul marginalist Este alt curent care se distinge, printre altele, si in Marea Britanie: este vorba tot de o critica a economiei politice, de astadata purtatorii ei fiind autointitulata Generatie Oxford 1870. Miscarea era de fapt datata 1872 si ceea ce critica ea era, punctual, un (alt) caractrer apologetic si normativ recapatat de studiul economiei. Totusi, dupa 1870 se vorbea mai mult despre stiinta economica, in locul economiei politice dinainte, ramas in custodia clasicilor. Odata cu marginalismul si despartirea de clasici:se abandoneaza, insfarsit, ideea de redescoperire a ordinii naturale, astfel redescoperindu-se mai degraba o stiinta pozitiva, aproape de alte stiinte model; tot ceea ce ramane neatins de la clasici este teoria rentei funciare. Marginalismul a intins spatiul de dezbatere problematic al economiei. A fost, in esenta, tot liberal, dar aceasta nu a impiedicat intruziunea aici a dezbaterii despre o deocamdata ipotetica pluralitate de sisteme, si dezvoltarea ulterioara a acesteia extensia mai importanta in timp a curentului venea sa favorizeze acest ultim aspect. Pluralitatea de sisteme apare la marginalisti pusa in ipoteze strict intelectuale, in sensul ca ea nu este inca o chestiune ideologica, dupa cum nici marginalismul insusi nu a devenit vreodata ideologie. Dimpotriva, marginalismul si-a putut permite o polemica relaxata cu marxismul, pe tema alternantei sistemelor. O reconversie larga a studiului economiei a generat si un optimism exagerat al timpului. Insanatosirea gandirii economice ramanea insa una reala. De adaugat ca marginalismul a beneficiat si de o baza spatiala ceva mai intinsa, iar durata sa de viata a depasit finele secolului al XIX-lea. Sunt, astfel, numarate trei scoli marginaliste europene, regasite reciproc in principii si concluzii: (1) cea austriaca Wieser, Bohm-Bowerk, K. Menger --; (2) cea elvetiano-franceza, localizata in orasul elvetian Lausanne Lon Walras si Vilfredo Pareto --, in fine, (3) cea britnaica Stanley W. Jevons si Alfred Marshall. Alfred Marshall, marginalist din prima generatie, analizeaza echilibrele de piata, in ipoteza randamentelor crescatoare la scara -- de mentionat ca acest concept fuses nu numai ignorat, la clasici, ci chiar contrazis, in parte, pentru cazul fenomenelor de formare a preturilor, repartitia veniturilor si invetitiile. Marshall revine totusi la pesimismul clasicilor vizavi de capacitatea pietei de alocare optima a resurselor. 9

Alfred Marshall (cererea si oferta) Si el considerat intr-o epoca cel mai mare economist, se nastea in 1842. Era fiul unui casier la Bank of England, care spera, pentru fiul sau, o cariera publica mai aleasa. Tanarul Marshall si-a pastrat insa, de la bun inceput, alte idei de viata. A refuzat o scoala ecleziastica pentru a studia matematicile la Oxford. Primeste apoi titlul de master in matematici la universitatea Cambridge, in 1865. In cadrul acesteia din urma se inscrie si intr-un grup preocupat de filozofie, care ii si ofera mai tarziu oportunitatea si perspectiva unor dezvoltari in materie. Se spune, de catre biografii sai, ca astfel de scopuri i-ar fi fost barate si de conditiile economice. Ideea lui Marshall ajunge sa fie aceea ca oamenii nu isi puteau permite suficienta instruire in conditiile resurselor productive ale Marii Britanii. Aceasta il si impinge spre studiul economiei. La vremea lui Marshall, studiul economiei era dominat de ideile lui Smith si Ricardo, ale caror scrieri Marshall le respecta indeajuns. El isi vedea, la un moment dat, viitoarea opera ca o aplicatie a cunostintelor matematice la teoriile clasicilor. La ceva vreme dupa aceea, insa, Marsjhall isi definea propriul sistem de gandire. In jurul anului 1890, odata cu aparitia celebrelor sale Principii de Economie (Principles of Economics), se puneau bezele a ceea ce urma sa se numeasca scoala neoclasica. In incercarea de a explica esenta propriilor demersuri, Marshall scrie urmatoarele in a doua editia a Principiilor: in spiritul unei varietati de detalii, aproape toate problemele fundamentale ale economiei prezinta un fel de sambure unic. Acesta este investigarea echilibrului a doua categorii de motivatii, una pentru dorinta de a achizitiona un anume nou produs, astfel satisfacand o dorinta; in vreme ce cealalta este pentru a economisi un efort saua obtine o anume placere cu alte cuvinte, o investigare a echilibrului de forta intre cerere si oferta. Si influenta lui Marshall, cel putin in lumea anglofona, era considerabila. Principiile aveau sa fie carte de capatai pentru alte cateva decenii, la fel cum studentii de astazi au inca destule de invatat citindu-le. Insusi Marshall a fost profesor la Cambridge pentru mai multe nume de economisti de marca ce i-au urmat. Nici astazi economia neoclasica nu sufera de prea multe carente. E. Barone intr-un celebru articol din 1907 intitulat Ministerul productiei in economia colectivista incerca pentru prima data tocmai imaginea extrapolata a economiei ne-liberale, fara concurenta si proprietate privata asupra factorilor de productie. Meritoriu ramane modul in care autorul abordeaza din nou chestiunea sistemelor economice alternative, fara prejudecati ideologice. Pe fond, insa, era la ordinea zilei atunci dezbaterea politica de sistem intre liberali si socialisti.

10

Vilfedo Pareto este numele de referinta sau parintele conceptului de optim economic si al aceluia de bunastare. Vorbim astazi de eficienta Pareto, de optim si echilibru Pareto, ca si de univers paretian al deciziei manageriale. Marcel Pigou, impreuna cu succesorii sai, ceva mai tarziu, pe la 1920, studia, la randul sau, maximizarea bunastarii, in conditiile relaxate ale naturii si actiunii autoritatii. 1.1.4.Istoricistii germani Nume ca Schmoller, Liszt sau Hildebrand schiteaza o alta zona de gandire critica la adresa economiei politice clasice. Istoricistii se disting prin ceea ce le confera si numele, anume metoda numita analiza istorica. Aceasta incearca o concretizare tipica asupra faptelor o data cu care insa isi creaza si dificultati insurmontabile. Concluziile unice stiintifice sunt impiedicate de contextul pluralitatii punctelor de vedere si explicatiior, iar logica explicatiilor lipseste si ea odata cu legile elaborate. Cu alte cuvinte, impasul istoricist este unul dublu: (a) (b) daca lipsesc, de facto, legile istorice, ramane loc pentru intuitie si imaginatie in daca, dimpotriva, aceste legi istorice exista, atunci lipseste o critica fundamentala politicas economica; asupra economiei politice, asa cum s-ar fi dorit. 1.1.5.Curentul socialist Ca un curent de anvergura comparabila liberalismului, in totalitatea sa, si inca pe o durata de timp de asemenea comparabila, socialistii intra in scena ca o alta pluralitate de gandiri, purtatoare de numeroase inconsistente conceptuale. Postulatele de baza se opun, insa, fundamental liberalismului: (i) preeminenta grupului asupra individului de aici urmeaza sa se considere ca societatea in ansamblu este subiectul econmic primordial: (ii) organizarea institutionalizata are in vedere esential lipsa oricarei ordini spontane, astfel nevoia celei constient constituite. Ca obiective sociale apoi: (iii) egalitarismul si lupta de clasa. In mare, doctrina socialista se clasifica mai degraba in timp, decat dupa nuantarea opiniilor in: (a) socialismul asazis utopic; (b) marxismul si (c) socialismul de stat si nationalist. Daca insa curentul pornea sprijinit pe eclectism de idei, iar apropourile la socialism se intind pana la opera clasicului John Stuart Mill, este meritul lui Karl Marx de a fi rezolvat definitiv aceasta carenta. Nu polemismul sau de geniu, sau partipriul pentru cei revoltati au decis acest lucru, cat noua fundamentare socialista pe o filozofie de sistem care absorbea si dialectica hegeliana in folosul sau. Marxismul reusea sa vada o ordine care inceta sa fie imuabila. Ruptura fata de fiziocrati 11

se facea aici, mai mult decat in oricare dintre curente, insfarsit definitiva si convingatoare. Marx nu atingea insa rigoarea clasicilor sau a marginalismului in analiza legilor economice. Punctul de plecare al marxismului este astazi socotit a fi fost paradoxul Starii Crestine a Prusiei la 1840; in idei, marxismul reclama, la randul lui, o critica a economiei politice. Lucrarile lui Karl Marx analizeaza societatea capitalista a secolului al XIX-lea, pentru a conclude o auto-distrugere iminenta pentru ca imanenta -- a acesteia capacitatea de auto-reglare a acestei societati este vazuta ca limitata. Karl Marx (economia socialista) Filozof german, revolutionar si parinte sfant al socialismului, Marx este si economist. Paraseste Germania la 31 ani pentru a lucra la Londra, ca functionar la caile ferate. Gandirea sa se face astfel puternic influentata de aceea a clasicilor britanici, cu precadere David Ricardo. Daca insa aceasta scoala simpatiza cu societatea capitalista a vremeii, Marx a luat de la ea numai instrumentarul, pe care l-a indreptat apoi impotriva capitalismului. Piatra unghiulara a gandirii lui Marx, una de origine clasica, era teoria valorii-munca: preturile bunurilor sunt determinate de cantitatea de munca antrenata in producerea lor. Era pentru Marx mult mai mult decat descriptia miscarii preturilor. Cata vreme numai munca are si, respectiv, creaza valoare, atunci lucratorii erau indreptatiti sa aiba acces la intregul venit din productie. cU alte cuvinte, era injust si imoral ca o alta clasa sociala, cea a patronilor, sa primeasca cea mai mare parte din acest venit, numit de autor plusvaloare. In cartea sa de capatai, Capitalul, Marx descrie modul in care capitalismul era destinat colapsului inevitabil, avand sa fie urmat de revolutia socialista. Drept urmare a si lucrat cu grupuri de formare socialista, urmand sa pregateasca lumii un astfel de pas. a imaginat apoi societatea de dupa revolutie, bazata pe proprietatea comuna asupra mijloacelor (factorilor) de productie si pe economia planificata. A numit comunism stadiul imaginat ca cel mai inalt al societatii socialiste, in care eficienta si prosperitatea asigurate sa fi permis principiul distribuirii bunastarii de la fiecare dupa capacitate, fiecaruia dupa nevoi. Marx nu este nici primul, nici ultimul care sa se fi gandit la socialism; a fost insa cel mai influent in gandirea socialista. Logica auto-reglarii limitate si tendintei de auto-distrugere a capitalismului incepea cu caracterizarea a ceea ce Marx numeste legea economica fundamentala a sistemului, o reunire, in viziune proprie, a scopului primar al productiei cu mijloacele de realizare a acestuia. In capitalism, legea economica fundamentala era obtinerea si maximizarea plusvalorii, in expresia ei 12

palpabila de profit, in folosul clasei patronatului. Societatea capitalista se lasa condusa de economia ei, iar aceasta din urma de interesele acestei clase numeric restranse, ceea ce realizeaza, nu numai disproportia distribuirii bunastarii, ci un adevarat sistem de contradictii interne insolubile prin pastrarea sistemului, dar solubile prin revolutia sociala: se desfiinta clasa patronilor, se schimba structural legea economica fundamentala, astfel si scopul productiei, si mijloacele sale de realizare se redirijau in folosul lucratorilor si al paturilor sociale largi. La Marx, categoria profitului devine, realmente, una rau famata. In alta ordine, posibilitatea pluralitatii sistemelor economice, idee comuna si marginalismului, ia si ea o turnura si o concretete revolutionare, dar astfel recapata apropierea de legile inexorabile ale naturii umane de tip fiziocrat. Ca cel mai reprezentativ oponent al liberalismului, Marx asemeni aproape un secol mai tarziu lui J.M. Keynes a creat un curent individual si pronuntat de gandire, a avut adepti, iar mai tarziu continuatori, la care nu aveau sa lipseasca, totusi, nuantarile ideilor. V.I. Lenin, in Rusia presi post-revolutionara din jurul anului 1917, modifica profetia initiala a lui Marx asupra distrugerii capitalismului in contextul liberei concurente, in intregime si concomitent, in toate statele lumii si indica posibilitatea transformarii socialiste initiale a unei singure tari, sau unui grup de tari mai redus. In China, devenita si ea comunista, in zona asiatica, odata cu tarile est-europene, imediat dupa ultimul razboi mondial si acordul international de la Yalta, replica teoriilor marxist-leniniste urma sa fie data de invataturile lui Mao-Tze-Dun, adaptate unei economii subdezvoltate si saraciei generalizate. Modificarile aduse teoriei marxiste nu urmareau, insa, sa aduca vreun afront acestora, ci dimpotriva, perpetuarea ideologiei revolutionare in conditiile care se schimbau, in secolul al XX-lea, fata de cel precedent. Spre exemplu, libera concurenta si ea, ca si profitul, rau famata in viziunea lui Marx era inlocuita, la inceputul secoluli al XX-lea, de ceva si mai rau, adica de marile monopoluri si de transformarea capitalismului vechi in imperialism. De-a lungul timpului, simtul baricadei revolutionare a deturnat si chiar dizolvat, la socialism, conceptualizarile teoretice. Totusi, marxismul si prelungirile sale ramanea invocat si pentru gestionarea sistemului economic alternativ, al socialismului instaurat. O zona care, data fiind diversitatea conditiilor din fiecare economie nationala, avea sa lase cu siguranta loc divizarii teoretice si doctrinare in primul rand, intre Marx si Engels, de o parte, si Lenin, apoi Mao, de cealalta, dar fenomenul avea sa continuie si pentru alte tari si inventare teoretice. Cu toate acestea, simptomatic, dupa Lenin si Mao, succesori ai lui Marx si Engels, putine si din ce in ce mai neinsemnate au fost personalitatile filozofice ale marxismului si socialismului. 13

Totusi, in contextul socialismului real, care in anii optzeci parea sa isi faca tot mai evident declinul, cel putin in termenii democratiei, lua nastere euro-comunismul, iar in contextul capitalismului care evolua, se afirma miscarea numita Scoala Radicala Americana. Imperativele acesteia pareau a se diferentia de ceea ce se dezbatea in spatele cortinei de fier, sau in socialismul asazis real. Si, dupa scenariul deja verificat al cristalizarii altei miscari socialiste, ideile finalizau in atingerea principiilor, pana atunci, cvasi-general acceptate. Astfel, radicalii americani, asa cum apareau, erau fortati sa accepte realitatea societatii industriale a secolului al XX-lea, ca si nevoia readaptarii vechiului marxism la aceasta. Concluzia dintai era limitarea unui intreg set problematic al lumii contemporane inegalitati social-economice, situatia femeii, rasismul, educatia sau saracia la ceea ce ar fi comun acestora, respectiv la o chestiune de putere si operare cu ajutorul puterii. 1.1.6. Curentele confesionale Din nou o zona de gandire ce pare tipica si tocmai astfel urmeaza sa se individualizeze fata

de celelalte tipuri. A fi reactionat tipic atat la lupta de clasa socialista, cat si la mizeria rezultata partial din societatea de tip liberal nu ar fi putu conduce la un fundament mai consistent decat morala crestina si sociala, la indemana. Acelasi tipic implica si o comuniune cu zonele de confruntare si de despartire, iar aici s-ar putea enumera cel putin trei aspecte derivate: (1) Apelul la o zona de gandire profund istorica, una care ducea de astadata, nu atat la clasici, cat la bazele puse inca din evul mediu de Toma de Aquino, apoi continua in secolul al XIXlea, dar si in al XX-lea, ca replica la celelalte curente si la antagonismul lor deopotriva. (2) Pentru partea reactualizata, se constituie aici, nu mai putin, o doctrina. Iar aceasta, impreuna cu liberalismul si socialismul, acopera aproape in intregime aria politicului secolului al XX-lea. Mai putin s-ar compara acest curent cu celelalte in rigoarea analizei, ar vorbi de sisteme economice alternative, ar apela baze filozofice de sistem, sau ar capata matrici de gandire fundamentala. (3) Dezvoltat aici ca reactie la alte curente, confesionalismul revede insusi modelul de alcatuire a gandirii economice prin reactii, delimitari, dar si pactizari si reapropieri. Se poate vorbi de patru curente confesionale componente: corporatismul, cooperatismul, crestinismul social si socialismul crestin. (A) Corporatismul pentru care sunt citate nume ca Le Play, fondator al scolii numit chiar Reforma Sociala, sau La Tour du Pin si Albert le Mun, fondatori ai Asociatiei Tinerilor Catolici

14

Francezi promoveaza o societate a familiei, grupurilor sociale si profesionale, sub arbitrajul statului si in scopul impacarii contradictiilor. (B) Cooperatismul militeaza pentru transformarea pasnica a capitalismului, vizand suprimarea profitului si proprietatii private, cel putin din pozitia acestora de mobiluri esentiale ale acestei societati. (C) Crestinismul social constituie punctual zona care inspira direct doctrina democratiei crestine actuale. Are in vedere dreptul si perpetuarea dreptului la initiativa individuala, iar pentru puterea publica rolul de orientare, stimulare si sprijin in sensul integrarii sociale. (D) Socialismul crestin cauta ideea de justitie in serviciul celor oprimati. 1.1.7. Liberalismul, replica lui Keynes si neoliberalismul In literatura de specialitate, referirea la liberalism este diferentiata. Fie se discuta de curentul liberal mai mult sau mai putin omogen, dar longevid, in opozitie cu un curent socialist de anvergura si longevitate comparabile; fie, in detaliu, sau intr-o temporalizare ceva mai precisa, se considera inventarul de idei si esenta libewrala drept continute de curentele: fiziocrat, clasic, marginalist, ulterior neoliberal si monetarist. Observam , cu alte cuvinte, de o parte, o ramura mai sintetica si mai putin atenta la detalii, de cealalta, pericolul unei confuzii in notiunea de curent de gandire. In ce priveste sub-paragraful de fata, referirea la liberalism a fost clarificata in detaliu mai sus, dar ramane delicata cu cat majoritatea detaliilor istorice despre curentul liberal (mai corect ar fi fost sa spunem curentele liberale) au fost deja date. In asa fel incat ramane de lamurit un singur aspect, la fel de important din punct de vedere istoric si de gandire economica. Trei sunt postulatele fundamentale ale liberalismului: (a) interesul individual; (b) rationalitatea, in ordinea preferintelor; (c) bunastarea colectiva, ca suma a satisfacerii intereselor individuale. Desfasurarea istorica a adus, insa, si acestora sfidari ale doctrinei, la fel cum se intampla concomitent doctrinei socialiste: (1) fenomene de criza si dezechilibre multiple, sfidand imanenta si naturaletea echilibrului; (2) germenii monopolului si oligopolului in esenta economiei concurentiale. Fata de care, doctrina libertatii economice se altereaza, spun adversarii, la nivelul libertatii celor puternici de a-I zdrobi pe cei slabi. John Maynard Keynes (agregatele si interventionismul, in economie) S-a nascut in studiul economiei, cum spun biografii sai. Tatal sau, John Neville Keynes, era chiar profesor de economie si logica la Cambridge. Tanarul Keynes incepea tot la Cambridge studii de matematica si filozofie. Calitatile sale il impresionau pe Alfred Marshall, care il impinge 15

spre studiul economiei. In 1908, dupa terminarea studiilor si o trecere pasagera prin sserviciile publice, tot profesorul Marshall ii ofera oportunitatea unui stagiu la catedra de stiinte economice a aceleiasi Universitati Cambridge, stagiu pe care Keynes il si accepta. John Maynard Keynes este cel mai bine reprezentat de opera sa din 1936, vestita Teorie Generala a Ocuparii, Dobanzii si Banilor (The General Theory of Employment, Interest and Money), prin care autorul se desparte definitiv de clasici si neoclasici ramasi in reflexele sale, desigur, si prin personalitatea magistrului sau. Indiscutabil, insa, nu era nici prima si nici ultima sa lucrare vezi si Tratatul despre Moneda (1930), sau How to pay for the war ? (1940) etc. Teoria Generala il reprezinta pe Keynes pentru si in fata generatiei sale. Cartea contine agregatele economice generale si optiunea pentru interventionism politico-economic. Dar Keynes era un nume cunoscut si in afara cercurilor de specialitate, vezi in lumea financiara, politica si artistica. A intretinut legaturi cu cercul Bloomsbury, al lumii literare londoneze. A fost prieten cu nume ca Virginia Woolf, E.M. Foster sau Lytton Strachey. In 1925 se casatoarea cu balerina de origine rusa Lydia Lopokovia. Pare a fi fost un ales al sortii, a se fi bucurat de succes orbitor pe unde trecea de la cataratul pe munte la speculatia financiara. Keynes a reusit si sa se imbogateasca din speculatie financiara, si sa procure o suma de 38.000 lire sterline pentru Kings College. Keynes scrie in Teoria Generala: Ideile economistilor si filozofilor politici, cei ce au dreptate si atunci cand gresesc, sunt mai puternice decat se crede. Acestea si putine altele sunt cele ce conduc lumea. De cealalta parte, oamenii pragmatici, cei ce se cred in afara influentelor intelectuale, sunt de obicei sclavi ai unor economisti defuncti. Pana si nebunii, cei ce aud voci in aer, fac apel la cate un ganditor la ordinea zilei. Mai raman ideile persoanelor publice si politicienilor, sau agitatorilor care ii suplinesc uneori nici ele nu sunt dintre cele mai noi Sa fie un avertisment aici ? Indiferent la ce pare sa se fi gandit un autor si un om ca J.M. Keynes, cuvintele sale suna a ironie englezeasca din partea unuia care s-a bucurat de atata influenta, printre contemporani si urmasi, tot atat cat nici ideile sale nu sunt dintre cele mai noi Parafrazand un cliseu marxist, am spune ca o astfel de contradictie intre doctrina liberala si realitate o falie din care Keynes scotea capul -- a devenit motorul desfasurarilor intra-liberale din secolul al XX-lea. Luau nastere, pe rand, keynesismul si neoliberalismul, apoi confruntarea lor fructuoasa de idei. Confruntare care, revazand de cealalta parte slabirea si chiar dizolvarea gandirii socialiste, esecul marxismului si al sistemului economic alternativ creat de acesta, reuseste sa promoveze in prim-planul gandirii economice contemporane.

16

Opera lui John Maynard Keynes apartine in special anilor treizeci si patruzeci. Ramane sa remarcam ca, dintr-un punct de vedere, secolul al XX-lea semana cu cel precedent: dezvoltarea gandirii avea loc in special odata cu departajarea curentelor si scolilor de gandire iar distinctia keynesismului ramane aici una elocventa de la bun inceput, prin despartirea de liberalism, clasici si neoclasici. Cele intamplate intre Keynes si liberali nu semanau cu cele intamplate in tabara socialista, in care Lenin sau Mao nu se prea luptau cu preceptele marxiste. Un singur lucru nu a dezavuat Keynes, anume preceptele liberale, enuntate mai sus: a crezut si in libera initiativa, si in libertatea de optiune a consumatorului. Despartirea a survenit abia la nivelul solutiei keynesiste, respectiv nevoia de interventie a statului in economie ceea ce liberalii radicali numeau erezia keynesista, iar altii intelegeau drept linia reformista si practicista (nedoctrinara) in sanul liberalismului. Liberali sau nu, oricum insa purtatori ai aceleiasi rigori de expresie cu inaintasii liberali de varf, Keynes si ai sai au reusit sa radicalizeze, indirect, pe cei de partea opusa ce aveau sa isi spuna de atunci neoliberali erau revendicati aici si ultimii economisti neoclasici. Pentru acestia, lupta avea sa continuie si cu socialistii, si cu erezia keynesista. O agenda liberala, conceputa ca raspuns la sfidarile societatii contemporane, era redactata in 1938, la Colocviul Walter Lippman. Concluzia noului grup era ca automatismele de piata nu functioneaza tocmai din cauza neaplicarii complete a principiilor liberale, si din cauza intereferentei interventionismului. Din pacate insa, aceasta noua pozitie doctrinara nu s-a putut dezvolta in afara polemicii cu tezele lui Keynes, nici nu a putut impiedica o alta tendinta a gandirii contemporane in ce priveste re-pozitionarea statului in economie sau piata institutionalizata. Liberatea economica nu este laissez-faire, spune P. de Callan, ea nu contesta drepturi, ci afirma datoria statului de a interveni in materie economica. 1.1.8. Alte desfasurari si concluzii O resconsiderare interesanta a axului teoretic al desfasurarilor istorice in gandirea economica a lumii survine in anii saizeci, la Franois Perroux. Se numeste economie dominanta, vede activitatea economica drept fundamentata pe conceptul motor de putere si aduna patru contributii importante, izvorand din curente care, pana aici, au fost vazute separat dupa alte criterii: (1) (2) literatura (de limba) germana in care reprezentativ este gasit Bhm-Bowerk, cu marxismul vezi analiza raporturilor de forta, care insa se afirma si aici intr-o Macht order oekonomisches Gesetz; maniera cel putin discutabila: instrumentele neaprofundate si neaplicate in economia moderna;

17

(3) (4)

institutionalistii cei care au pregatit, direct sau indirect, teza esentiala a puterii teoreticienii moderni ai concurentei imperfecte.

economice, purtatoare a practic tuturor concluziilor reprezentative in aceasta optica; Contributia lui Perroux si a ceea ce acesta revendica, in filiatia de fata, reconsidera in continuare un domeniu decizional, pentru care ofera geneza a ceea ce se numeste, in literatura de specialitate, decizia macroeconomica macro-decizia. Sunt desprinse criteriile acesteia, fundamentele de tip unitate decizionala, dar si interesele implicate. Reusita opticii de studiu numita economia dominanta este aceea de a oferi o perspectiva noua si moderna asupra intelegerii fenomenului economic, o arie mult prea usor agresata astazi de un instrumentar de granita, usor strain studiului economic fundamental si astfel usor de deturnat. Matematizarea studiului, explica si doreste sa clarifice Franois Perroux, isi merita o semnificatie relativa. Expresia acestor calcule este una cantitativa. Continutul si motivatia lor nicidecum. Anii 1990 aveau sa fie cei ai distrugerii sistemului economic comunist cel ce prevedea si milita candva spre distrugerea celuilalt sistem. Si pentru economiile foste comuniste,ca si pentru gandirea economica nu a existat, insa, niciun moment de respiro, ca pentru analize post-factuum. A urmat o tranzitie dura de re-conversie la sistemul de piata, pentru care absolut nimeni nu era pregatit, in ciuda semnelor evidente de oboseala ale socialismului real. In plan secundar, deci, a cazut o oarecare noua fizionomie a confruntarii de idei. Regresul doctrinei si curentului socialist era deja de domeniul banalului, dupa 1990, ceea ce reintarea confruntarea tot intre neoliberali si keynesistii-neo-keynesistii flancati de politicienii social-democrati. Lupta se poarta in continuare in tarile occidentale, iar pe orbita occidentala s-au conturat si miscarile politice din Europa de Est, cu conotatiile lor de gandire economica: (1) liberalismul (vezi neo-liberalismul); (2) social-democratia (vezi keynesismul si neo-keynesismul); (3) crestin-democratia (vezi curentele confesionale); (4) socialismul incercand timid ruperea de marxism. Ideea este ca primele momente ale tranzitiei regaseau pretextul continuarii polemicii deja cunoscute. Dar gandirea economica din Europa de Est si-a dovedit adaptabilitatea la realitate si pragmatismul, asa incat se mai simte inca aici prea putina polemica doctrinara -- iar disponibilitatea extinderii Uniunii Europene catre tarile, popoarele si economiile est-europene dovedeste, printre altele, si o astfel de recunoastere a faptelor. Marea exceptie la disponibilitatea pro-occidentala au dovedit-o unele tari ex-iugoslave si altele din zona Comunitatii Statelor Independente. Vremurile confruntarii est-vest si socialism-leberalism par a fi trecut repede, dar dupa anii douamii civilizatia occidentala intalnea o rezistenta mult mai tenace in lumea musulmana, pretinsa de unii drept cealalta civilizatie. 18

Aici ne aflam, insa, pe punctul care va face posibila revizuirea de mai multe ori a atitudinii istoricilor gandirii economice de maine. Cu alte cuvinte, traim epoca altor intrebari inca fara raspuns: (1) va da roade dezvoltarea gandirii tot pe departajarea curentelor si scolilor de gandire ? Dar unde este aceasta continuare pe curente acum, cand se afirma mai degraba ganditori individuali ? (2) Si-a spus curentul socialist ultimul cuvant, sau este de asteptat ca miscarile antiglobalizare sa isi regaseasca un alt Karl Marx ? (3) Va continua polemica de idei sa fie monopolizata de spatiul euro-american, sau va avea ceva de spus si uriasa lume a treia ? Sa recapitulam, insa, clasificand teoriile economice existente in lume la intretaierea intre secole: (i) teorii clasice si neoclasice, liberale si neo-liberale, in special din zona microeconomica; keynesiste, post si neo-keynesiste, cu puncte de vedere indeosebi (ii) teorii

macroeconomice, lucrand cu mase economice; (iii) teorii cu metoda inductiva, unde se manifesta preeminenta conditiilor istorice si institutionale, iar aici pot fi grupate scoli istorice, scoala americana si formulari econometrice diverse; (iv) teorii marxiste, cele bazate inca pe interpretarea materialist-dialectica si istorica.

CAPITOLUL 2:DOCTRINA POLITICA LIBERALA SI EVOLUTIA SA Aparitia si dezvoltarea doctrinei liberale este legata de nfaptuirea revolutiilor burgheze si de perioadele care au urmat, respectiv de epocile moderna si contemporana. Liberalismul a aparut ca o alternativa de gndire politica la vechea organizare pol 535e46f itica bazata pe monarhia absolutista, pronuntndu-se pentru pluralism politic, pentru separarea puterilor n stat, pentru respectarea drepturilor si libertatilor cetateanului, pentru un stat de drept, indiferent de forma de guvernamnt (monarhie constitutionala, republicana). Esenta liberalismului (care i individualizeaza n raport de alte doctrine politice) consta n promovarea unor schimbari care sa tina cont de conditiile istorice nou aparute si, mai ales, de libertatea economica si politica a individului n relatia cu statul care, nu numai ca nu trebuie sa intervina n viata social-economica, dar trebuie sa si garanteze exercitarea drepturilor si libertatilor individului, inclusiv libertatea de ntreprindere economica pe baza apararii si respectarii proprietatii private. n evolutia sa, doctrina liberala a cunoscut mai multe variante n strnsa legatura cu dezvoltarea sociala. 19

2.1. Liberalismul clasic Aparut n perioada revolutiilor burgheze, a evoluat pna n zilele noastre, cunoscnd o serie ntreaga de elemente noi, unele dintre ele fiind chiar opuse celor initiale. Esenta liberalismului clasic consta n libertatea individului, a proprietarului n raport cu statul, n libertatea de ntreprindere. Liberalismul clasic respinge interventia statului n relatiile sociale, orice triumf al statului fiind considerat un esec pentru individ. Precursor al liberalismului este J. Locke, care considera proprietatea ca un drept natural al individului, drept aparut naintea statului si independent de el. De aceea, statul nu poate expropria pe individ. n cadrul liberalismului clasic se disting doua directii: liberalismul politic si liberalismul economic. Teoreticienii apartinnd curentului liberalismului s-au preocupat de ambele aspecte, dar unii au accentuat latura politica, altii pe cea economica. Sunt gnditori care au tratat, n egala masura, ambele probleme. Aparut n perioada luptei burgheziei mpotriva feudalismului si monarhiei absolute, liberalismul politic pleda pentru monarhia constitutionala si pentru principiul separatiei si echilibrului puterilor. Unul dintre reprezentantii de seama ai liberalismului politic este francezul B. Constant (1767-1830). Libertatea[2]), afirma el, nu consta n faptul ca puterea se afla n mna poporului, ci n independenta individului fata de puterea de stat. Pentru libertatea individului este necesar ca puterea, oricui ar apartine, sa fie limitata de drepturile juridice ale cetateanului. Libertatea este triumful individului att asupra autoritatii care ar voi sa guverneze prin despotism, ct si asupra maselor care reclama dreptul de a nrobi minoritatea fata de majoritate. B. Constant considera ca ntelegerea libertatii ca domnie a poporului este necorespunzatoare societatii burgheze. Aceasta conceptie apartine democratiei antice si presupune o libertate politica, deci dreptul fiecarui cetatean de a participa la constituirea si exercitarea puterii, la faurirea legilor, la alegerea magistratilor. Libertatea n societatea burgheza este personala, cetateneasca si civila, constnd n dreptul de a dispune de proprietate, n dreptul de a influenta treburile guvernamentale pe calea alegerii persoanelor oficiale; dreptul de a-si alege meseria si de a o profesa. Libertatea este asigurata prin limitarea puterii statului, prin neamestecul acestuia n viata indivizilor. Limitarea puterii de stat s-ar realiza prin forta opiniei publice si prin separatia puterilor n stat. B. Constant afirma ca drepturile politice trebuie sa apartina numai proprietarilor. El argumenteaza ca proprietatea asigura cetatenilor posibilitatea de a se instrui si de a participa la exercitarea drepturilor politice, la guvernarea statului. Dupa parerea sa, votul trebuie sa fie censitar, iar parlamentul sa fie reprezentantul proprietarilor, si nu al poporului. El se ridica mpotriva egalitatii, aratnd ca aceasta ar duce la lezarea libertatii individului. 20

Pe planul activitatii economice, libertatea consta n libertatea nengradita a concurentei, n absenta oricaror reglementari ale raporturilor dintre capital si munca. J. Bentham (1748-1832), reprezentant al liberalismului englez, sustine ca statul trebuie doar sa vegheze la apararea persoanei, a proprietatii. El considera ca interesele proprietarilor coincid cu interesele societatii. Gnditorul liberal francez, Charles Alexis Tocqueville (1805-1859), n lucrarea "Democratia n America", se refera la legatura dintre egalitate si libertate, afirmnd ca egalitatea da oamenilor gustul institutiilor liberale. Democratia liberala, arata el, consta n independenta individului, n libertatea si responsabilitatea acestuia. Dupa parerea sa, egalitatea se refera la: egalitatea n fata legii, egalitatea drepturilor politice si egalitatea de conditii. Aceste aspecte ar caracteriza regimul democrat american. Interventia statului n domeniul social, economic si spiritual ar duce la extinderea despotismului, considera Ch. Tocqueviile. n a doua jumatate a secolului al XIX-lea a aparut un liberalism de tranzitie, care exprima manifestarile unei societati aflate ntr-o perioada de trecere spre o economie n care predominau monopolurile. Sunt reluate unele idei ale liberalismului clasic privind libertatea, raportul dintre individ si stat. E. Laboulaye afirma ca individul trebuie sa aiba o serie de drepturi si libertati. n spatele libertatilor politice, trebuie sa existe anumite drepturi individuale si sociale care constituie substanta acestora. Statul trebuie sa dispuna de un minimum de atributii care i sunt necesare pentru a exista. n lucrarea "Individul mpotriva statului" (1884), H. Spencer (1820-1903) avanseaza cteva idei ale liberalismului referitoare la primatul individului fata de stat, la libera dezvoltare a individului. Analiznd politica liberarilor de la sfrsitul secolului al XIX-lea, H. Spencer o denumeste un conservatorism de o speta noua. n conceptia sa, conservatorismul nseamna, printre altele, dorinta de a pastra si mari puterea coercitiva. n trecut, spune Spencer, liberalii au micsorat sfera autoritatii guvernamentale, marind cercul n interiorul caruia actiunile cetatenilor ramneau libere. Liberalismul era identic cu libertatea individului mpotriva samavolniciei statului. Liberalismul, ntarindu-se, a devenit din ce n ce mai coercitiv, n legislatia lui, existnd sistemul restrngerilor libertatilor individului si nmultind prilejurile de amestec al statului n viata individului. Interventia statului n activitatea cetatenilor este admisa numai n masura n care acesta mentine principiul vital al individului si societatii, si anume: ocrotirea libertatilor si drepturilor individului si limitarea acestora prin drepturile si libertatile celorlalti. Orice interventie a statului n

21

activitatea cetatenilor, dincolo de impunerea acestor limitari reciproce, este considerata de Spencer ca fiind coercitiva. Manifestndu-se mpotriva politicii sociale a statului, Spencer pretinde ca prin aceasta s-ar leza interesele proprietarului privat. Marirea impozitelor generale si locale, necesare pentru formarea unor fonduri destinate nfiintarii unor institutii publice: scoli, biblioteci, muzee, a dus la constrngeri care limiteaza libertatea cetatenilor, sustine Spencer. Considernd ca marea superstitie a trecutului era dreptul divin al regilor, Spencer afirma ca marea superstitie politica a prezentului este dreptul divin al parlamentului, sustinerea dreptului majoritatii, invocarea teoriei contractului social i se pare lui Spencer nentemeiata. Teoria privind puterea nelimitata a parlamentului, a majoritatii, suprematia absoluta a acestora trebuie modificata, afirma el. Indivizii sunt dispusi sa accepte vointa majoritatii, doar n privinta unor actiuni pentru mentinerea conditiilor vietii individului si societatii, cum ar fi: apararea persoanei si proprietatii fata de inamicii interni si mpotriva dusmanilor externi, folosirea teritoriului pe care l locuiesc. n actiunile din afara privatului ei nu vor sa accepte vointa majoritatii. Asa cum, n trecut, adevaratul liberalism se mpotrivea asumarii unei autoritati absolute de catre monarh, liberalismul contemporan, spunea Spencer, are datoria de a se mpotrivi ncercarilor parlamentului de a-si asuma autoritatea absoluta. Miscarea de industrializare favorizeaza dezvoltarea libertatii, considera Spencer. Datorita cresterii activitatii industriale a avut loc o scadere a imixtiunii statului n treburile oamenilor, n zonele privatului. Este necesar ca, n continuare, statul sa nu se amestece n jocul liber al legilor naturale, sa nu mpiedice, prin interventia sa, miscarea de industrializare. Spre sfrsitul secolului al XIX-lea a aparut si un asa-numit "liberalism de compromis" care ncerca o oarecare mpacare ntre cei doi poli ai vietii politice - individul si statul. Th. Hill Green[4]), reprezentant al "idealismului liberal", considera necesara interventia statului pentru a asigura educatia nationala si sanatatea publica. B. Bosanquet facea apologia statului, sustinnd autoritatea acestuia asupra indivizilor. Liberalismul economic considera ca activitatea economica poate deveni optima prin actiunea indivizilor calauziti de interese materiale personale. A. Smith (1723-1790) afirma ca "o mna invizibila" ar realiza optima alocare a resurselor ntr-un mod profitabil tuturor. Aceasta presupune crearea unui cadru legal si libertatea de actiune, respingndu-se orice interventie din partea statului. Liberalismul economic si exprima, sintetic, esenta n formula "laissez faire, laissez passer, le monde va de lui mme" (lasati sa se faca, lasati sa treaca, lumea merge de la sine sau, altfel spus, lasati

22

lucrurile sa-si urmeze cursul firesc). Semnificatia concreta a acestei expresii consta n necesitatea nlaturarii piedicilor si restrictiilor din domeniul productiei si comertului. Liberalismul economic ofera, ca model optim de organizare, o piata care se autoregleaza. J. B. Say (1767-1832) a elaborat asa-numita lege a debuseelor, a pietelor. Conform acestei legi, fiecare produs si creeaza propria piata. Echilibrul economic se realizeaza automat pe piata, deoarece orice cumparare este concomitent o vnzare si invers. n felul acesta, crizele sunt imposibile, n economie producndu-se doar dereglari temporare si partiale. 2.2 Neoliberalismul Att timp ct mecanismele productiei si pietei capitaliste se autoreglau, mai mult sau mai putin spontan, doctrina liberala era dominanta. Trecerea la organizarea monopolista a economiei a fost nsotita de o criza a liberalismului, incapabil sa rezolve marile probleme izvorte din complexitatea vietii economice. Criza liberalismului a dat nastere dotrinei neoliberalismului. Framntarile din cadrul doctrinei liberale s-au soldat cu aparitia mai multor variante ale neoliberalismului: liberalismul "nostalgic", liberalismul "organizat" si un liberalism "social". Liberalismul "nostalgic" crede n valabilitatea tezelor liberalismului clasic, considernd ca principiile acestuia sunt valabile si astazi. Pentru a se redresa activitatea economica este suficienta rentoarcerea la principiile individualismului si ale liberei concurente. Tot raul a venit de la interventia statului, care se amesteca n ceea ce nu-l priveste. J. Rueff sustine ca sursele tuturor mrsaviilor se afla n interventiile statului n viata sociala. L. Rougier considera ca statului trebuie sa i se recunoasca nu un rol de conducere, ci doar o functie similara celei a politiei rutiere. Liberalismul clasic ar putea fi comparat cu un regim rutier, care ar lasa ca automobilele sa circule fara vreo regula. Astfel, perturbatiile n circulatie ar fi nenumarate. n statul neoliberal, masinile sunt libere sa circule pe unde li se pare ca este bine, dar respectnd regulile de circulatie. W. Lippman considera ca recurgerea la statul providential (al bunastarii) si la planificare sunt remedii nepotrivite pentru economie. El este preocupat de nsanatosirea pietelor, de asigurarea libertatii tranzactiilor, de egalitatea sanselor ca fundament al economiei. Fr. A. von Hayek recunoaste necesitatea unei interventii limitate a statului n viata economica. El afirma ca interesele ntreprinderii nu se bazeaza pe renuntarea la amestecul statului, ci pe sprijinul acestuia. Nu proportiile amestecului statului, ci caracterul acestui amestec i se pare important lui Hayek, n sensul ca nu trebuie sa se atenteze la temeliile productiei capitaliste (proprietatea privata) si nici sa nu se exagereze cu concesiile de ordin social.

23

Liberalismul "organizat"[5]) se distanteaza de liberalismul clasic, proclamnd necesitatea interventionismului accentuat al statului n toate domeniile sociale, plednd pentru controlul substantial al statului asupra activitatii economice. Evolutia liberalismului de la teza statului minimal, denumit paznic de noapte, la teza statului maximal, care intervine n toate domeniile sociale, a avut loc sub influenta schimbarilor din viata economica si sociala a tarilor capitaliste. Complexitatea economiei, accentuarea concentrarii si centralizarii capitalului si productiei, crizele economice au facut ca autoreglarea economiei sa fie tot mai dificila. S-a manifestat o deplasare spre ideea necesitatii unei noi politici statale capabile sa corecteze consecintele economice si sociale ale productiei capitaliste. n conditiile actuale, unii politologi, economisti si oameni politici din tarile vestice considera necesara restrngerea interventiei statului n economie si viata sociala si largirea initiativei private. Liberalismul "social"considera necesar controlul social organizat efectuat de stat asupra activitatii economice, n scopul ajutorarii celor dezavantajati din punct de vedere economic. Reprezentantii acestei forme de liberalism sustin, asemenea celor ai doctrinei statului "providential" sau "al bunastarii generale", necesitatea serviciilor sociale, a cheltuielilor cu caracter social, ca modalitati prin care statul foloseste o parte a venitului national pentru protejarea paturilor dezavantajate din punct de vedere economic. Aceste forme ale neoloberalismului se refera, mai ales, la problemele privind organizarea activitatii economice si sociale. Unii politologi s-au referit si la problematica liberalismului politic. Fr. A. von Hayek arata ca neoliberalismul apara libertatea, n sensul liberal clasic ca rezistenta fata de stat. B. de Jouvenel analizeaza raportul dintre stat, societate si individ, constatnd ca statul, folosind o serie de prghii materiale si morale, si-a aservit societatea si individul. Scopul oricarei politici liberale, spune el, consta n limitarea influentei puterii printr-un sistem de echilibru sau tamponare. Interesele particulare, care ar fi niste "fractii constituante ale puterii", daca sunt suficient formulate si constiente, pot constitui o contrapondere pentru putere. Analiznd cooperarea sociala, el subliniaza ca exista tendinta ca statul sa constrnga vointele ntr-un sens, aliniindu-le. n conditiile existentei unei ordini sociale pluraliste, sporirea cooperarii sociale ntre multitudinea agentilor sociali poate constitui un tampon prin care se poate limita influenta puterii. Politologii au analizat raportul dintre liberalism si democratie. Unii considera ca cele doua concepte sunt complementare. Ch. Al. de Tocqueville spune ca liberalismul reclama libertatea, iar democratia, egalitatea. Sarcina regimurilor democratice si liberale este de a combina libertatea si egalitatea. Alti teoreticieni considera ca democratia dauneaza liberalismului. B. Constant[8]) sustine 24

ca democratia nu este libertate, ci vulgaritatea despotismului. B. Croce afirma ca democratia tinde sa substituie numarul si cantitatea calitatii si, n felul acesta, democratia deschide calea demagogiei. Alti gnditori, sustinatori ai doctrinelor elitiste, considera ca aplicarea nengradita a principiului egalitatii tinde sa mutileze eforturile liberalismului, care merg n sensul diferentierii si inegalitatii, tinde sa raspndeasca mediocritatea. Liberalismul este o doctrina elitista, nu egalitara. Egalitatea de tip liberal, si anume egalitatea n fata legii si egalitatea sanselor, spun acesti gnditori, favorizeaza aparitia unei elite calitative. Aceste variante ale liberalismului si neoliberalismului se ntlnesc n toate tarile lumii, mbracnd forme specifice n raport cu situatia din fiecare tara. 2.3.Liberalismul n Romnia n Romnia s-au manifestat att liberalismul clasic, mai ales n a doua jumatate a secolului al XIX-lea, ct si neoliberalismul n perioada interbelica. Idei liberale au existat n societatea romneasca nca nainte de 1848 n programele unor societati politice secrete, grupari conspirative si societati culturale, care urmareau emanciparea politica, economica si culturala a tarii. Dupa formarea Partidului Liberal, personalitatile partidului sau ale factiilor si disidentilor au sustinut diferite variante ale liberalismului. Liberalii guvernamentali (1876-1888) erau sustinatorii proprietatii individuale si ai constiintei dreptului de proprietate, ncercnd sa ntareasca proprietatea mijlocie rurala, sa satisfaca si interesele arendasirii si ale acelei parti a mosierimii, integrate partial n evolutia capitalista a economiei. Pe plan politic erau sustinatorii sistemului electoral al colegiilor si al votului censitar. Fie ca se autointitulau guvernamentali moderati, radicali, democrat-radicali, aceste grupari liberale militau pentru dezvoltarea industriei, a institutiilor bancare si financiare, pentru promovarea protectionismului, dezvoltarea agriculturii si mbunatatirea situatiei taranilor. Existau nsa deosebiri de nuanta ntre unele factiuni, spre exemplu, gruparea liberala democrat-radicala, condusa de Gh. Panu, considera, n 1884, ca este necesara abandonarea principiului neinterventiei statului n reglementarea problemelor economice si elaborarea unei legislatii care sa amelioreze conditiile de viata si de lucru ale muncitorilor. ntr-o conferinta din 1928 privind doctrina liberala, I. Gh. Duca afirma ca liberalismul romn a plecat de la formula "laisser faire, laissez passer...", ajungnd la interventionismul statal n viata economica si sociala. Interventionismul statal constituie, dupa parerea sa, att o conditie a progresului, ct si un mijloc de nlaturare a anarhiei. Liberalismul absolut, spunea el, era o necesitate n vremurile de organizare economica a statelor. Pe masura ce organizarea se desavrsea, viata 25

interna si raporturile internationale au devenit mai complexe, a fost necesara limitarea fortelor n joc, astfel ca din ngradirea si a unora si a altora sa se ajunga la posibilitatea dezvoltarii normale a tuturor. Documentul oficial de nastere a neoliberalismului romn l reprezinta Constitutia din 1923, afirma sociologul si economistul st. Zeletin. Constitutia, spune el, pleaca de la doua puncte de vedere care alcatuiesc esenta neoliberalismului, si anume, interventia puterii de stat si conceptia despre libertatile individuale ca "functii sociale", ca drepturi acordate de stat n masura n care interesele acestuia o ngaduie. I. Gh. Duca subliniaza ca, n domeniul proprietatii, liberalismul romn a plecat de la ideea clasica a proprietatii sacre si inviolabile, ajungnd la formula proprietatii "functie sociala" din care au iesit exproprierea si nationalizarea subsolului. Exproprierea, afirma el, este o formula de progres social, credincioasa si principiului doctrinei liberale, fiind o noua reparatie a proprietatii, si nu nimicirea ei. M. Popovici, membru al Partidului National aranesc, arata ca exproprierea nu poate fi justificata de liberali, sustinndu-se ca face parte din doctrina liberala. Esenta principiului liberalismului consta n apararea proprietatii, si nu n exproprierea ei, afirma M. Popovici. n perioada interbelica, liberalismul romn a actionat pentru aplicarea doctrinei "prin noi nsine", pentru limitarea penetratiei capitalului strain, pentru interventia statului n viata economica si sociala, interventie care ar fi dus la democratizarea societatii romnesti. Doctrina liberala, sub diferitele sale forme, ncepe sa aiba un rol din ce n ce mai nsemnat si n tarile est-europene dupa prabusirea sistemului comunist, inclusiv n Romnia. Acest lucru este reclamat att de necesitatea reconstructiei unor institutii democratice, ct si de tranzitia la economia de piata. n aceasta situatie noua nu este posibila, nsa, o reactualizare a liberalismului clasic. Principiile liberalismului clasic se mbina cu cele ale interventionismului statal n unele domenii si cele ale liberalismului social, care vizeaza protejarea categoriilor sociale defavorizate. Trebuie mentionat ca doctrina liberala, ca si alte doctrine, au fost n atentia activitatii unor partide, pe baza careia acestea si elaboreaza platformele si programele politice.

26

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1. Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997 2. Milton Friedman, Capitalism si libertate, Editura Enciclopedic, Bucuresti, 1995

3. Mill, John Stuart Despre libertate, Ed. Humanitas, Bucureti, 1994 5. Popescu, Dan. Istoria gndirii economice din antichitate pn la sfritul secolului al XX-lea, Ed.Continent, Sibiu, Bucuresti, 1999 6.Internet:http://www.eumed.net/ecorom/I.%20%20Stiinta %20economiei/5%20scurta_istorie_a_gandirii_econom.htm

27